Aventurile lui Habarnam

acasă, cu toatele!

Bietele prichinduţe, auzind o astfel de grosolănie, nici nu considerară că ar trebui să se simtă jignite, atât de marc le era dorinţa de a ajunge la pictor. Dimpotrivă, ele făcură cerc în jurul lui Habarnam, zicându-i "drăguţul Habarnam" şi rugându-l să nu le alunge.

— Ia, haide, marş în rând! se răsti Habarnam, împingându-le pe prichinduţe şi înghesuindu-le lângă perete. La rând, când vă spun, că altfel vă alung pe toatc!

— Vai, Habarnam, cât de grosolan poţi fi! exclamă Fulg-de-nea. E posibil una ca asta?

Mi-e şi ruşine pentru dumneata.

— N-are a face, răspunse Habarnam. În clipa aceea, în cameră intră cu pas uşor încă o prichinduţă şi, profitând de zăpăceala generală, se strecură drept spre scara care ducea sus. Observând-o, Habarnam se năpusti şi era gata s-o smucească de mână, când ea se opri şi privindu-i de sus, îi trecu energic degetul pe la nas: — Ei, ei, mai încet! Nu-i nevoie să stau la coadă, eu sunt poetă! Întâmpinând o împotrivire atât de neaşteptată, Habarnam rămase cu gura căscată de uimire, iar poeta, folosindu-se de ezitarea lui, îi întoarse spatele şi porni să urce fără grabă scara.

— Cine a zis că e? Cine e? întrebă Habarnam arătând dezorientat cu degetul spre scară.

— O poetă. Scrie poezii, îi explicară prichinduţele.

— Aa... făcu tărăgănând Habarnam. Nu e mare lucru. Avem şi noi un poet, mi-a fost prieten. L-am învăţat odată să scrie poezii, acuma însă poate singur.

— Ah! ce interesant! Aşadar şi dumneata ai fost poet?

— Am fost.

— Ah, ce extraordinar eşti! Ai fost şi pictor, şi poet...

— Şi muzician, adăugă Habarnam plin de importanţă.

— Recită-ne una din poeziile dumitale.

— Mai târziu, mai târziu, răspunse Habarnam, prefăcându-se foarte grăbit.

— Şi cum îl cheamă pe poetul vostru?

— Floricică.

— Vai, ce interesant! începură să bată din palme prichinduţele. Pe poetul vostru îl cheamă Floricică, iar pe poeta noastră o cheamă Floare-de-colţ. Nu-i aşa că-i frumos?

— Oarecum, conveni Habarnam.

— Vă place numele ăsta?

— într-o oarecare măsură.

— Şi ce mai poezii scrie! spuneau prichinduţele. Ce poezii minunate! Duceţi-vă sus că o să recite, fără îndoială, din poeziile ei. Suntem curioase dacă o să vă placă.

— Mă rog, am să mă duc, cedă Habarnam.

Când ajunse el sus, Acuarelă tocmai termina portretul lui Ochi-albaştri, iar Floare-de-colţ şedea pe divan lângă Guslă şi discuta cu el despre muzică. Habarnam îşi puse o mână la spate şi începu să se plimbe prin cameră, aruncând priviri piezişe către poetă.

— Ce te tot mişti dintr-o parte în alta ca o pendulă? îi zise Floare-de-colţ. Stai jos, te rog, că încep să-mi joace ochii în cap.

— Ia nu mai face dumneata pe stăpâna, răspunse Habarnam cu grosolănie. Că acuşi îi