Dovada la nivel de ogor
intervale de treizeci de centimetri. Osia pe care se roteau era proiectată pentru lăţimi ale răzoarelor de nouăzeci de centimetri, un metru, un metru şi douăzeci de centimetri şi un metru şi jumătate. Cu această unealtă, aveam încredere că puteam planta pe orice suprafaţă, oricât de încărcată ar fi fost. Abia mai târziu urma să descopăr că această capacitate de a aborda o suprafaţă cu buruieni nu era cel mai însemnat merit al marcatorului. Şi mai important era faptul că, de fiecare dată când o protuberanţă a acestuia atingea pământul, comprima cu o greutate de vreo şaptezeci de kilograme o coloană verticală de sol aflată direct sub urma pe care o lăsa. Această comprimare servea la reconectarea particulelor solului care fuseseră separate de răscolirea de la suprafaţă. Alăturarea acestor particule prin presare recrea ceea ce am putea numi „acţiunea de fitil“ a solului, permiţând apei, prin capilaritate, să se ridice fără întrerupere la fundul urmei lăsate de marcator. Oricine a folosit o lampă cu gaz poate înţelege semnificaţia acestui lucru. Compresiunea era principiul în baza căruia funcţiona marcatorul. De unde a venit ideea, nu ştiu. Poate că a fost rezultatul unei ilustraţii pe care o tot vedeam întrunul dintre manualele noastre despre sol. Aceasta dorea să arate elevului cum ar trebui să arate un răzor de seminţe bine pregătit. Culoarea deschisă a suprafeţei solului arăta că acest pământ de suprafaţă „bine pregătit“ şi afânat se uscase din cauza vântului şi a căldurii soarelui – aşa cum se întâmplă întotdeauna – chiar dacă zona prezentată se presupunea că este ideală pentru plantarea seminţelor. În imagine, era inclusă şi o urmă de călcâi. Umiditatea acestui punct comprimat, mai închis la culoare, dovedea felul în care, prin capilaritate, apa urca pe coloana de sol verticală aflată imediat sub el. Prin comparaţie, uscăciunea restului suprafeţei solului arăta că, în pământul afânat, conexiunea capilară cu sursa de apă aflată adânc în subteran fusese întreruptă. Cu treizeci de ani în urmă, imaginea nu însemna nimic mai mult decât o fotografie clară a unui sol deosebit de bine pregătit, bine arat (conform standardelor în vigoare). Încadrată în noul plan de gestionare a solului, devine un indicator important pentru metode mai bune de plantare a seminţelor şi de transplantare a plantelor. Astăzi este imposibil să urmăresc efectele vechii fotografii asupra concepţiei mele despre condiţiile solului pe parcursul unei perioade de treizeci de ani. Dar asta nu contează. Ceea ce este important este că, după treizeci de ani, ideea a luat naştere. În momentul în care scriu aceste rânduri, procesul nu a depăşit faza de apariţie a ideii. Nimeni, nici dintre fermierii propriu-zişi, nici dintre agricultorii profesionişti, nu pare dispus să accepte o ideea atât de diferită de metodele convenţionale de plantare şi transplantare. 53