Pentru că, după cum lăsa a se înţelege Roussellier1, liberalismul politic încetează a mai fi inspiratorul principal al modelului instituţional şi referinţa dominantă a culturii politice, fiind marcat de moduri reperabile de reconversie şi persistenţă. Un prim mod - acela al reconversiei prin refugiu în specializare -, ar viza itinerariile unor liberali care îşi mută exerciţiul politic din spaţiul parlamentar în interioriul noilor instanţe ale puterii, optând pentru o cultură a înaltei administraţii, a influenţei. Destinul partidelor politice liberale, deşi lipsite, pe plan european, de o poziţie hegemonică, exploatează şi exercită o influenţă deosebită asupra partidelor - pivot din interiorul coaliţiilor guvernamentale2. Reconversia liberalismului politic într-o cultură liberală confirmă că liberalismul moral şi liberalismul economic nu au fost structural atinse de „declinul liberalismului”3. Jean - François Revel4 se întreba cum se poate ieşi din liberalism, atunci când nici măcar nu s-a intrat în el? Făcând referire la cartea lui Alain Touraine, Comment sortir du libéralisme?, Revel considera că trei sferturi din ţările de pe glob (şi îndeosebi Franţa!) nici nu au intrat în liberalism. Potrivit lui Touraine, ne-am afla într-un „etatism extrem”5. Căci, aşa cum nota Revel, toate discuţiile cu privire la meritele socialismului şi liberalismului sunt falsificate de o neînţelegere: socialiştii îşi închipuie că liberalismul este o ideologie. În fond, liberalismul nu a fost niciodată o ideologie, o teorie întemeiată pe concepte anterioare oricărei experienţe, nici o dogmă invariabilă şi independentă faţă de cursul evenimentelor sau de rezultatele acţiunii. El nu este decât un ansamblu de observaţii asupra unor fapte care au avut deja loc, constituindu-se într-o serie de presupoziţii referitoare la evenimente ce au avut loc efectiv. Aşa că liberalismul nu este niciun socialism de-a-ndoaselea şi niciun totalitarism ideologic guvernat de legi intelectuale identice cu cele pe care le critică6. Aşadar, în „cazul românesc”, varianta unei noi ocazii de a (re)evalua modernitatea, de a „citi” însemnele liberale ca indicatoare, este cu mult mai aproape de ceea am putea numi „delegitimările” lyotardiene. În acord cu recentele cercetări din domeniul ştiinţelor politice, considerăm că prin instaurarea delegitimării, spaţiul românesc se integrează, firesc, ritmului globalizării gestionate ştiinţific. Aceasta se recunoaşte într-un angajament politic şi civic regăsit în invarianţi politici de factură liberală, care au ca obiectiv fundamental: asigurarea de şanse egale de afirmare pentru toţi cetăţenii; crearea unui cadru normal de funcţionare a justiţiei sociale; promovarea elementelor de natură să genereze prosperitatea la nivel local, regional, naţional, internaţional; respectarea drepturilor omului şi ale cetăţeanului; înlăturarea inegalităţii şi a discriminării; încurajarea competiţiei valorilor; împiedicarea tendinţelor monopoliste; instaurarea unui climat de pace şi securitate în întreaga lume. După cum se subliniază în programul majorităţii partidelor politice, ceea ce primează rămâne principiul liberal al dreptului la diferenţă.
1 Nicolas Rousselier, „Ce este liberalismul politic”, in Pascal Delwit, Liberalisme şi partide liberale în Europa, traducere colectivă (Bucureşti: Editura Humanitas, 2003). 2 Dan Pavel, „Continuarea procesului de extindere a Uniunii Europene - micro-analiză economică –„, în Sfera Politicii, nr. 120-121-122, http://www.sferapoliticii.ro/sfera/120-121-122/art13danpavel.html. 3 Pascal Delwit, Liberalisme şi partide liberale în Europa (Bucureşti: Editura Humanitas, 2003). 4 Jean- François Revel, Marea paradă, traducere de Vlad Russo (Bucureşti: Editura Humanitas, 2002). 5 Alain Touraine, Comment sortir du libéralisme?(Paris: Fayard, 1999). 6 Jean- François Revel, Marea paradă (Bucureşti: Editura Humanitas, 2002), 54-55.
32
Sfera Politicii 150