PCC nu a ezitat niciodată, de la declanşarea conflictului sino-sovietic, să pună într-o lumină negativă şi să conteste preeminenţa ideologică şi politică a „centrului moscovit”, acuzând URSS că „încalcă suveranitatea şi independenţa ţărilor frăţeşti”. După 1960, când Moscova făcea eforturi pentru a eficientiza economia sovietică şi a dirija, prin intermediul Consiliului pentru Ajutor Economic Reciproc, economia întregii tabere socialiste, Beijingul i-a acuzat pe sovietici că au „introdus legea junglei din lumea capitalistă în relaţiile dintre ţările socialiste” şi că „urmează deschis exemplul Pieţei Comune [Europene, n.m.] care a fost organizată de grupuri capitaliste monopoliste”.1 Uniunea Sovietică mai era acuzată şi de încercarea de a răsturna, sau cel puţin de a prejudicia regimul comunist chinez prin amplificarea deliberată a tensiunilor naţionaliste. La începutul anului 1962, provincia chineză Xinjiang, unde grupul etnic dominant îl reprezenta populaţia uigură, a trecut printr-o serie de revolte. Sensibilă pentru regimul de la Beijing deoarece adăpostea facilităţile nucleare secrete ale acestuia, provincia a fost pacificată în manieră violentă, nu înainte ca unele grupuri etnice să fi emigrat în URSS, dezvăluind abuzurile la care au fost supuse sub conducerea chineză. Beijingul a fost ferm convins că propaganda sovietică se afla în spatele incidentelor.2 Sigur, Moscova a amplificat tensiunile existente în Xinjiang, dar în nici un caz nu le-a creat; ele izbucnesc periodic şi în prezent. Conflictul sino-sovietic a devenit public în 1961, pornind de la o dispută pe care URSS o avusese cu Albania, un stat mic şi aparent fragil care se îndepărtase îngrijorător de mult de canonul ideologic şi de liniile politice impuse de la Moscova. Ce se întâmplase? Sfidând conducerea sovietică, Beijingul, convins şi dezamăgit de perniciozitatea politicilor sovietice ca retragerea consilierilor economici din China sau, înainte de acest gest profund ofensiv pentru chinezi, de destalinizare, a încurajat făţiş orice tentativă de nesubordonare a „ţărilor frăţeşti” în raport cu Kremlinul. Albania a decis să profite de pe urma oportunităţii care i se oferea.3 Conferinţa din 1960 a partidelor comuniste, ţinută ca de obicei la Moscova şi centrată pe problematica internaţională, a oferit o aparenţă omogenizatoare foarte fragilă a tendinţelor centrifugale tot mai puternice existente în lumea comunistă. După un an, la al IV-lea Congres al Partidului Comunist Albanez, PCUS a condamnat vehement, dar fără a ieşi din limitele vocabularului ideologic, atitudinea Tiranei. PCC şi-a susţinut aliatul, la fel cum au făcut, în măsuri diferite şi partidele comuniste din Indonezia, Birmania, Coreea de Nord, Vietnamul de Nord şi Sri Lanka. La Congresul al XXII-lea al PCUS, desfăşurat în acelaşi an, şi unde albanezii nu s-au prezentat, gazdele au inisistat din nou asupra destalinizării, condamnând totodată în termeni lipsiţi de ambiguitate comportamentul recent al Tiranei. Delegaţia chineză, condusă de redutabilul diplomat Ciu Enlai, a interpretat gestul ca pe un atac indirect la adresa regimului pe care îl servea, moment în care diplomaţii chinezi au părăsit Congresul.4 Acesta poate fi considerat punctul în care conflictul sino-sovietic devine cu adevărat public. Treptat, China a reuşit să atragă de partea sa câteva partide comuniste şi să creeze facţiuni pro-chineze în cadrul altora, pe care Moscova le culpabiliza pentru subminarea unor partide comuniste legitime, sugerând totodată că sunt alcătuite din „elemente” declasate, incapabile şi resentimentare. Pe lângă partidele mai sus menţionate (cu excepţia celui din Vietnamul de Nord), Partidul Comunist Brazilian 1 Documentul 33, McNeal, International, 151. 2 André Fontaine, Istoria Războiului Rece. De la Războiul din Coreea la criza alianţelor. 19501967, traducere de George Potra şi Delia Răzdolescu, vol. IV, (Bucureşti: Editura Militară, 1994), 268-269. 3 Lynch, Republica, 154. 4 Leonhard, „A World”, 20-21. Vezi, pentru o expunere detaliată a triadei conflictuale URSSAlbania-China lucrarea lui William Griffith, Albania and the Sino-Soviet Rift, (Massachusetts: Institute of Technology, The M.I.T. Press, 1963). Sfera Politicii 140
107