Idila

Idila Ai renăscut dintr-un trecut, mai sumbru, şi mult mai tăcut, şi prea puţin te-am cunoscut prin preajma mea, arare ori că te-am văzut, şi ciar de-atunci, eu te-am plăcut.

Iar inima îmi tresărea când ochii licărindu-mi, te zărea şi-atunci în piept se zbuciuma iar mintea mi se tulbura vrăjit de frumuseţea ta.

N-am apucat să-ţi spun vreodată, şi nici curaj, nu am avut, că-n inima-mi frivolă şi plăpândă tu ai aprins un foc ce arde nevăzut. Şi dintr-o dată-ai dispărut şi-o vreme nu te-am mai văzut iar focul ce-ai aprins a pâlpâit dar niciodată, nu s-a stins şi-a ars mocnit, necontenit.

Deunăzi prin parcul înverzit păşeam pe una din alei, cam plictisit, şi-ntâmplător ne-am întâlnit.

Surprins, am tresărit şi te-am privit tu te-ai oprit şi mi-ai zâmbit apoi am stat şi ne-am vorbit.

Privindu-te am remarcat că nici un pic nu te-ai scimbat sublimă, şi cu farmec, graţioasă, şi-acum, eşti la fel de frumoasă.

După un timp de convorbire am ajuns iar la despărţire de data asta fără de durere fiindcă ne-am spus la revedere.

Mi-am reluat drumul înapoi mai fericit şi mai vioi, un vis mai vechi se împlinise, in inimă-mi scânteia se încinse şi flacăra din nou se reaprinse.