Partea Întâi. Lumea Modernă
muncă „rentează“, sau dacă ar fi mai „economic“ să administrezi o economie la o rată mai scăzută a ocupării forţei de muncă astfel încât să asigure o mobilitate crescută a mâinii de lucru, o mai bună stabilitate a salariilor şi aşa mai departe. Criteriul lui fundamental despre succes este pur şi simplu cantitatea de bunuri produsă într-o perioadă de timp stabilită. „Dacă necesitatea marginală a bunurilor este scăzută,“ spune Profesorul Galbraith în The Affluent Society, „atunci la fel este şi necesitatea angajării ultimului om sau a ultimului milion de oameni din forţa de muncă.“ Şi din nou: „Dacă ... ne permitem o oarecare rată a şomajului în favorizarea stabilităţii – o afirmaţie, că veni vorba, cu antecedente impecabil de precaute – atunci ne putem permite să le dăm celor neangajaţi bunurile care să le permită să îşi menţină standardul de viaţă cu care s-au obişnuit.“ Dintr-un punct de vedere buddhist, acest lucru inversează întreg sistemul de valori prin considerarea bunurilor ca fiind mai importante decât oamenii şi a consumului ca fiind mai important decât activitatea creativă. Înseamnă comutarea accentului de pe muncitor pe produsul muncii, adică, de pe uman pe sub-uman; o capitulare în faţa forţelor răului. Punctul de pornire al planificării economice buddhiste ar fi o planificare pentru angajare totală, iar scopul principal al acestei planificări ar fi de fapt angajarea oricui are nevoie de o slujbă „externă“: nu ar fi maximizarea ocupării forţei de muncă nici maximizarea producţiei. Femeile, în ansamblu, nu au nevoie de o slujbă „externă“, iar angajarea pe scară largă a femeilor în birouri sau fabrici ar fi considerată un semn al unui serios neajuns economic. Îndeosebi, să laşi mamele cu copii mici să lucreze în fabrici în timp ce copiii îşi fac de cap ar fi la fel de neeconomic în ochii unui economist buddhist cum ar fi în ochii unui economist modern angajarea unui muncitor calificat ca şi soldat. În timp ce materialistul este îndeosebi interesat de bunuri, buddhistul este îndeosebi interesat de eliberare. Dar buddhismul este „calea de mijloc“ şi în consecinţă în nici un fel potrivnic bunăstării fizice. Nu averea stă în calea eliberării, ci ataşamentul faţă de bogăţie; nu savurarea lucrurilor plăcute, ci râvnirea acestora. Nota fundamentală a ştiinţelor economice buddhiste, aşadar, este simplitatea şi nonviolenţa. Din punctul de vedere al unui economist, minunăţia modului de viaţă buddhist este caracterul complet raţional al tiparului său – mijloace uimitor de reduse care conduc la rezultate extraordinar de satisfăcătoare. Pentru economistul modern, acest lucru este foarte dificil de înţeles. El este obişnuit să măsoare „standardul de viaţă“ prin cantitatea consumului anual, presupunând încontinuu că un om care consumă mai mult „o duce mai bine“ decât un om care consumă mai puţin. Un economist buddhist ar considera această abordare exagerat de iraţională: din moment ce consumul este doar un mijloc către bunăstarea omului, scopul ar trebui să fie maximul de bunăstare cu minimul de consum. Astfel, dacă scopul îmbrăcăminţii este un anumit confort termic şi un aspect agreabil, sarcina este de a atinge acest scop cu cel mai mic efort posibil, adică generând cea mai mică distrugere anuală de stofă şi cu ajutorul modelelor care implică cel mai mic aport de trudă posibil. Cu cât este mai puţină trudă, cu atât mai mult timp şi vigoare sunt alocate creativităţii artistice. Ar fi cât se poate de neeconomic, de pildă, să optezi pentru o croială complicată, precum în occidentul modern, când un efect mult mai frumos poate fi obţinut prin draparea îndemânatică a materialului netăiat. Ar însemna culmea ab27