Partea Întâi. Lumea Modernă
a urbanizării excesive; frustrare şi alienare generală, cu rate ale criminalităţii tot mai mari şi aşa mai departe. A doua condiţie este adecvarea la o aplicare la scara redusă. Privind problema „scării“, profesorul Leopold Kohr a scris strălucit şi convingător; relevanţa acesteia pentru economia de permanenţă este evidentă. Operaţiunile la scară mică, indiferent cât de numeroase ar fi, sunt întotdeauna mai puţin susceptibile de a fi dăunătoare pentru mediul natural decât cele de mare amploare, pur şi simplu pentru că forţa lor individuală este mică în raport cu forţele de recuperare ale naturii. Există înţelepciune în mărimea redusă, chiar dacă numai ţinând cont de caracterul mic şi eterogen al cunoaşterii umane, care se bazează pe experiment mult mai mult decât pe înţelegere. Cel mai mare pericol rezultă, invariabil, din aplicarea nemiloasă, la scară largă, a cunoaşterii parţiale, aşa cum asistăm în prezent la aplicaţiile energiei nucleare, noii chimii în agricultură, tehnologiei transporturilor şi nenumăratelor altor lucruri. Chiar dacă şi micile comunităţi se fac uneori vinovate de producerea unor eroziuni grave, ca rezultat al ignoranţei, în general, acest lucru este lipsit de importanţă comparativ cu devastările cauzate de grupurile gigantice motivate de lăcomie, invidie şi sete de putere. În plus, este evident că oamenii organizaţi în grupuri mici vor avea mai multă grijă de bucăţica lor de teren sau de celelalte resurse naturale decât societăţile anonime sau guvernele megalomane care pretind că întregul univers este sursa lor legitimă de exploatare. A treia cerinţă este, probabil, şi cea mai importantă – aceea că metodele şi echipamentele ar trebui să fie în aşa fel încât să poată face loc creativităţii umane. De-a lungul ultimei sute de ani nimeni nu a vorbit mai insistent şi mai alarmant despre acest subiect decât au făcut-o pontifii romani. Ce se întâmplă cu omul, dacă procesul de producţie „răpeşte muncii orice indiciu al umanităţii, făcând din ea o activitate pur mecanică?“ Lucrătorul însuşi este transformat într-o pervertire a unei fiinţe libere. „Şi astfel munca fizică (a spus Pius al XI-lea), care, chiar şi după ce păcatul originar a fost decretat de către Providenţă a fi spre binele organismului şi sufletului uman, este, în multe cazuri, transformată într-un instrument de perversiune; deoarece materia moartă iese din fabrică îmbunătăţită, în timp ce oamenii sunt corupţi şi degradaţi.“ Repet, subiectul este atât de vast încât tot ceea ce pot face e să îl ating. Mai presus de orice altceva este nevoie de o filosofie corectă a muncii, care vede munca nu ca pe ceea ce, într-adevăr, a devenit, o corvoadă inumană care va fi eliminată prin automatizare cât mai curând posibil, ci ca pe ceva „decretat de Providenţă a fi pentru binele organismului şi sufletului uman.“ Alături de familie, locul de muncă şi relaţiile stabilite prin muncă sunt fundamentele reale ale societăţii. În cazul în care fundaţiile sunt nesănătoase, cum ar putea fi societatea sănătoasă? Şi dacă societatea este bolnavă, cum ar putea acest lucru să nu fie un pericol pentru pace? „Războiul este o sentinţă“, spunea Dorothy I. Sayers, „care pune stăpânire pe societăţi atunci când acestea au trăit după principii care contrazic mult prea violent legile ce guvernează universul. A nu se crede că războaiele sunt catastrofe iraţionale: ele apar atunci 15