Saptamana Mare pe timp de Covid-19: „Ingropat” cu Hristos in sacul de

Dormit

Preot Crin-Triandafil Theodorescu | Reflectii

Intru in Cea Mai Frumoasa Biserica Din Lume Dupa Hagia Sofia1 cu inima jumatate cioburi, jumatate cer. Scot cheile din buzunar si vreau sa ma inchid pe interior. Mi-a intrat, zilele trecute, un crestin, in timpul unei liturghii. L-am alungat. L-am scos afara din biserica, cum alungi un caine strecurat pe sub gard. M-a privit lung, lung, s-a intors pe calcaie, s-a inchinat cuminte si-a plecat acasa. Eu m-am repezit in altar siam plans cu fata ingropata intr-un prosop. De atunci, in fiecare dimineata, dupa ce ma spal pe dinti, imi verific limba. Sa vad de unde incepe sa mi se usuce. Ma trezesc noaptea si ma aud alungandu-l din biserica. Toate celelalte pacate ale vietii mele, deloc putine, palesc pe langa asta. Am devenit ”al drakku”, in cel mai propriu mod.

Cantaretul Nicolae are cartile deschise si nu mi se uita in ochi. Nici unul dintre noi nu mai suntem noi. Ne cautam un ritm, ca intr-o lume straina, ne agatam de cartile alea vechi, cautand un sens, un vector, intr-o biserica goala, rece si inalta.

Miroase a tamaie proaspata, de trandafiri calcati in picioare. Prima evenghelie, de la Ioan citire, a tristetii. N-o mai cant, de la jumatate, o recit, ca si cum as citi o poveste unui copil pregatit sa viseze frumos. Domnul ii spune lui Petru ca se va lepada de trei ori de El, si-mi rasare in minte chipul crestinului pe care l-am dat afara din biserica. Mai trebuie sa-l vand de doua ori.

Cumva, nu stiu cum, terminam. N-a mai ramas mare lucru din mine. Sunt o structura organica pe care sta agatata o reverenda. Care rasufla corect si sportiv intr-o mare de jale, fara valuri si fara rasarit de soare. Hristos e mort, asezat in pestera, mormantul e pecetluit, clopotele au incremenit, Nicolae ma saluta vag din mana si

1 - Biserica Parohiei Ortodoxe din Lusca - Bistrita pleaca mestecand psalmul 50, ca pe o guma de mestecat cu parfum de paradis. E si el plin de pacate si plin de incapatanare, agatat de poala lui Dumnezeu ca un copil de sanul ma-sii. E batran deja si-l simt ca il apasa un gand. Un anume gand. N-are salariu. Nici eu nu mai am. Suntem ca Pavel, stam sub un cort instelat si speram.

Raman singur in biserica, in Cea Mai Frumoasa... Denia s-a scurs, a ramas in urma ei mirosul de tamaie, ca o brutarie care miroase a coptura, a colaci si-a prescura. Ma invart prin biserica aiurea, cu sferturi de gesturi, oare ce doream sa fac? Ah, da. Sa curat epitaful.

Epitaful e icoana lui Hristos asezat in mormant. Il desfac cu miscari voluntare, ca atunci cand fac noduri pe coarda din pestera; catararea si mantuirea nu functioneaza cu ezitari. Palmele mele se plimba pe epitaf, degetele pipaie trupul Domnului, cautand firimiturile unei liturghii inexistente, si-mi dau deodata seama ca fac confuzie intre epitaf si antimis, intre Hristos pus in mormant si Hristos impartit in liturghie; si stau un timp agatat de gandul asta, mirandu-ma cat de corect e, de fapt. Orice pestera e lumina, orice mormant este Inviere, orice moarte este viata.

Sunt hotarat de mult timp: traversez strada, intru in casa parohiala pe sub drapelul bizantin de deasupra usii si anunt din prima ca noaptea asta voi dormi in biserica, langa epitaf. Noaptea asta voi dormi cu Domnul in mormant. Preoteasa incremeneste cu o lingura in mana, incearca sami bage mintile in cap, dar imi vede ochii si se arde in ei. Si intelege. Mihai ofteaza lung, se intoarce spre Roxana, care e perplexa, si-i zice ”ca sa stii in ce familie te-ai bagat!” Ce-o fi in sufletul fetei asteia, nu stiu. Nu stiu nici ce e in inima mea.

Imi intind sacul de dormit pe mocheta noua, deasupra vulturului paleolog de pe traversa, la picioarele lui Hristos intins pe masa. Lanterna frontala de pestera alaturi. Pe cap, un prosop. Dupa atatia ani de dormit sub pamant, pe maluri de mari transparente si prin varfuri coltoase de munti, stiu ca nimic nu te protejeaza mai bine, noaptea, ca un prosop sub care-ti invarti capul, visurile si cosmarurile. Nici o caciulita nu e la fel de eficienta. Si in timp ce netezesc prosopul, realizez ca e imaginea procovatului care i se pune preotului mort pe fata, in sicriu.

Sting luminile din Cea Mai Frumoasa Biserica Din Lume Dupa Hagia Sofia; doar candela de pe Sfanta Masa palpaie, ca o zi care se stinge. Ma rog un timp, in genunchi, cu fruntea apasata pe epitaf, silabisind rugaciunile din carte, la lumina unei lumanari care paraie, umeda si pusa pe sminteala. Sunt cel mai prost rugator din lume. Nu plutesc, cuvintele mele sunt niste placinte vechi si reci, uitate pe o policioara, mucegaite si respingatoare. Vocea mea e ca sfaraitul unei cafele date in foc, ezitanta, slaba si stravezie. Mi-ar fi placut sa am o voce grava, coplesitoare, seducatoare, care sa navaleasca peste tine, sa te rapeasca si sa te duca drept in bratele lui Dumnezeu. In schimb am primit asta, ce-am zis. De multe ori imi vad credinciosii alergand, chinuindu-se, sarind sa ajunga la cuvintele mele. Vai de capul meu.

Mi-ar fi placut sa nu dorm deloc, noaptea asta. Sa priveghez, ca la manastiri, cu lumanarea de ceara arzandu-mi degetele si cu ochii in psaltirea veche si scortoasa. Sa fiu stalp de lumina, sa ma rog asa de fierbinte incat sa simt podeaua cum coboara sub mine si cerul cum se asterne pe umerii mei. Sau macar lacrimi sa am, macar. In loc de asta, inchid cartile usor, sa nu faca zgomot, sa nu-L trezesc pe Hristos din somn; nu inca. Mai e un timp de tristete si de tacere, mai e. Inchid fermoarul sacului de dormit si ma ghemuiesc pe podea, la picioarele Domnului, ca soldatii romani care L-au rastignit, i-au jucat camasa la zaruri, L-au aruncat in pestera si pe urma s-au intins sa traga un pui de somn, in asteptarea a ceea ce e de neconceput, de necrezut: Invierea. Sunt ca ei, la fel de pustiu si de departe, la fel de nesimtit. Dorm in post, ca un ticalos ce sunt. Un nemernic plin de gauri care viseaza cerul si Invierea prin care se intra in cer; invierea e gura pesterii, icnesti cu casca in cap, agatat in hamuri, scoti lonja din amaraj, agati blocatorul de capul de put si-ti strecori corpul la suprafata, iesind din pestera la lumina, ca dintr-un somn la trezvie, ca dintr-o noapte la zi.

Si chiar inainte sa dorm, ultimul gand: ”niciodata nu o sa-L mai las singur pe Hristos in mormant, niciodata. Ca daca dorm cu El in mormant, si El va dormi cu mine in mormantul meu, cand va fi. Cand va fi”

Ora 12, adaggio: intru in casa, si Mihai imi spune „te-am visat, tata, te-am visat dormind in biserica, pe jos. Nu erai singur. Era plin de oameni care dormeau cu tine, pe jos...”