Toplitera. Nr.3, an VIII. Supliment. Literatură pentru copii

SUPLIMENT LITERAR – BROȘURĂ

Revistă fondată în august 2016.

Revistă literară

an VIII, nr. 3/ 2023

ÎN ACEST NUMĂR

Anca Sfâriac

Andrei Gogu

Cristina Bordeanu

Daria Cifu

Maria Ciurea

Gabriel Moldovan

Nicoleta Balaciu

Veronica Stănica

Victor Ciobanu

Viorica Lazăr

Vlad Ciobănel

Autoarea picturii: Daria Cifu

FETIȚA CU PĂRUL ROȘU

Atmosfera din clasă devenea tot mai apăsătoare. În ecare zi se certa cu cineva. Azi, profa de geogra e izbucni din nimic. Încurcase numele unor munți pe machetă, dar își dădu seama la timp și repară rapid greșeala. Toată lumea greșește, nu?

– Kate, pentru mâine vei lucra cu George, nu te mai las singură. Observ că îți faci de cap.

O claie de păr creț, roșu se întoarse cu pași zgomotoși în banca ei.

„O, nuuuuuuu, nu cu George. Cu oricine altcineva, dar nu cu acel cringe-binge-George de care toată lumea râde. Nu e de ajuns că în ecare zi cineva se ia de mine? Acum mă vor pune în aceeași oală cu tocilarul și s osul clasei.”

Nu vorbi nimic tot drumul spre casă. Domnul Johnson îi știa deja toanele. Avea să ajungă acasă, să își arunce ghiozdanul câtcolo și ață în piscină. Stătea acolo cu orele. Părea un personaj desprins din Avatar 2. Înota, se scufunda, urla, se lupta cu apa, cânta și în cele din urmă ieșea afară vechea Kate, o fetiță de 12 ani. Apoi urma o seară liniștită, între tată și ică.

Apa din piscină era răcoroasă. Orice altă prietenă de-a lui Kate ar testat-o doar cu piciorul și ar ales șezlongul, scrolând Snap-chatul și Tik-Tok-ul. Pentru Kate, apa ce o lua în brațe era ca îmbrățișarea mamei. Mama plecase în urmă cu cinci ani și de atunci nimic nu era la fel.

Făcu câteva lungimi și apoi se lăsă să plutească cu fața în jos. „Cum ar să mă găsească cineva așa? Poate profa de geogra?” În timp ce chicotea, observă un r roșu ce utura pe fundul piscinei.

„Ce-o acolo? Mai-nainte nu era.” Înotă în jos și trase cu putere de rul roșu. Nu reuși. „Îi voi arăta lui tata cât de puternică sunt și cum am desfundat aerisirea!” își spuse, smucind rul cu putere.

În clipa următoare, sita de la aerisire fu smulsă și un vârtej de apă o luă pe sus. Se simțea ca la Water parkul unde o dusese mama înainte să plece și unde se distraseră atât de bine împreună. Deschise larg brațele și începu să țipe de plăcere în timp ce apa o ducea cu repeziciune la vale. Tunelul se lărgea tot mai mult în timp și devenea tot mai transparent. Făcu ochii mari văzând lumea în care tocmai intra.

Călătoria luă sfârșit în mijlocul unui lac plin de frunze roșii. Viteza din tobogan o aruncă cât-colo. Înotă până la mal și atenția îi fu atrasă imediat de o lună imensă, roșie, agățată pe cer.

– Unde mă a u? Ce s-a întâmplat? Îi venea să plângă. Se frecă la ochi și se uită iar spre luna roșie. Aceasta se rotea încet, în timp ce pe malul lacului oameni în mantii portocalii dansau pe un ritm sălbatic de tobe. Nu le putea distinge fețele. Nimeni nu îi observa prezența. Toți se a au în transă. Pe nesimțite, apucă o pelerină portocalie și intră în dansul lor. Nu era greu. O săritură, un pas la dreapta, o aplecare ca o venerare adusă cuiva și iar o săritură, spre stânga. Erau patru cuvinte care se tot repetau pe aceste mișcări. Pe măsură ce învăța pașii, începea să înțeleagă cuvintele.

„Cea-care-vine-vindecă, cea-care-vine-vindecă, cea-carevine-vindecă.” Vorbeau despre o zeitate ce urma să apară. Era salvatoarea lor, venită din altă lume. De 20 de ani, nu se mai născuse niciun copil în această lume roșie. Cea-care-va-veni le va aduce doi copii cu ajutorul cărora va risipi blestemul.

Dar pe ea de ce nu o vedea nimeni? Începu să greșească pașii intenționat, să sară în sus când nu era cazul, să cânte tare, să țipe, nimeni nu o vedea. Apoi, i se păru că din mulțime, din vreme în vreme, un cap se apleacă și se uită spre ea.

„Nu se poate! Cineva mă vede! Dar… stai! Ce față cunoscută are… Nu are cum! Nu poate George… Cringe-binge-George?

Cum a ajuns aici?”

Din trei pași fu lângă el.

– George, tu ești? Ce faci? Cum ai ajuns aici?

Băiatul se uită cu s ală la ea, bâlbâindu-se:

– K, k, k, Ka, Ka, Ka, Kate, Kate... Ș, ș, ș, ș, știi, ni, ni, ni, ni, ni, nici eu nu, nu, nu mă, mă, mă, mă sim, sim, sim, simțea, țea, țea, țeam bi, bi, bi, bine în, în, în cla, cla, cla, clasa ace, ce, ce, ce, ceea.

Și din bâlbâiala lui bine-cunoscută, Kate a ă cum într-o zi, băiatul, în timp ce venea de la școală supărat iar din cauza bullyingului colegilor, a zărit un r roșu atârnând de un copac. În clipa în care a pus mâna pe el să-l tragă, rul l-a tras în direcția opusă și printr-un tobogan transparent a fost aruncat și el în această lume în care totul e roșu. De atunci încearcă să se facă observat, dar nimeni nu-l bagă în seamă.

– Geoooorge, îți dai seama ce tare? Aici nu e nicio profă de geogra, nu sunt lecții, nu e școală, nu sunt colegi! Nu ne vede nimeni, putem face ce vrem!

George a încuviințat cu ochii sclipind de bucurie.

Câteva zile la rând, cei doi au explorat împrejurimile, au râs de toate animalele roșii, de toți crocodilii roșii, de toți copacii roșii. Te dureau ochii de la atâta roșu. Dar pe locuitorii ținutului nu părea să îi deranjeze. O dată pe zi, spre seară, se adunau toți pe malul lacului și începea ritualul.

Într-o seară ca toate celelalte, pe când dansau și ei în cerc, s-a auzit un pocnet. Cerul s-a întunecat și au început fulgerele. Oamenii s-au aruncat cu fața la pământ și din mijlocul unui fulger s-a deschis o poartă în cer.

Poarta s-a deschis și pe treptele întinse până la ei a început să coboare încet o femeie cu părul roșu, creț, lung până la șolduri, ținând în mână un toiag făcut din ape. Cei doi copii se uitau șocați la ea. Femeia s-a apropiat de ei, cu blândețe. Kate înmărmuri.

– Mmmm, m, m, ma, ma, mam, Mama?????

Femeia zâmbi cu o dragoste in nită. Mulțimea se ridică și formă un cerc în jurul lor. George se retrase.

– Fetița mea! Și o mângâie pe păr. Fetița mea! Îmi pare atât de rău că am plecat de lângă tine.

Kate i-a sărit în brațe și a îmbrățișat-o cu toată iubirea ei, cuibărindu-i-se la piept. Mama era acolo! Mama era în viață în lumea roșie! Mama coborâse din cer și avea în mână un toiag din ape!

– Dar am știut că ești pe mâini bune, a continuat ea. Tatăl tău face o treabă grozavă. Nu-i așa? Mai știi când s-a chinuit să pregătească cina câteva ore și cățelul vecinilor a furat-o de pe masa de pe terasă? Au început să râdă amândouă. Dar atunci când a venit după noi la Water-park și a trebuit să se dea pe toate toboganele, deși urăște apa, doar ca să ne găsească? Ha-ha-ha, ce tare a fost Tata atunci, nu putea uita fața lui. Dar cu părul tău cum se mai descurcă? Îl ia tot așa, șuviță cu șuviță, până îl descurcă tot?

Kate se desprinse din îmbrățișare.

– Dar, mama, ce faci tu aici? Tu ești Cea-care-va-veni?

– Da, fetița mea. Mai știi accidentul din piscină? De fapt, și eu am fost trasă în altă lume de un r roșu. Însă toboganul meu cu apă a fost mai lung. Am fost dusă să vindec alte lumi, de toate culorile și acum a venit rândul lumii roșii.

Și, îndreptându-se spre oameni, a ridicat mâinile, a bătut de

trei ori cu putere cu toiagul în pământ și a rostit:

– Oameni ai Lunii Roșii! Eu sunt Cea-care-a-venit! Începând din această clipă, vraja pusă peste voi se va risipi!

Toiagul din ape a început să se scurgă din mâna sa pe pământ și pe măsură ce apa atingea picioarele oamenilor, aceștia se trezeau ca dintrun somn. Plini cu bucurie ecare îi îmbrățișau pe Kate și pe George. Copiii deveniseră vizibili. Era o zarvă de nedescris pretutindeni.

– Uite, Kate, Luna a început să își recapete culoarea sa galbenă! Plantele redevin verzi, crocodilii la fel! zise George fericit, vorbind perfect.

Mamă și ică se țineau de mână, cu George alergând în jurul lor, în timp ce întreaga vale revenea la viață.

– Kate, draga mea, o să te arzi, soarele e încă puternic!

Domnul Johnson o ajută pe Kate să se ridice de pe șezlong. Aceasta zâmbea tâmp. A luat-o încet spre intrarea în living, știind că a visat ceva, dar nu mai știa ce.

În inima ei era liniște.

PORECLOAICA

Mi-e frică de Cheloasa. Degeaba sunt băieți care spun că nu le e frică de nicio fată. Ei n-au întâlnit-o pe Cheloasa. Și dacă ar întâlni-o, cred că și-ar lua bătaie, așa cum și-a luat și Marcel o palmă de a făcut pipi pe el. Mie îmi place să cred că dacă aș primi o palmă n-aș face pipi pe mine și cred că nici n-aș plânge, dar nu vreau să risc, așa că astăzi voi aplica toate planurile mele secrete ca să nu merg la școală. Nu, nu mi-e frică c-o să mă bată Cheloasa, că ea te bate doar dac-o enervezi foarte, foarte tare. De poreclă mi-e mie frică. Am rămas ultimul din clasă fără poreclă și azi e ultima zi înainte de vacanța de vară. Am de gând să rămân fără poreclă pentru toată viața mea, dar ca să reușesc asta trebuie să NU merg azi la școală.

Cred că până acum v-ați prins și voi că și Cheloasa e o poreclă, că doar n-are cum s-o cheme pe o fată Cheloasa. Adică am mai auzit nume ciudate de fete cum ar Clementina, Zărzărica sau America (da, nu vă mint, pe o colegă de grădi chiar o chema America – nu știu dacă de Sud sau de Nord), dar Cheloasa e prea de tot. Colega mea se numește Veronica și toată lumea-i spune în față Veronica sau Vero, dar pe la spate, când suntem absolut mega ultra hiper giga siguri că nu ne aude, îi spunem Cheloasa, indcă acum doi ani i-a lipit un copil mai mare gumă în păr și a trebuit să i-l tundă și i se vedea puțin chelia. Primul care a râs de ea a fost Marcel și tot el a rămas și ultimul indcă Cheloasa e uriașă. Am văzut-o că joacă baschet și cred că a rămas agățată cu brațele de un coș vreo 148 de zile, că altfel nu-mi explic de ce-i mai înaltă decât orice băiat. Și are niște mușchi cu care cred că l-ar face la skanderbeg și pe Incredibilul Hulk. Nu te pui cu Cheloasa. Mă rog, ea e fată bună, că doar pe Marcel l-a bătut, dar, OPA, stai, că planul secret pe care l-am pus în aplicare începe să funcționeze. Motanul meu trage niște pârțuri de se aud din fața blocului. E sensibil la lapte, iar eu i-am dat puțin aseară (vă rog să nu chinuiți animalele cum am făcut eu decât dacă sunteți în situația de a primi o poreclă nașpa de la o fată numită Cheloasa). Mami va prea ocupată cu pârțurile lui Tarkan și nu va observa că mă prefac că sunt bolnav.

Oho, și asta e doar prima parte a planului. Ca să mă asigur că mă crede am ținut ochii deschiși o mie de ani, mă rog, vreun minut jumate, ca să se-nroșească și să pară că sunt pe moarte. În același timp m-am ciupit de obraji ca să e roșii, iar asul meu din mânecă,

arma nucleară este cana de ceai erbinte pe care mi-a făcut-o mama de dimineață. Am ținut-o lipită de frunte vreo două mii de ani, mă rog, vreo 20 de secunde, că atât am rezistat, dar s-a simțit ca două mii de ani. Acum ochii și obrajii sunt roșii, iar fruntea frige.

– Hai, mami, nu te-ai îmbrăcat? O să-ntârzii. Iar a mâncat Tarkan vreun gândac, că zici că e trompetă. L-ai auzit?

– Mmmm! scot eu un sunet care cred că seamănă cu un elefant furios, deși am vrut să sune a băiețel pe patul de moarte.

– Ce-ai pățit? Ți-e rău?

– Hapciu! imit eu un strănut care seamănă mai mult cu strigătul de luptă al unui samurai. Of, trebuia să-mi mai exersez talentul de actor. Sper să funcționeze.

– Ia să vadă mami. Măi, dar tu ai ochișorii cam roșii. Și parcă ești cam cald.

Of, sper să nu stea prea mult lângă mine, că mi se răcește fruntea și planul meu va eșua.

– Ia să punem un termometru.

Perfect! Îl voi pune în cana cu ceai și va ieși că am 100 de grade. Niciun băiețel cu 100 de grade nu poate merge la școală indcă e posibil să ia foc școala. Ah, dar mami nu pleacă, rămâne lângă mine. Nu am cum s-o fac.

– Hai că n-ai. Aplicăm testul suprem?

Ce TEST SUPREM? Nimeni nu m-a pregătit pentru niciun test suprem!

– Gâdi, gâdi, gâdi, gâdi! spune mama în timp ce-mi pipăie coastele, iar eu mor de râs. M-am dat de gol. Planul A a eșuat. Cine s-ar gândit că trebuia să mă antrenez să nu râd? Acum mai trebuie să mă spăl pe dinți și în baie, unde pârțurile lui Tarkan miros de parcă o mie de troli nespălați au dat o petrecere în cadă.

Cum am râs eu când m-a gâdilat mami, așa râd și colegii mei la poreclele date de Cheloasa. Dacă te uiți la ea în timpul orelor ai spune că are capul gol, indcă ea crede că diftongul e o specie

Poveste scrisă de Anca Sfâriac

de pește, dar fata asta are un talent trili mili centi penti uriaș la a pune porecle care rămân pă viață. Bineînțeles, asta e răzbunarea ei indcă am poreclit-o noi primii. Nici măcar nu ști la ce să te aștepți. Pe Crina a poreclit-o Măslina și deși Răzvan i-a spus la un moment dat Crina Bășina, tot Măslina a rămas. Ăsta e un caz fericit. Crina a fost o norocoasă. Să i măslină nu e greu dacă știi să te ferești de oamenii care vor să te mănânce. Nu la fel de norocos a fost Marcel Pișețel sau Darius Carius (că mănâncă cam o tonă de ciocolată pe zi și are carii de zici că i-a desenat cineva dinții cu markerul). Într-o zi pe Simona nu a mai chemat-o Simona, ci Sărmăluța, doar indcă a avut la ea un sandviș cu varză. Nimeni nu-i mai spune Esterei pe nume. Pe ea o cheamă Bau. Da, ai citit bine, Bau, doar indcă s-a speriat o dată. Iar pe Iustin îl strigăm toți Iustin Metin, că se joacă atât de mult jocu` ăsta, că uită și să vină la școală.

Nu știu ce-i cu fata asta Cheloasa, dar se pare că puterea ei magică e să dea porecle pe care toți colegii le folosesc, până și eu. Și nu știu cum se face că mie toată lumea îmi spune în continuare Andrei. Am rămas singurul fără poreclă. Poate indcă stau în ultima bancă și nu sunt prea mare și nici n-am făcut vreo trăsnaie să mă vadă Cheloasa. Dar ieri a fost o discuție în baia fetelor. Am auzit-o de pe hol. O fată a întrebat-o pe Cheloasa ce poreclă mi s-ar potrivi. Ea n-a spus nimic. Probabil se gândea. Ei bine, n-am de gând să a u. Pariez că dacă aș veni cu supă la școală m-ar chema Andrei Tăiței sau Andrei Ardei! Dacă m-aș îngrășa mi-ar spune Rotofei! Sau dacă aș mânca la vedere fructul pus de mama m-ar striga Andrei Strugurei! Doamne, dacă Cheloasa ar știi cât de mult îmi plac caii ar în stare să mă numească Andrei Ponei și apoi colegii ar veni cu morcovi la școală ca să mă hrănească! NU! Asta nu se poate întâmpla! Dacă n-o să mă vadă la școală, nici n-o să-și amintească de mine și o să scap.

Cam târziu pentru asta, că ați a at deja că planul meu A a eșuat. Trecem la planul B. Ghiciți ce? Nu doar lui Tarkan nu-i face bine laptele. Cine credeți că a ascuns o sticluță în ghiozdan ca să ia la școală? Când va vedea asistenta cât de tare mă doare burta cu siguranță mă va trimite acasă. Trebuie doar s-o fac cât mai repede. Cheloasa are nevoie să mă vadă doar o secundă și gata porecla mea pe viață. O să mă feresc de ea până-și face efectul laptele și voi avea cea mai liniștită vacanță de vară. Deja simt cum mă doare burta.

– Doamna, nu mă simt prea bine. Pot să merg până la cabinet?

– Va trebui să aștepți puțin, Andrei. Doamna asistentă ajunge abia în jumătate de oră. Ce-ai pățit? Ce te doare?

Nici nu apuc să-i răspund că se aud 3 pârțuri rapide și puternice, de parcă toată clasa se a ă sub atacul unor teroriști care aruncă cu gaze mortale. Crina Măslina chiar își scapă stiloul de la sperietură, iar Marcel Pișețel cade pe jos de la râs. Doamne, cât aș vrea să se strecurat Tarkan în ghiozdanul meu ca să pot da vina pe el. Să u băiatul cu un motan bășinos, nu băiatul bășinos.

– Am înțeles care e problema, îmi spune doamna. Cred că până vine doamna asistentă mai bine mergi la baie.

Mă ridic și mă grăbesc către ușă. La ecare pas trag câte o altă bombă. Darius Carius își scapă ciocolata de la atâta râs. S-a ales praful de planul meu! Sunt distrus pe viață! Cum o să mai ies vreodată afară? Fac pariu că nici nu-mi voi putea găsi o slujbă când voi adult. Cine ar vrea să-l angajeze pe... pe... Mă întorc în clasă și a u imediat de la Marcel.

– Andrei Pârței! Andrei Pârței! Hahaha!

– Taci, Pișețel! strigă la el Cheloasa. Ce? Pe tine nu te doare niciodată burta? Mare lucru, l-a durut și pe Andrei burta. Ce? Tu n-ai făcut pe tine? Ă?

Nimeni nu mai zice nimic. Nimeni nu mai râde. Mă cheamă în continuare Andrei și nu pot să cred. Cheloasa mă place?? Pe mine?? Poveste scrisă de Andrei Gogu

Lia era tristă. Era sfârșitul celei de-a doua săptămâni din Tabăra de Vară și ea încă nu își făcuse niciun prieten. Sigur, jocurile și activitățile îi plăceau, dar mereu când se făceau perechile, niciun copil nu voia să facă echipă cu ea, și jocurile erau mereu în grup.

Astăzi aveau una dintre cele mai importante activități - căutarea de comori. Copiii au făcut grupele, iar Diana și echipa ei, cea a Pisicilor Maidaneze, erau de departe cea mai enervantă echipă.

Lia a hotărât că echipa ei, formată din ea însăși și Fluturele care zbura mereu în preajma ei se va numi simplu - Albul, pentru ca Fluturele era unul simplu, micuț, curat și alb.

Doamna Maia, coordonatoarea lor, a dat startul cursei. Primul indiciu era la fântâniţa de pe Dealul Melcilor.

Copiii au început să alerge, Lia se a a în depășire, fântâniţa care abia se zărea devenea din ce în ce mai mare,când Diana din echipa Pisicilor Maidaneze, Maidaneza-Șefă, i-a pus piedică, iar Lia s-a rostogolit și s-a rostogolit și s-a rostogolit, timp de trei zile, până a ajuns într-o pădure.

Când a deschis ochii, a văzut Soarele care strălucea printre ramurile brazilor, în mijlocul cerului. După ce s-a dezmeticit, și-a dat seama că nu era deloc julită, nici măcar un singur spin nu se atinsese de ea. Nu o durea nimic, nu-i era foame, dar îi era foarte sete.

S-a ridicat și a pornit în căutarea unui izvor, și după ce a mers o vreme, în mijlocul unui luminiș, vede o fântânița care răsare din pământ chiar în faţa ochilor ei și care îi grăiește:

-Bună ești, frumoasă ești, miloasă ești, și înțeleaptă la re, și totuși mult ai să umbli și să alergi, căci comoara ta e dusă de pe lume de nouă ani de acum în pământ.

Fântânița a dispărut după mesajul pe care i l-a lăsat, dar în locul ei rămăsese o sticlă mare biodegradabilă plină cu apă.

Lia a băut cu sete, dar s-a gândit totuși să lase și pentru mai târziu. A rămas acolo o vreme, gândindu-se la ce îi spusese fântânița. ,, Bună ești, frumoasă ești, înțeleapta la re” - i s-a părut ciudat ca o fetiță de 10 ani să e înțeleaptă. Ea știa că doar bunicile și bunicii

cu părul alb și ochelari care citesc mult și nu stau pe telefon sunt înțelepți. Și care era faza cu comoara dusă de pe lume de 9 ani? Ea avea un an acum 9 ani, i se tăiase moțul și Mami mereu îi povestea cum a ales de pe tăviță o bufniță mică de lemn, o crenguță de brad și o busolă. Nu știa ce sa creadă, dar știa că trebuie să își continue drumul.

A mai mers o vreme, până ce ajuns la o răscruce de drumuri. A început să cerceteze mușchiul copacilor și direcția din care bătea vântul, din ce reușea să-și aducă aminte de la orele de geogra e, când aude o turmă de oiţe, care plângeau. Liei i s-a făcut milă de oi și a știut imediat că trebuie sa le ajute.

– Beeheee, beheeee, suntem pline de ciulini !

– Oițelor, am sa va dezciulinez eu !

Și cu viteza luminii, Lia a început sa curețe lâna oițelor, care au rămas curate.

– Fetito, îți mulțumim pentru ajutorul tău si pentru ca ne-ai ajutat, îți vom arăta calea.

Lia a urmat calea pe care oițele o ghidaseră, și după ce a mai mers o vreme, i s-a făcut fomiță. Ar mâncat un meniu de la Carto sserie cu nuggets de pui și sos de cheddar, și ce și-ar mai dorit un kindercountry, ca în zilele bune în care Mami venea cu surprize după ea la școală, dar acum era în mijlocul pădurii, așa că se uita după niște fragi…

Dintr-o dată, o haită de câini i-a apărut în cale. Cățeii schelălăiau de mama focului, și Lia și-a dat seama că erau într-o mare suferință.

– Hau-hau-hau, suntem plini de spini în lăbuțe și ne dor rău la ecare pas.

– Cățeilor, am să vă despinez eu !

Cu blândețe și cu compasiune, Lia a curățat lăbuțele câinilor de spini, iar aceștia i-au mulţumit.

– Pentru ajutorul tău, îți vom arăta pe unde să mergi ca să găsești Zmeura delicioasă din care se face sucul Tedi. Dar să știi că fructele se găsesc lângă peștera unui urs în orător care a mâncat mulți drumeți.

Liei i se făcu frică pentru o secundă, s-a gândit că poate ar trebui să se oprească și să roage câinii să îi arate cum să iasă din pădurea întortocheată, i s-a făcut foarte dor de mami și de tati, de mamaie si tataie, de prăjitură cu vișine pe care mamaie o făcea duminica și de cântecele lui tataie.

A început să cânte ușor, cum își aducea aminte că făceau bunicii ca să o culce:

– Du-mă acasă măi tramvai, du-mă, du-mă ce mai stai, du-mă la căsuța mea. Și a început să plângă cu adevărat.

Printre suspine, îl zărește pe Fluturele Alb, coechipierul ei, cel care o însoțise înainte să îi pună Diana Maidaneza piedică, așa că începe să țopăie de bucurie.

Fluturele o mâna să meargă spre dreapta, așa că, însoțită de el, și-a continuat drumul.

După ce au mers o vreme, aproape se întunecase, stomăcelul ei scotea niște sunete chiorăitoare și o cam gâdila, când zărește zmeura delicioasă de care îi spuseseră câinuții.

Lia a început să mănânce cu poftă biluțele roz, și uturele se înfruptă și el cu nectar. Uitase de Ursul în orător din peștera, cand deodată a auzit o alarmă de telefon.

Ursul se trezise pentru că trebuia să își ia masa.

Lia a înghețat la auzul labelor ursului și a mor-mor-ului său, încât nici măcar nu a putut sa fugă. Fluturele se așezase pe nasul ei, iar

Ursul a ieșit din peșteră și i-a zis:

– MOOOR, CINE ÎNDRĂZNEȘTE SĂ ÎMI MĂNÂNCE FRUCTELE???!!

Liei îi era foarte frică, dar a observat ca ursul era slab și bolnav, si a simțit compasiune față de el. Și-a făcut curaj și i-a răspuns:

– Buna ziua, domnule. Eu sunt Lia, iertați-mă vă rog ca v-am mâncat fructele, dar nu am mai mâncat nimic de câteva zile.

– MOR, MOR, fetițo, cum ai reușit să ajungi singură tocmai până aici? după care Ursul a tușit foarte tare.

– Tot ce îmi aduc aminte e că m-am rostogolit trei zile și trei nopți, până am ajuns în pădurea aceasta. Mi-e tare dor de mami și de tati și aș vrea să mă întorc acasă. Lia a început să plângă.

– Iartă-mă că te-am înfricoșat...O f,vezi tu...eu obișnuiam să u Regele Pădurii. Până când, m-am îmbolnăvit de Ursufalită Cronică… din cauza defrișărilor și a poluării, rând pe rând toți supușii mei au părăsit pădurea, iar cei care au rămas, m-au abandonat… nimic nu mă mai poate salva… tufa aceea de zmeură e ca borcanul meu cu medicamente. Zmeura ar pastilele pe care le iau să-mi mai alin durerile… Dar din cauza poluării, nici tufa nu prea mai dă roade și atunci trebuie să am mare grijă să nu fac risipă.

Lia s-a oprit din plâns, înduioșându-se de povestea Ursului bolnav. A început să se gândească la soluții pentru a-l ajuta, când alarma telefonului mobil a început să sune din nou.

– Iuhuhuuu, uraa! Știu! Domnul Urs, vă rog să mă lăsați să vă folosesc telefonul mobil pentru a vă putea ajuta și pentru a mă reîntoarce acasă !

Lia și-a sunat repede părinții, care s-au bucurat enorm să o audă. Pentru a reuși să o găsească, le-a dat share location pe Whatsapp de pe telefonul domnului Urs, iar ei au ajuns acolo cu o echipă de salvare, atât pentru Lia, cât și pentru domnul Urs.

Lia s-a întors acasă, la părinții și la viața ei normală de fetiță de clasa a IV-a. A făcut tot posibilul pentru ca oamenii să nu mai polueze și să taie pădurea, cu ajutorul doamnelor profesoare de ecologie și educație civică, iar după o vreme, domnul Urs s-a întors vindecat în pădurea cea nouă, la fel ca restul animalelor care puteau în sfârșit să se întoarcă ACASĂ, iar totul a revenit la normal.

Poveste scrisă de Cristina Bordeanu

HOȚUL DE POVEȘTI

Partea I

Uitați de povești, am nevoie de un pătrățel de ciocolată. Am nevoie de o vacanță.

E greu să inventezi povești, la treisprezece ani, atunci când ai crescut într-un sat în care cel mai interesant lucru care s-a întâmplat, vreodată, a fost Pozna Anului 2017. Da, a rămas în istorie – mulți au încercat să o repete, dar , aceeași rețetă nu funcționează niciodată la fel de bine a doua oară.

Ca să vă familiarizați, rețeta pentru Pozna Anului 2017 cuprinde șapte ingrediente principale:

1. 27 de copii cu vârste cuprinse între – hmm, nu contează – mie nu-mi plac numerele. În loc de ele, încerc să folosesc culori. 27 de copii cu vârste cuprinse între verde și albastru.

2. O monedă de 50 de cenți.

3. Un bol cu marmeladă.

4. O bucată de sfoară.

5. O picătură de prostie cu efect instantaneu.

6. O lacrimă rece.

7. Un copil care să simtă că nu mai poate îndura. Și, totuși, să îndure.

Puneți cei 27 de copii cu vârste cuprinse între verde și albastru într-o cutie mare de carton – dacă nu, e bună una din cărămidă, aruncați moneda de cincizeci de cenți lângă cel mai sărac copil din clasă, care nu-și poate cumpăra acadele combinate, urmăriți efectul magnetic al monedei , asupra copilului ( dacă nu știți, întrebați-l pe profesorul de Fizică), adăugați picătura de prostie, pregătiți un bol mare cu marmeladă, în fața monedei și o bucată de sfoară, în spatele ei și urmăriți copilul ale cărui lacrimi sunt oprite de un strat gros de marmeladă.

Atât.

O mică precizare: nu e obligatoriu să folosiți ingredientele la sens propriu. Rețeta aceasta a funcționat doar la gurat. Așa e la noi.

Voi ați observat că gustul ciocolatei diferă, în funcție de culori? Dacă ai o Zi Galbenă, ciocolata e prea dulce. Dacă ai o Zi Verde, este amară. Dacă ai o zi Albastră, atunci ciocolata e perfectă. Așa am auzit. Dar, eu nu am gustat niciodată, pentru că nu am avut Zile Albastre.

Până astăzi.

Uitați de povești. Bine, bine, și de ciocolată. Am nevoie de o vacanță. Colegii mi-au spus că nu pot cere una. Ei, de ce nu? Dacă nu o cer, de unde să știe Universul că eu vreau o vacanță?

Eu i-am spus vânzătoarei de vacanțe să-mi dea și mie una. Dar, e mult prea scumpă. Mai trebuie să economisesc câte ceva, ca să-mi pot cumpăra o vacanță.

Poate că vă întrebați de ce vreau o vacanță. Sunt Esperanza. Unde-mi sunt manierele?

După cum spuneam, nu am surse pentru poveștile mele aici, în cel mai sărac sat de lângă cel mai bogat oraș din zonă.

Nu știu să inventez.

Așa că, trebuie să le iau de undeva, nu-i așa?

Eu fur poveștile altora. Toate sunt frumoase. Dar cea de aseară a fost altfel.

Nu avem prea multe, aici. Bogăția noastră sunt acadelele combinate și gogoșile cu glazură roz, importate din orașul vecin. Dar, pentru că am învățat să alerg repede-repede-repede, de la câinele meu, în ecare seară, după ce se dă stingerea, alerg spre un sat de lângă noi, numit Litera. Acolo, trăiesc Semănătorii de Povești.

Primăvara le seamănă, vara le îngrijesc, toamna le culeg roadele. Niciodată nu am învățat cum să fac asta. Am încercat să plantez o sămânță în ghiveciul de lângă geam, dar nu a crescut. Florile nu trăiesc prea mult, în preajma mea. Mie-mi place asta. Pentru că mama spune că nu pot trăi două ori în aceeași cameră.

După ce le culeg, oamenii din Litera pun poveștile în Cutiile Umplute. Ei spun că le fac din lemn, dar, de fapt, e ceva mult mai n. Când spun Cutii Umplute, vreau să spun că sunt umplute din fabrică. Le deschizi în mai multe compartimente, dar nu ai loc să depozitezi nimic!

Nu am înțeles niciodată. Dar, acolo sunt poveștile. Eu le iau, le golesc cutiile.

Știu, nu e bine să furi. Dar, se pune, dacă golești o cutie deja umplută?

Eu zic că nu. Eu nu pun poveștile în cutii. Eu le pun într-un sac albastru, pe care îl înnod bine.

Gata cu poveștile. Nu mai vreau. Am nevoie de o vacanță. Vânzătoarea de vacanțe m-a izgonit de la magazinul ei de multe ori. Dar, eu am revenit. Puteți să-mi dați o vacanță la un preț redus, vă rog?

Nu. Nu funcționează nici măcar vocea mea care o convinge pe bunica să-mi facă plăcinte cu a ne.

Azi, nu primesc vacanță. Primesc altceva.

Povestea de aseară a fost diferită. M-am strecurat în locuința Semănătorului meu preferat, am furat povestea din Cutia Umplută și m-am întors acasă. Problema este că, atunci când am ajuns acasă și am închis ochii, am început să văd. Nu un panou negru. Să văd, ca și cum aș vedea, în timpul zilei. Vedeam ceea ce nu văzusem niciodată! Vedeam o întindere de făină aurie ( nu știu cine a avut bani să cumpere atâta, și nici cum de au decis să o pună exact lângă apă). Vedeam o mașină zburătoare, care avea aripi, precum cele de la ventilatorul bunicii! Vedeam tot felul de animale, vedeam… Totul. Și, la nal, am văzut cel mai în orător lucru pe care viața mi l-a arătat, vreodată.

Nu mi-au vândut o vacanță. Bine.

Dar mi-au arătat-o pe Tura. Da, Tura e un nume.În mod normal, nu-mi plac numele. Există sute de fete cu numele Esperanza, pe planetă și urăsc asta. Dar pe cineva care se numește Tura n-am mai văzut.

Vă sfătuiesc să închideți ochii și să cereți o vacanță. Dacă nu vă dă, lăsați-o baltă! Faceți-vă voi o vacanță și cu asta, basta!

Tura nu e un personaj. Tura e reală Și conduce satul de lângă Litera. Eu îl numesc Satul Negru. Înțelegeți voi.

În noaptea aceasta, am văzut-o pe Tura. Nu știam ce să fac, așa că m-am trezit cu noapte-n cap și am început să scotocesc prin poveștile mele. Dragoni, prințese, broaște… Tura.

În orătoare.

Auzeam ticăitul ceasului de pe peretele camerei și, fără să-mi dau seama, gâfâiam, de parcă aș alergat la maraton. Îmi simțeam inima ca pe o pasăre închisă în colivie, care se izbește, cu brutalitate, de gratiile care o țin prizonieră.

Căutam ceva, dar nu reușeam să realizez ce. Voiam să o găsesc. Nu, trebuia să o găsesc.

Și am găsit-o.

Am găsit ceea ce căutam, dar despre care nici nu știam că există.

O poveste. Despre Litera.

Acum, mă a u cu cele două povești în mână. Nu mai vreau ciocolată, dragilor. Vreau o piersică, așa cum îmi dădea bunica, de ecare dată când o rugam să-mi dea ciocolată. Piersicile sunt pentru Zile Portocalii.

Ce n-aș da să se termine totul! Uitați de povești! Uit și eu de povești! Și totul va bine.

Închid ochii și vreau să u un purice, ca să nu mai aud povești.

Poate că și puricii aud povești. Nu știu. Nu i-am întrebat niciodată. Deodată, mă năpădesc amintirile, precum o furtună care te izbește, cu brutalitate, din toate părțile.

2017. Pozna Anului. Sunt acoperită cu marmeladă.

2020. Acasă. Mi-am pierdut toate poveștile.

2021. La școală. Plâng și vreau acasă. Nu mai pot!

2021. La școală. Vreau ca toți să mă lase în pace.

2022. La școală. Sunt singura care nu are o echipă, pentru proiect.

2023. Acasă. Gata. Ajunge. Destul. Nu mai pot suporta! Vreau o vacanță de la tot ce înseamnă viața de elev, în acest sat!

Poveste scrisă de Daria Cifu

Poveste scrisă de Daria Cifu

CENUȘĂREASA

Toți o cunoaștem – e fata frumoasă, deșteaptă și bună la su et pe care toată lumea o iubește și care trebuie să pățească, la un moment dat, ceva rău. Așa era și Cenușăreasa, care abia împlinise 15 ani, intrase la liceul pe care și-l dorea și era cea mai populară fată din școală. Curând, totuși, necazul avea să dea peste ea –mama ei i-a părăsit pe ea și pe tatăl ei, lăsând doar câteva rânduri scrise în grabă pe un șervețel, și a fugit în lume cu noul iubit. Nici tatăl ei nu avea să stea prea mult pe gânduri și, mai mult ca să le facă în ciudă celor care îl compătimeau, și-a găsit repede o văduvă, ce avea două ice urâte ca noaptea și cu su etul plin de smoală, care o urau din su et pe Cenușăreasa – fata frumoasă, deșteaptă și bună la su et, care mai avea și 10000 de urmăritori pe TikTok. Noua mamă vitregă a Cenușăresei, fără să stea prea mult pe gânduri, a retras-o pe Cenușăreasa de la școală. Putea să învețe la fel de bine și de acasă. S-au mutat undeva, la țară, nu atât de departe de oraș, însă greu de găsit pentru prietenii fetei. Cenușăresei i s-a luat tot – se terminase cu unghiile roz false, cu machiajul scump, cu hainele de rmă și cu excursiile peste hotare. Chiar și vocația de in uencer putea dată uitării - nu mai avea niciun fel de acces la Internet. Trăia exact cum trăiseră bătrânii ăia de 35 de ani când erau de vârsta ei. Ce era să facă, să citească?

Surorile ei vitrege, când nu mergeau la liceu, pierdeau vremea dând scroll pe Instagram sau își petreceau timpul făcându-i zile amare surorii lor. Tatăl Cenușăresei se prefăcea că nu vede și nu aude nimic, iar singura urma de compasiune pe care a arătat-o față de ica lui a fost atunci când i-a cumpărat un telefon cu butoane, cu Hello Kitty, de parcă avea iar 5 ani, după ce surorile ei i-au aruncat smartphone-ul pe fereastră. Oricum, la ce îi folosea ei un telefon atât de bun? Nu avea voie să iasă din curtea casei

Curând, urma să aibă loc evenimentul anului printre liceeni –Balul Bobocilor. Îl anunțau zecile de a șe, de story-uri, de tiktokuri, auziseră că vestea ajunsese chiar și pe Facebook, deși nu știau cine naiba putuse să vorbească despre el acolo, nimeni nu mai folosea aplicația aia.

– Mamă, mamă, trebuie să mergem în mall, să ne luăm rochii, panto și genți! Să ne facem programări, pentru machiaj și coafor! ziceau surorile Cenușăresei, de dimineața până seara

– Sigur, dragele mele, orice pentru voi!

Într-o zi, Cenușăreasa și-a luat inima în dinți și i-a zis mamei vitrege:

– Mamă, te rog, pot să merg și eu la petrecere?

– Dar unde să mergi tu, Cenusăreaso? Nici măcar nu mergi la liceu și doar nu o să ieși din casă cu hainele tale lungi și largi, de mamaie, să ne faci de râs. N-ai tocuri, n-ai telefon și nu poți să te arăți cu coșurile alea. În niciun caz!

Totuși, după ce părinții au plecat să le ducă pe cele două fete la marele eveniment, Cenușăreasa, plângând singură în camera ei, a văzut că una dintre surori își uitase telefonul acasă. Fără să stea pe gânduri, l-a luat și a căutat în agendă numărul fostei colege de bancă. Uneori, nu ai nevoie de o zână bună, ci doar de cea mai bună prietenă.

În scurt timp, prietena ei a fost în fața casei, i-a adus câteva din hainele ei, a ajutat-o să se pregătească și au plecat împreună. Cenușăreasa știa că nu poate rămâne mai târziu de miezul nopții, deoarece atunci aveau să se întoarcă părinții lor – niciodată nu reușeau să stea unul în compania celuilalt mai mult de câteva ore.

La petrecere, și-a văzut surorile vitrege stând mohorâte și singure într-un colț, vorbind doar una cu cealaltă. Cenușăreasa –fata frumoasă, deșteaptă, bună la su et a dansat toată seara cu prietenii ei, însă, în special, cu un personaj care nu mai apăruse până atunci. Semăna cu unul din prinții din lmele Disney pe care

le vedea când era copil, însă nu-și dădea seama de cine îi aducea aminte. Curând, toți s-au retras, lăsând cuplul să se bucure de muzică.

– Deoarece este deja miezul nopții, vom pune ultima melodie din această seară minunată, a zis dintr-o dată organizatorul balului.

Ew, Harry Styles. Proastă alegere.

– Cum, e deja miezul nopții? A întrebat Cenușăreasa tremurând. Trebuie să plec!

– Te rog, nu pleca, mai rămâi măcar la ultimul dans, a zis prințul, dar Cenușăreasa deja alerga spre ieșire, Dă-mi măcar contul tău de Instagram! Dar fata nu mai auzea nimic, ci ajungând în fața sălii de bal, căuta disperată un taxi.

Tânărul își făcea loc prin mulțime, dar nu avea vreo șansă să o ajungă din urmă. Cenușăreasa, grăbită ind, își pierdu medalionul cu Taylor Swift, ediție limitată, Taylor’s Version, roz, în formă de inimă, primit cadou atunci când a cumpărat albumul „Lover”. (Da, chiar atât de mare fan era). Băiatul l-a recuperat și, cu zâmbetul pe buze, a mers către prietena cea mai bună a Cenușăresei și a zis:

– Știu că tu mă poți ajuta să o găsesc! Trebuie să îi dăm înapoi medalionul ăsta urât și...libertatea.

– Mâine mergem să ne recuperăm prietena! A zis prietena Cenușăresei, care acum știa cum să ajungă la ea.

Dis de dimineață, ziua următoare, la nici 10 kilometri de oraș, în fața casei Cenușăresei se găsea o armată de 30 de copii de liceu, care făceau ce știau ei mai bine – gălăgie. Era acolo primarul, era și poliția și toți au ajutat la salvarea Cenușăresei – fata deșteaptă, frumoasă și bună la su et care trebuie să pățească, la un moment dat, ceva rău, dar care mereu are un happy-end alături de prințul ei.

Poveste scrisă de Maria Ciurea

LUNA, GROG ȘI PORTALUL ASCUNS

Cu un carnețel și o cutie cu carioci ieșind din poșeta colorată cameleon, Luna își face anevoie drum prin bălăriile vechilor grădini. Jocul zilei este să facă o hartă a lumii cunoscute de ea.

Luna e o prințesă ce trăiește în regatul Lunariei. Are 8 ani, părul auriu și mai mereu e murdară cu ciocolată pe la gură. Îi plac la nebunie brioșele cu frișcă și cuburi de ciocolată belgiană. Și iepurașii. Însă pe aceștia îi preferă simpli, fară frișcă ori ciocolată belgiană.

De când palatului i-au fost adăugate turnuri mai înalte, ce au ajuns să umbrească mare parte din zi această parte a domeniului, grădinile au fost abandonate și lăsate să se crească singure.

Deși Lunaria este fermecătoare și plină de culori, Luna este mereu tristă și plictisită. Toți ceilalți copiii se joacă cu bucurie, dar ea simte că ceva lipsește în viața ei. Tot ce și-ar dori ar să poată explora lumi noi și interesante, să-și folosească imaginația și să călătorească în universuri nemaivăzute, nemaiuazite și nemaimirosite.

Buzele evidențiate cu ciocolată ale Lunei se deschid a mirare. La capătul unei alei mărginită de răsură și gura leului – un perete de apă, încadrat într-o ramă de plante agățătoare. Probabil una dintre faimoasele fântâni suspendate. Cu inima bătând de emoție, Luna străbate aleea și își bagă mâna prin perdeaua de apă. Stă așa o vreme, până când simte o limbuță scorțoasă ce îi lipăie mâna. Îi e teamă, însă e și curioasă și ținandu-se cu cealaltă mână de nas, intră prin perdeaua udă. Se trezește într-un loc minunat, dar străin. Pregătit să îi înghită mâna, crezând că e o păstaie de oramorțelă, în fața ei e un mic dragon, cu aripile cam pleoștite și drăgălaș foc.

Luna: „Uau, cine ești tu?”

Grog: „Eu sunt Grog, tu cine ești?”

Luna: “Iui, vorbești. Eu sunt Luna. Vrei să ne verișorim?”

Luna îl privește cu interes, începând să simtă o legătură specială cu acesta, pentru că, într-un fel, și ea se simte ca un dragon cu aripile pleoștite în propriul castel.

Grog: „Bine, o să ne verișorim. Luna, acum că suntem verișori, am nevoie de ajutorul tău. După cum vezi, nu pot zbura. Pentru a-mi recăpăta puterea, am nevoie de un talisman magic, păzit de un alt dragon mai mare decât mine și cam nătărău. Mă ajuți?”

Luna își pune mâinile pe șolduri și spune cu hotărâre:

Luna: „Nici o problemă, Grog! Te poți bizui pe mine. Haide să găsim talismanul!”

Și uite așa, cei doi proaspăt verișori pornesc în căutarea talismanului magic. Însă nici bine nu pornesc, că apa ce curge din fântâna suspendată care separă hotarul dintre lumi, se transformă într-un ditamai râul învolburat.

Luna: „O nuu. Ce facem acum, Grog? Râul pare de neînvins!”

Grog: „Nu renunța, Luna! Caută să-ți folosești imaginația. Aici, orice lucru gândit e pe jumătate înfăptuit. Și daca ți-l și imaginezi cu putere îl înfăptuiești de tot. Poți construi o punte imaginară pentru noi!”

Luna își amintește de puterea imaginației sale și, cu încredere, creează o punte imaginară peste râu. Cei doi reușesc să treacă în siguranță.

Pe măsură ce se apropie de ascunzătoarea dragonului mai mare și cam nătărău, Luna și Grog încep să e încercați de emoții contradictorii. Simt nerăbdare, dar sunt și puțin speriați când îi văd coada ieșind din grotă.

Luna: „Grog, dragonul pare mult mai mare decât am crezut. Pare înfricoșător. Nu știu dacă pot face asta!”

Grog: „Ești curajoasă, Luna! Te-am văzut când ai creat podul. Poți să învingi orice cu puterea imaginației tale!”

Când ajung în fața dragonului, acesta răcnește amenințător făcând pământul să se cutremure. îi împiedică să ajungă la talismanul agățat în cuierul din fundul peșterii.

Dragonul: „Nimeni nu îmi intră în casă neinvitat! Talismanul este al meu și numai al meu!”

Luna își înalță privirea și spune hotărâtă:

Luna: „Talismanul nu-ți aparține!”

Dragonul cel mare începu de data asta să râdă, tinandu-se cu membrele superioare de burta. Pământul se cutremura iar.

Dragonul: „Și ce ai să faci, piticanie? Ai să te uiți la mine cu ochii aia mari și ai să tremuri din bărbiță până când am să mă răzgândesc?”

Cu toată puterea imaginației, Luna creează o iluzie fermecătoare închipuind un munte de păstăi de oramorțelă și îi captează atenția și pofta dragonului. În acel moment, Grog se furișează către cuier, printre picioarele dragonului, ia talismanul și fuge cât îl țin puterile înapoi în brațe la Luna.

Luna îi simte inima bătând puternic de emoție. Cu talismanul în mână și dragonul cel mare și nătărău în urmă, care încă mușca din păstăi imaginare, ea strigă:

Luna: „Am reușit, Grog! Am învins piedicile și ai dobândit talismanul ce te ajută să zbori!”

Noii verișori, Luna și Grog se întorc în regatul Lunaria. Acum, pot porni împreună spre lumi noi și necunoscute, explorând și făcând neobosiți harți la ambele tărâmuri. În rest se joacă cu iepurași pufoși și împart tarte cu frișcă și cubulețe de ciocolata belgiana.

Și astfel, prințesa Luna învață că, prin încredere și imaginație, poate depăși orice obstacol și că aventurile adevărate nu au limite. De atunci, în ecare zi, când se simte plictisită, Luna se furișează cu Grog în grădinile vechi prin perdeaua de apă către cealaltă lume. Iar mama și tatăl ei – regele și regina Lunariei știu că, oriunde ar , Luna nu mai e singură, tristă și plictisită. Știu că atunci când ai un verișor și o imaginație bogata, trăiești cele mai frumoase și extraordinare aventuri.

Poveste scrisă de Moldovan Gabriel

Hey, sunt Kiki236, am 14 ani, păr lung roșu, o armură de rahat și tot arsenalul de arme proaste pe care ți le dau ăștia la începutul jocului. Ziua 237 începe ca toate celelalte: zăngănit de arme, poțiuni gratuite, ding-ding noti cări legate de ofertele din joc. În fața ochilor îmi pulsează questul zilei. Grozav, încă o misiune de colectare itemi pentru care ești recompensat cu 1000 de monede. O sumă fabuloasă pentru un update de armă. Doar că pe mine nu mă interesează.

Cobor în sala mare unde s-au strâns toți jucătorii. Îl văd pe frate-miu (Mangusta26) cu gașca lui de loseri cum își fac planul de bătaie. Ăștia lucrează în echipă, de parcă ar tot la școală. Au bifat atâtea misiuni că sunt de săptămâni bune numai în top 10 și primesc bene cii grămadă. Au cele mai noi arme și cele mai mișto armuri. Printre cele mai mișto. Pe cea mai tare o s-o am eu astăzi. Dacă am asta, m-am scos, planul meu o să meargă uns.

Deocamdată începe bine. Bestie7 dă cu ușa de pământ când intră în încăpere. Ăsta e cel mai nașpa jucător. E mai nașpa decât în viața reală. Acolo măcar îl speria directorul cu exmatricularea, dar aici n-ai cum să i exmatriculat. Și exact asta e problema. Te plictisești, frate. Câte questuri să tot faci? La început pare fun și te prinde. Îți faci avatarul cum vrei, îți alegi ce arme vrei, bifezi misiuni, primești bani, cheltui bani pe arme noi, pe out turi noi, pe poțiuni care te fac mai bun, pe upgrade-uri, pe puncte de experiență, îți crește rankul și primești și mai mulți bani și toate astea de care v-am zis devin și mai scumpe și mai cool. Cu cât ești mai bun, cu atât te invidiază ceilalți mai mult. Toți ăia care râdeau de tine în viața reală acum vor să e în echipă cu tine. Seamănă cu ce povestea taică-meu de la job când ne strângeam seara toți la masă. Taică-meu. Pare un personaj din altă viață. În ne, chiar așa e. După ce petreci mult timp în joc, asta e viața ta. Nu ailaltă plictisitoare. Aici sunt toți, de-aia ești și tu. Și aici nu sunt părinții.

Nu te ia nimeni în seamă când ești un jucător de rank mic ca mine. La început mi-o luam rău în freză, din primele minute mă omora cineva, nici n-apucam să ies din locul sigur. Locuri sigure = clădiri (dar în realitate sunt cam la fel ca școlile). În afara locurilor sigure mișună entitățile (mortale). Pentru tot ce omori primești puncte de experiență + toate bunurile pe care le deține. Punctele

îți cresc rankul, bunurile se vând sau se folosesc. V-ați prins voi cum merge treaba, e ca în toate jocurile. Doar că din ăsta e al dracu de greu să ieși. Și eu exact asta vreau. Treaba e că de 237 de zile primesc niște questuri și nu pare că mă apropii deloc de nal. Apar mereu chestii noi. Problema nu e că m-am plictisit, ci că încep să mă destram. Nu știu dacă e o eroare sau așa e făcut jocul, dar încep să uit chestii. Chestii din viața cealaltă adică. Îmi amintesc tot mai rar de cei care au rămas afară. Nu că aș vrea să îmi amintesc așa de des cum mă toca maică-mea să u atentă la ore. Dar am uitat și de Codiță. De cum lătra, de cum avea blana la atingere, de cum îi mirosea gura de la bețișoarele recompensă. Frate-miu a râs când i-am spus că mi-e dor de afară și a zis că tot fraieră sunt și aici.

Anyway, ca să nu vă plictisesc cu jurnalul meu online pe care nu-l citește nimeni, ceea ce am de gând azi să fac este să evadez. Și cum nu pot să dau escape pur si simplu, trebuie să mă folosesc de tot ce-mi pune jocul la dispoziție. Primul pas este să îi fur lui Bestie7 armura aia țeapănă. Așa că mă izbesc intenționat de el.

– Kikirikipisiki, mă ia ăsta la mișto. Nivel15...p ? Nici nu știam că mai sunt jucători așa mici pe aici. Sau acum se joacă și bebelușii?

În mod normal, dacă vrei să pornești o luptă cu un alt jucător, alegi și tu unul mai slab ca tine ca să nu te omoare ăla și să iei jocul

de la capăt. În mod normal, exact. Și cum Bestie7 este cel mai bine cotat jucător, eu trebuie să mizez pe altceva decât forță & combat skills. Așa că beau o poțiune de super-jump, îmi iau avânt și sar ca pe trambulină, beau repede o poțiune de amplitudine, o poțiune de extra-forță și o poțiune de extra-precizie (bine că nu poți să vomiți în joc), scot cuțitul ăla mic-mic, cel mai ieftin din joc, de care râdeau toți că l-am cumpărat ca să curăț fructe, bag și o poțiune de viteză x 1000 (bine că nu poți să vomiți în joc) și totul se întâmplă atât de repede că Bestie7 nici nu știe ce l-a lovit când îi aterizez în cap din tavan cu viteză 1000 (bine că nu poți să vomiți în joc). Chiar sub ceafă e un loc în care armura nu-l protejează pentru că e o eroare în joc. V-ați prins, acolo bag eu cuțitul și Bestie7cade lat. Knock-out. Kaput. I-au actualizat instantaneu numele la Bestie8, până la sfârșitul zilei nu mai poate să joace, doar se uită la ceilalți. Bravo, fraiere, să vezi și tu cum e, că eu de 236 de zile tot asta fac!

Până să se dezmeticească ceilalți, eu deja i-am luat toate lucrurile. Are o grămadă de bani și de arme, le vând și cheltuiesc tot pe poțiuni, păstrez numai armura. Ați spune că ce e așa de special la o armură cu nivel de protecție 0, făcută din lujeri și din crenguțe încolăcite, care ia imediat forma corpului meu? N-are rost să vă explic, o să vedeți mai încolo. Oricum n-am timp, până la marginea orașului e mult de mers. Mă trezesc că s-a luat și fratemiu (Mangusta26) după mine și mă tot întreabă cum am reușit să-l omor pe Bestie7.

– Prin puterea minții, Plăcințică, îi răspund și ăsta moare de ciudă că încă îmi amintesc porecla lui de la școală.

N-am ce-ți face, Plăcințică, viața e crudă când eu sunt sor’ta. Se tot ține după mine și se milogește mai rău decât Codiță când vede punga de chipsuri, așa că îi spun de noile poțiuni de șmecherie și de tupeu, iar el pune botul Codiță-style. Bye-bye, Mangusta26, dacă îmi iese planul, de mâine toată camera e a mea și tot Lego City ăla al tău o să dispară.

La început planul merge perfect. Trec prin oraș în viteză maximă, consumând poțiune după poțiune. Evit drumurile circulate, grupurile de jucători și locurile ascunse în care se blochează uneori entitățile (e o eroare în joc, lucky me), orice luptă mi-ar irosi timpul pe care nu-l am (încep să gândesc ca mama când o anunț de ședința cu părinții). Chestia e că nu mă așteptam ca armura asta să e atât de grea, îmi consumă o grămadă de resurse și mă mișc tot mai lent. Dacă aș tare la matematică, probabil aș putea calcula până unde pot ajunge dacă mențin viteza actuală. Problema e că nu-s tare nici la sport, indcă și fără matematică mi-e clar că n-ajung la zid până se termină ziua. Și cum nu-s tare nici la sport, nici la mate, scot harta, măcar cu geogra a poate dau lovitura. Ieșirea din oraș nu e trecută pe hartă, nici n-avea de ce, toți jucătorii își fac misiunile aproape de centru, unde sunt clădiri și se pot ascunde de entități. La periferie sunt puține zone sigure, iar după ce se termină orașul începe o zonă mare de păduri și de dealuri cu tufe țepoase, printre care șerpuiește drumul ce nu duce nicăieri. În ne, duce la zid. Și odată cu zidul se termină lumea asta. Chestia e că dacă aș lua-o de-a dreptul pe câmp, tot aș mai avea o șansă, dar asta înseamnă că mă pot întâlni în orice moment cu o entitate. Asta e, crossmy ngers!

Băi, nici n-apuc să mă gândesc la asta că îmi apare în față o pasăre mecanică. E cât un colibri și zbârnâie ca un țânțar când zboară, dar dacă reușești să o omori scoate un sunet ascuțit de-ți sparge timpanele mai ceva decât Codiță când imită ambulanța. Vă întrebați ce face Kiki236 în această situație? P , asta e simplu. Scoate su ătoarea de săgeți pe care jucătorii o primesc în starter

kitul de la începutul jocului, adică în ecare dimineață în cazul meu. Cine nu s-a antrenat scuipând la țintă este mort în momentul ăsta, mai puțin eu, care de 236 de zile nu fac decât să mor de la prima oră și apoi să mă plictisesc uitându-mă la alții cum se joacă. Când mă plictisesc să mă plictisesc, ori umblu aiurea pe hartă ca să descopăr chestii despre entități, ori încep să testez chestii (de exemplu să scuip de pe clădiri în capul altor jucători). Așa că îi su u o săgetuță x sub aripă, că acolo au ele inima. Asta începe să țiuie, eu îmi pun palmele la urechi, cade dezarticulată în iarbă, din tufe se stârnește un stol de păsări mecanice care vin spre mine, eu îmi iau palmele de la urechi și încep să le săgetez la foc automat (bine că nu te doare gura în joc – anyway, la cât vorbesc în timpul orelor, pe mine nici în realitate nu mă doare). Frate, zgomotul care urmează o întrece până și pe maică-mea când găsește șosete aruncate prin sufragerie.

Cred că nu e niciun jucător care să omorât vreodată atâtea păsări mecanice câte am omorât eu azi. Păcat că nu m-a văzut nimeni. Pergamentele cu noti cări îmi vibrează de zici că e cutremur la mine în tolbă, cred și eu la câte puncte de experiență am primit cu stolul ăsta. Dar n-am timp să mă uit cât am urcat în ierarhie, trebuie să traversez pădurea cât e lumină. Acolo dorm creaturile mari. Zilele trecute le-am văzut cum se ridică: cu tot cu arbori, bolovani și pământ. Sunt rădăcini și crengi desfrunzite împletite sub forma unor animale gigantice, acoperite de mușchi și cu picioare lungi, butucănoase, ce trosnesc când calcă greoi. Au apărut recent în joc, tot lucrează la ele. Cu ecare update le fac mai violente și mai îndrăznețe – înainte stăteau doar la zid, dar se tot apropie de periferie. Să te văd, Bestie8, dacă reușești să-ți faci încă o dată armură șmecheră! Până una alta, cine e cea mai tare? Cine are armura de evadare? Fac o scurtă pauză și vă explic că înainte nu aveam timp (dar acum am luat-o pe scurtătură și sunt în gra c cu evadarea): Bestie7a fost singurul care a reușit să reteze piciorul unei creaturi și să-și facă armură din mlădițele acelea vii, de-aia trec eu acum nestingherită prin pădure, că astea mă cred una de-a lor și nu-s setate să se lupte între ele.

Începe să se însereze, printre nori se deslușesc rulând fragmente de cod. Nu pricep nimic, nu mi-a plăcut niciodată info. Dacă scap de aici, zău că mă apuc să învăț programare! Ajung în sfârșit la zid, cred că e cea mai lungă călătorie ever, mai lungă decât aia pe care am făcut-o cu mama prin mall ca să-și cumpere panto . Am ajuns la x, în depărtare se aud trosnetele și văd creaturile cum se ridică. Înainte se trezeau abia când se întuneca de-a binelea. Nu pot să amân, de mâine cine știe ce va mai nou în joc. Din ridele zidului ies girafele. Le spunem așa pentru că lianele otrăvitoare care acoperă zidul se împletesc formând creaturi cu picioare și gâturi lungi. Se deplasează lent, măturând orice jucător care escaladează zidul. Nimeni nu a ajuns până în vârf, este prea înalt pentru cât timp ai la dispoziție. Nici nu au încercat prea mulți, când girafele dorm ele redevin mlădițe și lujeri otrăvitori, împotriva cărora abia de curând au apărut poțiuni. Oricum, sunt pregătită și pentru asta.

Planul e simplu: întâi trec printre girafe. Ele simt ceva străin, se agită și ar vrea să atace, dar nu știu ce. Sunt încă greoaie și nu au precizie, armura mea e deocamdată su cientă să le deruteze. O aleg pe cea mai înaltă, capul ei ajunge până aproape de marginea zidului. Când își urnește picioarele, crengile noduroase de la încheieturi pârâie și se întind gata să se rupă. Lăstarii care cedează atârnă câteva clipe, după care se împletesc cu alte mlădițe. Pregătesc bicele (v-am zis că sunt singurul jucător cu arme din starter kit!) și le plesnesc încolăcindu-le de o creangă expusă. Îmi iau avânt și mă dau ca într-un leagăn până ajung să mă prind de corpul girafei. Mă cațăr pe tendoanele ei lemnoase până pe spate, apoi în sus pe gât. Girafa mă simte ca pe un parazit. Se scutură și se scarpină. Atâta timp cât mă mișc îi e greu să mă localizeze, e încă rudimentară (ca tocilarii ăia de la mine din clasă de care nu mă așteptam să-mi e dor).

În tolbă e iar cutremur de la pergamentele cu noti cări: questurile neterminate, harta - că sunt într-o zonă nesigură, remindere și sugestii de întoarcere la scopul jocului în care sunt captivă. Mă interesează doar cel de actualizare a sistemului: au rămas câteva minute până se termină ziua. Ultima parte a urcușului pe girafă o fac pe pipăite, e aproape beznă. Un nor acoperă lumina liniilor de cod ce rulează pe cer. De câteva ori picioarele îmi alunecă pe lujerii lucioși. Mă concentrez ca la teză, nu pot să cad tocmai acum, am prea puțin timp să încerc încă o dată. Îmi în g degetele adânc printre liane, unele sunt țepoase (bine că nu simți durerea în joc). Girafa se scutură, sunt aproape în creștetul ei, acolo nu ajunge când se scarpină, dar se lovește cu capul de zid de îmi joacă toți biții în creier. A mai rămas puțin, simt după vibrații, câteva secunde, iar nu văd nimic, s-a înnorat, ghicesc doar marginea zidului. Înfășor bicele pe coarnele girafei și cu mânerele ținute strâns în pumn sunt ca un trapez uman, pe care girafa îl balansează haotic (bine că nu poți vomita în joc). Sau nu chiar. Mișcările ei au ceva matematic, sus, jos, stânga, dreapta, sus, jos, stânga, dreapta. Totul sau nimic, trebuie făcut saltul. Hai Kiki, bagă mare!

Dau drumul bicelor, smucitura girafei mă proiectează spre zid. Îmi ajustez în aer poziția, superman, minge, echer, zbang o lovitură! Girafa m-a lovit cu capul, nu știam că își pot lungi gâturile, e prima oară când cineva ajunge atât de sus. Îmi schimbă traiectoria, mulțumesc profu` de zică, n-am înțeles nimic din materie, dar pot să folosesc cuvinte complicate în caz că îmi citește cineva jurnalul online. Deci ăsta e noroc chior, mi-a dat un imbold și am su cientă altitudine. Zbor cu brațele întinse (nu încercați asta acasă!) și aterizez chiar pe marginea zidului. Hai că n-o să cad tocmai acum! Mai e doar o secundă, simt vibrația lungă. Am emoții mai rău decât Codiță când vede lesa. Și în ultima clipă, când ziua se încheie și se fac update-urile, sar de pe zid în gol. Căderea e lungă. Dă Doamne să nu mă fac terci! În jurul meu e beznă. Aud voci îndepărtate, ca de sub apă. Nu înțeleg nimic, ca la ora de chimie. Aș vrea să țip, să mă mișc. Nu pot. Lumina mă orbește brusc. Îmi e dintr-odată frig și foame. Simt mirosuri înțepătoare și mă simt lipicioasă de la transpirație. După atâta timp mi se face frică, tremur și îmi vine să vomit, nici nu știu dacă să mă bucur. Sper că am reușit. Sper că totul a fost doar un coșmar. Sper că o să mă trezesc în patul meu de acasă. Mă forțez să deschid ochii, la început văd numai umbre cu contururi neclare, apoi disting ce scrie. Next level.

Poveste scrisă de Nicoleta Balaciu

PROBA DE REZISTENȚĂ

Liana are treisprezece ani, părul lung, numai bucle și cei mai frumoși ochi verzi, cu gene lungi și dese.

– Ai cei mai frumoși ochi, îi spune adesea mama, cei mai frumoși și cei mai rari din lume. Cu mine semeni, nu cu taică-tău. Sper că vei semăna cu mine și la restul, că eu de când mă știu am fost ambițioasă. Taică-tău-ntotdeauna a fost moale.

Lianei i-ar plăcea să semene cu mama. Mama ei e frumoasă, înaltă, elegantă. Dar mai presus de toate, subțire ca un lujer. În ultima vreme, corpul Lianei, altădată suplu, căpătase unele rotunjimi. Nu-i plac. Nu se mai place. Și-n plus, crescuse brusc. Începuse să meargă cocoșată, cu umerii aduși în față, ca și cum ar vrut să ascundă ceva. Pe ea se ascundea. De când tata a plecat la București pentru un job mai bun, viața ei s-a schimbat. Cu el se înțelegea într-adevăr altfel, putea vorbi orice, și-n general o cam lăsa să facă tot ce-i trecea prin cap. Când tata s-a mutat, Liana a descoperit chipsurile și ciocolata, iar rezultatul s-a văzut rapid.

Într-o zi mama a zis așa nu se mai poate, noi aici și taică-tău în celălalt capăt al țării, a strâns tot și-au plecat. Pe Liana au înscris-o la cea mai bună școală din sector, sau cel puțin așa susține mama când vorbește cu bunica la telefon.

– E cea mai bună școală, că m-am interesat. Au chiar și-o clasă cu pro l sportiv, în ințată de un fost campion la atletism care și-a dorit să facă ceva pentru locul din care a pornit.

– Și tu la clasa aia vrei s-o dai? Ea vrea, ai întrebat-o?

– Liana vrea ce vreau și eu. Au cea mai bună încadrare și-n plus fac și mult sport. N-ai observat că s-a cam îngrășat? Trebuie să facă mișcare, altfel n-o să slăbească. Se apropie adolescența, chiar vrei să nu se uite niciun băiat la ea?

– Nu e așa, măi mamă. Fii și tu mai blândă, mai înțelegătoare.

Tu cum crezi că arătai când aveai vârsta ei? Parcă și-acum te văd, erai cea mai înaltă și cea mai bine făcută elevă din toată clasa.

– Dar eu nu eram grasă, a mai zis mama pe un ton categoric și a închis conversația, iar Liana s-a strecurat în camera ei, având grijă să tragă ușa încet, fără să o trântească.

Stătea pe pat, cu telefonul în mână, așteptând un semn de la Maria. Singura prietenă pe care reușise să și-o facă în cele câteva luni de când mama ei o înscrisese cu forța în cea mai îngrozitoare școală din lume, dar ce putea să facă.

Nimeni nu voise să se așeze lângă ea atunci când diriginta le-o prezentase pe noua lor colegă, Liana Popa, venită din Zalău. „Ce multă e!”, zisese cineva și toți din jurul ei râseseră-nfundat. Numai Maria, cea mai mică fată din clasă, blondă ca un boboc de rață și plină de pistrui, singură ea i-a făcut loc în prima bancă și i-a zis:

– Te primesc lângă mine, dar să ai grijă ca nu cumva să îmi spargi ochelarii, c-abia mi i-am schimbat. Și să mă lași și pe mine să copiez după tine la matematică, c-a zis mama că dacă și anul ăsta mai rămân corigentă mă mută de aici, or mie cel mai mult și cel mai mult îmi place să alerg. Vrei să-ți arăt diplomele mele?

Și Maria i-a arătat pozele pe telefon, pe urmă și-au dat add pe Insta și până la pauza de prânz erau deja cele mai bune prietene. Își petreceau toată ziua împreună, Liana înaltă, mare, Maria, ca un pui.

Mariei îi plăcea să alerge. Nu învăța ea cine știe ce, însă la proba de viteză nu o întrecea nimeni. Nici Temișan Rodica, fostă campioană de juniori la săritura în lungime, nici măcar Lucian. Lucian Costea, cel mai frumos băiat din clasa a VII-a B și vicecampion la alergarea cu obstacole. Lucian, după care Liana era topită. Așa i se destăinuise ea Mariei, încă din prima săptămână de școală. Înalt –mult mai înalt ca ea – brunet, bine făcut, cu cei mai negri ochi pe care îi văzuse Liana vreodată. Atâta doar că Lucian n-o prea băga în seamă. Iar asta o durea.

Cel mai rău au durut-o însă cele întâmplate după ultimul

antrenament dinaintea vacanței de vară. Liana se situase pe ultimul loc la toate probele, mai puțin la proba de rezistență, dar asta doar pentru că abandonase la jumătatea cursei. Gândul că maică-sa iarăși o va certa nu-i dădea deloc pace și, pentru că Maria întârzia la discuții cu antrenorul, îi lăsase un mesaj pe WhatsApp, spunându-i c-o așteaptă în curtea școlii. Trecuse pe lângă vestiarul băieților și-atunci îl auzise pe Lucian, pe Lucian „al ei”, strigând în gura mare:

– Care, bă, grasa aia? Tu n-ai văzut-o cât e? Și mai e și înaltă, zici că-i un cocostârc. Mie-mi place Rodica, bă, aia da femeie, e mai bună ca sor-mea, și sor-mea-i clasa a XII-a.

– Du-te, bă, că ești prost, îi răspunsese Mihnea, un băietan slăbuț, cu tenul plin de coșuri și vocea în schimbare, care stătea mereu în preajma lui, în speranța că doar, doar îl va băga și pe el în seamă vreuna dintre admiratoarele lui Lucian. Rodica aia se pupă cu toți, nu doar cu tine, bă, las’ c-am văzut-o eu. Iar Liana e fată de treabă, dacă nu copiam după ea la mate tot semestrul adio acum vacanță, trebuie să recunoști.

– Bravo, mă, adică dacă din când în când mă lasă și pe mine să copiez înseamnă că trebuie s-o plac? Și mai are și accentul ăla hiper ciudat, hai lasă-mă, fratele meu, cu de-alde astea, tu nu te uiți la mine cum arăt? Păi zi tu, se compară?

Degeaba o căutase Maria toată după-amiaza întâi în curtea școlii, apoi prin cartier, chiar și de partea cealaltă a bulevardului, prin parc și, mai departe, pe străzi, până spre centru. Degeaba de la un punct încolo i se alăturase Mihnea, Liana parcă intrase cu totul în pământ.

Când dirigintele a sunat-o, spunându-i că Liana nu ajunsese încă acasă și tatăl ei e foarte îngrijorat, Maria a înțeles că ceva serios se întâmplase. Abia târziu în noapte telefonul a vibrat. Era Liana, îi trimisese două poze. Una cu un bilet de tren spre Zalău, și încă una cu un coș de gunoi în care zăceau aruncate o pungă aproape plină de chipsuri și o cutie mare, nedesfăcută, de sta de în ciocolată.

La început, mama Lianei s-a împotrivit, însă de data asta tatăl a avut ultimul cuvânt: Lianei i-ar prinde bine o vară la bunici, în care să se poată detașa de cele întâmplate. La sfârșitul lunii iunie, Maria a vizitat-o la Zalău. Au petrecut împreună o lună întreagă. Liana îi recomanda Mariei cărți, Maria îi arăta Lianei cum să se antreneze.

Pe urmă, către toamnă, Liana s-a întors. În prima zi de școală, Lucian a remarcat printre colegele lui o tânără înaltă, subțire ca un lujer. Purta părul desfăcut, negru, numai inele, iar când s-a-ntors spre el a văzut cei mai frumoși ochi verzi din lume. Cei mai frumoși și cei mai rari. A rămas ca trăsnit. Liana a zâmbit. S-a îndreptat spre el cu brațele deschise. Undeva pe la jumătatea distanței, în dreptul Mariei și al lui Mihnea, Liana s-a oprit. I-a îmbrățișat pe rând și, întorcându-i spatele lui Lucian, și-a luat prietenii de braț și au intrat toți trei în școală.

Povestire scrisă de Veronica Stănică după „Rățușca cea urâtă” de Frații Grimm

POVESTEA REGINEI CU INIMA BUNĂ

Pe Instagram toată lumea e bogată. Toți călătoresc, se plimbă, se îndrăgostesc. Am văzut la Delia, verișoara mea mai mare. Ea merge la oraș cu soțul ei, Dino. Merg la restaurant, fac poze și se plimbă. Dino i-a promis că o ia cu el în Italia. Acolo zice că e cald și bine. Acolo nu vine iarna ca la noi. Am văzut poze. Nu e ca aici. Iarna înghețăm de frig. Eu cu mama mergem să luăm lemne din pădure. Aducem ecare o grămadă mare de vreascuri, facem focul, dar tot e frig. Abia avem ce mânca iarna. Vreau și eu un telefon, dar tata n-are bani de țe. „Sunt țe de cucoane”, așa zice el. Toată ziua muncim aici. Curăț zarzavaturi, tai lemne, cos hainele lui tata, mă urc pe scară și culeg fructe, dau de mâncare la animale. La școală nu mai merg. Numai eu și prietena mea, Anda, n-avem telefon. Colegii râd de noi. M-am săturat să merg acolo. Toată ziua colegii vorbesc despre ce văd pe telefon, despre unii și alții și despre ce fac ei. Eu chiar nu știu nimic. Avem doar televizor cu antenă în casă. Prinde TVR1 și TVR 2 și asta când nu cade curentul.

Colegii mei au mâini frumoase. Nu ca mine. Eu am mâinile aspre și pline de bătături. Mi-e rușine să le arăt. Doar domnul profesor de istorie mi-a zis că am ochi frumoși. M-a chemat într-o zi la catedră. Mi-a spus că învăț bine și că el crede că am talent la istorie. Zicea că mă poate ajuta cu cărți. Mi-a pus apoi mâna pe picior și eu am fugit repede pe ușă. Am ieșit din școală și am luat un bolovan cu care i-am spart parbrizul de la mașină. De atunci îmi dă numai note proaste și mi-e teamă că nu voi trece clasa a opta. Mai bine nu mai merg la școală.

Iarna vine repede anul ăsta. Așa zice bunica. Ea culege plante și ajută oamenii bolnavi. Bunica, atunci când se uită pe cer, știe când vine ploaia. Acum mi-a zis că va o iarnă grea. Strângem lemne de n-a mai rămas nimic de strâns în pădure. Ultima oară ne-a prins un pădurar. Era foarte furios. Ne-a zis că ne dă amendă. Ne amenința. Atunci bunica s-a încruntat și mi-a zis să fug repede acasă la ea și să încălzesc o oală cu apă. Știam ce urma și nu-mi plăcea. Bunica a venit roșie toată de supărare. A luat o icoană și s-a apucat să facă ce știe ea. Mi-a spus că cine vindecă poate și să distrugă și mi-a spus să merg acasă. Am auzit apoi că acel pădurar s-a îmbolnăvit și a plecat din sat.

Tata abia a reușit să aducă o căruță cu lemne. Avem o sobă în bucătărie și una mare în casă. Soba mare încălzește ambele camere. Camera mea și camera părinților. Anul ăsta am primit haine de la o tanti drăguță. Nu vorbea limba română. Era frumoasă șizâmbea tot timpul. Și-a făcut poze cu mine. Mi-a promis că îmi trimite pozele. Tot aștept și n-am primit nimic.

Ninge de o săptămână într-una. A picat și curentul de câteva ori. Lemnele aduse de tata nu sunt bune de nimic. Abia se aprind și nici nu țin căldura. Tata e supărat. Bea toată ziua și o bate pe mama. Zice că e vina ei. Eu mă ascund în cameră și îmi pun capul sub pernă ca să nu aud nimic. Noaptea asta tot tremur de vreo două ore. M-am îmbrăcat cu toate hainele pe mine, mi-am pus păturile și sacul de dormit de la tanti aia zâmbăreață, dar tot e frig. La masa de seară am mâncat mămăligă cu brânză. Mama zice să mâncăm ardei iuți la ecare masă. Zice că așa ne încălzim, dar mai mult mă doare burta decât mă încălzesc.

Tremur și nu pot să dorm. Abia aștept să răsară soarele. Măcar atunci se mai încălzește puțin, dar nu imediat, ci pe la ora zece e mai suportabil frigul. Veioza mea abia luminează. Nu pot să dorm de la frig și mă joc cu aburii. Tot su u și ies aburi care mai de care. Unii parcă sunt păsări, alții balauri. Scot de sub pernă cărțile bunicii. Le amestec și scot una la întâmplare. E regina cu inimă roșie. Ce frumoasă e! Mă uit la ea și îmi curg lacrimile. Vreau și eu așa o prietenă ca regina cu inimă bună. Vreau să mă asculte și să mă ajute. Vreau să mă ia în brațe și să mă mângâie ca să pot

plânge liniștită.

Mă uit la regină și deodată văd că parcă și ea are ochii triști. Îmi curg câteva lacrimi, iar una o atinge. Atunci parcă îmi zâmbește. Nu prea văd bine. Lumina veiozei pâlpâie. Parcă vrea să se stingă. În cameră e fum de la sobă, dar nu pot să deschid geamul că e prea frig. Mă uit la regină. Deși nu o cunosc, simt că o iubesc. Deodată, câteva steluțe albe apar în jurul reginei. Se învârt puțin, iar eu o ating pe una. Simt ceva ca o căldură, ca o apă călduță. Steluțele se duc în centrul camerei mele și încep să se învârtă într-un cerc mai mare. Se tot învârt așa până formează ceva ca o oglindă cu un fel de lac în centrul lor. Sunt puțin speriată, dar mă uit la regina cu inima bună. Simt că ochii ei sunt sinceri. Atunci privesc din nou la oglinda cu lac și mă apropii cu încredere de ea. La început o ating ușor cu degetul arătător. Pare ca o apă călduță și simt că vine multă căldură din ea. Mi-e atât de frig și nu stau prea mult pe gânduri. Intru cu totul în oglinda cu lac. Parcă nici n-am apucat să clipesc. Sunt într-un palat mare. Văd un pom de Crăciun plin cu cadouri sub el, iar lângă pom, puțin mai sus, pe un tron mare, stă chiar regina cu inima bună, regina din cartea bunicii. Ea se uită la mine și îmi face semn să merg la bradul de Crăciun. Îmi spune că toate cadourile sunt pentru mine. Sunt atât de bucuroasă. Mă apropii cu încredere de pomul de Crăciun. Desfac primul cadou și găsesc o bluză atât de pufoasă și de călduroasă. Are desenați pe ea niște reni frumoși și e plină de steluțe galbene. O îmbrac și îmi vine atât de bine de parcă e făcută pentru mine. Desfac următorul cadou. Acolo e o carte îmbrăcată toată în aur. O deschid și parcă mă văd pe mine în ea. Văd litere ciudate care se transformă în copaci și frunze. Parcă sunt anotimpuri și stele. Văd brusc un soare călduros. Îl ating și deodată mă cuprinde o căldură mare și o liniște atât de frumoasă încât adorm cu mâna pe carte.

Nu știu cât timp a trecut, dar m-am trezit în camera mea. Eram acoperită cu toate păturile din casă. Mama stătea lângă mine îngrijorată și m-a luat în brațe. Mi-a spus că mi-a pus mâna pe frunte și că ardeam toată ca focul. Era speriată, dar s-a bucurat tare că m-am trezit. Eu mă simțeam atât de bine, de parcă m-am născut din nou. Mă gândeam la carte și la cum tot ce scria în ea e acum în mine. Cartea m-a învățat să respir adânc atunci când mi-e frig și sămi imaginez un cerc mare și roșu. Cartea m-a învățat să nu-mi mai e frig. Cartea m-a învățat să mă gândesc la soare în fel și chip. Mi-a spus că atâta timp cât e un soare, cu toții vom luminați la fel de el.

M-am uitat repede în jur. Și am văzut lângă pernă cartea de tarot cu regina cu inimă roșie. Am luat-o repede și de atunci o port mereu cu mine. Simt că îmi poartă noroc. Nu mi-a mai fost frig niciodată, iar când am ceva greu pe su et, scot cartea cu regina și o privesc. O întreb ce să fac. Dacă îmi zâmbește, atunci e „da”, iar dacă nu zâmbește, atunci e „nu”. Asta este povestea reginei cu inima bună și a cercului roșu de foc.

Poveste scrisă de Victor Ciobanu

PETRIȘOR CEL SINGUR

A fost odată un băiețel pe nume Petrișor. Era un băiat blond, vesel, roșcovan și vioi cu foarte mulți prieteni. Îl știa toată lumea din cartier ca un băiat respectuos. Când ieșea cu bicicleta el ocolea cu grijă copiii mai mici și saluta frumos toți oamenii în vârstă din cartier. De ziua lui, pentru că fusese atât de cuminte, părinții lui iubitori i-au cumpărat un calculator și i-au instalat internet, să aibă și el acces, ca toată lumea. Nu după mult timp, după ce încercă mai toate jocurile care i-au căzut la mână, începu plictiseala. Își mai cumpără gadgeturi și tot degeaba. Simțea că prea nu are cu cine ce face.

De curios ce era, pentru că descoperi între timp că internetul era cea mai rapidă metodă de comunicare, îi veni o idee. Cum ce idee? Să-și facă un cont fals și farse prietenilor. Cum de ce? Pentru propriul amuzament. Ca să nu se prindă prietenii săi, pe care-I știa isteți, a mai făcut un cont, apoi încă unul. Conturile lui începeau cu litera x și se terminau în y. Poate pentru că exista șansa să se încurce chiar el cu ele. Mai târziu a văzut că în acest mod se pot trimite și viruși. I-a trimis lui Grigore, lui Flaviu, apoi Ginei și chiar lui Florin, cel mai bun prieten al său. Click după click, noti cările curgeau. Se auzea din când în când: Ding. Contul lui Grigore a fost virusat. Ding. Contul lui Flaviu a fost virusat. Ding, ding și tot așa. Nu stătea el liniștit dacă nu se și lăuda. Așa că le-a scris câte un mesaj la ecare, că el a fost marele meșter în ale internetului, că știe să creeze și viruși. Îi plăcea de numai să exagereze. A făcut asta o zi, două, o săptămână.

Rareori îl mai vedeau pe afară ceilalți copii, vecinii, ori oamenii în vârstă din cartier. Atunci când îl trimitea mama sa la magazin după pâine, când nu reușea să scape de sub ochii ei.

Încet-încet Petrișor nu mai era copilul roșcovan, energic care fusese, era tot mai livid, mai palid, chiar livid, căci pielea era albicioasă și ochii învinețiți ca cepele. Îl dureau și dinții că destule, ori a uitat să se spele pe dinți. Părul îi crescuse estul de mult și era în devălmășie. Slăbise foarte rău. Era adus de umeri spre înainte. Pieptul nu-I mai era plin și părea că seamănă cu o scoică.

Într-o după amiază, după ce numai bine mâncase și se întinse puțin pe pat, dădu să-și deschidă aplicația Discord. Deși el se știa mare meșter de sucit linkuri, conturi false, imagini truncate pe internet, mare îi fu mirarea să vadă că nu mai putea intra. Cum de s-a întâmplat să i se viruseze x lui calculatorul? Petrișor a plâns toată noaptea. De abia a așteptat să se facă dimineață, ca să poată să contacteze măcar un prieten din cei pe care îi avusese.

Atunci își aminti de Florinel, de Flaviu, de Grigore, de Gina, prietenii lui cei buni cu care de mult nu mai ieșise la joacă. Nu credea că aceștia au uitat ce le-a făcut. Totuși, și-a luat inima-n dinți și le-a scris că cineva i-a virusat contul și i-a blocat tot ce avea pe calculator. Inclusiv aplicația bancară a familiei o avea acolo instalată. Dar, ce să vezi? Nimeni, niciun răspuns. Nici măcar nu deschiseră mesajul.

Se temeau maxim de viruși, căci, pe bună dreptate, nu și-au putut imagina că el, Petrișor, marele meșter în ale internetului, ar putut să ajungă pe mâna vreunul hacker, căci aveau încredere că se pricepe la lucrurile astea.

Poveste scrisă de Viorica Lazăr, după povestea Petrică și lupul, de Serghei Proko ev

EU ȘI ALIZEU -ZEUL BUN AL ANIMALELOR FĂRĂ STĂPÂN

Numele meu este Chiara.

Sunt o fetiță liniștită care mă joc frumos cu toți copiii și încerc în toate să le u de folos părinților. Sunt într-a întâia, ba nu, într-a doua, zic oamenii, pentru că după vacanță voi trece într-a doua.

Părinții mă iubesc, sunt grijulii și îmi cumpără tot ceea ce am nevoie, dar cam de un an am o mare supărare. Să vi-o spun. Fiecare dintre cele trei prietene ale mele Linda, Cera și Dara au în casă câte un cățeluș, iar eu nu. Cu el se joacă, de el au grijă.

În ecare săptămână îi rog pe părinții mei să adoptăm și noi un animal de companie, însă ei mereu îmi spun că nu este momentul. Mama zice că sunt purtători de alte animăluțe: purici și bacterii. Tata spune că nu am avea îndeajuns timp să îl scoatem afară.

Sâmbăta trecută am fost la vărul Tim. Tim mi s-a lăudat cu Ran, primul lui cățel. Asta a fost prea mult! Mi-au rămas ochii pe Ran, jucăușul alb și lățos. Am uitat să vă spun: eu visez mult cu ochii deschiși!

Ce frumos ar dacă aș putea să hrănesc și să mă joc cu un

câine. Azi sunt singură acasă de o groază de timp și m-am plictisit.

Am citit toate cărțile, m-am jucat toate jocurile, m-am uitat o groază la desene. Ceva îmi lipsește: un su et cald si iubitor care să mă asculte.

Dar nu am voie câine, deocamdată.

Iau tabla de scris și merg la fereastră. Mă apuc să scriu ceva dar gândurile îmi fug în timp privesc lung afară.

Ies din apartament. Poate trece vreunul dintre copii și legăm un joc prin fața blocului.

Pornesc pe alee și mă așez pe bancă. Privesc în lung și lat. Nimeni! Încă o zi pliciticoasă…

Uite! Văd un cățeluș singur care trece nepăsător spre spatele blocului.

Mă iau după el.

Nu v-am zis, dincolo de blocul nostru e un pâlc de copaci tineri. Aici tata îmi spune să nu merg niciodată. Mama mi-a zis că acolo

se adăpostește un șarpe mare căruia îi place să muște copiii.

Îmi iau inima în dinți.

Pe măsură ce intru mai adânc în liziera de copaci culorile se schimbă din verde în roșu aprins. „Stai!” îi strig cățelului. Dar el nu se oprește. O pală de vânt se pornește din senin iar vântul îmi șuieră ceva în ureche: „Vino! Apropie-te, ești la locul potrivit”. Vântul vorbește șuierat ca vărul Tim căruia i-a căzut doi dinți din față. Ce ciudat.

Deodată se cască o peșteră în fața mea! Peșteră în spatele blocului? Ce o să mai râdă toți de mine când le voi spune prin ce am trecut. Dar cățelușul o zbughește înăuntrul peșterii. „Stai!” îl strig.

Fuge. Ce să fac?

A trecut ceva timp de când am plecat. Părinții mei poate s-au întors deja, iar eu umblu prin peșteri.

Totuși vreau să știu ce este dincolo și unde a fugit acea ință minunată.

Fac un pas în interiorul peșterii.

Totul e luminat în albăstriu aici.

În stânga și în dreapta sunt camere, iar în camere, oameni care strâng cu drag câini în brațe.

Vocea îmi șuieră: „Toți cățeii pierduți își reîntâlnesc aici oamenii.”

– Cine ești, voce și de unde vorbești? strig.

– Chiara, eu sunt Alizeu - Zeul Bun al Animalelor fără Stăpân. Eu îi ajut pe câini să se întâlnească cu oamenii lor. Nu mă vezi, dar sunt aici, în această peșteră.

– Alizeu, de-abia te-am cunoscut, dar crezi că mă poți ajuta? Și eu doresc să îmi întâlnesc un su ețel! Poate e pe aici vreun cățeluș care încă își așteaptă omul.

– Desigur, Chiara! Un cățeluș pierdut a auzit povestea ta, mi-a spus-o și de aceea ești aici.

– Dar părinții mei spun că animalele sunt murdare și au nevoie de o groază de timp din partea oamenilor. Că ele nu trebuie să stea în case împreună cu oamenii.

– Chiara, așa cred mulți, însă câinii și oamenii pot conviețui și își dărui multă bucurie.

– Asta le-am spus și eu părinților mei, dar nu vor să mă creadă. Crezi că m-ai putea ajuta să îi conving?

– Desigur, Chiara! Tu știi să citești?

– Da, tocmai am învățat să citesc pe litere, am terminat clasa întâia.

– Perfect, pentru că ești o fetiță care învață bine și un su et bun îți voi scrie pe această tăbliță un mesaj care să îl rostești în fața părinților tăi. Apoi vei vedea ce se întâmplă.

O tăbliță neagră cu un mesaj scris pe ea mi-a pătruns în palme pe neașteptate. Ce ciudat e totul.

– Chiara mi-ai spus că știi să citești, citește!

– Shideciti ulesufet!

– Ei, ce zici?

– Nu înțeleg ce înseamnă aceste cuvinte, poate le voi învăța la școală mai târziu!

– Aceste cuvinte nu se învață la școală. Sunt în limba inimii oamenilor. Eu o să te ajut să o folosești. Nu toți oamenii o știu.

– Dar părinții mei o vor înțelege?

– Vei vedea. Acum du-te înapoi acasă! Mama ta tocmai vine de la serviciu. Se va îngrijora dacă nu te găsește. Părinții au o groază de griji și de aceea le scapă lucruri importante. De aceea eu scriu astfel de mesaje pentru ei.

– Mulțumesc, Alizeu! Mă grăbesc! Fug!

– La revedere, Chiara! Și închide ochii!

Închid ochii un minut. Când îi deschid, sunt acasă! Chiar în fața ferestrei unde adormisem acum câteva minute.

– Chiara, unde ai fost? Credeam că ai lăsat din greșeală cheia în broască și nu putem descuia ușa.

– Mamă, cât mă bucur să te văd! M-am plictisit rău azi și am adormit un pic. Vreau să îți citesc ce am scris!

– Stai să las cutia asta jos, așa, te rog, citește.

Ridic tăblița și rostesc: „Shideciti ulesufet!”

Mama mă privește mirată.

– Chiara, nu înțeleg ce însemnă. Ce limbă e asta?

– Cum nu? Deschideți su etul, e în limba inimii. O limbă care nu se învață la școală.

– Nu am auzit de așa ceva, Chiara, dar ajută-mă, te rog să desfac asta!

Cutia de pe parchet are găuri în partea de sus. Ciudat!

Înăuntru este un pui de alb și pufos. Îmi linge mânuțele deja. Mă um ă lacrimile.

– Eu și tatăl tău am decis să îți facem această surpriză! Îți va bucura clipele, mai ales atunci când noi nu putem acasă cu tine. Să ai grijă de el!

– Vă mulțumesc! E tot ce îmi doream. Ca să vă conving am apelat și la un vrăjitor, specialist în limba inimii, la Alizeu- Zeul bun al Animalelor fără stăpân...

– Daa, nu știam, noi am adoptat acest câine de la un țarc pentru câinii abandonați.

Mama știe că am o imaginație bogată și inventez tot felul de personaje precum cele din poveștile pe care mi le citește în ecare seară.

Copii, găsiți-vă mereu o formulă magică! Ele ne ajută să ne îndeplinim dorințele.

Poveste scrisă de Vlad Ciobănel

AUTORII

Andrei Gogu

Nicoleta Balaciu

Cristina Bordeanu

Cifu Daria

Vlad Ciobănel

Victor Ciobanu

EDITOR

Biblioteca Municipală

Maria Ciurea

Cosmin Perța

Gabriel Moldovan

Viorica Lazăr

Anca Sfâriac

Veronica Stănică

„George Sbârcea” Toplița

Proiect Tabăra de scriere creativă „Toplitera” 2023

REDACȚIE

Responsabili număr revistă

Viorica Macrina Lazăr

Cosmin Perța

Proiect nanțat de:

GRAFICĂ REALIZATĂ DE:

• Alexandru Dobrean

• Andrei Sebastian Balaciu clasa a IV-a, școala nr. 20, București

• Antonia Cezara Lazăr clasa. a IV-a Liceul Teoretic

O. C. Tăslăuanu, Toplița

• Chiriac Nicolas Sera m Școala Nr. 1, Slobozia

• Daria Cifu clasa. a IX-a Liceul Teoretic

O. C. Tăslăuanu, Toplița

• Lara Demian clasa a II-a, Liceul Teoretic

O. C. Tăslăuanu Toplița

• So a Constantinescu 9 ani, Școala 197, București