__MAIN_TEXT__

Page 1

Revistă de cultură şi gândire strategică

Decembrie 2013 - Ianuarie 2014

INTERVIU

Vasile Iuga, faţă în faţă cu România

ARTE

Cornel Brudaşcu sau despre realismul ambivalent

GOOD LIFE

Transilvania, un arhipelag rural şic

6 425930 000021 00463

Revoluţia care va veni

14,99 lei


EDITORIAL

E.

Argument pentru sinteză

Vasile Dâncu

Iluzia transparenţei şi a falsului consens Într-o lume a bombardamentului informaţional, tot mai mulţi indivizi sunt total dezarmaţi. Au acces la tot mai multă informaţie care le dă senzaţia unei transparenţe, dar pe care ei nu o mai pot ordona raţional și afectiv. Sondajele de opinie livrate cu nonșalanţă (uneori și cu iresponsabilitate) construiesc majorităţi și blocuri de gândire concurentă care se schimbă, destul de des, sub presiunea mediatică. Democraţia votului și sondajele au stabilizat ideea progresistă conform căreia toate opiniile sunt egale și că toată lumea ar putea să se exprime, rămâne așadar doar contabilitatea statistică să hotărască, prin numărare, cine are dreptate. Și totuși, indivizii au competenţe egale, sondajele pot hotarî fără o dezbatere publică, fără o confruntare într-u spaţiu public care să fundamenteze și altfel câștigătorul? A număra nu înseamnă a construi adevărul, dar nici a vedea nu este sinonim cu a înţelege. Jurnalist înseamnă etimologic „analistul de o zi”, el trebuie sa spună rapid, primul dacă se poate, ce s-a întâmplat. Instantaneitatea este principalul criteriu, el este martorul clipei, nici măcar al zilei, este deci un fel „instant-analist” sau „instantaneist”. Concurenţa pentru viteză înlocuiește concurenţa pentru verificarea surselor sau pentru analiză, iar jurnalistul așteaptă să fie crezut pentru că este acolo, la locul faptei, în mijlocul evenimentului. Apoi, jurnaliștii se uită în studiile de audienţă și verifică ce tip de evenimente a ţinut mai mulţi oameni cu ochii lipiţi de ecran și constată că acelea sunt evenimentele 3

cele mai vulgare, iar astfel televiziunile devin niște telepubele. Tot mai puţini jurnaliști mai pot încerca să informeze, tot mai mulţi caută să răspundă așteptărilor publicului. Sociologii fac focus-grupuri și interviuri de profunzime, în care care caută resorturile iraţionale ale emoţiei care produce „orgasm mental”. În această nebunie, nimeni nu mai are timp să analizeze, să ancheteze, să explice, oamenii devin segmente de piaţă cărora li se prescriu reţete publicitare. Nici jurnalismul nu mai are cum să se gândească măcar la responsabilitatea de a informa, trebuie doar să comunice mai mult, mai repede, mai targetat, comunicarea devine un masaj pentru zone sensibile din creier, dar informarea dispare.

Oamenii devin segmente de piaţă cărora li se prescriu reţete publicitare.” Confuzia care se naște este ucigătoare pentru spirit: informarea este confundată cu comunicarea, iar adevărul cu realul expresiv, construit prin imagini si sunet. Publicul nu mai are răbdare, spun jurnaliștii, publicul este nerăbdător să treacă mai departe, la următoarea emoţie, nu are nevoie de explicaţii. În timp ce se uită la jurnalul de seară ca la un film televizat, telespectatorul are iluzia înţelegerii lumii și participării directe la evenimente, cu timpul, chiar își pierde capacitatea de a mai analiza, de a urmări explicaţii, informaţia devine

SINTEZA nr. 1, decembrie 2013 - ianuarie 2014

obositoare și neinteresantă. O gândire simplistă începe să pună stăpânire, iar lumea prezentată cu aceste mijloace și tehnici devine ușor de pipăit senzorial, devine simplă ca o imagine, ca una din acele imagini despre care spunem, cu mândrie, că face cât o mie de cuvinte.

Sentimentul lipsei de direcţie şi neîncrederea Percepem tot mai mult societatea ca navigând în derivă, fără scop, fără ţinte și lipsită de viitor. Totul pare că vine dinafară, efortul nostru nu contează, individul nu poate să-și schimbe destinul și nici participarea sa nu are prea mare sens pentru a schimba societatea. Caritatea și solidaritatea devin mofturi individuale. De peste două decenii, românii cred că ţara merge într-o direcţie greșită, cu toate acestea își prezervă un optimism nevrotic în viitor, dar folosesc orice ocazie pentru a trimite copiii cât mai departe de graniţele României. După fiecare alegeri, când apare câte un fulger de spertanţă, pesimismul revine și sentimentul derivei distruge formele plăpânde de capital social. După mai bine de douăzeci de ani, România este devastată de neîncredere. Milioane de oameni au părăsit România și suportă tragedia migraţiei. Mulţi nu se vor mai intoarce niciodată, mulţi deja formează o majoritate care votează radical diferit decât cei din ţară. După câștigarea alegerilor de către Traian Băsescu, românii dinăuntru nu au privit cu ochi buni diaspora care a votat masiv pentru președinte, mulţi propunând să le luăm dreptul la vot pentru că nu „manâncă salam cu soia”, cum s-ar fi spus dacă eram imediat după revoluţie. (continuare în pag. 160) 


U GĂ‚ND 4

SINTEZA nr. 1, decembrie 2013 - ianuarie 2014


În 1990, România avea peste 6,5 milioane de hectare de pădure. După 23 de ani, jumătate dintre pădurile statului au fost retrocedate, iar din ceea ce a mai rămas, mai bine de 350.000 de hectare au dispărut. Conform unui raport din 2013 al Curţii de Conturi, trei hec-

5

tare de pădure sunt tăiate în fiecare oră. Suprafeţele pe care s-au făcut tăieri ilegale depăşesc cu 170.000 de hectare pe cele care s-au plantat arbori noi. Asta înseamnă că la 4 copaci tăiaţi, doar unul singur este plantat în loc. Gravitatea acestei realităţi devine

SINTEZA nr. 1, decembrie 2013 - ianuarie 2014

operă de artă. Ioan Sbârciu expune la Muzeul de Artă din Cluj mai multe lucrări, reunite sub titlul „Pădurea de cenuşă” (foto), care ilustrează acest fenomen devastator. Artistul a ales pentru o parte din tablouri cenuşa. Ca să-i simţim în ochi zgrumţurii şi să ne trezim!


POLITIC 36

Prezidenţiale 2014: candidaţi cunoscuţi, câştigători surpriză

Principalele partide continuă să fie în căutarea candidaţilor care să le maximizeze şansele de victorie

41

CUPRINS ZOOM 8

Revoluţia continuă

„Durata dintre două revoluţii depinde de calitatea celei dintâi”, spunea Paul Louis Lampert, scriitor şi jurnalist român de origine flamandă. Dacă el are dreptate, atunci te întrebi de ce a durat atât până să se ivească zorii unei noi revoluţii în România.

Mişcările de stradă: de la alternativa morţii la civism

László Tökés vorbeşte despre protestele din 1989 şi 1990, dar şi despre mai actualele proteste din România zilelor noastre.

BRANDS & TRENDS

INSIDE 44

Când Rolls l-a întâlnit

154 pe Royce

Fenomenul Pungeşti. O lecţie despre manipulare

Rar a mai existat, după 1989, în România, un exemplu mai clar de manipulare precum cel care se leagă de numele localităţii Pungeşti, din judeţul Vaslui.

ANALIZĂ IT 115

vs

Ok, Microsoft preia Nokia, dar cine înghite pe cine?

76

NEW AGE V de la Voluntariat “Să nu te îndoieşti niciodată că un grup de cetăţeni devotaţi pot schimba lumea.”

6

SINTEZA nr. 1, decembrie 2013 - ianuarie 2014

În 2014 se împlinesc 110 de ani de la o strângere de mână care avea să schimbe un pic mersul lumii. Mai ales mersul pe patru roţi.


REPORTAJ Un zbor scurt pentru om, un salt uriaş pentru omenire. Din august 2014, Virgin Galactic duce turismul dincolo de ultima sa frontieră: spaţiul!

Ţara lui Schlattner

82

Eginald Schlattner trăieşte alături de alţi cinci „saşi de înmormântat” la Roşia, lângă Sibiu. Nu a plecat odată cu familia şi cu celalţi 1.200 de saşi, în Germania. A rămas şi a început să le scrie.

108

2014: Odiseea spaţială

PUNCT ZERO

Revistă de cultură și gândire strategică

Director: Vasile Dâncu Redactor șef: Caius Chiorean Senior editor: Ruxandra Hurezean Editori: Elena Nicolae, Bogdan Stanciu, Traian Brad, Marius Avram Contributors: Maria Rus Bojan, Sorin Arecco, Bogdan Brânzaș, Vasile George Dâncu, George Jiglău, Dan Jurcan, Augustin Ioan, Valentin Ionescu, Ioan Mureșan, Ioan Es. Pop, Ioan Stanomir, Alexandru Stermin, Ilie Ștefan, Eduard Ţone Art Director: Ciprian Butnaru Tehnoredactare: Rareș Olteanu, Isabela Muntean Corectură: Elena Gădălean FOTO: Lorand Vakarcs, Dan Bodea SINTEZA folosește imagini: Agerpres, Shutterstock

MERIDIAN

INTELLIGENT BUSINESS 52

49

Părinţi şi copii (ediţia de business)

Interesul politic şi, implicit, cel publicistic faţă de Republica Moldova a revenit în actualitate pe parcursul ultimului an.

Nu au crescut într-un an cât alţii în şapte,dar produsele pentru copii rămân răsfăţatele unei pieţe măcinate de criză.

100

Adresa redacţiei: Cluj Napoca, 400495, str.Cometei, nr.1 email: revistasinteza@yahoo.ro Abonamente si informaţii la tel: 0733.333.800 Tipar:

Verde Observarea păsărilor: de la pasiune la studiu ştiinţific

Captivi între Est şi Vest

Publisher: Adrian Pop Director executiv: Mihaela Orban Revistă editată de Asociaţia Română pentru Evaluare și Strategie – ARES

Un fenomen foarte răspândit în special în vestul Europei şi în America de Nord.

Toate drepturile asupra materialelor aparţin Asociaţiei Române pentru Evaluare și Strategie © ARES. Opiniile aparţin autorilor.

Foto copertă: EPA/Robert Ghement

7

SINTEZA nr. 1, decembrie 2013 - ianuarie 2014


ZOOM

„Durata dintre două revoluţii depinde de calitatea celei dintâi”, spunea Paul Louis Lampert, scriitor şi jurnalist român de origine flamandă. Dacă el are dreptate, atunci te întrebi de ce a durat atât până să se ivească zorii unei noi revoluţii în România.

PIAŢA

1. Piaţa Universităţii din Bucureşti clocoteşte după aproape un sfert de secol de la Revoluţia din decembrie 1989 şi revoltele sociale din 1990. 2. Încadrate într-un curent global, mişcările de stradă de astăzi sunt mai consistente decât alte repere din cronologia protestelor care au marcat istoria recentă a Pieţei. 3. Liderii generaţiei contestatare de la 1990, celebrii „golani”, după două decenii, nu mai sunt în Piaţă. 4. Locul lor a fost luat de o nouă generaţie, care se profesionalizează în zdruncinarea societăţilor bazate pe injusteţe socială. 5. „Jos capitalismul” este unul din sloganurile de azi ale tinerilor, cei care aduc în Piaţă revolta unei generaţii sufocate de un sistem oligarhic. 6. Ocupanţii Pieţei mizează pe o insurecţie a conştiinţelor. Revoluţia lor va fi greu de oprit.

ZOOM 1. Tăcerea şi zgomotul PieţeLOR

11

2. Revoluţia continuă

14

3. INTERVIU Marian Munteanu

24

4. Hacktivist: Piaţa e în noi

26

5. Vocea SCRISĂ A străzii

31

6. RevoluŢia care va veni

33

Piaţa Universităţii 1990 - „GOLANIADA“ Fotografii document de Mihai Butaru


ZO OM

Motto: „Revoluţiile din ultimii ani n-au fost decât nişte improvizaţii locale într-un proiect global.” Octav Bibere, scriitor

10

SINTEZA nr. 1, decembrie 2013 - ianuarie 2014


ZO OM

Tăcerea şi zgomotul Pieţelor Ce este la fel şi ce s-a schimbat în spaţiile de confluenţă socială?

S

ă dea Dumnezeu să trăieşti vremuri interesante” este o traducere aproximativă a unui „blestem” care are, se pare, origini chinezeşti. Şi ce vremuri interesante trăim! „The man of the year”, distincţia acordată de revista „Time”, a revenit anul trecut organizaţiei Anonymous, grupul cvasine­structurat de hackeri activişti care şi-a măsurat puterile cu organizaţii care inspiră fie sentimente de teamă, fie de respect, fie un melanj al celor două: Vaticanul, deopotrivă guvernele sirian şi saudit, firma Stratfor, FBI şi CIA sunt doar câteva exemple. Poate acţiunile lor nu au avut efectul scontat de fiecare dată, dar lumea nu îi poate ignora. Cu un an în urmă, mişcarea internaţionalizată şi francizată „Occupy”, cu al ei mesaj anti-sistem pe dimensiunile economică, dar şi politică, a fost un subiect ce nu a fost ocolit de niciun ziar, site sau altă formă de mass-media ce se respectă. Bătălia pentru minţile şi inimile publicului global nu se dă doar „pe stradă”, ci şi pe Twitter şi pe Instagram, pe Facebook şi pe Reddit, cu hashtag-uri şi prin influenceri. Ce se strigă pe Wall Street sau în Piaţa Universităţii trebuie să aibă cel mult 140 de caractere. Dacă e în engleză şi găseşte delicata balanţă între indignare şi umor inteligent, cu atât mai bine: s-ar putea ca mesajul să fie văzut şi de „indignados” din Spania şi de „cei 99%” din Statele Unite. Căci, până la urmă, cu ce e diferită „Femeia în roşu” atacată cu gaz lacrimogen în parcul Gezi de studenţii de la UC Davis ce au primit jeturi de spray iritant de la de acum faimosul ofiţer de poliţie John Pike? Aceste fenomene nu sunt cu totul noi. Proteste de stradă au mai existat, contracultura există de când există şi cultura. 11

Totuşi, ceva este profund diferit astăzi – capacitatea de a ne conecta, fără graniţe de timp sau spaţiu, prin ceilalţi, cu ajutorul tehnologiei, la agenda globală. Impactul cel mai mare este cel asupra capacităţii grupurilor de a produce şi ingera informaţie: capacitatea osmotică a colectivităţii a crescut fantastic în era social media, informaţia fiind mult mai permeabilă şi circulând cu o viteză exponenţial crescută. „Semnale slabe” devin rapid itemi importanţi pe agenda publică, teme variate se conexează imprevizibil (Roşia Montană + infrastructura pentru biciclete + câinii maidanezi) şi se reunesc în acelaşi spaţiu publicuri diferite, cu agende uneori concurente. Pe de-o parte, se întrevăd germenii unui nou tip de democraţie, cu adevărat participativă, dar, pe de altă parte, sunt expuse şi slăbiciunile arhitecturilor sociale hiper-tehnologizate: apare fragilitatea faţă de propagandă şi manipulare şi, totodată, se produc vehicule de imagine şi oportunităţi de acroşaj public, de care profită figuri cu ideologii periculoase, ce susţin prăbuşirea în flăcări a actualului sistem, dar nu propun nimic în locul acestuia. În faţa acestei schimbări profunde, autorităţile prezentului, indiferent de spaţiul cultural din care provin, îşi arată limitele de funcţionare, incapabilitatea de a gestiona, social şi politic, o colectivitate guvernată de noi „modus vivendi” şi, implicit, de noi valori sociale. O societate „2.0”, profund tehnologizată, cu instituţii de stat analog. Buimace, inadecvate structural „secolului vitezei”, autorităţile acţionează haotic: fie ignoră noi realităţi şi nu fac nici cel mai mic efort să producă norme sociale, fie hiper-reglementează domenii ale vieţii publice. Din nou, nici această pendulare

SINTEZA nr. 1, decembrie 2013 - ianuarie 2014

nu este o noutate. Ea reprezintă unul din cele mai vizibile efecte a ceea ce sociologul francez Émile Durkheim numea, la sfârşitul secolului al XIXlea, anomie socială – desincronizarea standardelor indivizilor şi a grupurilor de la cele promovate de instituţiile statului, dispariţia eticii sociale şi fragmentarea identitiăţii sociale.

Piaţa Universităţii Piaţa Universităţii este, într-o oarecare măsură, tot un produs al „secolului naţiunilor”: La Grande Croisèe a Bucureştiului, concepută după modelul propus de baronul Georges-Eugène Haussmann pentru reconstrucţia Parisului din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, a fost gândită ca un nod de legătură al axelor Nord-Sud (în prezent, Bulevardele Nicolae Bălcescu, respectiv Ion C. Brătianu) şi Est-Vest (Carol I şi Regina Elisabeta) de dezvoltare urbanistică a oraşului şi funcţionează ca un agregator al energiilor sociale din Capitală - o afirmaţie cu o oarecare doză de artificialitate şi afectare, dar nu lipsită de adevăr. Unde altundeva se vor întâlni un individ din Berceni cu unul din Drumul Taberei, dacă nu „la Fântână”, „la gura de metrou de la TNB”, „la Kilometrul 0”, „la Intercontinental” sau „în faţă la Colţea”? Dar aici nu vin bucureştenii doar ca să socializeze. Se strângeau şi, uneori, încă se mai strâng să împartă bucuria câştigării unui meci de fotbal sau a trecerii într-un nou an, să îşi exprime frustrarea cu privire la clasa politică, să ceară schimbări legislative, să provoace jandarmii la „ciocniri”. Să se facă auziţi. Să fie văzuţi. Aici au fost trăite momentele cele mai frumoase din istoria recentă a ţării (aderarea României la Uniunea  


ZO OM

 Primăvara anului 1990, Piaţa Universităţii

 Protestatari au fost...

Reţeta expusă anterior este urmată cu sfinţenie de orice mişcare de protest. Chiar dacă au avut motive, tematici, participanţi şi rezultate scontate complet diferite, atât „Piaţa Universităţii ‘90”, cât şi „#UniţiSalvăm 2013” au avut acelaşi proces de geneză.

1990 1.450 de publicaţii nou apărute

vs

 Mijloace

de comunicare   Presiune

Natură politică

resimţită de public 

„Democraţia în pericol”

 Percepţie împărtăşită 

„Neocomuniştii” - FSN

 Diavoli populari 

2013 Social Media: Facebook, Twitter, forumuri, bloguri, secţiuni de comentarii Cumul de factori sociali, economici şi poltici „Exploatarea prin cianurare pericol ecologic”/ „Falimentul moral al clasei politice” Roşia Montană Gold Corporation Întreaga clasă politică Mass-media tradiţionale

Folosirea unor mijloace politice specifice regimului comunist (prigonirea opozanţilor, refuzul permiterii intrării în ţară a Regelui Mihai, catalogarea protestatarilor ca fiind „golani” şi „huligani”, etc.)

 Factor precipitator 

Aprobarea dată de Guvern (27 august 2013) pentru ca proiectul de lege care reglementează exploatarea minereurilor din perimetrul Roşia Montană să intre în dezbatere parlamentară

Discursurile de la Balconul Universităţii / Tribuna Democraţiei

 Apel de mobilizare 

Lansarea de apeluri la protest pe canale Social media sub genericul „#unitisalvam”

Neintervenţia forţelor de ordine în intervalul 22 aprilie – 13 iunie 1990

12

 Sentimentul

de dispariţie al controlului social 

SINTEZA nr. 1, decembrie 2013 - ianuarie 2014

Protestele se desfăşoară regulat, în fiecare duminică, începând cu luna septembrie a.c.

Europeană), dar şi cele mai urâte (1315 iunie 1990). Aici s-au făcut auzite, în 1990, versurile din „Nopţi” ale lui Vali Sterian, dar şi scandările de tristă amintire „Moarte intelectualilor!” şi „Noi muncim, noi nu gândim!”. Tot aici au fost fluturate, în 2012 şi 2013, pancarte cu texte de o usturătoare satiră, precum: „Vă rugăm să ne scuzaţi // Nu producem cât furaţi”, „Neam unit” sau „Băsescu este aşteptat în Piaţa Universităţii la o baie de mulţime. Apa e asigurată de tunurile Jandarmeriei”.

Mişcările de protest ca barometru social Urmând logica dezvoltării societăţii în ansamblu, protestele de astăzi, indiferent de revendicările punctuale, sunt mai rafinate ca mesaj, mai nuanţate ca agendă şi mai pestriţe ca participare ca în urmă cu 23 de ani. Este şi normal. Democratizarea accesului la educaţie şi informaţie a schimbat morfismul protestelor de stradă. Specificul local al protestelor (cât de „exotic” şi greu de înţeles a părut oare, pentru occidentali, atacul minerilor din Valea Jiului, la solicitarea autorităţilor, asupra unui grup de protestari din centrul Bucureştiului?) a fost înlocuit cu numitorul comun al globalizării: manifestul anti-RMCG din România are aceleaşi nuanţe de repudiere a „corporate greed” ca Occupy Wall Street. Această globalizare a protestelor (limbă, mesaj, modalitate de promovare offline şi online etc.) este simptomatică pentru eufuncţiile şi disfuncţiile ce caracterizează societatea românească de astăzi – universul yuppie-ului (young urban professional) din Bucureşti este mai apropiat de cel al bobo-ului (bourgeois bohemian, termen introdus de jurnalistul David Brooks pentru a defini naşterea, prin fuziunea a


ZO OM

 ... protestatari sunt încă

două filosofii aparent incompatibile, a „gulerelor albe” cu viziuni specifice contraculturii) newyorkez decât este de cel al locuitorului din mediul rural din judeţul Sălaj, de exemplu. Clivajul nu este neapărat unul de tip „capitală-periferie”, ci mai degrabă unul de tip urban-rural şi are cauze profunde. Mă rezum la a evidenţia o disparitate structurală foarte importantă care, în mod sigur, are ramificaţii la nivelul mentalului colectiv: în mediul urban, modelul piaţei muncii, în România, este similar celui predominant la nivel european, în timp ce modelul din mediul rural are o structură complet diferită.

S-a schimbat substanţial mişcarea de stradă? Indiferent de modificările ce apar în straturile superficiale ale mişcărilor de protest (profesionalizarea protestelor pe dimensiunea creativă, folosirea social media pentru accesarea publicului global şi, pe cale de consecinţă, internaţionalizarea tematicii şi a mesajului propuse), s-au schimbat foarte puţin mecanismele sociale profunde prin care acestea se formează. Mişcările de protest sunt o formă de comportament colectiv, procese şi evenimente ce se formează în afara structurilor sociale existente. Se diferenţiază de alte forme de comportament colectiv prin faptul că participanţii nu formează o mulţime, ci un public – mulţimile sunt coagulate preponderent în jurul unei emoţii, în timp ce, pentru public, liantul îl reprezintă o problemă sau un subiect. Dar protestele nu apar într-un vid social şi nici nu sunt complet imprevizibile. Reţeta lor este totuşi una aparte şi seamănă extrem de mult, ca alcătuire, cu o „furtună perfectă” – o combinaţie rar întâlnită de circumstanţe ce generează

un declic al trecerii indivizilor de la planul emoţional cognitiv la cel acţional. Indivizii care „ies să protesteze” apar atunci când sunt întrunite, complet şi într-o anumită ordine, condiţii specifice. În primul rând, este necesar ca grupul să poată comunica uşor şi, eventual, să se afle în proximitate geografică. Astfel, se transformă o masă amorfă de indivizi într-un public. În al doilea rând, trebuie să se formeze şi să se acumuleze un sentiment împărtăşit al nedreptăţii, cauzele fiind, de regulă, inechitatea socială, sărăcia ş.a.m.d. Apoi, acest sentiment trebuie raţionalizat sub forma unei probleme ce este înţeleasă în aceiaşi termeni de către participanţi. În această etapă, de regulă, sunt identificaţi sau fabricaţi „diavoli populari”. Aceşti actori sociali sunt consideraţi de public ca fiind responsabili pentru situaţia de fapt. În acest moment este conturat un adevărat „butoi cu publbere”. Mai este necesară doar apariţia unui factor precipitator - metaforica scânteie ce duce la igniţia socială. Acest factor este mai mereu un gest extrem, cu o puternică încărcătură simbolică. Un exemplu foarte bun ar fi autoincendierea tunisianului Mohamed Bouazizi în 2010, în semn de protest faţă de confiscarea fructelor pe care le vindea şi tratamentul umilitor la care a fost supus de un oficial municipal. Sinuciderea sa a generat un lanţ de evenimente imprevizibile ce astăzi poartă numele de Primăvara Arabă. Definitivarea reţetei de protest se face prin lansarea un apel de mobilizare (cineva trebuie să îşi asume rolul de organizator, chiar dacă acest rol este unul vag definit) şi prin transmiterea subliminală sau făţişă a mesajului că autorităţile cu funcţie de control social nu sunt interesate sau nu au mijloacele necesare să oprească mişcarea.

13 SINTEZA nr. 1, decembrie 2013 - ianuarie 2014

Schema protestelor este una aparte şi seamănă extrem de mult, ca alcătuire, cu o „furtună perfectă” – o combinaţie rar întâlnită de circumstanţe ce generează un declic al trecerii indivizilor de la planul emoţional cognitiv la cel acţional.

What’s next? Ferindu-mă de a cataloga protestele ca fiind bune sau rele (pentru a opta pentru una din variante, mai întâi trebuie adresat un cui/quid prodest), intuiesc că acestea se vor înmulţi pe măsură ce se vor naşte, local sau în alte spaţii, din sacul fără fund al nemulţumirii îndreptăţite a oamenilor faţă de situaţia lor economică, socială, politică sau, mai nou, ecologică, noi motive de a ieşi în stradă. Ne vom zgudui ca societate şi ne vom schimba – trebuie!  n


Motto: „O revoluţie care nu se dezvoltă constant este o revoluţie care regresează.” Ernesto Che Guevara, revoluţionar cubanez

14

SINTEZA nr. 1, decembrie 2013 - ianuarie 2014


ZO OM

Revoluţia continuă Piaţa Universităţii: replicile cutremurului. O cronologie. de Marius Avram

21 decembrie 1989 Revoluţia română. Cutremur social.

22 aprilie 1990 Are loc mitingul electoral al PNŢCD, unde se scandează câteva lozinci care vor face carieră în Piaţa Universităţii: „Iliescu, nu dezbina ţara”, „Proclamaţia de la Timişoara, lege pentru toată ţara”, „Apel din Timişoara, trezeşte, Doamne, ţara”, „16-22, cine-a tras în noi”, „Iliescu nu uita, tineretul nu te vrea”, „Treziţi-vă români, aveţi din nou stăpâni”, „Iliescu pentru noi este Ceauşescu II”, „Ceauşescu nu fi trist, Iliescu-i comunist”, „Iliescu nu uita, te votăm la Moscova”, „Adevărata emanaţie a Revoluţiei - Proclamaţia de la Timişoara”, „Nu vă fie frică, comunismul pică”. În unele zile în piaţă se adună 3040.000 de oameni.

25 aprilie 1990 Revendicările sunt concentrate într-o declaraţie a manifestanţilor: „Instaurarea într-o ţară, indiferent de continent, a unui regim comunist s-a făcut şi s-a menţinut prin teroare. Regimul comunist odată instaurat a dat naştere la sărăcirea şi înfometarea populaţiei, la genocid. Comunismul şi-a dovedit astfel în timpul istoriei sale, să sperăm scurtă, caracterul antiumanitar şi distructiv. România a fost, începând cu 1946 şi încă mai este, sub un regim comunist. De aceea, noi, cei care manifestăm astăzi, 25 aprilie 1990, în Bucureşti dorim să cerem: „1. Scoaterea în afara legii, la fel ca partidelor fasciste, a oricărui partid de tip comunist. 2. Înlăturarea din funcţiile de conducere a celor care au făcut parte din nomenclatura comunistă şi a aparatului ei represiv în timpul perioadei 1945-1989. 3. Cercetarea tuturor persoanelor care au aparţinut de cele două categorii menţionate mai

sus şi trimiterea în judecată a celor care se fac vinovaţi de susţinerea regimului distructiv din ţară”. În acelaşi timp, se susţinea punctul 8 din Proclamaţia de la Timişoara, iar Ion Iliescu era considerat a fi principalul vinovat de „deturnarea caracterului anticomunist al revoluţiei începute în decembrie ‘89”.

30 aprilie 1990 Peste 60 de manifestanţi declară greva foamei pentru a susţine punctul 8 al Proclamaţiei de la Timişoara, abrogarea decretului comunist 473 din 1979 şi eliberarea deţinuţilor arestaţi cu ocazia manifestărilor din 18 februarie şi 24 martie 1990.

20 mai 1990 Au loc alegerile parlamentare şi prezidenţiale, primele de după evenimentele din decembrie 1989. Alegerile vor marca victoria FSN-ului şi a lui Ion Iliescu.

7 iunie 1990 Manifestanţii din Piaţa Universităţii organizează un marş al tăcerii, în sprijinul greviştilor foamei.

9 iunie 1990 Ambele Camere ale Parlamentului se reunesc în şedinţă inaugurală. În acest fel, autoritatea legislativă era constituită legal în România.

11 iunie 1990 Tratativele dintre reprezentanţii Guvernului şi cei ai manifestanţilor din Piaţa Universităţii sunt considerate eşuate.

12 iunie 1990 În cadrul unei şedinţe la care participă reprezentanţii SRI, armatei, poliţiei se

15 SINTEZA nr. 1, decembrie 2013 - ianuarie 2014

decide lichidarea Pieţei Universităţii. Ulterior, prim-ministrul în funcţie, Petre Roman, a mărturisit că a ordonat poliţiei să „cureţe” Piaţa Universităţii. La postul naţional de televiziune se prezintă un comunicat al Procuraturii, prin care intervenţia poliţiei în Piaţa Universităţii era legitimată legal.

13 iunie 1990 La ora 4.00, în zona Pieţei Universităţii, forţele poliţieneşti intervin în forţă pentru evacuarea greviştilor foamei care erau stabiliţi în faţa Teatrului Naţional. În timpul operaţiunii, au fost reţinute 263 de persoane pentru a fi cercetate. În acelaşi timp, s-au produs incidente între forţele de ordine şi cei ce ocupau piaţa. Începând cu ora 14.00, mai multe persoane înarmate cu cuţite şi sticle incendiare, extrem de violente, au atacat forţele de poliţie, provocând molestări grave ale unora dintre acestea, au incendiat autobuze şi camioane ale poliţiei şi au pătruns în Piaţa Universităţii. În jurul orei 16.30 tensiunea din zonă s-a accentuat. Grupuri compacte de cetăţeni, fără a se putea preciza căror asociaţii aparţin, au rupt cordoanele poliţiei pătrunzând în vechea zonă declarată „liberă de necomunism”. Totodată, autobuzele poliţiei care baricadaseră din primele ore ale dimineţii, din toate direcţiile, intrarea în piaţă, au fost cuprinse de flăcări, provocând panică. La ora 17.00, manifestanţii care au ocupat din nou Piaţa Universităţii scandau: „Victorie, victorie” , „Jos Iliescu”. Liderul studenţilor bucureşteni, Marian Munteanu, a anunţat, din balconul Universităţii, că studenţii intră în grevă şi se baricadează în clădire până la eliberarea colegilor lor. La căderea serii, în Piaţa Universităţii se aflau circa 500 de cetăţeni, majoritatea  


ZO OM

 13 iunie 1990. Începutul violenţelor în Bucureşti

trecători veniţi să vadă urmările evenimentelor. În jurul orei 21.30 câteva zeci de mii de oameni se aflau pe străzile Capitalei, în principal la Televiziune. În centrul Capitalei au fost devastate magazine şi localuri publice. Sediile Poliţiei Capitalei, Ministerului de Interne şi SRI sunt atacate şi se declanşează incendii. Din datele furnizate de Ministerul Sănătăţii, până la ora 23.55 au fost spitalizate, în urma incidentelor care au avut loc în Bucureşti, 93 de persoane, din care 4 în stare gravă. S-au înregistrat 4 victime, două prin împuşcare. Ion Iliescu, preşedintele ales al României, face un apel radiotelevizat: „Ne adresăm tuturor cetăţenilor Capitalei, în numele democraţiei câştigate prin alegeri libere, să respingă, cu toată hotărârea, actele iresponsabile de violenţă şi să sprijine organele de ordine în restabilirea situaţiei de calm şi legalitate”. Mai mult, comunicatul Guvernului vorbeşte despre acte de terorism legionar, care trebuie stopate cu fermitate. Emisiunea postului public de televiziune este întreruptă din cauza conflictelor din clădire dintre manifestanţi şi forţele de ordine.

14 iunie 1990 La ora 4.30 sosesc două garnituri cu mineri. În acelaşi timp, clădirile Ministerului de Interne şi Poliţiei Capitalei au trecut sub controlul armatei, grupurile de atacatori s-au retras, încercând să atace Casa Centrală a Armatei, folosind sticle incendiare. La Spitalul Militar Central au fost internaţi patru militari. În Piaţa Victoriei se aflau 2.000-3.000 de oameni care răspunseseră chemării lui Ion Iliescu de la posturile de radio şi tv. În momentul venirii minerilor, Ion Iliescu le-a 16

SINTEZA nr. 1, decembrie 2013 - ianuarie 2014


ZO OM

cerut să meargă în Piaţa Universităţii şi să o cureţe. La ora 6.00, în Piaţa Universităţii erau deja circa 10.000 de mineri, sosiţi în cursul nopţii din toate bazinele carbonifere ale ţării. Minerii s-au organizat în trei puncte principale: în jurul Ministerului de Interne, Casei Centrale a Armatei şi Hotelului Intercontinental. Modul lor de a „face ordine” s-a concretizat în agresarea fie pe stradă, fie la locul de muncă, a numeroşi studenţi, intelectuali, elevi. Au fost devastate sediile unor partide politice, ale unor organe de presă, a fost atacată Universitatea.

balconul Hotelului Continental. Regele Mihai este însoţit de Regina Ana şi de Principesa Margareta. În timpul acestei vizite sute de mii de oameni au ieşit în stradă, întâmpinându-l cu simpatie.

10 iulie 1994

Până la ora 6.00, la unităţile sanitare din Capitală s-au prezentat, la camerele de gardă, 462 de persoane, acuzând diferite traumatisme survenite în timpul evenimentelor din zilele de 13-14 iunie. În urma evenimentelor de la Bucureşti au fost înregistrate 5 decese, două dintre acestea survenind prin împuşcare. După o scurtă discuţie pe care preşedintele Ion Iliescu a avut-o, în jurul orei 15.00, la Pavilionul Expoziţional din Piaţa Presei, cu liderii minerilor, şi în timpul căreia acesta le-a mulţumit pentru acţiunea lor, a început îmbarcarea minerilor în autobuze şi transportul lor spre Gara de Nord, unde, cu garnituri speciale de tren, vor părăsi Bucureştiul.

Românii au ieşit noaptea în stradă, în ciuda ploii persistente, pentru a sărbători cea mai bună performanţă a echipei naţionale la Campionatul Mondial de Fotbal, în pofida eliminării din cursa spre semifinale, după dramaticul meci cu Suedia, a cărui soartă a fost decisă de loviturile de la 11 m. Imediat după finalul meciului, camioane şi autobuze încărcate cu poliţişti au început să circule prin Capitală, iar paza ambasadelor Suediei şi Marii Britanii a fost întărită, în eventualitatea unor reacţii violente din partea suporterilor români, dar niciun incident nu a fost semnalat. România a pierdut cu 4-5 la penalty-uri meciul cu Suedia din sferturile de finală ale Campionatului Mondial din SUA, după prelungiri fiind 2-2. Anterior, România a învins în optimi Argentia cu 3-2, după ce a trecut de grupe. După fiecare meci, suporterii români au ieşit în Piaţa Universităţii, au dansat şi au cântat, cea mai sărbătorită victorie fiind după meciul cu Argentina.

25 aprilie 1992

11 noiembrie 1995

Fostul suveran al României, Regele Mihai, vizitează pentru prima oară ţara după Revoluţia din 1989, cu ocazia sărbătorilor de Paşti, între 25 şi 27 aprilie. Regele Mihai participă la slujba de Înviere oficiată la Mânăstirea Putna şi merge în Bucureşti la Biserica Sfântu Gheorghe şi în Piaţa Universităţii. Discursul public îl rosteşte de la

Preşedintele PNŢCD, Corneliu Coposu, a murit la Spitalul Universitar din Bucureşti, după o lungă suferinţă, la vârsta de 79 de ani. Coposu era liderul de necontestat al Convenţiei Democratice din România, reuşind să-şi menţină întotdeauna verticalitatea, în pofida anilor grei de tortură la care a fost supus în închisorile comuniştilor.

15 iunie 1990

17 SINTEZA nr. 1, decembrie 2013 - ianuarie 2014

Cortegiul funerar cu Corneliu Coposu a plecat, marţi, 14 noiembrie, către Piaţa Universităţii; având o scurtă oprire la Troiţa din Piaţa Universităţii, unde părintele Iustin Marchiş a dat citire unor pasaje din Biblie. Zeci de mii de oameni au însoţit cortegiul . Sicriul, înfăşurat în steagul tricolor cu stema regală, a fost purtat, pe rând, de fruntaşii PNŢCD. Zeci de preoţi, ortodocşi şi greco-catolici, în frunte cu arhiepiscopul Bisericii GrecoCatolice, Lucian Mureşan, precum şi episcopul romano-catolic, Gheorghe Robu, au participat la oficierea slujbelor religioase. La intrarea în Piaţa Revoluţiei, în primul rînd al cortegiului se aflau surorile defunctului, de braţ cu regina Ana şi principesa Margareta, Ion Diaconescu, Emil Constantinescu, Ion Raţiu, Mircea Ionescu-Quintus, Sergiu Cunescu, Călin Popescu-Tăriceanu. Singurul reprezentant al partidelor guvernamentale, aflat în grupul apropiaţilor lui Corneliu Coposu, a fost Oliviu Gherman, preşedintele Senatului şi al PDSR. Ultima dorinţă a lui Corneliu Coposu, aceea de a mai putea vorbi o dată cu Majestatea Sa Regele Mihai I de România, a rămas neîndeplinită de autorităţile de la Bucureşti. În unele din puţinele momente de luciditate de dinaintea morţii, fostul preşedinte al PNŢCD le-a spus surorilor sale că doreşte să aibă o ultimă întrevedere cu Mihai, cerându-le să întreprindă demersurile necesare pe lângă MAE pentru obţinerea aprobării intrării Regelui în ţară. Moartea liderului ţărănist, sîmbătă dimineaţa, a făcut ca ultima dorinţă a celui dispărut să se transfere în intenţia ca Mihai I de România să participe măcar la funeralii. Demersurile Familiei Regale nu au  


ZO OM

 Iunie 1990 - Mineriada. Cinci oameni au murit pe străzile din Bucureşti

fost însă decât parţial aprobate de autorităţile de la Bucureşti, la ceremonia înmormântării lui Corneliu Coposu participând doar Ana de Bourbon Parma şi Principesa Margareta.

17 noiembrie 1996 Emil Constantinescu câştigă, în turul al II-lea, cu 54%, alegerile prezidenţiale în faţa lui Ion Iliescu şi-şi sărbătoreşte victoria în Piaţa Universităţii, acolo unde în decembrie 1989 şi iunie 1990 românii şi-au cerut libertatea.

11 iulie 1997 Preşedintele american Bill Clinton le-a cerut românilor în discursul rostit în Piaţa Universităţii să-şi continue pe aceeaşi linie eforturile de a adera la NATO, adăugând că România este unul dintre cei mai puternici candidaţi la aderare în momentul în care Alianţa Nord-Atlantică va revizui procesul de extindere, în 1999.

15 iunie 2000 Mii de bucureşteni s-au adunat la un miting organizat în Piaţa Universităţii, pentru a marca cei 10 ani care s-au scurs de la evenimentele din 13-15 iunie 1990. În memoria celor ce au căzut atunci un sobor de preoţi de la bisericile Stavropoleus şi Creţulescu a oficiat o slujbă de pomenire. României, însoţită de fiica sa, Norina.

25 octombrie 2000 Zona din Piaţa Universităţii unde protestatarii FNI au staţionat aproape trei ore a fost deblocată, iar circulaţia în acest perimetru a fost reluată.

25 noiembrie 2004 Asociaţia „Victimelor Mineriadelor din 1990-1991” a organizat împreună cu membrii Mişcării de Integrare Spirituală 18

în Absolut (MISA) un miting de protest în Piaţa Universităţii. Plasat în faţa Teatrului Naţional, chiar lângă cortul electoral al PSD, grupul format din 40-50 de protestatari a scandat lozinci antiguvernamentale, a afişat un cearşaf pe care scria „Iliescu Arestat” , arsenalul fiind completat de nişte ţepe înalte din lemn, fiecare având inscripţionat câte o nemulţumire a manifestanţilor: „Pensii”, „Locuri de muncă” , „Privatizarea’, „Medicamente”, „Reforma”, „FNI”.

11 decembrie 2004 Sperând că „zorile dreptăţii şi ale adevărului sunt atât de aproape”, yoghinii lui „Guru” Bivolaru s-au adunat la rugăciune în Piaţa Universităţii din Capitală. Ei ţineau la piept, ca pe icoane, postere electorale cu Traian Băsescu. „Trezeşte, o, Doamne, discernământul acestui popor blând şi bun, astfel încât să nu se mai lase amăgit şi minţit şi fă-l să urmeze dreptatea şi adevărul, bine plăcute ţie. Amin. Amin. Amin” . Între momentele de invocare a dumnezeului lor, yoghinii strigau împotriva lui Năstase.

26 aprilie 2005 În Piaţa Universităţii continuă mitingul de solidaritate cu jurnaliştii răpiţi în Irak. La miting au participat aproximativ 200 de manifestanţi - jurnalişti, tineri, studenţi, un grup de copii de la Şcoala siriană, care nu au părăsit spaţiul de lângă fântânile de la Universitate şi nu au renunţat să poarte în mâini portretele ostaticilor Marie-Jeanne Ion, Sorin Mişcoci, Ovidiu Ohanesian şi Mohamed Munaf nici atunci când a început ploaia.

27 aprilie 2005 Numărul demonstranţilor din Piaţa Universităţii şi intensitatea cu care

SINTEZA nr. 1, decembrie 2013 - ianuarie 2014

aceştia au cerut salvarea jurnaliştilor români răpiţi în Irak au crescut pe măsură ce se apropia termenul-limită acordat de gruparea teroristă pentru anunţarea de către autorităţi a retragerii trupelor din Irak. Astfel, cei aproximativ 200 de oameni adunaţi lîngă fântâna de la Universitate au intrat în stradă pentru a încerca blocarea circulaţiei, dar au fost împinşi înapoi pe trotuar, fără incidente, de către jandarmi.

24 iulie 2006 Mai multe organizaţii neguvernamentale au protestat pentru a doua oară în Piaţa Universităţii, pentru salvarea clădirilor istorice şi a parcurilor din Bucureşti, puse în pericol de proiectele Primăriei Capitalei. Membrii Alianţei Civic Media, ai Asociaţiei 21 Decembrie, ai Grupului Civic şi mai mulţi studenţi au manifestat, în jurul fântânii de la Facultatea de Arhitectură, pentru salvarea simbolurilor patrimoniului naţional.

1 ianuarie 2007 Începutul anului îi găseşte pe premierul Tăriceanu şi pe comisarul european pentru extindere Olli Rehn în stradă salutând aderarea României la Uniunea Europeană, la spectacolul de Revelion din Piaţa Revoluţiei. Preşedintele Traian Băsescu salută aderarea la UE tot în stradă, deschizând o sticlă de şampanie de Anul Nou în Piaţa Universităţii. Sunt cele mari mari spectacole în stradă din România, românii bucurându-se pentru intrarea în UE.

19 aprilie 2007 Simpatizanţii preşedintelui Traian Băsescu au rămas în faţa Teatrului Naţional după ce el a părăsit Piaţa Universităţii, pentru a-l susţine pe şeful statului. O persoană a încins spiritele 


ZO OM

Regele Mihai îşi prezintă nepotul, Principele Nicolae, gest considerat de unii dintre monarhişti ca fiind unul explicit în ce priveşte succesiunea, având în vedere că fostul suveran are patru fete.

19 SINTEZA nr. 1, decembrie 2013 - ianuarie 2014


ZO OM

 1995. Zeci de mii de oameni au urmat cortegiul funerar al lui Corneliu Coposu

când a anunţat că autorizaţia pentru miting ar fi expirat la ora 20.00, iar simpatizanţii preşedintelui au început să huiduie şi, în loc să părăsească zona, au scandat lozinci pro-Băsescu cu mai mare înflăcărare.

19 mai 2007 Preşedintele Traian Băsescu s-a aflat, sâmbătă seara, după publicarea exitpoll-urilor, în Piaţa Universităţii, locul în care a fost prezent şi în ziua suspendării sale de către Parlament. Şeful statului s-a adresat unei mulţimi de aproximativ 800 de persoane, adunate în faţa Teatrului Naţional şi la Universitate, şi a salutat publicul care l-a ascultat de pe ambele trotuare ale Pieţei Universităţii. După ce a strâns zeci de mâini ale oamenilor aflaţi în faţa TNB, Traian Băsescu a fost nevoit să traverseze intersecţia din Piaţa Universităţii, sub protecţia poliţiei, printre maşinile care circulau la acea oră pe bulevard. „Vreau să vă fac o propunere. Măcar o dată la trei luni să ne vedem în Piaţa Universităţii, în ultima sâmbată a celei de-a treia luni, la ora 17.00, pentru raportul preşedintelui în faţa românilor...”, şi-a încheiat Traian Băsescu discursul din Piaţa Universităţii.

9 iunie 2007 Un grup de aproximativ 20-25 de tineri protestari îmbrăcaţi în negru şi cu feţele acoperite au organizat în Piaţa Universităţii o contramanifestaţie spontană la marşul formaţiunii „Noua Dreaptă”. Ei au scandat lozinci împotriva acestei organizaţii, în principal acuzând faptul că este fascistă şi se ocupă în principal de acte violente, bătând pe stradă copii şi oameni nevinovaţi. O coloană alcătuită din circa 300 de persoane care intonau imnul naţional a început să mărşăluiască prin Capitală, 20

în jurul orei 10,30, pentru a demonstra împotriva organizării Paradei GayFest.

29 septembrie 2007

nemulţumiţi de tergiversarea în justiţie a dosarelor Revoluţiei din 1989 şi mineriadei din iunie 1990.

Fostul preşedinte Emil Constantinescu anunţă lansarea „Manifestului pentru o Românie curată”, care va avea loc în Piaţa Universităţii, ca răspuns la intenţia preşedintelui Traian Băsescu de a se întâlni, în aceeaşi zi, cu românii, aşa cum a promis imediat după referendumul din 19 mai.

7 aprilie 2009

23 noiembrie 2007

O manifestaţie spontană, la care participă aproximativ 300 de persoane, majoritatea tineri, a avut loc în Piaţa Universităţii din Capitală, în zona fântânii de la Arhitectură. Unii dintre manifestanţi au purtat steaguri şi au scandat lozinci precum „Timişoara, suntem cu tine’’ sau „Azi în Timişoara, mâine în toată ţara’’, dar niciunul nu a purtat însemne ale vreunui partid.

Candidaţii social-democraţi la alegerile europarlamentare şi-au încheiat campania electorală în Piaţa Universităţii, în cadrul unui miting organizat la „kilometrul zero” de organizaţia PSD Bucureşti. De la manifestare a lipsit liderul PSD, Mircea Geoană, în aceste condiţii, „moderatorul” acţiunii fiind organizatorul Vanghelie, care i-a prezentat de pe scenă pe candidaţii PSD, celor peste 2.000 de membri de partid, simpatizanţi şi curioşi. „Votaţi cu ei pentru ca să nu mai existe discrepanţe între bogaţi şi săraci şi pentru ca tinerii să nu mai plece în străinătate” , a spus Vanghelie în uralele membrilor de partid. Marian Vanghelie a mai spus că a dorit să organizeze acest miting în Piaţa Universităţii, „pentru că aceasta nu este a lui Traian Băsescu”, ci a românilor care au participat la Revoluţie.

10 februarie 2008 Cei 62 de revoluţionari intraţi în greva foamei pe 18 decembrie 2007 au încetat această formă extremă de protest, a anunţat, duminică, preşedintele Asociaţiei „21 Decembrie”, Teodor Mărieş. Mărieş a arătat că revoluţionarii au dat în judecată statul român fiind

SINTEZA nr. 1, decembrie 2013 - ianuarie 2014

Aproximativ 1.000 de studenţi basarabeni din Bucureşti şi colegi ai acestora din România au protestat în Piaţa Universităţii, solidarizându-se astfel cu manifestanţii anticomunişti de la Chişinău.

1 decembrie 2009

18 ianuarie 2011 Interpretul de muzică folk, Cristian Paţurcă, a murit, la vârsta de 45 de ani, în urma unei îndelungate suferinţe provocate de tuberculoză. Este autorul „Imnului golanilor”, melodia simbol a Pieţei Univesităţii. A devenit celebru în 1990, pe când avea 25 de ani, după ce luni întregi a cântat în Piaţa Universităţii „Imnul golanilor”, imnul celui mai mare manifest anticomunist din România, la care participau, seară de seară, peste 30.000 de oameni. Ei au declanşat celebra „Golaniadă”, care a ţinut din aprilie până în iunie 1990, când au fost împrăştiaţi de mineri. Membru al Cenaclului Flacăra, în perioada 19771985. Membru fondator al Asociaţiei „21 decembrie 1989”. După zilele Pieţei Universităţii din 1990, Cristian Paţurcă a mai apărut, sporadic, în campanii


ZO OM

 Ianuarie 2012. Încep manifestaţiile anti-prezidenţiale care vor conduce la demisia Cabinetului Boc

electorale ale candidaţilor prezentaţi ca fiind ai dreptei, cântând la diferite adunări publice. La 21 mai 2008 a fost evacuat din casa în care s-a născut, situată în Bucureşti pe strada Dr. Lister, imobilul fiind naţionalizat şi revendicat. În luna februarie 2010, Cristian Paţurcă a fost vizitat de preşedintele Traian Băsescu, cantautorul fiind internat la Spitalul „Victor Babeş” din Capitală. Secretarul general al Secretariatului de Stat pentru Problemele Revoluţionarilor (SSPR), Adrian Nicolaescu, i-a înmânat, la 9 martie 2010, certificatul de revoluţionar preschimbat. A fost distins cu Crucea Naţională „Serviciul Credincios” Clasa a III-a, „în semn de apreciere pentru înalta sa ţinută morală, pentru curajul şi credinţa dovedite în apărarea şi promovarea drepturilor şi libertăţilor democratice în ţara noastră”, la 27 aprilie 2010. Cristian Paţurcă intenţiona să lanseze, în luna ianuarie a anului 2011, un post de radio on-line, „Kilometrul zero”.

12 ianuarie 2012 La Târgu-Mureş au început protestele declanşate de demisia doctorului Raed Arafat din funcţia de subsecretar de stat din cadrul Ministerul Sănătaţii pe fondul unor divergenţe cu preşedintele Traian Băsescu. Manifestaţiile aveau să continue şi după 12 ianuarie, în Bucureşti şi în alte 51 oraşe din 37 de judeţe.

13 ianuarie 2012 Protestele s-au extins în toată ţara, iar vocea protestatarilor s-a făcut auzită, ei obţinând prima victorie şi anume: retragerea Legii Sănătăţii din dezbatere publică. Bucureştenii care au manifestat în Piaţa Universităţii pentru susţinerea dr. Raed Arafat au plecat în coloană,

pe bd. Regina Elisabeta, spre Palatul Cotroceni. Conform aprecierilor jandarmilor, la manifestaţie au participat în jur de 800 de persoane. La protestul din Piaţa Universităţii, oamenii au cerut de mai multe ori demisia Guvernului şi au scandat sloganuri împotriva alegerilor comasate.

23 ianuarie 2012 Protestatarii bifează o altă victorie importantă. Teodor Baconschi a fost revocat din funcţia de ministru al Afacerilor Externe, pentru declaraţiile făcute la adresa manifestanţilor. Baconschi a scris pe blogul său că un lucru devine clar pentru „toţi românii de bine”, respectiv că a început „încleştarea pe viaţă şi pe moarte între forţele trecutului şi proiectul unei noi Romanii”, el susţinând că alegerea o va face „România care munceşte”, nu „mahalaua violentă şi ineptă încolonată”.

23 ianuarie 2012 Pe fondul protestelor organizate în Bucureşti şi în alte oraşe ale ţarii, în care una dintre revendicările formulate de manifestanţi viza eliminarea taxei auto, coaliţia guvernamentală a decis să suspende până la 1 ianuarie 2013 taxa de primă vânzare.

24 ianuarie 2012 Senatorul Iulian Urban îşi dă demisia din PDL după ce i-a catalogat pe protestatari „viermi“ într-o postare pe blogul personal.

25 ianuarie 2012 Curtea Constituţională a României (CCR) a decis că alegerile locale cu cele parlamentare nu vor mai fi comasate, acest lucru fiind una dintre cerinţele de pe lista protestatarilor din Piaţa Universităţii.

21 SINTEZA nr. 1, decembrie 2013 - ianuarie 2014

6 februarie 2012 După 25 de zile de proteste, manifestanţii obţin demisia premierului Emil Boc. „Am depus mandatul, deoarece nu mă agăţ de putere, pentru mine contează mai puţin dacă mai rămân în funcţie câteva luni, până la alegerile din noiembrie. Am luat decizia de a depune mandatul Guvernului pentru a detensiona situaţia politică şi socială din ţară, dar şi pentru a nu pierde ceea ce românii au câştigat: stabilitatea economică a ţării”, a explicat atunci Emil Boc.

4 iulie 2012 Circa o sută de persoane au protestat în Piaţa Universităţii, faţă de clasa politică. Oamenii s-au strâns lângă fântâna de Arhitectură şi au afişat bannere pe care se putea citi „Poporul prost nu mai vrea băieţi deştepţi” , „Acelaşi scenariu, alţi actori, Ne-am săturat să fim spectatori”, „Nu executaţi democraţia”. Cei prezenţi mai afişează mesaje contra exploatării de la Roşia Montană şi împotriva exploatării gazelor de şist.

5 iulie 2012 O altercaţie între două persoane a avut loc la mitingul din Piaţa Universităţii. Câteva sute de persoane au protestat în Piaţa Universităţii, în faţa Teatrului Naţional şi în zona fântânii de la Facultatea de Arhitectură. Manifestanţii din faţa Teatrului Naţional au pancarte pe care sunt scrise mesaje împotriva preşedintelui Traian Băsescu. Oamenii cer demisia şefului statului şi strigă „Jos Băsescu!”, „Zi de zi aici vom fi”, „Demisia!”, „Băsescu, suspendat, să fie arestat!”, „Băsescu şi mafia au furat toată ţara”, „România are nevoie de altceva. Jos Băsescu!”. Protestatarii aflaţi în zona Facultăţii de  


ZO OM

Arhitectură, pro Băsescu, au pancarte cu mesaje împotriva Guvernului, a premierului şi a parlamentarilor. Ei agită pancarte pe care stă scris „Guvern corupt”, „Ponta nu uita, România nu-i tarla şi oricum nu-i a ta!”.

6 iulie 2012 Victoria supremă a protestatarilor: preşedintele Traian Băsescu a fost suspendat. Referendumul pentru demiterea şefului statului a avut loc pe 29 iulie, perioadă în care preşedinte interimar a fost şeful Senatului, Crin Antonescu. După 52 de zile de suspendare, Traian Băsescu s-a întors la Cotroceni.

30 iulie 2012 Aproximativ 200 de persoane s-au adunat în Piaţa Universităţii, manifestând împotriva preşedintelui suspendat Traian Băsescu. Oamenii scandează „Jos Băsescu”, flutură steaguri tricolore şi afişează pancarte pe care scrie, printre altele, „Băse te-am ciuruit, ha ha ha, poporul este suveran”. Odată cu închiderea urnelor, participanţii au scandat „Victorie!” şi au cântat „Ole, ole, ole, nici Băsescu nu mai e”.

28 august 2013 Proiectul de lege privind unele măsuri aferente exploatării minereurilor auro-argentifere din perimetrul Roşia Montană a fost adoptat în şedinţa de guvern, documentul fiind transmis Parlamentului.

2 septembrie 2013 Aproximativ 1.000 de persoane au protestat în Piaţa Universităţii împotriva exploatării de la Roşia Montană şi a gazelor de şist.

3 septembrie 2013 Aproximativ 300 de persoane au protestat în Piaţa Universităţii faţă de exploatarea de la Roşia Montană şi a gazelor de şist, pentru a treia zi consecutiv. Proteste au avut loc şi la Cluj-Napoca, în Piaţa Unirii, în faţa Primăriei şi în Piaţa „Lucian Blaga”, aproximativ 1 000 de persoane au protestat împotriva proiectului de exploatare a zăcămintelor de aur şi de argint de la Roşia Montană.

octombrie - decembrie 2013 Au loc mitincuri săptămânale în Bucureşti, Cluj şi alte câteva oraşe. Mitingurile se transformă în manifestaţii anti-sistem.  n 22

SINTEZA nr. 1, decembrie 2013 - ianuarie 2014


ZO OM

Foto Š EPA / Robert Ghement

23 SINTEZA nr. 1, decembrie 2013 - ianuarie 2014


Motto: „Cel mai radical revoluţionar va deveni conservator a doua zi după revoluţie,“ Hannah Arendt, filosof

Marian Munteanu: Piaţa este un spaţiu consacrat prin jertfă de Marius Avram

24

SINTEZA nr. 1, decembrie 2013 - ianuarie 2014


ZO OM

D

eşi a fost cunoscut în spaţiul public cu 23 de ani în urmă, la evenimentele din Piaţa Universităţii, Marian Munteanu rămâne încă un reper în memoria colectivă, în strânsă legătură cu ceea ce s-a întâmplat atunci. A fost un lider. Atunci, toate privirile erau aţintite asupra sa. Acum, în aceeaşi Piaţă a Universităţii, masa protestatarilor este mult mai omogenă. Nici un vârf, nici o picătură rebelă. Doar un şuvoi care loveşte cu putere. În opinia dvs, există asemănări între protestele din ´90 din Piaţa Universităţii şi cele de acum, din 2013 şi 2012?

Anumite asemănări pot fi identificate în măsura în care, în mod firesc, atitudinea civică din Piaţa Universităţii s-a impus în socieatea românească, începând cu decembrie 1989, ca un reper și un model. Cum vedeţi în general ţara acum (politic, geopolitic, social, economic)? Dacă puteţi, priviţi-o cu ochii tânărului din ´90.

România rămâne, în pofida tuturor neîmplinirilor administrative (mai vechi sau mai noi), o ţară cu un potenţial enorm. Statul român, însă, se află în suferinţă, iar instituţiile sale au nevoie de serioase corecţii, în spiritul unei viziuni mai bine fundamentate social, economic, cultural și, de ce nu, spiritual. Lipsa de viziune și slăbiciunea unei părţi a establishmentului ne-au adus mari daune, atât în plan intern, cât și din punctul de vedere al poziţiei noastre geopolitice. Faţă de ceea ce am văzut și am spus în 1990 nu aș avea schimbări de fond, ci aș adăuga/nuanţa o serie de aspecte, în special cele privind o anume etapizare a procesului de reconstrucţie a României. Cu toate necazurile sistemice, pe care le știm, românii rămân un popor puternic, inteligent și creativ, dar care nu este condus așa cum ar trebui. E drept, nici nu suntem un popor ușor de condus, dar asta nu e o scuză pentru decidenţii politici, ci dimpotrivă. Pentru a putea conduce un popor, trebuie mai întâi să-l cunoști, apoi să-l respecţi și, dacă se poate, să-l și iubești. Au fost mai multe adunări publice în Piaţa Universităţii. De ce credeţi că se adună lumea acolo? Care au fost, după dvs, cele mai importante adunări publice / mitinguri / proteste din Piaţa Universităţii, după protestele din 90?

 Marian Munteanu: „Faţă de ce am văzut şi spus în ‘90 nu am schimbări de fond”

Este un spaţiu consacrat prin jertfă. Nu poate fi evitată raportarea la semnificaţiile sale de adâncime, indiferent de tentativele ce au vizat (voit sau nu) macularea/deturnarea acestor semnificaţii. Orice miting/protest are importanţa lui dacă majoritatea celor întruniţi într-un anume loc și în jurul unui anume mesaj sunt sinceri și corecţi în atitudinea lor (chiar dacă nu întotdeauna sinceritatea se suprapune cu realismul unor obiective imediate). Dacă îngrijorările sau idealurile unor oameni, fie ei și puţini la număr, găsesc ecou și susţinere în corpul social, mesajul respectiv capătă nu numai un spor de profunzime, ci și reprezentativitatea cea mai autentică. Evident, apar și alte tipuri de intervenţii (manipulări, presiuni etc.), dar nu putem intra acum într-o analiză de acest tip. Fenomenul Piaţa Universităţii s-a generalizat, s-a extins la nivel de ţară? Putem vorbi de România ca de o Piaţă a Universităţii?

Nu știu dacă se poate vorbi de o „extindere” cât, mai degrabă, de un reper la care te poti raporta, eventual (fie intr-un sens, fie în altul), cel puţin în contextul istoriei noastre recente. România înseamnă, însă, infinit mai mult, iar reperele sale pozitive sunt multe, diverse și strălucitoare. Ne-ar fi de folos tuturor dacă le-am rememora cu mai multă vigoare și ne-am inspira mai temeinic din ceea ce ne reprezintă cu adevărat. Aţi mai face ce aţi făcut în 90? Regretaţi ceva în legătură cu acele evenimente?

Nu mai am 20 de ani, deci în mod cert nu aș mai putea face ce am făcut atunci.

25 SINTEZA nr. 1, decembrie 2013 - ianuarie 2014

Aș face eventual, altceva, dacă ar fi nevoie de mine și cred că așa ar face orice om din generaţia mea. Cu privire la regrete, nu regret ce am făcut (deși, evident, se puteau face lucruri mult mai bune, cel puţin ipotetic vorbind). Am făcut tot ce am putut și atât cât am putut pentru a fi de folos compatrioţilor mei. Nimic mai mult, dar nici mai puţin. În viaţa personală şi în cea publică, v-a ajutat sau v-a încurcat faptul că aţi fost atunci în Piaţă, că aţi devenit un personaj public? Acum vă mai recunoaşte lumea pe stradă, vă opreşte, vă întreabă, se plânge?

Evident că nu a fost de ajutor o asemenea vizibilitate, mai cu seamă că despre mine s-au vehiculat o sumedenie de aiureli prin media și prin alte mecanisme de informare / dezinformare. Oricine trece printr-o asemenea experienţă trebuie să înţeleagă că publicul reacţionează adesea la o imagine construită și nu la o persoană în sine. Da, am asemenea experienţe, şi dialoghez cu plăcere cu oamenii care îmi solicită asta, de câte ori am răgazul şi posibilitatea. Ce face acum Marian Munteanu şi ce planuri/proiecte de viitor are?

Coordonez un proiect de cercetare la Institutul de sociologie al Academiei Române și mă apropii de conturarea unui tratat de antropologie la care lucrez de mai multă vreme. Preocupările mele sunt în acest moment, deci, preponderent știinţifice și culturale. De asemenea, încerc să contribui la dialogul și conlucrarea între diferite asociaţii și grupări din ţară și din alte părţi ale lumii, în cadrul unor organisme și instituţii ale societăţii civile.  n


Hacktivist: Piaţa e în noi Portretul luptătorului stradal la tinereţe

S

unt tineri, dinamici, gălăgioşi şi îi mână credinţa că sunt meniţi să schimbe lumea. Se autodefinesc anticapitalişti şi adesea sunt lipsiţi de un contract de muncă, dar fără să-şi dea seama, stilul lor de viaţă dă naştere unei profesii. Îi găseşti la orice protest cu oarecare anvergură, indiferent de cauză. Ei sunt luptătorii urbani, aşa zişii hacktivişti. Meseria lor e strada: provocarea şi organizarea haosului în manifestaţii. Între ei, luptătorii „Anonymus” sunt, aşa cum le spune numele, dificil de identificat. Un site asociat „Anonymus” descrie grupul ca „o adunare de internet cu o structură de comandă foarte slabă și descentralizată care funcţioneazã pe bază de idei, mai degrabă decât prin directive“. Membrii „Anonymus” s-au făcut cunoscuţi printr-o serie de atacuri cibernetice. Obiective: agenţii guvernamentale, site-uri de pornografie infantilă, agenţii de protecţie a drepturilor de autor, corporaţii. Acţiuni ilegale în urma cărora zeci de persoane au fost arestate în SUA, Marea Britanie , Australia , Olanda , Spania și Turcia. Treptat, activităţile „Anonymus” s-au diversificat. Organizaţia a devenit implicată în mişcări de stradă în Europa, SUA, dar şi în Turcia şi în ţãrile răvăşite de Primăvara Arabă. Grupul e prezent şi în România. Individualităţile lui sunt ascunse, dar hacktivişti declaraţi activează şi neprotejaţi de anonimat. Două nume au fost mediatizate în ultima perioadă. Claudiu Crăciun, unul dintre liderii neoficiali ai mişcării de protest faţă de exploatarea minieră de la Roşia Montană, a fost citat ca făptuitor în dosarul vandalizării autoturismului ministrului Culturii, Daniel Barbu. Alături de Crăciun este urmărit penal şi activistul profesionist Alexandru Alexe. Alexe este un hacktivist la vedere

Foto EPA / Robert Ghement 26 ©SINTEZA nr. 1, decembrie 2013 - ianuarie 2014

şi foarte vocal. Despre sine, spune că este „proletar, ca majoritatea oamenilor din această ţară”. Prezenţa la mitinguri o motivează prin dorinţa de a schimba „un sistem care produce în continuu acelaşi tip de om politic corupt”. Tineri ca Alexandru Alexe menţin viu spiritul revoltei, cel puţin în componenta sa provocatoare. Pe o postare pe blog, prin care chema la o mobilizare a protestatarilor înaintea zilei de 1 decembrie 2012, Alexe sintetiza filozofia luptătorilor stradali: „Piaţa e în noi, o purtăm zilnic în suflet şi ne dă forţă; forţa de a lupta cu voi. Nu am uitat umilinţele, nu am uitat frigul, nu am uitat rânjetele arogante, nu am uitat promisiunile neîmplinite, nu am uitat amenzile, bătăile, gazele şi hărţuirile, nu am uitat banii furaţi şi vieţile distruse”. Mesajele postate pe reţelele de socializare ale hacktiviştilor sunt cel mai adesea non-violente. Totuşi, aparenta implicare a lui Alexe şi Crăciun în incindentul soldat cu bruscarea ministrului Culturii dovedeşte că lucrurile le pot scăpa de sub control chiar şi unor profesionişti ai ambuscadei stradale. Hacktiviştii sunt conştienţi de riscurile profesiei. Pe de altă parte încearcă să-i îndrume pe protestatarii de conjunctură astfel încât aceştia să aibă cât mai puţin de suferit. Într-un material propagat pe internet, Alexandru Alexe oferă un manual de protecţie a „civililor”. Pe mai multe pagini, el înşiră concluziile la care a ajuns „în anii de colaborare cu mişcarea Anonymous, atunci când am lucrat împreună cu băieţii din Rusia la elaborarea unor ghiduri practice aplicate cu succes încă de pe vremea protestelor din Tunisia”. Minighidul protestatarului e de găsit pe blogul lui Alex: attrexx. wordpress.com. Sunt sfaturi utile date celor care doresc ca protestul lor să fie cât mai eficient, dar vor să rămână în zona de protecţie. Aşa

încât hacktivistul le recomandă simplilor activişti, chiar dacă pierd astfel ocazia de a prinde poze bune, să se îndepărteze de zonele de violenţă. „Asta în cazul în care nu eşti profesionist, caz în care direcţia este inversă”, spune Alexe. Un bun protestatar, în viziunea luptătorilor stradali, nu socializează, nu face bisericuţe. Misiunea lui este să sară, să cânte, să scandeze. În caz de intervenţie a forţelor de ordine, protestatarul, dacă e băiat, va lua o fată lângă el, nu va alerga, va comunica cu jandarmii şi va ţine mâinile la vedere. Astfel va evita să fie lovit. Dacă asta totuşi se va întâmpla, victima să nu se apere cu antebraţele pentru că riscă fracturi. „Ghemuiţi-vă şi paraţi loviturile cu spatele, mai bine «ranforsat» anatomic. Filmaţi tot. Nici nu pot să accentuez cât de importante sunt documentările făcute de cetăţeni!”, scrie Alexe, care îi ghidează pe protestatari către site-uri care îi învaţă să facă transmisiuni live pe Internet de pe telefonul mobil (astfel jandarmii nu le pot formata cardurile). Abilităţile sale de evitare a forţelor de ordine nu i-au fost întotdeauna de folos. În 10.07.2012, în Piaţa Universităţii, Alexandru Alexe purta un tricou inscripţionat cu mesajul „Jandarmeria apără Hoţia”. Sloganul nu a fost bine primit. „Azi am fost târât ca un câine prin Piaţă, agresat fizic, psihic şi verbal, mi s-au inventat învinuri, mi-a fost formatat cardul abuziv, apoi agresat în drum spre casă de nişte indivizi”, relata el pe blog la finele unei zile în care trăia satisfacţia că a luptat pentru libertate. În consens cu credinţa sa: „Frica este cel mai mare duşman al iniţiativei. Dacă ne este teamă, nu vom avea iniţiative de succes. Vorbesc de teama de eşec, teama de amenzi, teama de penibil, teama de parinţi, teama de interviuri, teama de bătăi, teama de succes etc”. Pericole moderne pentru o generaţie modernă de revoluţionari. n


Nesupunerea civică e în carte: Protestatarul

A

Motto: „Au vrut să facă din noi nişte bulangii osteniţi şi iacătă o generaţie care dă buzna, violentă, sexuală, revoluţionară şi îndrăgostită. Cine a zis că istoria nu măsluieşte niciodată zarurile? “ Frederic Beigbeder, scriitor

27 SINTEZA nr. 1, decembrie 2013 - ianuarie 2014

di Dohotaru este unul dintre activiştii recunoscuţi ai mediului civic tânar, al noului val. Anul trecut a publicat o lucrare intitulată „Protestatarul, o istorie participativă”, în care vorbeşte despre proteste şi protestatari, explică viziunea sa asupra mişcărilor de stradă, de ce sunt ele posibile, necesare şi eficiente. „Activistul protestatar este oarecum diferit de intelectual, cu perspectiva sa auctorială, în sensul în care acţionează orizontal, dintr-o perspectivă militantă conştientă, ceea ce înseamnă asumarea unei parţialităţi de vederi. Activistul generic nu are pretenţia conferirii unui orizont de sens, nu „explică” ori „analizează” lucrurile dintr-o poziţie verticală, de „sus, de unde s-ar vedea orizontul. […] Pretenţia intelectualului este de a fi în afara jocului, ca antrenor, arbitru ori spectator, care observă imaginea de ansamblu. La un astfel de ghidaj trebuie renunţat, oricum, percepţia asupra rolului vizionar al intelectualului este în declin. Cu toate acestea, în spaţii provinciale cum este cel românesc, mai există această aşteptare şi pretenţie că intelectualul ar putea îndeplini o funcţie de leadership moral.” „Dincolo de concepţiile mele socialiste (în sens larg), am ajuns la un protest şi la practica nesupunerii civice citindu-i pe Hanry David Thoreau, cel care a propus conceptul, apoi Mahatma Gandhi, Martin Luther King, dar şi scrierile altor reprezentanţi radicali din cadrul unor mişcări altermondialiste, care au continuat ori îmbogăţit demersurile scriitorului anarhist american. Încă din primul an de facultate, mi-a rămas impregnat eseul lui King scris pe marginile unui ziar într-o închisoare din SUA. King a fost arestat ca urmare a unei demonstraţii împotriva segregării rasiale care nu era autorizată de autorităţi. El a explicat, lipsit de podoabe, acţiunile directe de acest fel prin faptul că există o diferenţă între lege şi justiţie şi între legi juste şi legi nejuste.” n


IlustraĹŁie de Titi Stoian

28

SINTEZA nr. 1, decembrie 2013 - ianuarie 2014


29 SINTEZA nr. 1, decembrie 2013 - ianuarie 2014


30

SINTEZA nr. 1, decembrie 2013 - ianuarie 2014


ZO OM

Vocea scrisă a străzii de Bogdan Brânzaș

S

paţiul public românesc a fost „invadat” semnificativ în două rânduri: la începutul anilor ’90 și acum, în ultimii trei ani. Există deosebiri majore între interesele care i-au mânat pe români să iasă masiv în stradă și să își strige păsurile. Dacă în anii ’90 totul, dar absolut totul, se învârtea în jurul unor persoane și oameni politici și a comunismului, în ziua de astăzi politica a dispărut din atenţia societăţii civile fiind înlocuită de cu totul și cu totul alte priorităţi. Acestea se învârt, fără excepţie, în jurul calităţii vieţii, a ineficienţei statului, a atitudinii politicienilor faţă de cetăţean, abordarea statului faţă de exploatarea resurselor naturale ale României. Interesant de semnalat: dacă în anii ’90 protestatarii strigau „Jos Comunismul” și „Jos Iliescu” astăzi auzim exact sloganuri exact „pe invers”, de tipul „Nu corporaţia face legislaţia”, „Dacă chiar crezi că economia e mai importantă decât natura, încearcă să-ţi ţii respiraţia cât timp îţi numeri banii” sau chiar mergând până la extreme cu „Lunetist caut de lucru”. Schimbarea de atitudine este evidentă. Timp de 20 de ani cel puţin, o generaţie s-a zbătut să-și câștige locul în noua societate și economie de piaţă, dar iată că a apărut o noua generaţie – care nu are nicio legătură cu traiul sub comunism – care își dorește cu totul și cu totul altceva. Cu excepţia mişcărilor de stradă ocazionate de demiterea Președintelui Băsescu, toate manifestaţiile sunt apolitice, ba mai mult, declarat apolitice, ca nu cumva să existe vreo confuzie. Sloganurile și mesajele sunt evidente în acest sens. Trebuie spus din start ca trăgaciul noii libertăţi de exprimare a fost apăsat cu ocazia încercării de demitere a

Președintelui. Mișcările de stradă au fost susţinute de către opoziţia de atunci însă încă de atunci au început să răzbată dintre sloganurile politice cele care se refereau strict la calitatea vieţii și atitudinea Statului vizavi de chestiuni fără nicio legătură cu politica sau vreun partid. Cutia Pandorei a fost deschisă fără posibilitatea de a mai fi închisă vreodată cu ocazia mișcărilor de stradă legate de Raed Arafat. Proiectul Roșia Montană propus de Roșia Montană Gold Corporation a fost doar pretextul – ar fi putut fi oricare altul – de a da glas nemulţumirilor majore acumulate. Au început să fie demonizate corporaţiile, însă această demonizare are de fapt ca substrat atitudinea pasivă și complice a Statului și a funcţionarilor săi în raport cu interesele în exploatarea resurselor naturale. Marea majoritate a celor care protestează sunt angajaţi, într-un fel sau altul, în domeniul privat, prin urmare nu corporaţia este problema, ci Statul și aleșii prin vot care sunt percepuţi ca facilitatori interesaţi ai intereselor private.

Un slogan mi-a atras în mod special atenţia: „Popor de oi, ieșiţi din casă sau vă mănâncă lupii”. În spatele acestuia se află toată atitudinea pasivă a cetăţeanului din ultimii 20 de ani în raport cu manifestarea liberă a intereselor sale. Și din nou, nu este vorba de interesele politice ale omului din stradă. Politicul, partizanatul politic sau ideologiile dispar din spaţiul public în favoarea atitudinii civice active, a protestului faţă de Stat și funcţionarii săi. „Oile” sunt reprezentarea cetăţeanului, „lupii” sunt asimilaţi cu cei care indiferent de

31 SINTEZA nr. 1, decembrie 2013 - ianuarie 2014

Motto: „În vremuri ale înşelătoriei universale, a spune adevărul este un act revoluţionar. “ George Orwell, scriitor

poziţia lor – corporaţii, persoane private, Statul sau funcţionarii săi – atentează la interesele omului de rând care își dorește o viaţă civilizată și un raport echitabil în societate. În acest context trebuie subliniat că asistăm cu toţii la un nou început în atitudinea cetăţeanului de rând faţă de viaţa sa în general. Acesta își vede periclitată existenţa firească de factorii care, în principiu, ar trebui să aibă grijă de ea: aleșii prin vot și Statul. „Vă rugăm să ne scuzaţi nu producem cât furaţi” este oglinda perfectă a ceea ce percepe astăzi omul de rând din România, fie el protestatar activ în stradă, mut sau doar în discuţii private. Comunicarea nemulţumirilor a luat formă publică devenind deschisă, curajoasă, pe faţă, directă și de cele mai multe ori batjocoritoare. Non-violenţa, prin comparaţie cu mișcările de stradă din anii ’90 este lege, protestatarii având o atitudine declarată împotriva violenţei. La urma urmei, tot ceea ce vedem astăzi nu este decât o reclamare a drepturilor și normalităţii în stradă. O menţiune specială i se poate acorda mesajului „Vreau să emigrez în Romania de mâine pe care o facem astăzi”. Este un mesaj complex care comportă două planuri: primul, cel al rupturii de trecut, al doilea, cel mai important, este cel al viitorului. „România de mâine pe care o facem astăzi” este de fapt dorinţa de a avea o altă viaţă începând de ACUM.  n Bogdan Brânzaş este Creative Director / CEO la Brânzaş, absolvent al Acedemiei de Arte şi Design din Cluj-Napoca. Activează ca designer, consultant de brand, comunicare şi marketing. De multe ori trainer. Uneori, mai rar, speaker, doar când merită. Experienţă profesională din 1994. Pasionat de natură.


32

SINTEZA nr. 1, decembrie 2013 - ianuarie 2014


ZO OM

Revoluţia care va veni de Vasile Dâncu

O revoluţie orfană Ultima Piaţă a Universităţii, cea de azi, este un fenomen social care a provocat o mare neînţelegere, spaime și o sperietură politică. Ocazia este dată de protestele anti–Roșia Montana sau anti-Chevron, dar este mai mult decât atât. Pentru prima dată, manifestanţii sunt lăsaţi singuri în faţa sistemului. Banii proiectelor miniere și sărăcia unui sistem mass-media supradimensionat au amuţit televiziunile, ziarele și chiar vocile mai rebele de pe bloguri. I se spune „revoluţia hipsterilor” pentru că fenomenul nu poate fi ușor gândit în categoriile ideologice cu care operează azi mass-media și intelectualii publici de la noi. În lipsa noastră de spaţiu public, unde totul trebuie să fie pro-guvern sau anti, pro-capitalism ca religie, sau pro socialism ca populism, intelectualilor publici de la televiziuni nu le-a fost ușor să gândească unde să-l încadreze ca partizanat. Dintr-o dată, manifestanţii din Piaţa Universităţii au devenit orfani, sunt greu de agăţat de căruţa unor direcţii politice și chiar dificil de exploatat pentru orice partizanat. Câţiva talentaţi în packaging politic, de stânga sau de dreapta, au trecut prin Piaţă, și-au făcut poze, dar nu au fost aclamaţi, așa că au șters-o repede. Puţini au fost analiștii care au căutat un sens mai profund al mișcării, ca de exemplu „o căutare a solidarităţii într-un spaţiu amorf, asfixiant și atomizat (Vladimir Tismăneanu), foarte mulţi căutând să interpreteze protestul după interesele politice ale găștii din care făceau parte. Un jurnalist cu vechime descria situaţia presei care ignora mișcarea spunând „problema e că pe trotuarul românesc, lângă curva politică, şi-a făcut loc şi târfa de presă” (Horia Ghibuţiu). A fost şi mult entuziasm, la un moment dat, al

Motto: „Revoluţia nu trebuie făcută pentru a da puterea unei clase, ci pentru a se da o şansă vieţii”, Edgar Allan Poe, poet

unor intelectuali care au vorbit despre reîntoarcerea spiritului Pieţei din 1990, o stare de graţie caracterizată prin antiideologic și resolidarizarea celor mulţi într-un proiect coerent. În 2012 mi-am adus aminte de cautările presei de a discredita Piaţa Universităţii din 1990 când vorbeau despre drogurile și dolarii găsiţi la manifestanţi. La mineriada din 1999, când presa a dat o mână de ajutor puterii care lupta cu minerii insurgenţi, am găsit într-un flux al unei agenţii de presă următorul text, o capodoperă a informării:

Se întâmpla în anul unei eclipse de soare și asta a legat pastila L 452 de eclipsele de raţiune. Și în 2013, mass media a reușit performanţe asemănătoare, de data aceasta însă prin tăcere, umplând toate spaţiile cu Festivalul „George Enescu”. A rezultat o mare ipocrizie colectivă cauzată de o mare neînţelegere. „Hipsterii” a fost un nume, o etichetă pusă pe o piaţă care nu mai putea fi valorificată politic sau propagandistic. Hipsterii vin ca minerii, de undeva din galeriile ignoranţei noastre și din lipsa de simţ civic.

„ Asupra minerilor internaţi în spitalul din Horezu s-au găsit pastile halucinogene. Cadrele medicale ale Spitalului din Horezu au găsit la minerii internaţi săptămâna trecută, după confruntările de la Costeşti, pastile marcate L 452, care ar putea avea efect halucinogen, şapte astfel de pastile fiind predate autorităţilor, au declarat, joi, surse judiciare. Mai mulţi specialişti în produse farmaceutice au declarat că, în mod cert, pastilele marcate L 452 nu sunt medicamente comercializate prin unităţile româneşti de profil. Păstrarea numărului de cod pe tablete atestă faptul că acestea se află în stadiul de cercetare sau că sunt utilizate în condiţii speciale, în unităţi cu circuit închis. Experţii susţin că, în acest caz, este posibil ca aceia care le au adus să fi ştiut faptul că halucinogenele, luate în cantitate mare, stimulează agresivitatea, mergând până la intenţia de a ucide cât mai multe persoane. Toţi cei 18 mineri internaţi la Horezu aveau, în 21 ianuarie, o stare de exaltare, ochii le erau măriţi şi pupilele dilatate. După două ore de la internare, cei mai mulţi dintre mineri au început să şi revină, iar nouă dintre ei au fugit.”

Piaţa – regretabilul?

33 SINTEZA nr. 1, decembrie 2013 - ianuarie 2014

Ideologii dreptei au avut reacţia cea mai vehementă din cauza unor lozinci anticapitaliste. Au interpretat asta ca o blasfemie imensă, ca manifest anti. Ei trebuie să înteleagă că, spaţial, acela trebuie să rămână anticomunist, așa cum a început, că nu trebuie să se declare apolitici, că asta este o iluzie și că acești „apolitici” sunt vinovaţi pentru puterea politică pe care a câștigat-o Ponta și USD. Nu a lipsit o etichetă ironică pe identitatea și așa incertă de hipster: „emo-eco-civici” (Alexandru Hâncu). Au fost sfătuiţi să nu mai pună bannere cu „Jos capitalismul” până ce nu vor citi ce este socialismul, iar de aici până la ideea că anticapitalismul este de fapt comunism tiranic și totalitar nu a fost decât un pas. Sigur, am avut și intelectuali de dreapta care au manifestat cu moderaţie și nu au confundat niște proteste anti-oligarhice cu nostalgia după comunism (un exemplu este Dragoş Paul Aligică), dar au fost mai puţini. Stânga politică nu și-a afișat niciun fel de entuziasm, nu doar pentru că era mai greu să confiște politic mișcarea fără să obţină un efect invers, dar și pentru că erau acolo  


ZO OM

și niște revendicări concrete, legate de decizii guvernamentale. Piaţa Universităţii din 1990 a fost un electroșoc care a avut pe termen scurt un efect contrar scopurilor ei. L-a consolidat pe Ion Iliescu și l-a ajutat să câștige arătând un dușman comun, Occidentul, regalitatea și coloana a cincea din ţară. Dar a reușit să recompună spaţiul public pluralist și să arunce pe piaţa politică noi lideri și activiști civici. Alianţa Civică a produs CDR, a apărut GDS, Pro Democraţia, LADO și alte organizaţii. În 1996 a adus la putere alternative și de atunci o ţinem tot într-o morișcă politică. Piaţa Universităţii de azi nu mai are aliaţii civici construiţi atunci. După aproape două decenii, societatea civilă de atunci și-a epuizat resursele. Politica i-a absorbit pe liderii civici, societatea civilă s-a diluat în alte forme de protest, iar o nouă generaţie de protestatari se confruntă cu dificultăţile unui nou început. Încercarea unor intelectuali ai rezistenţei civice din trecut de a se pune la comanda noilor mișcări a eșuat lamentabil, penibil.

Împotriva sistemului oligarhic, oriunde s-ar afla Mișcarea de protest de astăzi nu se va opri destul de ușor, chiar dacă se vor rezolva dosarele ecologiste de astăzi. În 34

ultimii cinci ani, mișcarea indignaţilor din toată lumea a pus puterea din sistemele politice în dificultatea de a răspunde eficient și punctual cu bastoane sau morcovi unei mișcări de milioane de protestatari care nu au program concret și nici lideri pe care poţi să-i sperii, să-i bagi în pușcărie, să-i iei la bastoane sau să-i cumperi prin cooptare în cadrul sistemului. Au încercat să promită că bancherii vor fi puși la respect, că vor renunţa la austeritate, dar au primit doar fluierături și ironii. Da, este și o mișcare anticapitalistă, dar nu trebuie încă să se panicheze prea tare câinii de pază. Capitalismul a învins definitiv, așa cum comunismul a înfrânt-o. Dar nu este doar atât, este o mișcare de protest care vizează mai mult decât se poate apăra cu tăcerea media sau cu analiști plătiţi ori jandarmi bine antrenaţi. Puterea banilor a ajuns să falsifice funcţionarea societăţii și luarea marilor decizii. Peste tot în lume se alunecă spre regimuri oligarhice, indiferent dacă sunt etichetate ideologic ca fiind de stânga sau de dreapta, socialiste, neoliberaliste ori conservatoare. O mână de oameni pentru cei 99% care resimt tot mai mult dominarea sufocantă. Și în România, primii 1.000 din Topul Forbes deţin 20% dintr-un PIB care este mic, fapt

SINTEZA nr. 1, decembrie 2013 - ianuarie 2014

care are la bază şi corupţia, iar interesul celor care deţin diferite monopoluri este predominant faţă de urgenţele sociale sau ecologice. Noile mişcări nu contestă proprietatea și nici chiar căile prin care a fost aceasta obţinută, dar caută să convingă oamenii că trebuie să luptăm contra corupţiei, a împărţirii neechitabile a resurselor și că trebuie să reformăm sistemele politice. Trebuie să reinventăm o democraţie vie, unde oamenii contează, nu doar din patru în patru ani, unde autoritarismele de orice fel sunt temperate de legi și reguli. Respectul demnităţii umane nu trebuie să rămână doar o vorbă, iar liderii politici să acţioneze în numele comunităţilor, nu în numele unei clase politice care devine din ce in ce mai mult o clasă socială. Piaţa Universităţii, ca și alte mișcări de contestare, este mai puţin îndreptată spre lideri vremelnici ai oligarhiei, ci mai mult spre oameni, spre majorităţile tăcute și spre mulţimile dresate prin credite şi frica zilei de mâine. Este o insurecţie a conștiinţelor pe care mizează cei care ies în stradă, o revoltă pentru regăsirea resurselor de luciditate şi responsabilitate civică. Revoluţia care va veni este greu de oprit și va fi îndreptată împotriva sistemului oligarhic care apasă şi sufocă toate societăţile, inclusiv societatea românească. n


Unul din cinci români crede că nu s-a câştigat nimic la Revoluţia din 1989 (sursa: IRES, decembrie 2010, sondaj CATI realizat pe un eşantion de 1.476 de subiecţi, reprezentativ la nivel naţional, marjă de eroare ± 2,7%)

36%

Libertatea

Dreptul la liberă exprimare

12%

Dreptul de a ieşi din ţară

3% 18% Democraţia

Aderarea la UE

1%

Libertatea de a gândi

Sărăcia

22% 1%

În aceşti 20 de ani de după revoluţie, care credeţi că este câştigul cel mai mare pe care îl au românii? 35 SINTEZA nr. 1, decembrie 2013 - ianuarie 2014

6% 1%

Nimic

Altele


POLITICĂ ANALIZĂ

În aceeaşi secţiune: ZOON POLITIKON

40

Cu aproximativ un an înainte de alegerile prezidenţiale, principalele partide continuă să fie în căutarea candidaţilor care să le maximizeze șansele de victorie sau cel puţin de a obţine un rezultat onorabil, care să permită o poziţionare bună în perspectiva alegerilor parlamentare din 2016. de George Jiglău

M

omentan, în spaţiul public sunt vehiculate o serie de nume, venite fie dinspre partide, fie din partea unor analiști sau comentatori. Cu toate acestea, există o serie de incertitudini privind contextul în care se va desfășura competiţia de anul viitor, iar prea puţini observatori fac referire la elementele concrete care facilitează victoria în alegeri naţionale puternic personalizate, așa cum sunt cele prezidenţiale.

Despre cine vorbim? Până în prezent, există un singur candidat anunţat public, însă paradoxal asupra lui planează cele mai multe incertitudini privind șansele pe care le are sau chiar candidatura în sine. Este vorba de Crin Antonescu, candidatul asumat de USL, în virtutea protocolului de colaborare dintre PSD și PNL care alocă funcţia de prim-ministru unui partid, iar pe cea de președinte (sau de candidat la președinţie) celuilalt. Având teoretic sprijinul unei alianţe politice cotate de cel mai recent sondaj de opinie, de la finalul lui 2013, la peste 60% din intenţia de vot, Antonescu nu ar trebui să aibă probleme în a obţine victoria. Totuși, imaginea publică a lui Antonescu suferă de pe urma perceputei sale ineficienţe politice, cauzată de absenţa vreunui proiect politic sau legislativ major și a absenţelor repetate de la ședinţele Parlamentului în toate mandatele sale. În sondajele de opinie, încrederea în Crin Antonescu este situată în jurul valorii de 20%, sub 36

SINTEZA nr. 1, decembrie 2013 - ianuarie 2014


ANAL IZĂ

POL IT ICĂ

Prezidenţiale 2014: candidaţi cunoscuţi, câştigători surpriză

Crin Antonescu Încheie anul 2013 drept candidat al USL. Ce va fi la finalul lui 2014?

Următoarele alegeri prezidenţiale vor avea loc, după un mandat de 5 ani, în decembrie 2014.

cea în personalităţi precum Victor Ponta, Sorin Oprescu sau Mugur Isărescu. Presupunând că PNL va da, în cele din urmă, candidatul USL la prezidenţiale, Antonescu pare fără rival în interiorul PNL, mai ales că poziţia sa de președinte al partidului este prea puţin contestată, cu câteva excepţii notabile care au fost deja marginalizate. A mai fost vehiculat totuși numele fostului premier Călin Popescu-Tăriceanu. Acesta are un discurs mai temperat decât al lui Antonescu și are un mandat de premier în trecut, pe parcursul căruia România a devenit membră UE și pe care a reușit să îl ducă la final neavând o majoritate parlamentară. Însă tot în trecutul său guvernamental stau și vulnerabilităţile sale. Lunile premergătoare alegerilor din 2008 au fost marcate de o creștere peste măsură a cheltuielilor bugetare cu finalitate electorală și au lăsat găuri adânci în bugetul de stat, ceea ce a contribuit la acutizarea efectelor pe care criza economică le-a avut asupra bugetului în anii următori. De asemenea, de trecutul său de ministru al Industriilor din Guvernul Ciorbea se leagă acordarea licenţei de exploatare la Roșia Montană actualei companii Roșia Montană Gold Corporation, fapt ce poate fi ușor exploatat în contextul actualelor proteste. La celelalte partide, lucrurile sunt mai complicate. PDL a demarat un proces de alegeri interne în care s-au înscris doar doi candidaţi: fostul ministru al Justiţiei, Cătălin Predoiu, și primarul Aradului și finul lui Traian Băsescu, Gheorghe Falcă. Ambii sunt lipsiţi de anvergura publică necesară unui candidat care trebuie să obţină peste 50% din voturile exprimate la alegeri, iar susţinerea președintelui Băsescu nu este de actualitate, având în vedere ruptura declarată a lui Băsescu de PDL. Recent, președintele PDL, Vasile Blaga, a vorbit în termeni laudativi despre Tăriceanu, afirmând că acesta a fost „un premier cu care, ca ministru, am colaborat bine”. Un alt posibil

37 SINTEZA nr. 1, decembrie 2013 - ianuarie 2014

candidat, Emil Boc, și-a declinat interesul pentru președinţie. Deși beneficiază în mod clar de o notorietate mult mai mare decât Predoiu sau Falcă, anul rămas până la prezidenţiale ar fi insuficient pentru a întoarce moștenirea negativă de imagine de după mandatele de premier. Discuţia privind un posibil prezidenţiabil al PDL este circumscrisă celei despre unificarea dreptei. Aceasta ar mai putea oferi câteva nume relevante pentru înscrierea în cursă, dar cu șanse mai puţine pentru câștigarea ei. Din partea Forţei Civice, președintele acesteia, Mihai Răzvan Ungureanu, este singurul posibil candidat. Acesta și-a exprimat, în mai multe rânduri, disponibilitatea și dorinţa de a ajunge președinte, iar plasarea lui în fruntea Guvernului în ianuarie 2012, după demisia lui Boc, avea tocmai darul de a-l propulsa pe Ungureanu, atunci șef al SIE, în prim-planul vieţii publice și politice. Însă mandatul scurt de premier și scandalul achiziţiilor scumpe, exploatat îndelung de mass-media adversă, i-au generat un deficit major de imagine. În cadrul PSD, lucrurile sunt ceva mai complicate, dar și mai relevante. Acutizarea conflictelor tot mai dese dintre PNL și PSD (în special dintre Antonescu și lideri ai PSD) pregătește terenul pentru o posibilă candidatură a unui reprezentant al acestui partid la Președinţie. Primul vizat, Victor Ponta, este personalitatea politică cel mai bine cotată în sondajele privind încrederea publică, în jurul a 25%, în funcţie de sondaj, peste Antonescu sau alţi posibili candidaţi ai PSD sau ai altor partide. Acesta însă a afirmat că este prea devreme să fie președinte, că preferă să rămână prim-ministru, iar public îl susţine pe Crin Antonescu, în ciuda sincopelor dintre cei doi. În plus, Ponta este vulnerabil din cauza eficienţei scăzute a actualului Guvern, a tinereţii sale (traduse de adversari prin „imaturitate”) și mai ales a scandalului plagiatului evident, trecut în prezent într-o relativă uitare, dar care 


ANAL IZĂ

usl absoluţi în parlament

Victor Ponta

POL IT ICĂ

Cuiul lui Perpelea. Protocolul USL...

Sorin Oprescu

poate fi ușor exploatat în context electoral. Alte nume vehiculate din partea PSD sunt Sorin Oprescu, revenit la sentimente mai bune faţă de partid, sau șeful SRI, George Maior, cu notorietate redusă, dar cu potenţial de imagine încă neexploatat.

Liviu Dragnea

Klaus Johannis

cele prezidenţiale. Chiar dacă USL nu se va rupe până atunci, PSD și PNL vor participa pe liste separate, deoarece fac parte din partide europene diferite, ceea ce va arăta care este raportul de forţe în interiorul alianţei.

Contextul alegerilor

D

incolo de nume, există o serie de factori contextuali care vor influenţa puternic modul în care va fi structurată competiţia de anul viitor. În primul rând, ce se va întâmpla cu USL? Ruperea alianţei ar garanta propulsarea de către PSD a unui candidat propriu, situaţie în care candidatura lui Crin Antonescu din partea PNL ar fi aproape sigur sortită eșecului. Din postura unui partid de aproximativ 20% (altfel o cifră deloc rea pentru un partid din această familie politică), dar cu un electorat confuz în urma virajului de la dreapta spre stânga sub umbrela USL, Antonescu nu este capabil să mobilizeze electoratul suficient pentru a obţine peste jumătate din voturi, mai ales că nu ar mai fi singurul purtător al mesajului antiBăsescu, probabil elementul definitoriu al unei eventuale campanii. Un alt element de incertitudine îl reprezintă alegerile europarlamentare din iunie 2014. Cu doar jumătate de an înainte de prezidenţiale, rezultatul lor va clarifica în bună măsură sprijinul de care fiecare partid se bucură în rândul electoratului, capacitatea fiecăruia de desfășura o campanie de impact, dar și interesul electoratului în a participa la alegeri. Cu amendamentul că alegerile europarlamentare, considerate în teorie ca fiind alegeri de ordin secundar, deci mai puţin importante, au parte mereu de o mobilizare mai slabă a electoratului, mai ales comparativ cu 38

Un element important, mai degrabă la nivelul influenţei politice asupra actorilor și mai puţin la nivelul mesajelor transmise electoratului, este modul în care va „juca” Traian Băsescu.

O victorie previzibilă a PSD, cu un scor la care ne putem aștepta să fie dublu decât cel al PNL, va da apă la moară PSD-iștilor care consideră că e nefiresc ca partidul să cedeze cea mai importantă funcţie în stat unui partener evident mai slab și unui candidat cu o atitudine adeseori neprietenoasă. În plus, un astfel de rezultat al europarlamentarelor ar permite PSD să argumenteze o eventuală încălcare a protocolului USL, prin sprijinul exprimat de electorat și nu prin dorinţa venită din interiorul partidului de a dobândi Președinţia. De asemenea, europarlamentarele vor permite partidelor de dreapta - în special PDL și Forţa Civică, eventual și

SINTEZA nr. 1, decembrie 2013 - ianuarie 2014

Călin Popescu Tăriceanu

Mișcarea Populară - să aibă o imagine mai clară a măsurii în care și-au revenit după un an și jumătate de opoziţie, după înfrângerea categorică din iarna lui 2012. La fel, rezultatele vor arăta în ce măsură o dreaptă unificată poate propulsa un candidat unic și dacă are sens ca partidele acestea să demareze un proces de negociere extrem de rapidă, prin care să convină asupra unui candidat. În plus, o eventuală rupere a USL ar pune PNL într-o situaţie extrem de dificilă, deoarece ar avea trei posibilităţi: fie ar merge cu celelalte partide de dreapta, cu care se află în conflict deschis de mai mulţi ani; fie susţine un candidat al PSD, lucru puţin probabil după o eventuală rupere a alianţei; fie ar merge cu un candidat propriu, un demers sortit eșecului. Plecarea lui Crin Antonescu din fruntea partidului sau retragerea lui din poziţia de candidat ar schimba lucrurile, însă acesta a demonstrat că nu este dispus să renunţe la șefia partidului fără o testare prealabilă într-un scrutin prezidenţial. Un alt element important, mai degrabă la nivelul influenţei politice asupra actorilor și mai puţin la nivelul mesajelor transmise electoratului, este modul în care „va juca” Traian Băsescu. Acesta s-a dezis public de PDL după ultimul congres al partidului, dar i-ar putea gira la nivel personal pe Predoiu sau pe finul Falcă (cu toate că o predare dinastică a puterii de la naș la fin ar fi de rău augur în ochii electoratului și ușor de exploatat de adversari). Pe de altă parte, Băsescu este cel care l-a susţinut pe Mihai Răzvan Ungureanu la șefia SIE și mai apoi l-a prezentat public pe acesta drept liderul generaţiei tinere de politicieni în seara în care l-a desemnat prim-ministru. Președintele a declarat în trecut și că România are


ANAL IZĂ

POL IT ICĂ

Elena Udrea

Teodor Baconschi

Cristian Predoiu

Mihai Răzvan Ungureanu

nevoie de un alt tip de președinte după încheierea mandatului său. Tot el a mai declarat însă și că România ar fi pregătită pentru un președinte femeie. Cum Elena Udrea a refuzat înscrierea în cursa internă a PDL, ar mai rămâne două variante: Monica Macovei, cu o imagine bună peste hotare, dar fără priză la publicul românescu și cu un discurs axat preponderent pe justiţie, sau... Elena Udrea din partea unui alt partid. O eventuală apropiere a sa de Mișcarea Populară a fost vehiculată de mai multe ori și nu este exclusă, mai ales în contextul permutărilor care vor avea loc în preajma europarlamentarelor. Elena Udrea a fost lăudată de mai multe ori de Băsescu pentru activitatea sa politică.

Românii constituie un electorat care „gustă” alegerile personalizate, îi mobilizează mai mult decât alte tipuri de alegeri, le simt miza și se pot raporta mult mai ușor la actori.

Dincolo de candidaţi

Î

n economia unor alegeri preziden­ţiale, esenţiale sunt însă câteva elemen­ te adeseori neglijate de comen­tatori, deoarece sunt mai greu de cuantificat și nu pot fi analizate la fel de ușor cum sunt diferite personaje relevante pentru competiţie. În primul rând, alegerile nu pot fi câștigate fără o reţea de organizaţii locale extrem de bine pusă la punct. Organizarea în teritoriu a fost atuul principal al PDSR/PSD până în 2004. Moștenind, în bună parte, structurile locale ale fostului PCR și sub bagheta unui excelent organizator numit Octav Cozmâncă, social-democraţii au rămas cel mai important partid al României până la alegerile din 2008, fiind învinși doar de alianţe precum CDR sau DA. Ascensiunea PDL de după 2004 s-a bazat, dincolo de influenţa politică a lui Băsescu, tocmai pe faptul că și-a dezvoltat o reţea de structuri locale la fel de bine pusă la punct, încorporând o parte din structurile unui PSD aflat în opoziţie și îmbrăcând această bază politică cu un discurs articulat la centru și cu sprijinul unor intelectuali importanţi. PSD și-a recăpătat însă forţa în preajma alegerilor din 2012, pe fondul unui rol tot mai mare jucat de un nou responsabil de controlul teritoriului - Liviu Dragnea. În prezent, PSD este singurul partid capabil să mobilizeze structurile locale, iar organizarea de la referendumul din 2012, ilustrată și de stenogramele din dosarul Dragnea, este grăitoare. În plus, controlând Guvernul, PSD atrage suficiente resurse financiare pentru a alimenta o campanie electorală, nu doar în ceea ce privește stimularea alegătorilor din zonele rurale, prin investiţii sau tactici de campanie premergătoare alegerilor, ci și prin capacitatea de a investi în

39 SINTEZA nr. 1, decembrie 2013 - ianuarie 2014

Monica Macovei

campanii de imagine și în mesaje profesioniste, construite de consilieri politici și specialiști în PR bine cotaţi și extrem de importanţi. Nu trebuie uitat și nici neglijat impactul pe care l-au avut PR-iști precum Felix Tătaru în victoriile electorale ale lui Băsescu la prezidenţiale și referendumuri. Nu în ultimul rând, orice discuţie trebuie să se raporteze la ce tip de candidat își dorește majoritatea electoratului activ, care participă de regulă la vot. Românii constituie un electorat care „gustă” alegerile personalizate, îi mobilizează mai mult decât alte tipuri de alegeri, le simt miza și se pot raporta mult mai ușor la actori. Chiar dacă, de cele mai multe ori, în mass-media se face auzită vocea electoratului urban, mai important în alegeri este electoratul mai puţin educat, preponderent rural, disciplinat și mai ușor de manipulat, care poate capta mesaje mai simple și mai directe, mai „neaoșe”, care pune mai mult preţ pe aspectul fizic sau imaginea candidatului. Acesta a stat la baza victoriilor lui Ion Iliescu din 1990 sau 1992 (alegerile din 2000 fiind un caz special). Pe de altă parte, electoratul urban educat ar putea prefera candidaţi mai sofisticaţi, cu un profil de intelectual, care să emane echilibru și competenţă privind problemele ţării. Cu toate acestea, electoratul urban (și mai ales Bucureștiul) în bună măsură i-a asigurat victoria comandatului de navă Traian Băsescu în faţa intelectualului Adrian Năstase în 2004, pe fondul unor mesaje simple și concentrate referitoare la corupţie. Contextul din 2014 va fi însă destul de diferit faţă de cel din 2004 sau 2009. Diferenţele regionale nu mai sunt atât de puternice, PDL și celelalte partide de dreapta nu se mai pot baza pe Ardeal, pe nordul Moldovei  


ANALI ZĂ

PO LI TI CĂ

 Cu Dragnea alături, Crin Antonescu nu mai poate dormi liniştit

sau pe București, așa cum a făcut-o la alegerile anterioare. PSD deţine o forţă relativ uniformă în toată ţara. Mesajele trasmise de Traian Băsescu nu mai au aceeași priză la public din ultimii ani. Dreapta este fărâmiţată, pare incapabilă să propună un candidat unic, iar divizarea bazei electorale și așa șubrede, după modelul Stolojan - Isărescu din 2000, este o reţetă sigură pentru eșec. În aceste condiţii, rezultatul va fi dictat în mare măsură de felul în care se va comporta PSD. Dacă PSD rămâne în USL și îl susţine pe Antonescu, un eventual candidat al opoziţiei ar avea șanse de victorie cu o mobilizare bună și construirea unei campanii nu atât negative la adresa lui Antonescu, cât mai degrabă negative la adresa USL și pozitive faţă de propriul candidat. E dificil însă de găsit un candidat care să poată îmbina mesajul direct și simplu cu cel sofisticat, iar posibilii candidaţi, amintiţi mai sus, sunt vulnerabili din perspectiva apropierii din trecut faţă de Băsescu și a implicării în guvernările din timpul crizei.

Să dăm cuvântul PSD

special în societatea civilă locală, privind activitatea sa. Eșecul său de la alegerile din 2009 a fost cauzat în special de lipsa susţinerii unui partid, fiind aproape imposibil pentru un independent să transmită mesajul său în teritoriu. Pentru un profil de candidat mai sofisticat, PSD îl are în curtea proprie pe George Maior, șeful SRI. Cu o puternică influenţă politică, ferit de scandaluri în ultimii ani, cu o carieră academică nepătată, care include studii în SUA, Maior (născut la Cluj) poate capitaliza în sfârșit și votul ardelenilor, de care PSD a fost privat în permanenţă. Lipsa de notorietate nu ar fi o problemă, iar anul rămas poate fi suficient pentru construirea acesteia. Oricare dintre cei doi candidaţi poate câștiga. Așadar putem emite în continuare judecăţi privind candidaţii, putem gândi scenarii și analiza discursuri, dar în esenţă e suficient să așteptăm deciziile PSD pentru a afla numele viitorului președinte al României. Orice alt rezultat s-ar datora unei tactici electorale de excepţie a adversarilor PSD, greu de prevăzut în acest moment. 

Dacă PSD va veni cu un candidat propriu, scenariul cel mai probabil, are toate șansele să câștige alegerile. Cu ultimele sondaje plasându-l la peste 40% și cu o forţă în teritoriu recâștigată mai ales după 2012, PSD are și avantajul că deţine în curtea proprie candidaţi de ambele profile. Electoratul român validează mesajele simple, scurte și directe, cu tentă amuzantă, așa cum erau cele date de Băsescu în anii trecuţi, iar un candidat care poate emite exact acest tip de mesaj este Sorin Oprescu, care are și avantajul că se bucură în continuare de sprijinul Bucureștiului, în ciuda unei opoziţii tot mai mari, în 40

SINTEZA nr. 1, decembrie 2013 - ianuarie 2014

George Jiglău este politolog şi cercetător la Departamentul de Ştiinţe Politice al UBB Cluj. A activat în presa locală în perioada 2006-2010, articolele sale obţinând mai multe premii naţionale. (jiglău@fspac.ro)

Isteria mediatică de după declaraţiile mele este, în mare măsură, coordonată. M-au făcut ţap ispășitor”, László Tökés

ZOON POLITIKON

L.T. ászló

ökés


Mişcările de stradă: de la alternativa morţii la civism 61 de ani. Om politic, europarlamentar, faţă bisericească, lider în comunitatea maghiară, considerat un catalizator de la care a izbucnit revoluţia din decembrie 1989. Personaj activ şi controversat, László Tökés – el însuşi un veşnic protestatar – vorbeşte despre protestele din 1989 şi 1990, dar şi despre mai actualele proteste din România zilelor noastre.   de Marius Avram

41 SINTEZA nr. 1, decembrie 2013 - ianuarie 2014


ZO O N

Domnule László Tőkés, tot mai des în ultima vreme şi în tot mai multe locuri de pe glob, masele de oameni devin un instrument al lor de presiune sau un instrument de presiune al altora. În cazul României există un fel de fenomen Piaţa Universităţii, prin care presiunea oamenilor din stradă se pare că a început să conteze tot mai mult în deciziile guvernanţilor. Credeţi că aceste mişcări de stradă sunt o formă a exerciţiului democratic sau ţin mai degrabă de o parte mai întunecată a lucrurilor, de anarhie, de exemplu?

D

reptul de a manifesta și dreptul la opinie fac parte din drepturile omului și ele sunt stipulate și în Constituţia României. Așadar nici nu se poate pune întrebarea dacă cetăţenii au sau nu au voie să își spună părerea sub această formă. Anarhia nu se naște ca rezultat al mișcărilor stradale, ci mai degrabă din cauza unei guvernări incompetente, a acţiunilor și deciziilor proaste ale elitei politice, a intenţiei de falimentare a ţării de către guvernanţi și a corupţiei care se întinde peste tot. De asta simţim că nu există ordine în această ţară, că nu funcţionează justiţia, că ne îndreptăm spre haos; deci în calitate de contribuabili nu ne vedem asigurat nici prezentul și nici viitorul.

P

Aţi fost o componentă a unei astfel de mişcări de presiune în 1989, în urma căreia a fost schimbat un regim. Care ar fi diferenţele şi asemănările între ceea ce s-a întâmplat în 1989 la Timişoara (apoi în Bucureşti şi în toată ţara) şi ce s-a întâmplat ulterior în România, începând cu Piaţa Universităţii 1990 şi până la Piaţa Universităţii 2012 şi 2013?

opulaţia României poate avea o poziţie ambivalentă faţă de mișcarea stradală. După cum aţi menţionat și dumneavoastră, în decembrie 1989, la Timișoara și apoi în toată ţara, dictatura comunistă a fost răpusă în stradă. Dar imediat după acest moment, la București, tovarășul Iliescu a fost cel care a ordonat dispersarea forţată a manifestanţilor pașnici cu ajutorul minerilor. Iar la Târgu-Mureș – probabil în scopul revitalizării fostei Securităţi –, cei interesaţi au generat tot niște conflicte etnice, care s-au transformat în lupte de stradă. Chiar și în cadrul seriei de manifestaţii din această perioadă ni s-a semnalat pe alocuri că instituţiile de forţă ale Statului și-au cam depășit atribuţiile. Este inacceptabil! Pe de altă parte e interesant de observat că, peste tot în lume, au tot mai multă popularitate și sprijin diversele mișcări de tip „occupy”. De parcă mijloacele de reprezentare a democraţiei nu ar mai fi suficiente, alegătorii doresc să aibă un cuvânt de spus, în mod direct, în ceea ce privește deciziile care îi privesc. Viitorul ne va arăta cât de viabil este conceptul de „democraţie directă”, însă politicienii de la putere (guvernanţii) trebuie deja să facă faţă unor mitinguri organizate prin intermediul site-urilor de socializare. Dacă am vrea să scoatem în evidenţă diferenţa dintre manifestaţiile populare din anii 1989-90 și cele din zilele noastre, atunci am spune că, la Revoluţie, în timpul mineriadelor și în cazul evenimentelor din martie 1990 de la Târgu-Mureș miza a fost absolut existenţială. Toate represaliile din acea perioadă duceau la sacrificii umane, deci până și moartea era o alternativă. Azi, har Domnului, nu mai este vorba despre așa ceva. Și să nici nu fie! În zilele noastre mai ales tinerii ies în stradă cel mult pentru a-și exprima opinii politice diferite: chestiunea Roșia Montană sau marele marș secuiesc pentru autonomie (la care au participat 150 de mii de oameni) presupun existenţa

42

SINTEZA nr. 1, decembrie 2013 - ianuarie 2014

POL IT IKON

INT ERVIU

unei conștiinţe civile pe care toţi cei ce vor să trăiască în România în următoarea perioadă ar trebui să o salute. Cine şi cum stabileşte dacă aceste mişcări/proteste ale unor mase fac sau nu parte din jocul democratic, cine şi cum stabileşte dacă ele au sau n-au legitimitate?

T

eoretic, vorbim despre drepturi de bază, așa că, în mod formal, nimeni – și mai cu seamă puterea (politică) – nu are dreptul să pună sub semnul întrebării legitimitatea acestor proteste. Desigur e discutabil dacă se poate sau nu descoperi vreo intenţie manipulatoare în spatele manifestaţiilor. Iar dacă se descoperă așa ceva, adică în caz că devine evident că vreun partid politic manipulează masele în interes propriu, atunci mișcarea se volatilizeză rapid. Protestatarii nu sunt proști. Ei îşi vor da seama destul de repede dacă politica de partid murdărește scopurile lor nobile. Sunteţi de acord ca oamenii să obţină avantaje – ceea ce ei poate consideră drepturi – prin forţă, chiar dacă vorbim aici fie şi numai de forţa cuvântului?

C

red că nu înţelegem cum trebuie manifestaţiile din această perioadă, dacă presupunem că participanţii urmăresc dobândirea unor drepturi colective. Protestul este orientat chiar împotriva posibilităţii ca puterea (politică) să le știrbească drepturile deja existente. Proiectul legii pentru mineritul de la Roșia Montană (proiect neconstituţional!) ne încalcă dreptul la un mediu curat, sustenabil și propice vieţii. De asemenea, în baza unor puncte de vedere obscure, proiectul ar atenta și la dreptul la proprietate. La fel: maghiarii din Ţara Secuilor nu vor nimic altceva decât să se folosească de dreptul lor la autodeterminare, așa cum se întâmplă cu succes în multe ţări din Europa.

I

De-a lungul timpului, aţi făcut o serie de declaraţii care au stârnit reacţii puternice în mediul politic şi au dus la dispute aprinse. Cele mai multe astfel de declaraţii au fost legate de relaţiile româno-maghiare şi de statutul Transilvaniei. Până la urmă, cu referire şi la ceea ce înseamnă fenomenul Piaţa Universităţii, cine decide ce cale trebuie urmată? Mai e valabil criteriul democratic al majorităţii sau trebuie folosite alte instrumente?

steria mediatică de după declaraţiile mele este, în mare măsură, coordonată. M-au făcut ţap ispășitor. De altfel, un ziarist român este cel care a scris că Securitatea – ai cărei angajaţi au fost preluaţi în mare măsură de Serviciul Român de Informaţii – nu mi-a/ne-a iertat nici până azi momentul 1989. Cât despre conţinutul declaraţiilor pe care le-am făcut, de vreo două decenii sunt pentru dialogul constructiv româno-maghiar și mi-am exprimat în mod clar punctul de vedere. Maghiarii din România sunt cetăţeni cu același drepturi ca și confraţii lor majoritari. Au dreptul să se simtă acasă pe pământurile lor natale, au dreptul să-și folosească limba maternă și au dreptul la studiu în limba lor maternă. Maghiarii de aici nu vor să se rupă de România. Dimpotrivă: vor să trăiască acasă la ei, nu doresc să plece de aici. Nimeni nu poate contesta loialitatea noastră: ne plătim la timp dările și am luptat mereu pașnic, cu instrumente constituţionale, pentru a ne apăra adevărul. Lărgind cercul, vedem cu toţii că această formă ultracentralizată și prea birocratizată a Statului este foarte costisitoare, iar din această cauză suntem mereu în urma celorlaltor ţări din Uniunea Europeană. E suficientă o decizie ministerială proastă la București, că toată ţara pătimește. De altfel,


ZO O N

Dreptul de a manifesta și dreptul la opinie fac parte din drepturile omului și ele sunt stipulate și în Constituţia României”, László Tökés dacă înţeleg bine, de data asta chiar majoritatea socialliberală de două treimi vine cu aceleași argumente în favoarea descentralizării. Deci de ce să nu putem spune și noi: regiunile istorice cu o puternică coeziune dată de tradiţii au nevoie de un statut aparte, de autonomie. Anul trecut, Partidul Popular Maghiar din Transilvania a spus în campania electorală parlamentară că a doua modernizare a României ar putea însemna chiar și federalizarea internă a statului. Ca o asociere de regiuni mai mari, care dispun de autonomie parţială, astfel fiecare zonă a ţării ar putea prospera în funcţie de particularităţi. În același timp, decizia adusă la un nivel mai apropiat de cetăţeni ar putea fi mai bine văzută de populaţie. Dacă această variantă de organizare funcţionează bine în State Unite și în Germania, nu prea înţeleg de ce nu ar fi în regulă și în cazul nostru. Una dintre declaraţiile dumneavoastră din ultima vreme care a provocat reacţii, este cea din 27 iulie, când i-aţi cerut premierului Viktor Orban să ofere protectorat Transilvaniei şi când aţi spus că regionalizarea este ca un genocid anemic. Cum vedeţi întreaga situaţie? Cum comentaţi faptul că s-a cerut şi că e în procedură retragerea Ordinului Steaua României, pe care l-aţi primit în 2009? Cine ar trebui să fie cei care stabilesc soarta Transilvaniei şi a locuitorilor ei?

C

u exactitate, la Băile Tușnad am folosit expresia „stat garant” și am dat ca exemplu Tirolul de Sud care, ca parte a Italiei, beneficiază și de sprijinul ţării-mamă, Austria. Se pot vedea indicatorii economici, fie și prin comparaţie cu cele aferente altor regiuni. E un model de succes. Ar trebui implementat ceva de acest gen și în cazul Transilvaniei: este și interesul Guvernului român, și al Guvernului ungar ca Ardealul să fie o mare regiune de succes și dezvoltată. Nu se poate ca tovarășii de la București să tragă graniţele din pix, stând la birou, așa cum au procedat cei care au colonizat Africa, criteriul primordial al lor fiind împingerea spre o viaţă minoritară a maghiarilor care trăiesc în comunităţi compacte. Și grăbind, astfel, procesul de asimilare a acestora. O astfel de abordare nu e benefică, nici pentru Transilvania, nici pentru ţară. Pur și simplu nu înţeleg Guvernul României. Ungaria ajută financiar comunităţile maghiare care trăiesc în afara hotarelor ei, investește în educaţia lor, în viaţa lor culturală, în menţinerea vieţii civile și în ocrotirea patrimoniului construit. Toate acestea înseamnă bani serioși, care ne îmbogăţesc ţara. Ca exemplu vă spun că numai reţeaua Universităţii Sapientia-Partium varsă la bugetul de stat echivalentul în lei a aproximativ 400 milioane de forinţi, prin diverse impozite și taxe. Mai mult decât atât, Budapesta preia unele sarcini pe care, în mod normal, Bucureștiul ar trebui să le îndeplinească în relaţia cu contribuabilii. Așadar, în timp ce cultivă antimaghiarismul, Ponta & Co. profită la greu de pe urma maghiarilor noștri ţinuţi ca ostatici. Chestiunea Ardealului aș putea-o formula la modul frapant astfel: „Ardealul este

43 SINTEZA nr. 1, decembrie 2013 - ianuarie 2014

POL IT IKON

INT ERVIU

al ardelenilor”. Așa cum și Moldova e a moldovenilor, Banatul e al bănăţenilor, iar Dobrogea a dobrogenilor. Să nu ne fie teamă de identităţile regionale, deoarece acelea întăresc bogăţia multicoloră a României și nu pot decât să îi servească. Transilvania ar putea deveni pentru România – şi nu numai – un fel de Piaţa Universităţii, la nivel de idee, locul unde să fie dezbătute problemele majore ale zonei şi de unde să fie exercitată şi acea presiune publică pe care o exercită cei care ies în Piaţa Universităţii?

T

ransilvania ar merita să fie un fel de Elveţie a României, fie și datorită diversităţii ei culturale, etnice și religioase. Cu bunăvoinţă și cu voinţă politică s-ar putea dezvolta aici modele de convieţuire care să fie într-adevăr demne de Europa. Orașul meu natal, Cluj-Napoca, este deja unul dintre cele mai incitante orașe din Europa centrală, iar Sibiul a dovedit că, prin tradiţiile transilvănene, poate fi și capitala culturală a Europei. Dar putem pune aici, alături de alte orașe, și Timișoara. Pe deasupra avem o zestre incredibil de bogată și de valoroasă: Ţinutul Secuiesc, Ţara Moţilor, Ţinutul Săsesc sunt unice în lume. Ar trebui să observăm bogăţiile care se întind în faţa ochilor noștri, doar că, privind prin ochelarii de stat naţional, acest lucru nu merge ușor. Acest tip de ochelari ar omogeniza totul. Cum se vede în general România de la Bruxelles şi în particular activitatea noastră politică?

D

in cauza „războiului-fulger” declanșat de perechea Ponta - Antonescu împotriva instituţiilor democratice ale statului, în acest moment, România e considerată oaia neagră a Europei. Privind din afară, suntem o ţară în care corupţia este acceptată și la cele mai înalte nivele, și în care politicienii de top duc lupte tribale unul împotriva celuilalt. Situaţia, probabil, e tolerată de Occident, deoarece executăm ca niște slugi ordinele Fondului Monetar Internaţional, deci marile interese economice nu au de suferit. Doriţi să candidaţi pentru un nou mandat de europarlamentar? S-ar putea din partea Fidesz? Pe cine simţiţi că reprezentaţi la Bruxelles?

D

acă e oportun și de dorit, sunt pregătit să merg mai departe și să lucrez în Parlamentul European. În 2007, ca independent, am fost votat de peste 175 de mii de cetăţeni, în 2009 – cu un rezultat mult mai bun decât procentajul nostru – am reușit să „introduc” lista UDMR/ CNMT (Consiliul Naţional Maghiar din Transilvania) în legislativul Uniunii Europene. Deputata Corina Creţu (PSD) mă acuză că în sute de luări de cuvânt din Parlamentul European am militat pentru autonomia maghiarilor din Ardeal. Mulţumesc pentru această recunoaștere, deoarece tocmai pentru asta m-au trimis acolo alegătorii noștri. În acest moment, soluţia ideală ar fi o coaliţie generală a partidelor maghiare din Transilvania. Rămâne de văzut ce va decide cel mai mare partid, UDMR-ul. Dacă ei vor considera că nu maghiarimea transilvăneană, ci exclusiv UDMR are nevoie de reprezentare în Europa, atunci nu vor accepta o alianţă cu Partidul Popular Maghiar din Transilvania. Noi, în schimb, suntem deschiși. La celelalte scenarii ne vom gândi doar dacă UDMR ar refuza irevocabil singura soluţie bună pentru maghiarii din Transilvania. 


 Proteste la Bucureşti faţă de începerea explorărilor la Pungeşti

Fenomenul Pungeşti. O lecţie despre manipulare

R

ar a mai existat, după 1989, în România, un exemplu mai clar de manipulare precum cel care se leagă de numele localităţii Pungeşti, din judeţul Vaslui. Manipulare în doze mari, conexată cu dezinformare, propagandă şi, pe alocuri, intoxicare – toate elementele războiului informaţional „clasic” pot fi detectate în acest caz. Din nefericire, constatăm că avansul tehnologic şi informaţional nu a ajutat şi la o informare publică deschisă, corectă şi completă. Din contră, arată că trăim din plin ceea ce Henri-Pierre 44

Cathala numea, încă din 1986, „epoca dezinformării”. Cazul în sine este unul ce poate fi studiat la şcoala de jurnalism, ca model de manipulare şi dezinformare, dar şi la cea de sociologie, ca model de influenţare socială negativă.

Fapte, oameni şi locuri Decizia din 3 octombrie, prin care Chevron primea undă verde pentru demararea explorării în perimetrul Siliştea - Pungeşti, a reprezentat punctul de pornire pentru ceea ce presa a denumit deja „fenomenul Pungeşti”. Odată ajunsă hotărârea la cunoştinţa

SINTEZA nr. 1, decembrie 2013 - ianuarie 2014

publicului, oponenţii exploatării gazelor de şist prin metoda fracturării hidraulice s-au mobilizat, exemplar se poate spune, pentru a împiedica Chevron şi firmele subcontractoare să îşi instaleze echipamentele în locaţiile concesionate. Presa a semnalat că Pungeşti este singurul Consiliu Local care şi-a revocat propria hotărâre prin care interzicea explorarea gazelor de şist, în iunie 2013 şi, citând declaraţiile sătenilor, decizia ar fi fost luată „în urma unei vizite a consilierilor Chevron şi a preşedintelui Consiliului Judeţean”. Începând din 14 octombrie, s-au produs primele mişcări mobilizatoare, iar a


INSIDE

doua zi, grupul de protestatari a crescut progresiv, până la 500 de persoane. Din acest moment, mişcarea a intrat pe făgaşul binecunoscut al manifestaţiilor neautorizate: ocuparea carosabilului (în cazul acesta, un drum judeţean între Vaslui şi Garceni), care a forţat deplasarea jandarmilor la faţa locului, prilej perfect pentru protestatari de a se „afirma” în lupta cu autoritatea brutală şi a acuza forţele de menţinere a ordinii, care nu erau echipate pentru intervenţie, de violenţă excesivă. Accesele de isterie, ilustrate vocal prin sloganuri precum „şi voi aveţi copii”, „sunteţi aici să ne apăraţi, nu să ne omorâţi”, şi imaginea – simbol a bătrânului „luptător” cu nedreptatea socială trântit în stufăriş, la picioarele jandarmilor, au completat tabloul unei zile perfecte pentru televiziunile aflate în căutare de senzaţional. Comunicatul din 16 octombrie, prin care Chevron a anunţat că va face exclusiv activităţi de explorare, cu tehnologii convenţionale, a fost nefericit, nereuşind nici măcar să provoace o reacţie de

nemulţumire în rândul manifestanţilor, care şi-au regăsit vocaţia „haiducească” şi rădăcinile ancestrale de popor rezistent la încercările de cucerire ale „cotropitorilor”. De aici s-a intrat într-o rutină, la foc de tabără mocnit, transformată ideologic în „mişcarea de rezistenţă”. Momentul culminant s-a produs în data de 21 octombrie când, în prezenţa a 2.000 de pesoane, s-a citit „Proclamaţia de la Pungeşti”. Trecerea de la „perioada medievală” la „istoria contemporană” (marcată de Proclamaţia de la Islaz, în 1821) s-a petrecut în doar o săptămână, fiind încununată cu o victorie de răsunet: Chevron a anunţat că suspendă activităţile în zonă din motive de siguranţă a personalului şi a echipamentelor. „Actorii” acestui serial istoric sunt diverşi şi reprezintă „grupuri de interese” separate şi conexate în acelaşi timp: membrii comunităţii locale, în cadrul căreia se disting subgrupuri „politice” sau „de afaceri” (apropiaţi ai fostului primar, contestatari ai actualei

45 SINTEZA nr. 1, decembrie 2013 - ianuarie 2014

administraţii locale, proprietari cu interese imobiliare vădite sau pur şi simplu invidioşii pe capra vecinului), exponenţi regionali ai autorităţii morale (preoţi, călugări), activişti şi susţinători ai cauzelor de mediu proveniţi din afara comunităţii (Bucureşti, Bârlad, Vaslui, Iaşi). Autorităţile locale şi centrale au rămas în penumbră, limitându-se la a sublinia necesitatea respectării legii şi acţionând în consecinţă, exclusiv pe cale juridică. Cea mai şifonată imagine o are însă primarul comunei, care s-a retras din joc „din motive medicale şi de securitate personală”. De ce este Pungeşti un spaţiu atât de special? Nu este, dar poate deveni un simbol – al buturugii mici care răstoarnă carul mare, al „eroilor” aflaţi în luptă crâncenă cu afacerişti veroşi cărora nu le pasă decât de profitul pe care îl pot obţine pe spatele oamenilor săraci. Recunoaştem clişeul cavalerilor dreptăţii al filmelor comerciale, dar şi al sintagmei „sărac, dar cinstit” al telenovelelor dâmboviţene. O comunitate săracă, formată din cel mult 3.500 de  


INSIDE

 Trei dintre participanţii la protestul din 8 decembrie din Bucureşti au fost ridicaţi şi duşi la poliţie

persoane, grupate în aproximativ 1.000 de gospodării. Din cei circa 1.600 de votanţi pe liste, peste 1.000 susţinători ai formaţiunii aflate actualmente la guvernare, dacă ar fi să ne luăm după rezultatele la alegerile locale. Ne închipuim aşadar dezamăgirea comunităţii care, acum un an, era îndoctrinată de reprezentanţii locali ai partidului aflat atunci în opoziţie împotriva gazelor de şist şi astăzi este forţată să le accepte necondiţionat. Lipsa de consecvenţă, de comunicare şi de transparenţă a potenţat un protest care, în cel mai bun caz, se putea aplana cu o petrecere câmpenească la locul primului puţ de explorare. Momentul nu putea fi mai potrivit pentru iniţierea protestelor, de vreme ce, în spaţiul public românesc, se derula deja cu forţă opoziţia faţă de proiectul Roşia Montană. Seminţele dezbinării fuseseră oricum sădite în opinia publică naţională încă din timpul manifestaţiilor din ianuarie 2012, când Piaţa Universităţii a devenit „poiana lui Iocan” a tarelor societăţii româneşti, dar şi în sufletele locuitorilor din zonele vizate pentru explorare, prin campaniile derulate de diferitele asociaţii locale dedicate protecţiei mediului şi prin conexarea lor la campania naţională de esenţă ecologică, în care se regăsesc laolaltă cazurile Pungeşti, Roşia Montană şi Izvoarele. Urmărind înverşurarea cu care locuitorii Pungeştiului îşi apără dreptul la opinie cu privire la soarta comunităţii lor, cititorul ar putea fi convins că sunt pe deplin conştienţi de riscurile şi oportunităţile pe care gazele de şist le reprezintă pentru dezvoltarea satului lor şi decizia pe care au luat-o este bazată pe o dezbatere locală intensă şi sinceră. Dezbaterile au existat, la iniţiativa 46

companiei americane şi a oponenţilor acesteia, însă cât de sinceră a fost, este dificil de estimat, având în vedere că viziunile au fost paralele şi, mai mult, total opuse. Modul în care argumentele pro şi contra demarării explorării perimetrului pentru exploatarea gazelor de şist au circulat în spaţiul public se înscrie, pe alocuri perfect, pe tiparele influenţării psihologice.

Manipularea – naţionalism versus capitalism În sensul clasic¹, manipularea reprezintă acţiunea prin care se creează o stare socială capabilă să schimbe reacţia maselor în sensul dorit de iniţiator. Actorii sociali sunt determinaţi astfel să gândească şi să acţioneze într-un mod compatibil cu interesele altuia, prin tehnici de persuasiune care distosionează intenţionat adevărul, lăsând impresia libertăţii de gândire şi decizie. Obiectivele demersurilor persuasive sunt opiniile, atitudinile, comportamentelor, ţintele sunt alese în funcţie de scopul fixat. La Pungeşti se găseşte un teren absolut perfect pentru punerea în scenă a unei astfel de acţiuni. Într-un loc în care nu se întâmplă, de obicei, mai nimic care să tulbure incrementalismul patriarhal, sosirea unui investitor atât de important ar trebui să fie un eveniment în viaţa comunităţii, să aprindă speranţele că viaţa le va deveni mai bună, că vor trăi mai bine. Dar nu, mesajul care răzbate strident este că zona va fi transformată într-un poligon experimental, în care locuitorii vor fi doar nişte cobai în slujba ştiinţei, iar efectele nocive se vor extinde nu doar asupra lor, a celor maturi – ceea ce poate fi acceptat în numele bunăstării familiei –, ci şi asupra generaţiilor

SINTEZA nr. 1, decembrie 2013 - ianuarie 2014

viitoare, iar acest fapt este inacceptabil într-o Românie în care actul medical, în mediul rural, este cvasiinexistent. Exagerarea posibilelor efecte negative asupra proprietăţii şi sănătăţii locuitorilor din Pungeşti a fost grefată, în mod natural, pe exacerbarea naţionalismului, care a permis coagularea unui nucleu de coordonatori cu autoritate incontestabilă la nivelul societăţii rurale - clericii - şi atragerea de „protestatari de meserie”, precum Noua Dreaptă, ori a antiglobaliştilor şi ecologiştilor. S-a format, astfel, un „lanţ de comandă şi control” care a monopolizat propagarea informaţiei şi a filtrat mesajele, punându-le într-o cheie mistico-religioasă. Preoţii s-au plasat în linia întâi, mobilizatori şi dezavuatori ai explorării, excelente relee de transmisie. Au fost susţinuţi de titrări mediatice precum „apocalipsa de la Pungeşti”, „Măcel la Pungeşti”/ tabăra de rezistenţă/ răscoala de la Pungeşti/ bătălia de la Pungeşti, care au contribuit masiv la inocularea ideii de rezistenţă activă împotriva unui duşman mai puternic şi aparent invincibil, dar şi de gesturi simbolice menite a „garanta” ajutorul divin: slujbe religioase nocturne, instalarea unei troiţe de către călugării de la mănăstirea Petru Vodă, aşezământ ctitorit de părintele Iustin Pârvu, opozant deschis al explorării gazelor de şist, dărâmarea simbolică a sondei de către răzeşii călare. Simbolistica joacă acum un rol major în menţinerea coeziunii mişcării şi alimentarea sa ideatică: steagul tricolor, steagul cu cap de bour, „haiducul la luptă împotriva celor îmbogăţiţi prin exploatarea săracilor”. Credinţa populară că săracii vor fi exploataţi şi uitaţi s-a clădit pe alte „credinţe populare” mai noi, dar mult mai puternice: corupţia autorităţilor, lipsa de


INSIDE

 În parc 

implicare în problemele comunităţii şi urmărirea propriilor interese. Manipularea prin informaţie a fost, concomitent, diversificată: au fost prezentate exclusiv pericolele presupuse ale extracţiei gazelor de şist, prin utilizarea de imagini cu impact emoţional (filme documentare, fotografii), au fost augmentate manifestările de susţinere a protestului la nivel intern şi extern, au fost mediatizate evenimente similare în Polonia sau Canada, ca exemple ale justeţei acţiunilor. Mai mult, a fost criticată lipsa de transparenţă a autorităţilor cu privire la proiectele de investiţii, inclusiv prin invocarea, fără dovezi directe, a pericolului unguresc, mantră cu reverberaţii profunde la nivelul mentalului colectiv românesc, şi respingerea potenţialelor „etichete filoruseşti”, prin evidenţierea incertitudinii asupra „independenţei energetice” şi a diminuării preţului

© www.aurelmanea.com

gazelor pentru populaţie, în condiţiile în care Chevron va avea dreptul să decidă unilateral asupra cui va vinde. Sprijinul voluntar şi involuntar al presei este decisiv în acest demers manipulativ. Procentual, la nivel de informare, articolele care au indus un curent de opinie negativ la adresa explorării (imagini de la proteste, articole prin care se evidenţia nocivitatea proiectelor de acest gen, promovarea acţiunilor opozanţilor în media) au fost copleşitor superioare numeric celor neutre şi pozitive. Mass-media clasice, new media, social media, toate au fost invadate informaţional de reprezentanţii ONGurilor ecologiste şi civice, care au fost creditate cu expertiză şi au acoperit timidele încercări de contracarare ale reprezentanţilor Guvernului sau ale companiei americane. Campania de informare din uşă în uşă a Chevron a fost anihilată de mesajul antieuropean/ antioccidental/

1 În accepţiunea lui Vladimir Volkoff, expusă în „Dezinformarea, armă de război”, Editura Incitatus, Bucureşti, 2000. O definiţie similară a propus şi Ştefan Buzărnescu, în „Sociologia opiniei publice”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1996. 2 N.N.: Între timp, Chevron a anunţat că va relua campania de informare a cetăţenilor din zonele vizate pentru explorare, iar pentru asta a angajat o firmă de profil. Şi-au dat seama, probabil, că România are totuşi un profil specific, unde au aderenţă anumite tipuri de mesaje.

47 SINTEZA nr. 1, decembrie 2013 - ianuarie 2014

UPDATE La scurt timp după redactarea acestui text, evenimentele de la Pungeşti s-au radicalizat. Aproximativ 30 de persoane au reclamat intervenţia în forţă a jandarmilor, luni, 2 decembrie, dimineaţa. La Pungeşti, oamenii spunând că au fost ridicaţi şi urcaţi în dube, în timp ce pe drumul judeţean din zonă Jandarmeria a montat garduri, drumul find blocat în totalitate. În acest timp, compania Chevron a adus utilaje în perimetrul în care ar urma să fie instalată sonda pentru explorarea gazelor de şist. O parte din protestatari susţin că au fost agresaţi de jandarmi şi că ar fi fost loviţi inclusiv cu bastoanele de către forţele de ordine. La rândul lor, reprezentanţii Jandarmeriei spuneau că aproximativ 100 de persoane au

antiamerican propovăduit de preot în biserică şi compromisă². Au contribuit la aceste evoluţii nefaste refuzul autorităţilor locale şi centrale de a-şi asuma responsabilitatea. Cel mai clar semnal pentru autorităţi că populaţia nu înţelege pe deplin semnificaţia măsurilor economice adoptate îl reprezintă declaraţii precum „suntem complet debusolaţi”, „nu ştiu care sunt beneficiile” sau „ne este teamă de a avea pe conştiinţă viitorul copiilor noştri”, aşa că preferăm „să rămânem aşa cum suntem”. Scopul acestui material nu este găsirea adevărului privind gazele de şist, ci radiografierea unui caz în care manipularea a creat un fenomen greu de crezut într-o Românie în care spiritul civic, lupta pentru binele comunităţii şi decizia responsabilă pentru viitor a membrului unei comunităţi sunt privite ca anomalii ce ridică semne de întrebare cu privire la motivaţie şi scopuri.   blocat drumul judeţean, iar misiunea jandarmilor a fost „să asigure un climat de normalitate la Pungeşti”. Doi dintre protestatari au fost preluaţi de ambulanţe şi transportaţi la Spitalul Judeţean din Vaslui. Reacţia analiştilor şi jurnaliştilor a venit prompt. Moise Guran a spus despre acest nou episod: „Trimiterea jandarmilor la Pungeşti poate mai bine organizaţi decât acum o lună şi jumătate, dar după un scenariu similar arată cât de puţin înţeleg autorităţile noastre din ceea ce li se întâmplă. Pur şi simplu, Ponta a trimis o mie de jandarmi la o sută de protestatari, crezând că asta le va da oamenilor mai multă încredere în Chevron, în primar, în prefect sau în şeful guvernului”.


Meridian

48

SINTEZA nr. 1, decembrie 2013 - ianuarie 2014


MERIDIAN

Captivi între Est şi Vest Rusofonii din Republica Moldova

I

nteresul politic şi, implicit, cel publicistic faţă de Republica Moldova a revenit în actualitate pe parcursul ultimului an. Afinitatea faţă de acest subiect, dar şi - trebuie să recunoaştem evenimentele derulate la Chişinău, care au oferit suficientă sevă pentru opinii sau analize dintre cele mai diverse, au condus la formarea unui portofoliu de articole şi studii care acoperă aproape întregul spectru de problematici specifice acestui spaţiu. Nivelul interesului a crescut pe ce se apropia şi ulterior summitului Parteneriatului Estic de la Vilnius din noiembrie 2013, cel mai probabil pol de inflexiune al vectorului de politică externă asumat de noua guvernare instalată în 2009, având în vedere parafarea Acordului de Asociere şi a celui de liber schimb cu Uniunea Europeană. Gama abordărilor din presa românească a fost extrem de diversă, de la patriotismul românesc cel mai înflăcărat la condamnări sincere ale „tendinţelor revizioniste” ale Bucureştiului.

Falia naţională – o falsă problemă Răsfoind presa românească de la Bucureşti şi Chişinău, dar şi cea de limbă rusă de peste Prut, cititorul neutru poate observa absenţa unor poziţionări de mijloc, perspectiva maniheistă fiind ceea care caracterizează discursul ambelor tabere. Se întreţin teme specifice anilor ’90, ceea ce, la o primă lectură, ar lăsa să se înţeleagă faptul că, la nivelul întregii societăţi, persistă sentimentul de nesiguranţă identitară, precum şi o falie ce s-ar traduce în aspiraţii prooccidentale ale comunităţii etnicilor moldoveni versus revenirea în spaţiul 49 SINTEZA nr. 1, decembrie 2013 - ianuarie 2014

În Republica Moldova se vorbește, în mod oficial, limba română. Curtea Constituţională a decis că textul din Declaraţia de independenţă prevalează textului din Constituţie. Astfel, limba română este limba de stat a Republicii Moldova, deoarece acesta este termenul precizat în Declaraţia de Independenţă a ţării. Decizia a fost anunţată în 5 decembrie de preşedintele Curţii Constituţionale, Alexandru Tănase.

estic a majorităţii celorlalte grupuri ale populaţiei. Insistenţa cu care aceste abordări sunt introduse în continuare în circuitul mediatic induce ideea că problemele identitare rămân preocupări majore pe agenda publică. Cercetările sociologice au arătat însă, că, în spatele acestei imagini simpliste, populaţia de peste Prut se confruntă cu un alt tip de provocări, împărtăşite într-un mod surprinzător de omogen de toate comunităţile etnice locale. De exemplu, „Barometrul de Opinie Publică - aprilie 2013” (Institutul de Politici Publice de la Chişinău) punea în evidenţă faptul că doar 2% din respondenţi considerau că există o problemă etnică în măsură să îi îngrijoreze şi doar 4% erau preocupaţi de posibilitatea declanşării unui nou război pe Nistru. Atât de puţini încât se încadrează în marja de eroare. Rezultatul este cu atât mai relevant cu cât poate fi contrapus principalelor îngrijorări ale întregii societăţi, aflată în cu totul alt registru, preponderent economic şi social, din rândul cărora se detaşează preocuparea faţă de viitorul copiilor lor, caracteristică pentru 65% din totalul celor chestionaţi. Pentru mine, aceste date atestă faptul că Republica Moldova, la nivel de cetăţean, a ales să renunţe masiv la trecutul apropiat, caracterizat de confruntări şi neîncredere reciprocă, în favoarea viitorului, chiar dacă încă nesigur şi aflat sub presiunea unor circumstanţe economice eminamente incerte. În acelaşi timp, rezultatele pot fi indiciul unei neîncrederi consistente în capacitatea politică a clasei conducătoare de a asigura un cadru de previzibilitate dezvoltării statului în coordonate stabile şi optimiste. 


MERIDIAN

Identitate naţională versus identităţi complexe

După cum am menţionat, sondajul surprinde, în special secţiunea „Calitatea vieţii - probleme sociale”, temele acestuia fiind mult mai numeroase, prin variaţiile reduse, în funcţie de naţionalitate, ale opţiunilor exprimate. Subliniez acest lucru, deoarece vreau să deschid un subiect care este abordat extrem de rar în mediul publicistic românesc, respectiv cel al vorbitorilor de limbă rusă. Am ales această sintagmă pentru faptul că, statistic, comunitatea rusă are o pondere limitată în populaţia Republicii Moldova, de doar 5,9% şi, pe de altă parte, celelalte minorităţi se simt mult mai confortabil în spaţiul lingvistic rusesc, pe care aproape că îl asumă ca element identitar propriu. Pentru obiectivitate, trebuie să recunoaştem faptul că tentaţia apartenenţei la spaţiul cultural rus, caracterizat drept major, se regăseşte inclusiv în rândul moldovenilor, fie ca rezultat al perpetuării nostalgiei după modelul sovietic, cum este cazul persoanelor în vârstă, fie ca atribut indispensabil apartenenţei la elita locală, în care limba rusă îşi menţine statutul de lingua franca. Din perspectiva acestora, opţiunea Republicii Moldova de apropiere de valorile occidentale şi modelul european de dezvoltare este una care poate afecta interesele identitare şi, dacă ar fi să dăm crezare literaturii propagandistice anti-UE, de îndepărtare de rădăcinile culturale şi spirituale specifice lumii slave pravoslavnice, de care se consideră indisolubil legaţi. Fără a avea pretenţia cunoaşterii în detaliu a situaţiei acestei comunităţi, teoriile identitare şi analiza aplicată 50

5,9%

este ponderea membrilor comunitatăţii ruse în cadrul populaţiei Republicii Moldova.

circumstanţelor locale pot oferi o imagine comprehensivă asupra naturii atitudinii sceptice afişate de cea mai mare parte a rusofonilor faţă de UE. Din categoria evidenţei face parte şi afirmaţia că destrămarea URSS a produs una din cele mai complicate şi, în acelaşi timp, ample disoluţii identitare. Pe lângă consecinţele pozitive, respectiv renaşterea identitară a unor comunităţi supuse anterior unei intense campanii de alienare culturală, nu trebuie omis faptul că, din diferite considerente, mai mult sau mai puţin obiective, mase mari de alogeni, cei mai mulţi de origine rusă, s-au văzut prinşi în proiecte care nu le erau familiare şi care, în unele situaţii, le limitau dreptul la manifestare în conformitate cu aspiraţiile proprii. Soluţia logică era conexarea la un vehicul politic şi cultural capabil, în viziunea lor, să le asigure menţinerea statutului dorit, vehicul identificat, în mod firesc, în Federaţia Rusă. Moscova a fost dintotdeauna interesată să utilizeze toate mijloacele posibile pentru a-şi menţine statutul geopolitic, motiv pentru care a susţinut orice tendinţă, inclusiv radicală, de segregare identitară. Acest fapt a avut o consecinţă nefastă imediată asupra populaţiei în cauză, respectiv introducerea tuturor grupurilor rusofone în categoria instrumentelor politice şi,

SINTEZA nr. 1, decembrie 2013 - ianuarie 2014

în unele cazuri, aplicarea unor măsuri discriminatorii. Comunitatea rusofonă din Republica Moldova a resimţit şi ea acest proces, cu precizarea că, spre deosebire de alte state, el s-a manifestat mai degrabă în discursul public decât în acţiunea politică. Mai mult decât atât, specificul societăţii locale a permis menţinerea controlului asupra unor regiuni precum Transnistria, dar şi asupra unor mecanisme administrative şi culturale locale. Formele în care această preeminenţă se resimte nu fac parte din arsenalul contemporaneităţii, ci vin din tradiţia sovietică, ceea ce a asigurat o rezonanţă mult mai largă temelor şi ideilor avansate inclusiv în rândul autohtonilor alienaţi de presiunea prezentului şi în căutare de ancore familiare într-un trecut perceput drept „epoca de aur”.

Opţiune strategică: Nostalgie sau pragmatism? Momentul 2013 face necesară evaluarea raţională a variantelor avute la dispoziţie, ţinând cont de evoluţiile înregistrate în cele două spaţii de referinţă. Astfel, deşi familiar, modelul Uniunii Eurasiatice propus de Moscova începe să îngrijoreze. Dincolo de deficitul de democraţie, un element care trebuie să tragă un semnal de alarmă în rândul comunităţii rusofone este lipsa de predictibilitate. Recentele măsuri aplicate de Federaţia Rusă forţei de muncă şi produselor alimentare din Republica Moldova, în semn de retaliere, chiar dacă logice la nivel macro, afectează în primul rând elita rusofonă şi componenta societăţii, mai apropiată de Est decât de Occident. În circumstanţe economice nesigure, precum cele de faţă, unul dintre


MERIDIAN

debuşeele percepute ca fireşti de către rusofoni era spaţiul economic rusesc, or acesta a fost, pe parcursul ultimilor ani, nesigur şi dependent de decizia politică, de multe ori spontană. Concomitent, asistăm la o radicalizare a modelului identitar rusesc, ce tinde să înlăture din ce în ce mai mult din componentele exogene. Criza economică a generat şi în Federaţia Rusă curente extremiste, în special xenofobe, astfel că devine din ce în ce mai problematică asumarea, de către etnicii neruşi, a unei culturi care pare că nu îi mai doreşte. Deşi nu are proporţii endemice, autarhizarea şi, am putea spune, „protocronismul” tendinţelor actuale din societatea rusă nu pot fi un semnal pozitiv pentru un aspirant la afirmarea în acest spaţiu cultural. Pe de altă parte, chiar şi în condiţiile unui control atent al fluxurilor media, sistemul rus demonstrează că produce acelaşi tip de decizie socială, economică, politică şi administrativă care îngrijorează populaţia din Republica Moldova, ale cărei preocupări majore sunt eradicarea corupţiei – 45%, îmbunătăţirea mecanismului de funcţionare a legilor – 40% şi combaterea criminalităţii – 31%. De partea cealaltă, Uniunea Europeană nu este lipsită de convulsii, multe dintre ele având aceeaşi origine, condiţiile economice dificile, cu cele din spaţiul estic. S-a discutat şi încă se discută mult despre scepticismul vechii Europe în faţa noilor veniţi, de posibilitatea regândirii modelului comunitar, de resuscitarea sentimentelor naţionaliste. Cu toate acestea, atât elita politică, cât şi opinia publică sunt în continuare ataşate de modelul instituţional originar al UE. Mai mult, excesele, mai degrabă 51 SINTEZA nr. 1, decembrie 2013 - ianuarie 2014

Trăim un moment istoric, semnarea unui acord cu ambiţii fără precedent, care înseamnă încredere, deschidere cooperare. Moldova, astăzi am asigurat drumul nostru spre Uniunea Europeană!”,

Iurie Leancă, premierul Republicii Moldova, la semnarea Acordului de Asociere cu UE

declarative decât acţionale, ale unor componente marginale, sunt prompt sancţionate. În contrast faţă de Moscova, deciziile adoptate la nivelul UE sunt încadrabile într-un plan strategic, pus în aplicare coerent şi consecvent, pe baza unor principii fondatoare. Din perspectiva unor comunităţi de tipul celor de expresie rusă din Republica Moldova, cele mai relevante principii sunt extinderea modelului bunăstării, specific Occidentului, în vecinătatea apropiată, ca o premisă a integrării în modelul UE şi prezervarea ori recuperarea identităţilor regionale, ca o contribuţie la bogăţia culturală comună. Aplicarea lor este asigurată de un ansamblu de instrumente legislative, politice, culturale şi financiare care pot fi accesate de aspiranţii la integrarea europeană. Implementarea lor este monitorizată de structuri bine definite, cu experienţă acumulată în timpul proceselor de preaderare a statelor estice. Acest mecanism poate fi un prim pas în îmbunătăţirea guvernării şi a diminuării nivelului corupţiei. Chiar dacă mai dificil în viitorul apropiat, având în vedere multitudinea de decizii şi măsuri de reformă ce trebuie asumate, proiectul de ţară avansat pe dimensiunea Parteneriatului Estic pare, cel puţin în teorie, mult mai adecvat nevoilor actuale ale societăţii din Republica Moldova prin prisma principalelor preocupări ale populaţiei şi intereselor acesteia pe termen mediu şi lung. În acelaşi timp, garanţiile formale şi experienţa recentă sunt de natură a asigura diminuarea îngrijorărilor, legitime de altfel, faţă de un eventual proces de disoluţie identitară a minorităţilor. 


INTELLIGENT În aceeaşi secţiune: MICRO

60

CUGET&BUGET 59

MACRO 52

SINTEZA nr. 1, decembrie 2013 - ianuarie 2014

de Elena Nicolae

Părinţi şi copii (ediţia


BUSINESS

de business)

Nu au crescut într-un an cât alţii în şapte, dar produsele pentru copii rămân răsfăţatele unei pieţe măcinate de criză

53 SINTEZA nr. 1, decembrie 2013 - ianuarie 2014


I N TE LL IG ENT

BUSINESS

 Copilul e un consumator 3 în 1: îşi cheltuie banii de buzunar, influenţează achiziţiile părinţilor şi îşi formează ataşamentul pentru brand

N

imic nu e prea scump pentru copilul meu” – o mentalitate care şterge cu buretele zerourile din bugetele de marketing ale retailerilor de produse pentru copii. Ajunsă în 2009 la valoarea de 3 miliarde de euro, piaţa dedicată celor mai mici dintre consumatori nu doar că n-a scăzut în criză, ci chiar a crescut uşor, mulţumită în special dezvoltării comerţului online. În Romania, copiii reprezintă un segment de piaţă deloc neglijabil, de aproximativ patru milioane de potenţiali consumatori şi asta chiar în condiţiile în care natalitatea a cunoscut o scădere accelerată după Revoluţie, de la 13,6 născuţi vii la mia de locuitori în 1990, la 9,9 în 2010, ultimul an pentru care există statistici. Situaţia se înscrie în tendinţa europeană, dar în celelalte ţări din Uniune lucrurile stau ceva mai bine, mulţumită politicilor de suport al familiei cu copii.

Merge şi fără promovare Procentual, copiii reprezintă 16,1% din populaţia României, însă campaniile producătorilor de articole şi servicii pentru acest segment targhetează şi părinţii, care vin cu banii în această ecuaţie. Rezultatul: un procent cât se poate de reconfortant pentru afacerile dezvoltate în jurul nevoilor şi al plăcerilor copilului. În limbaj de marketing, copilul este un consumator „3 în 1”: îşi cheltuie banii de buzunar, influenţează achiziţiile părinţilor şi ajungând la maturitate îşi va cheltui banii pe brandurile de care s-a ataşat. O centralizare exactă a investiţiilor în toată publicitatea adresată copiilor este aproape imposibil de realizat. Sunt branduri care ţintesc direct copiii, cum este Kinder Pinguin 54

Anul acesta sunt foarte populare păpuşile Ladeeda, Bratzillaz şi Monster High şi pentru băieţi maşina iDrive cu telecomandă cu senzori de mişcare, puştile cu apă Banzai şi, pentru preşcolari, povestitorii Oaki Oak şi Roza”,

de publicitate pe piaţa românească s-au situat, în 2012, la 303 milioane de euro, cu 6 milioane mai puţin decât în 2011, conform Media Fact Book, o estimare a pieţei de publicitate realizată anual de agenţia Initiative. Potrivit sursei citate, scăderea pieţei va continua anul acesta, până sub pragul de 300 de milioane de euro, îndeosebi din cauza ordonanţei de urgenţă a guvernului ce modifică Legea Audiovizualului şi schimbă regulile în publicitate. Singurul segment media care va înregistra în 2013 o creştere a publicităţii este cel din online, în timp ce radioul va stagna, iar celelalte vor avea scăderi, apreciază Initiative.

Cristian Constantinescu, CEO Retail al Noriel Group

Obiceiuri şi obişnuinţe

şi branduri care se adresează părinţilor - de exemplu Danone. Unele comunică doar pe posturile pentru copii (Disney Channel, Cartoon Network, Animax etc), altele doar pe cele generaliste sau pe ambele. Alte branduri recurg la mixuri între TV şi presa scrisă pentru copii (circa 20 de publicaţii disponibile) sau TV şi presa pentru femei. La acestea se mai adaugă panourile, spoturile radio, apariţiile pe internet, revistele medicale. Iar instrumentele de monitorizare disponibile nu acoperă presa pentru copii şi cea medicală, outdoor-ul şi internetul. La nivelul anului 2009, investiţia în publicitatea pe tv destinată produselor pentru copii a ajuns, conform estimărilor specialiştilor, la mai puţin de un milion de euro net. Prea puţin, pentru o piaţă care ajunsese deja la 3 miliarde de euro. Deşi nu s-au mai făcut estimări între timp, este de aşteptat ca şi publicitatea la produsele pentru copii să fi scăzut de atunci urmând trendul genera al pieţei. Astfel, cheltuielile totale

Dar, dincolo de acţiuni de marketing şi tactici de vânzări, nu se află atât de multă strategie şi viziune, cât studierea atentă a psihologiei copilului şi a deprinderilor sale. Astfel, după ce a profitat ani la rând de pe urma celebrei Barbie, pe care fetiţele din întreaga lume adorau s-o ducă la party, la plajă, ba chiar în spaţiu (Păpuşa Mars Explorer este echipată cu un costum spaţial, o mască de oxigen şi un laborator spaţial mobil de culoare roz), producătorul american Mattel, cu afaceri de 6,4 miliarde la nivel mondial anul trecut, a lansat la final de 2010 o colecţie specială pentru şcolăriţele moderne, speculând fascinaţia adolescenţilor pentru pentru filmele sf şi de groază, cu monştri, vampiri şi alţi demoni. Astfel, păpuşile petrecăreţe de la Monster High – Lagoona Blue, Operetta şi Spectra Vondergeist, se află în totală antiteză cu Ariel, Cenuşăreasa, Frumoasa din Pădurea Adormită sau Albă ca Zăpada preferatele fetiţelor de până în 3 ani. La fel de important precum interesul copiilor pentru monştri este, însă, şi obiceiul părinţilor de a le cumpăra

SINTEZA nr. 1, decembrie 2013 - ianuarie 2014


I N TE LL IG ENT

BUSINESS

 Românii scot din buzunar 145 de milioane de euro pentru jucării

30%

din bugetul familiei este alocat în România cumpărăturilor necesare celor mici

cadouri de sărbătorile religioase. În săptămânile premergătoare Paştelui, vânzările de jucării cresc cu 50% comparativ cu o lună obişnuită, spune Cristian Constantinescu, CEO Retail al Noriel Group, care deţine 37 de magazine de profil la nivel naţional. „Anul acesta sunt foarte populare păpuşile Laadeeda, Bratzillas şi Monster High şi pentru băieţi maşina iDrive cu telecomandă cu senzori de mişcare, puştile cu apă Banzai şi pentru preşcolari povestitorii Oaki Oak şi Roza”, a precizat el. Conform firmei de cercetare Euromonitor, cea mai mare cotă de piaţă o au produsele cu preţuri mici şi medii, respectiv între 10 şi 100 de lei. Principalii retaileri de jucării de pe piaţă – Noriel, Toyplex şi Symk au de înfruntat ofensiva super şi hipermaketurilor, care comercializează produse pentru copii la preţuri mici şi care profită la rândul lor de orice ocazie pentru a lansa campanii speciale. De Ziua Internaţională a Copilului de exemplu, Kaufland, Lidl şi Penny au conceput campanii „jucăuşe”, cu scopul direct de a-i „face fericiţi pe părinţi” şi indirect de a-şi rotunji profiturile. Penny Market,

deţinut de compania Rewe, care mai are pe piaţa locală şi magazinele XXL Mega Discount a oferit o supriză dulce în schimbul fiecărui desen al micuţilor adus de părinţi; La Kaufland, jucăriile au fost reduse cu 25%, iar la Lidl au primit tot ce şi-au dorit copiii lăsaţi singuri la cumpărături.

Joaca de-a creşterea în criză Într-un raport dat publicităţii în iulie, Mădălina Constantinoiu, Category manager la Netbridge, principalul furnizor de servicii online din România, evalua piaţa produselor şi serviciilor pentru copii la 3 miliarde de euro pe an. Defalcat, asta înseamnă 65 de milioane de euro pentru mâncare, un miliard îmbrăcăminte şi încălţăminte, 145 de milioane de euro jucării, iar restul – servicii, de la medicină până la educaţie. Dacă privim datele legate de cât cheltuie europenii pe jucării, de exemplu, ajungem la concluzia că, în România, încă mai este loc de creştere. În timp ce în Occident media bugetului anual pentru jucării este de 200 de euro, iar în Europa de Est de 50 de euro, în România de-abia ajunge la 35 de euro.  

Creştere continuă Evoluţia pieţei de jocuri şi jucării pentru anii următori este privită cu optimism de Euromonitor, care consideră că piaţa de profil din România nu şi-a atins potenţialul maxim.

1000 800 600

PIAŢA TOTAlĂ DE JOCURI ŞI JUCĂRII (MIL.LEI) PIAŢA TOTAlĂ DE JOCURI ŞI JUCĂRII TRADIŢIONALE (MIL.LEI)

400

PIAŢA TOTAlĂ DE JOCURI VIDEO (MIL.LEI)

200

0

55 SINTEZA nr. 1, decembrie 2013 - ianuarie 2014

2010 2011 2012 2013 2014 2015

2010 2011 2012 2013 2014 2015

2010 2011 2012 2013 2014 2015


I N TE LL IG ENT

BUSINESS

Aşteptările părinţilor au în vedere nivelul de siguranţă al produselor, apoi calitatea materialelor folosite, recomandarea medicului, experienţele anterioare personale sau ale rudelor şi prietenilor”, Afrodita Pârcalăbescu, asociat Bebe Tei şi director magazin Bebe Tei Militari

Iar jucăriile reprezintă un segment important, care ajunge şi la 60% din bugetul total dedicat copilului din categoria de vârstă 4-12. Până la finalul anului, vânzările de jucării şi jocuri ar putea creşte cu 10% faţă de anul trecut, până la 160 de milioane de euro, potrivit estimărilor firmei de cercetare Euromonitor, care anticipează şi o împărţire a consumatorilor între produsele high-tech şi cele tradiţionale. Din total, vânzările de jucării tradiţionale şi jocuri sunt estimate la 100 de milioane de euro, iar segmentul de jocuri video la 60 de milioane. „Viitorul pieţei de jucării tradiţionale şi jocuri se caracterizează prin două tendinţe opuse în ceea ce priveşte cerinţele consumatorilor. Există un segment de clienţi care se deplasează spre producătorii de jucării moderne, hitech, şi un altul de cumparatori înclinaţi spre jocurile tradiţionale, precum «Nu te supăra frate» şi «Păcălici», şi jucării în limba română sau care încorporează elemente ale culturii naţionale”, se arată în studiul Euromonitor. Studiul notează că jucăriile şi jocurile educaţionale au fost „vedetele” ultimilor ani, datorită faptului că părinţii sunt mai atraşi de produsele care sporesc creativitatea şi aptitudinile copiilor.

Preţuri corecte şi distracţii Cum se explică faptul că piaţa produselor pentru copii s-a menţinut la nivelul de 3 miliarde de euro în ciuda crizei? Una dintre explicaţii ar putea fi că, începând cu anul 2004, natalitatea a fost mai crescută în mediul urban decât în cel rural, situaţia care nu s-a mai înregistrat decât în perioada 1979-1985. Iar la oraş un procent mai mare din bugetul familiei este dedicat copilului. „Conform unui studiu de specialitate, o familie din România aloca 30% din buget cumpărăturilor necesare celor mai mici. Având în vedere acest procent foarte mare, aşteptările sunt pe măsură şi au în vedere nivelul de siguranţă al produselor, apoi calitatea materialelor folosite, recomandarea medicului, experienţele anterioare personale sau ale rudelor şi prietenilor”, declara la finalul iunie pentru finatistii.ro Afrodita Pârcalăbescu, asociat Bebe Tei şi director magazin Bebe Tei Militari, un magazin conceput pe formatul unui supermarket pentru bebeluşi, cu un spaţiu generos de expunere – de peste 1.000 de metri pătraţi şi cu peste 6.000 de produse la raft. Bebe Tei Militari a 56

SINTEZA nr. 1, decembrie 2013 - ianuarie 2014


I N TE L L IG ENT

BUSINESS

 În noua strategie a retailerilor, micuţii sunt trataţi ca nişte vip-uri, cu jucării, desene şi prăjituri

fost deschis în primăvara anului trecut, cu o investiţie iniţială de peste 700.000 de euro, care ar urma să crească, până la finalul anului. De altfel, fondatorii se gândesc să se extindă treptat în următoarele oraşe ca mărime din ţară. Pe o piaţă a copiilor mici (0-4 ani) estimată undeva la 500 de milioane de euro, care ar fi aşteptările Bebe Tei? „Targetul nostru imediat este ca, în următoarele luni, şi cu ajutorul magazinului online pe care urmează să îl deschidem, să depăşim 1 milion de euro vânzări lunar”, spune Pârcalăbescu în acelaşi interviu, dezvăluind şi atuurile puse în joc pentru atingerea acestui scop: preţurile mai scăzute, de supermarket şi un spaţiu special pentru cei mici, Atelierul Prichindelului Tău, unde în fiecare sâmbătă micuţii au ocazia să coloreze sau să modelez şi unde se organizează tot felul de activităţi care să-i distreze, cum ar fi pictura pe faţă sau sesiuni de lectură. „Mai organizăm Ziua Curcubeului, o amplă campanie de reduceri şi oferte ale producătorilor noştri. Vrem să fim altfel, să fim locul de unde clienţii pot cumpăra la cel mai bun preţ şi unde bebeluşul lor este răsfăţat şi distrat”, explică Afrodita Pârcalăbescu.

Miza pe brand În cazul produselor pentru copii, se pun specialiştii de acord, brandul se dovedeşte o componentă importantă, fiind o garanţie pentru consumator. De aici şi până la răsfăţăt nu e decât un pas. De bebeluş. Pe asta a mizat şi Gabriela Alexandru atunci când a deschis, în noiembrie 2011, la Bucureşti, primul concept store (un magazin de lux) pentru copii, cu design chic şi un spaţiu de joacă generos, în care sunt organizate periodic ateliere de creaţie şi seri de povesti şi unde miniclienţii sunt

întâmpinaţi cu jucării, desene animate şi prăjituri de casă. Când a luat această decizie, Gabriela Alexandru lucra deja de nouă ani ca om de comunicare la o importantă agenţie de publicitate din România, poziţie care i-a permis să lucreze cu clienţi din industrii precum retail, telecom, banking sau bunuri de larg consum. Maternitatea a făcut-o să ia serios în calcul antreprenoriatul, a mărturisit într-un articol din wall-street.ro, după ce a început să se gândească la toţi acei părinţi care apelează la călătoriile în străinătate sau la rude pentru a cumpăra lucruri deosebite pentru cei mici. Impresionată de magazinele de profil din Paris – de la amenajare, culorile calde şi primitoare până la modul în care sunt aranjate produsele şi calitatea lor – a început, în decembrie 2010, să lucreze la proiectul Pink&Blue. Primul pas a fost găsirea furnizorilor, pentru care s-a dus tocmai în Italia, unde a încheiat un contract cu grupul Mafrat, care îi furnizează colecţii precum Laura Biagiotti, Gianfranco Ferre, Ferrari GT, Gas sau Beverly Hills Polo Club. Ulterior, scrie wall-street.ro, a apărut şi ideea unor parteneriate cu designerii locali de modă, care s-a concretizat în colaborări cu nume precum Rhea Costa, Malvina Malvensky sau Wilhelmina Artz. Magazinul a fost inaugurat în noiembrie 2011 într-un spaţiu de 100 mp amenajat cu 60.000 de euro în zona Pieţei Dorobanţi, conform unor planuri întocmite de arhitecţi. Între timp, magazinul şi-a diversificat oferta, incluzând în portofoliu branduri precum Hey Princess, Petite Coco şi Innocence, case de modă care fac haine pentru ocazii speciale; BodyBebe; Tikki etc şi s-a mutat, pe 17 noiembrie, în Mall Promenada, pe Calea Floreasca.

57 SINTEZA nr. 1, decembrie 2013 - ianuarie 2014

Conceptul a rămas însă acelaşi: micuţii sunt trataţi ca nişte vedete, lucru care-i ajută pe părinţi să le întrezărească mai bine potenţialul, mai ales dacă imaginea este întregită de o jachetă Ferrari sau o eşarfă Laura Biagiotti.

Calitate înainte de toate Că părinţii sunt mai degrabă interesaţi de lucruri scumpe şi bune decât proaste şi ieftine s-a convins şi Andrei Mádly, managerul firmei clujene ARFAM, care face marsupii din 1996. „Povestea a început ca un proiect social, vroiam să dăm de lucru unor mame şomere. Dar la scurt timp ne-am dat seama că afacerea nu funcţionează, pentru că nu reuşeam să asigurăm continuitatea absolut necesară pentru a vinde marfa la export, de exemplu”, povesteşte Mádly. Şi în cazul său, produsul s-a născut şi perfecţionat mulţumită celor trei copii pe care-i are şi din dorinţa de a avea un purtător de bebeluş care să-şi facă treaba bine, simplu şi discret. Pe vremea aceea locuia în Germania, unde urma nişte cursuri, aşa că produsul a fost lansat iniţial acolo. „La sfârşitul anilor 90’ marsupiile de-abia pătrundeau în România. Purtatul se făcea în faţă şi puteai fi sigur că, dacă vezi o mamă cu marsupiu, este unguroaică. Ele se raportează mai natural la propriul fizic şi sunt mai deschise la experimente”, descrie el contextul care l-a făcut să nici nu ia în calcul România ca piaţă. Până să ajungă la o cifră de afaceri confortabilă, de un milion de lei anual, Andrei Mádly a făcut mai multe greşeli de business. Una dintre ele a fost să considere că părinţii îşi doresc produse ieftine. „Nu vor un produs ieftin, vor ca produsul să fie bun”, precizează el, adăugând că asta l-a făcut să investească mai mult în calitatea materialelor.  


I N TE LL IG ENT

O altă problemă a fost lipsa marketingului şi a promovării, care s-a văzut în cantintatea vândută. „La începutul anilor 2000 vindeam câteva zeci de bucăţi anual. Firma mergea suficient de bine ca să n-o omori, dar destul de prost ca să nu ne permită să trăim doar din asta”, explică Mádly. Marea schimbare s-a petrecut în 2007, când a început să plece urechea la ce-şi doreşte piaţa - ergonomie şi împachetare simplă. Între timp a găsit un distribuitor dispus să investească şi în marketing, care a oferit marsupiilor de la Cluj şansa de a fi vândute la pachet cu alte produse similare, dar complementare. Deşi principala piaţă de desfacere rămâne Germania, marsupiul de la Cluj este distribuit acum în toată Europa, inclusiv în România, atât în magazinele clasice, dar mai ales în cele online. Andrei Mádly renunţat la micuţul atelier de familie în care era confecţionat marsupiul şi lucrează acum cu două fabrici, una din Cluj şi una din Gherla, care-i asigură fluxul necesar de produse. „Am fost surprinşi şi noi de felul în care a crescut şi evoluat piaţa. Rulajul nostru chiar a crescut, în perioada crizei, iar acum pot să-mi susţin familia din acest business”, mărturiseşte Mádly. Dacă ar fi să definească într-un singur cuvânt succesul marsupiului său, producătorul clujean s-ar opri la încredere: „Produsul nostru este apreciat pentru că n-am făcut schimbări majore de-a lungul anilor, deşi l-am îmbunătăţit constant. Clienţii vechi îl simt familiar, iar cei noi au încredere în el, pentru că este făcut în UE şi este garantat de anii pe care-i are deja în spate”. Pe termen scurt, producătorul clujean prospectează deja noi pieţe în care să-şi ducă produsul: extinderea geografică nu mai este atât de dificlă acum, mulţumită comerţului online. 58

BUSINESS

Vânzările online de produse pentru copii au crescut anul trecut cu 42% faţă de 2011 şi cu 17% în primele opt luni ale acestui an, comparativ cu perioada similară din 2012. Principalii jucători de pe piaţa magazinelor online cu produse pentru copii sunt Bestkids.ro, Crazytoys.ro, Ookee.ro, Vipbebe.ro, Toyz.ro şi Toysmall.ro, potrivit datelor oferite de serviciul de plăţi electronice PayU

Reţeta câştigătoare Iar când vine vorba de combinaţia produse pentru copii şi magazine online, posibilităţile sunt nelimitate. Anul trecut, Mădălina Stănescu, fost coordonator de marketing în grupul elveţian Ringier şi al grupului de comerţ electronic Fit Distribution, şi Liviu Vărzaru, manager de proiect al Okazii.ro, cel mai mare site de licitaţii online de pe piaţa locală, au lansat 3Pitici.ro, un retailer pentru copii care ar putea ajunge la afaceri de 40.000 de euro anul acesta. „Timp de câteva luni am studiat cele mai importante nişe de pe piaţa locală şi am remarcat un trend ascendent al cererii pentru magazinele online cu jucării şi articole de pentru bebeluşi. Am analizat

SINTEZA nr. 1, decembrie 2013 - ianuarie 2014

concurenţa, am mers pe la târguri şi evenimente cu specific şi în acest fel am reuşit să identificăm potenţialii furnizori şi modalităţile agreate de colaborare. Punând toate informaţiile cap la cap, am decis că există o oportunitate în această zonă şi ne-am apucat să lucrăm la planul de business”, a explicat Liviu Vărzaru pentru wall-street.ro. Principalii jucători de pe piaţa magazinelor online cu produse pentru copii sunt Bestkids.ro, Crazytoys.ro, Ookee.ro, Vipbebe.ro, Toyz. ro şi Toysmall.ro, potrivit datelor oferite de serviciul de plăţi electronice PayU. De asemenea, InternetCorp, publisherul Wall-Street.ro, a lansat recent site-ul Kidz.ro. Vânzările online de produse pentru copii au crescut anul trecut cu 42% faţă de 2011 şi cu 17% în primele opt luni ale acestui an, comparativ cu perioada similară din 2012. „Românii sunt încă reticenţi faţă de comerţul online, iar procentul covârşitor al plăţii ramburs (peste 90% din tranzacţii în cazul nostru) stă mărturie în acest sens. Statisticile arată un interes crescut, dar care se dezvoltă lent. Cel mai probabil vor trece câţiva ani buni până ponderea cumpărăturilor va fi preponderentă în online”, precizează în acelaşi articol Liviu Vărzaru. Ani buni şi dacă luăm în calcul un obicei destul de încetăţenit al românilor, care văd în shopping o activitate de socializare în familie, care n-are nimic de-a face cu expansiunea internetului. Oricum, la dexteritatea cu care manevrează smartphonurile sau tabletele părinţilor, copiii ar putea să-şi comande în curând singuri produsele preferate din magazinele online. Asta chiar în timp ce aşteaptă cuminţi în cărucioare, ca părinţii lor să aleagă de la raft între un produs sau altul.  


I N TE LL IG ENT

BUSINESS

CUGET& BU G ET

Când îşi va reveni piaţa creditului: în 2018, 2019 sau mai târziu ? Valentin M. Ionescu

C

omitetul Basel III din structura BIS (Banca pentru Reglementări Internaţionale) „Basel III” amendează „cadrul microprudenţial” reglementat deja în 2004, prin Basel II cu privire la majorarea capitalurilor proprii, acoperirea adecvată a riscului, întărirea managementului riscului şi a standardelor de lichiditate globală. De asemenea, Basel III adaugă un „cadru macroprudenţial” care să asigure stabilitatea financiară şi diminuarea prociclicităţii. Reglementările Basel III nu aduc inovaţii în manage­mentul riscului, faţă de cele cuprinse în Basel II în anul 2004. Dacă luăm în considerare cerinţele de capital şi majorarea capitalului tampon, precum şi noile principii de guvernanţă, Basel III se focalizează pe o înăsprire a regulilor de management al riscului şi o întărire a rezistenţei instituţiilor financiare în faţa şocurilor. Este o abordare incrementală adaptată la situaţiile prin care au trecut pieţele financiare în 2007 - 2008. Fără îndoială, în noile reglementări există un plus de prudenţă pentru a preveni şi a diminua pierderile. Remarc însă că Basel III este o terapie împotriva riscului prin suprareglementare, cu costuri adiţionale pentru bănci. Aceste costuri pot fi puse în balanţă cu capacitatea instituţiilor financiare de a face faţă problemelor de lichiditate şi solvabilitate, astfel încât să se evite pierderi financiare mari. Costurile de administrare a reglementărilor Basel III ar putea fi neglijabile pentru marile bănci, dar nu şi pentru cele medii şi mici, care probabil vor ieşi din piaţă. Cerinţele prudenţiale propuse de Comitetul Basel III creează cel puţin două probleme: câte bănci mici şi de mărime medie vor mai rezista pe pieţele financiare şi în ce măsura băncile, în ansamblul lor, pot finanţa sectorul privat pe termen scurt şi mediu, mai cu seamă întreprinderile mici şi mijlocii, care asigură majoritatea locurilor de muncă în toată lumea industrializată. Deja, în SUA, de aproape patru ani se produce un fenomen de concentrare a capitalului bancar, în care cei mici sunt absorbiţi de marile bănci. Apreciez că la fel se va întâmpla şi în Uniunea Europeană în următorii cinci – şase ani, ceea ce înseamnă implicit că şi peisajul bancar din România se va modifica. Eu iau în calcul această ipoteză. De asemenea, cu atâtea reglementari, creditul pare să se sufoce sau nu mai este oferit decât pe segmentul corporate (mari companii), în timp ce partea de retail, care furnizează servicii IMM şi persoanele fizice vor fi cele cea mai afectate. Acest fenomen are nu numai implicaţii economice, ci şi sociale, pentru că întreprinderile mici şi

59 SINTEZA nr. 1, decembrie 2013 - ianuarie 2014

mijlocii vor avea costuri suplimentare la finanţare şi atunci fie se autofinanţează, fie dispar. De aceea, sunt nevoit în acest context să mai dau un detaliu, ca să întăresc ceea ce am scris mai sus. Cerinţele de majorare a capitalului Basel III sunt foarte drastice, respectiv între un minim de 10,5% şi un maxim de 13% din capitalul total al unei bănci, cu o majorare graduală până în 2018, dintre care rezerva minimă de capital este de 4,5%, iar nivelul minim al capitalului de rang I este de 6% (am dat mărimile minime). În următorii şase ani, băncile europene vor avea nevoie de o majorare a capitalului de rangul I de 1.1 trilioane Euro (1.100 mld euro), de 1.3 trilioane de euro rezervă pentru a asigura lichiditatea pe termen scurt, iar pentru lichiditate pe termen lung ar fi nevoie de 2,3 trilioane de euro. Numai conformarea băncilor la indicatorul rată de acoperire a lichiditaţii (1,3 trilioane de euro) va conduce, pe termen scurt, la un deficit de finanţare în piaţă între 10 - 15% din fondurile existenţe (sursa: McKinsey & Company, 2011). Pe ansamblu, bancile îşi vor echilibra balanţele, în sensul că îşi vor diminua creditele neperformante, consolidând forţa de finanţare pe termen lung, dar cu scăderi semnificative de finanţare pe termen scurt. Partea de retail va fi cea mai afectată. Separat de cerinţele de lichiditate şi solvabilitate, Basel III ridică şi problema capacităţii de implementare, întrucât sunt sute de pagini care se transformă în reguli bancare. Totodată, dacă ţinem cont de dinamica evoluţiei serviciilor financiare, nu putem estima eficienţa acestor noi reglementări, pentru că riscurile din trecut nu sunt identice cu cele din viitor. Apar noi riscuri corelativ cu noi servicii financiare. Aş aminti în acest context, cazul „London Whale” în care, filiala JP Morgan din Londra a pierdut 5,8 mld USD în mai - aprilie 2012 din vânzarea de CDS (Credit Default Swaps) mizând pe creşterea de valoare a unui portofoliu de obligaţiuni corporative incluse în America Markit CDX North Investment Grade Index. Deci băncile încă joacă pe derivative, pentru că, deşi au risc înalt, acestea aduc profit. În cazul de faţă a fost un risc de piaţă asumat, fară hazard moral. Aşadar, Basel III reflectă o înclinaţie spre suprare­ glementare, care nu garantează nimic, pentru că înclinaţia spre risc depinde mai mult de atracţia de a câştiga profit decât de constrângeri.  Valentin Ionescu, economist, a fost consilier prezidenţial al preşedintelui României, Emil Constantinescu, şi ministru al privatizării. În prezent coordonează Institutul Ordoliberal.


I N TE LL IG ENT

BUSINESS

START-UP

MICRO

 Răzvan Rusu se leagănă, într-un moment de relaxare, în curtea gospodăriei unde a produs primul borcan de dulceaţă.

60

SINTEZA nr. 1, decembrie 2013 - ianuarie 2014


I N TE LL IG ENT

BUSINESS

Răzvan, între City şi pădure Un start-up în domeniul alimentar demonstrează că globalizarea nu ocolește pe nimeni, nici măcar un sat cu câteva sute de suflete, din Podișul Transilvaniei

L

a 24 de ani, Răzvan Rusu este veriga de legătură care le unește pe respectabilele gospodine din Idicel Pădure, judeţul Mureș, cu unul dintre centrele financiare mondiale, City-ul londonez. „De la Reghin, luaţi drumul către Topliţa, iar in Brâncovenești faceţi dreapta, la indicatorul spre Idicel, după care mergeţi tot înainte prin Idicel Sat, până în Idicel Pădure, unde, la biserică, alegeţi partea dreaptă. Mergeţi până când, tot pe partea dreaptă, se face un pod, peste care treceţi, ca să ajungeţi pe tărâmul fermecat”. Așa au sunat indicaţiile transmise de Razvăn Rusu, tânărul antreprenor din Reghin, pentru

a ajunge la fabrica de dulceţuri pe care a pus-o pe picioare în Idicel Pădure. Fără indicaţii detaliate, e greu de ajuns la fabrică, fiindcă în Idicel Pădure semnal nu au nici Vodafone, nici Orange, iar Google Maps nu indică decât un contur vag, oricât de mult ai face zoom. Satul a fost însă pus pe harta știrilor de afacerea curajoasă pe care Răzvan a deschis-o aici în toamna trecută. După un an de la momentul zero, „Dulceaţa lu’ Răzvan” este un start-up pe cale să se maturizeze.

Tărâmul fermecat ... din indicaţiile de orientare este o vale strâmtă, sub coastele unor dealuri

de Bogdan Stanciu foto: Vakarcs Loránd

61 SINTEZA nr. 1, decembrie 2013 - ianuarie 2014

molcome, la rădăcinile pădurilor care acoperă Călimanii. Fabrica este adăpostită de o clădire albă cu târnaţ - cum i se spune în partea locului la pridvor - de lemn și cu un tricolor care flutură deasupra unor ghivece cu mușcate roșii. Este de fapt o manufactură, deoarece totul se face manual, de la încărcatul lemnelor în sobă, până la înșurubarea capacului pe borcănel și aplicarea etichetelor. În făbricuţă se intră doar cu învelitori de plastic trase peste încălţări, iar doamna Veronica Gavri­laș, un veritabil Chief Operating Officer al afacerii, și singurul angajat full-time, poartă halat și bonetă albe când învârte cu un linguroi uriaș  


I N TE LL IG ENT

BUSINESS

 Fabrica din Idicel Pădure respectă stilul arhitectural local, cu pridvor de lemn şi acoperiş în două ape

într-o oală imensă cu zmeură, așezată pe o sobă de fier gros. Normele europene sunt respectate până la virgulă - încărcarea lem­ne­lor în sobă se face într-o încăpere, prepararea dulceţii în alta, depozi­tarea, în alta, și mai există și un mic vestiar. Fabrica a fost ridicată în cinci luni de doi constructori din zonă, plus Răzvan, care a lucrat cot la cot cu ei, când a avut timp. Soba a fost făcută de un meșteșugar ţigan, romii fiind cunoscuţi ca fiind cei mai pricepuţi la astfel de treburi. Un apel pe Facebook la o „clacă” a strâns un microbuz de prieteni, care au mai dat o mână de ajutor atunci când a fost nevoie de un volum mai mare de muncă într-un timp scurt. Pe 25 august, fabrica și-a deschis porţile.

A fost odată... Până la inaugurare, drumul a fost lung. Totul a început la 1 mai 2012, când Răzvan, născut la Reghin, dar cu facultatea făcută la Cluj, cutreiera Idicelul cu un laptop în spate, făcând o cercetare pentru un ONG. „Am ajuns prin pădurile astea pentru o cercetare socio-economică. Voiam să văd ce ar putea fi făcut aici, așa că am început să aplic chestio­nare. Am stat la o familie de localnici, Popoviciu, unde am învăţat să îngrijesc văcuţele și să mă ocup de gospodărie. Seara când mergem cu chestionarul, eram recunoscut ca «studentul»”, poves­tește antrepre­norul. Chiar în ziua de 1 mai a bătut la poarta gospodăriei familiei Gavrilaș. „M-am pomenit în bătătură cu Răzvan, așa, slab și cu geanta aia de laptop în spate. În curte, era lume multă, erau veniţi copiii, la grătar. Răzvan a început să mă întrebe cât teren am, câţi copii și așa mai departe. Apoi, la final, m-a întrebat ce cred eu că ar trebui făcut în sat”, 62

A fost ca în filme, cineva din delegaţie a deschis un borcănel de dulceaţă, a gustat și a zis: «Asta-i!». Au scos toţi cărţile de vizită și m-au întrebat dacă le pot asigura producţia necesară, pentru a o vinde sub brandul propriu al reţelei”, Răzvan Rusu

povestește Veronica Gavrilaș. Femeia în vârstă de 54 de ani, a venit cu trei propuneri: un abator, o fabrică de lapte sau „ceva” care să valorifice fructele de pădure din zonă. Răzvan, absolvent de Economie Agroalimentară, a ales nedefinitul „ceva” sugerat de doamna Veronica. „S-a întors prin iunie. «No», zice, «tanti Veronica, eu vreau să fac dulceaţă. Mă ajutaţi?»”, povestește acum femeia. „Am lipit afișe prin sat, am vorbit cu oamenii, și, seara, ei veneau acasă la doamna Veronica cu cireșele, iar noi le preparam în ceaun, la foc de lemne, în curtea gospodăriei”, mai spune Răzvan. „Pe 1 iulie a pus afișele, în două zile s-au strâns 100 de kile. Eu nu am crezut că se poate așa ceva”, zâmbește de sub boneta de plastic tanti Veronica. După dulceaţa de cireșe a urmat cele de zmeură, de afine, de mure și de măceșe. „Totul provine din pădurile din jurul Idicelului, nu cumpăr materie primă de cultură. Cireșele sunt din cireșii care cresc în curţile oamenilor, fructele de

SINTEZA nr. 1, decembrie 2013 - ianuarie 2014

pădure, din pădure”, subliniază Răzvan. Primii bani pentru afacere, necesari cumpărării fructelor, au fost 1.200 de lei, obţinuţi din economiile lui Răzvan și din vânzarea smartphone-ului propriu. La finalul sezonului 2012 avea 1.400 de borcănașe de dulceaţă. Ieșirea pe piaţă nu a fost ușoară. A început cu câteva târguri de profil și prin câteva magazine de produse naturale. „Explozia” s-a produs în octombrie anul trecut, când a participat la Salonul Internaţional al Alimentelor Paris, unde a ajuns cu sprijinul Asociaţiei pentru Promovarea Alimentul lui Românesc. „Mi-am făcut multe contacte, iar dulceaţa a fost apreciată de cei de la retailerul Mega Image din București. Veniseră să deguste un vin la stand. A fost ca în filme, cineva din delegaţie a deschis un borcănel de dulceaţă, a gustat și a zis: «Asta-i!». Au scos toţi cărţile de vizită și m-au întrebat dacă le pot asigura producţia necesară, pentru a o vinde sub brandul propriu al reţelei”, povestește antreprenorul. A spus că da, deși nu avea finanţarea necesară pentru mărirea capacităţii de producţie. De la casa veche din fundul curţii, care ţinea loc de spaţiu de depozitare, ambalare și cazare, Răzvan trebuia să treacă la nivelul următor: o fabrică în toată regula, după norme sanitare europene.

Îngerii există! Presiunea era mare: există multe oportunitaţi de finanţare la ora actuală, începând de la fondurile UE, până la diferite granturi acordate de companii, dar contractarea acestora durează, iar Răzvan avea nevoie rapidă de bani, pentru a nu rata noul sezon și intrarea pe rafturile retailerului. Atunci, aproape din senin, a apărut... un înger.


I N TE LL IG ENT

BUSINESS

 Doamna Veronica Gavrilaş, un adevărat Chief Operating Officer al afacerii din Ildicel Pădure

Mai bine zis, un business angel, pe care l-a cunoscut în luna martie a aului 2013, cu ocazia târgului de alimente IFE de la Londra. Este vorba despre unul dintre românii de succes din City-ul londonez, Mihnea Vasilache. „Am auzit de ideea lui Răzvan pe Facebook și ulterior am aflat-o de la el direct. Răzvan mi-a făcut o prezentare a produselor și a planului de afaceri la Londra. Mi-a plăcut atât ideea, cât mai ales entuziasmul și dedicaţia lui Răzvan”, povestește Mihnea Vasilache, un consultant de business cu studii la Harvard și o experienţă de aproape 20 de ani pe Wall Street și apoi în City. Acesta a devenit partener în afacere, punând la dispoziţie 20.000 de euro pentru dezvoltare, în vederea încheierii contractului cu retailerul bucureștean. Răzvan a mai venit și el cu 5.000 de euro, de pe la părinţi, rude sau prieteni și a început munca de construcţie a fabricii. Asta a fost, pe scurt, până acum, povestea „Dulceţii lu’ Răzvan”.

Va urma În târnaţ, Răzvan își masează ochii, la rădăcina nasului și clipește, obosit. Viaţa nu e simplă când conduci un start-up. Birocraţia, lipsa unui cash-flow constant, cheltuielile neprevăzute sunt doar câteva din elementele care pot da peste cap și cel mai bine pus la punct business plan. „Am reușit să trimit 4.000 de borcane la București. Cred că au ajuns, că nu m-a sunat nimeni să-mi spună că n-au ajuns”, spune cu voce joasă tânărul antreprenor. Contractul cu reţeaua de super­marke­turi mega image este prima comandă majoră pentru fabrica din Idicel Pădure. „Nu acesta e scopul meu. Am nevoie însă de acest contract ca să îmi pot dezvolta brandul propriu”, explică antreprenorul. La un borcan, pe care îl furnizează la preţul de 4,8 lei, are un câștig net de

10-11 procente. Prima comandă a fost pentru un total de 10.000 de borcane. Cu banii își va plăti restanţele către furnizori iar restul îi va investi în brandul propriu. „Voi vinde doar online, pe un site propriu. În fiecare cutie, de minim trei borcănele, voi pune fân din Transilvania, un pliculeţ de afine uscate și o carte poștală cu dedicaţie pentru cumpărător. Sunt mega-optimist, fiindcă nu am concurenţă. Mai există producători de dulceţuri naturale, dar nu au viziunea necesară unei afaceri de anvergură, se mulţumesc se vândă la târguri”, spune încrezător Răzvan. „Dulceaţa lu’ Răzvan” nu este doar o fiţă ci este chiar ceea ce englezii numesc, intraductibil, „the real thing”. „Vreau să îţi placă să mănânci dulceaţa de dimineaţă. Să simţi gustul fructului cules din pădurile Idicelului și preparat pe foc de lemne, fără absolut niciun adaos, decât zahăr. Totul, cu muncă individuală, manuală, de la cules la pus în borcan”, spune Răzvan, așezat pe un scaun, în târnaţ, în timp ce mănâncă cu poftă „topcit” (brânză sărată topită, cu ceapă), lângă o omletă cu slănină și mămăligă aburindă.

63 SINTEZA nr. 1, decembrie 2013 - ianuarie 2014

Doamna Veronica, COO suprem, confirmă în timp ce învârte în zmeură: „E dulceaţa pe care mi-o făcea și mie acum 50 de ani bunica”. Pe e-mail, sosesc ceva mai târziu și estimările din City. „Urmează creșterea producţiei, diversificare gamei de produse și, sperăm, profitabilitate. Mă aștept ca primii ani să reprezinte și o perioada de «rodare» operaţională, de selectare a celor mai buni furnizori de materie primă și servicii, precum și penetrarea unor multiple canale de distribuţie”, scrie Mihnea Vasilache. Poate că business angelul din Londra nu va vizita niciodată „tărâmul fermecat” de la Idicel Pădure și mai mult ca sigur că tanti Veronica Găvrilaș nu știe cu ce se oucupă exact un om care lucrează în City. Ei au însă două lucruri în comun: un brand la a cărui creare au contribuit, și pe Răzvan Rusu, un tânăr care a dus globalizarea într-un loc neclar și pentru hărţile Google.  

Va deveni produs bio Răzvan Rusu estimează că anul viitor, pe vremea aceasta, adică la doi ani de la lansarea afacerii, va ajunge la profit. Pe termen mediu, doreşte să transforme brandul într-unul omolgat bio. „Deja este un produs bio, doar zahărul pe care îl folosesc nu este, aşa că, în momentul în care voi folosi şi zahăr bio, certificarea va fi uşor de obţinut”, spune antreprenorul. 

Pentru ca procesul de producţie să fie la standarde europene, încărcatul lemnelor în sobă are loc în altă încăpere decât cea în care se face dulceaţa.


64

SINTEZA nr. 1, decembrie 2013 - ianuarie 2014


Convorbiri Vasile Iuga, faţă în faţă cu România S-a născut în Maramureș, pe Valea Izei. A absolvit Facultatea de Aeronave, dar apoi s-a profilat pe domeniul consultanţei și acum este numărul unu pe Europa de Sud-Est al firmei PwC. Spune despre noua sa profesie că este o permanentă provocare, la fel de complexă, dar mai aproape de oameni. Concentrat, de obicei, pe aspecte profesionale, în acest dialog a acceptat, pentru prima dată, să vorbescă și despre viaţa sa. Povestește despre locurile natale, despre studenţie și primul avion construit cu echipa sa. Ne spune de ce crede că România este o ţară indecisă: pentru că nu are încredere în ea însăși. Și ce ar trebui să facem, ca să ne recăpătăm curajul de a fi noi înșine.  de Ruxandra Hurezean 65 SINTEZA nr. 1, decembrie 2013 - ianuarie 2014


CONVORBIRI

PO RT RET

Confesiune Vasile Iuga

M

-am născut pe Valea Izei în Săliştea de Sus, acolo unde familia Iuga este atestată documentar de câteva sute de ani, coborâtori din vechea nobilime maramureşeană. De altfel, numele este aşa de răspândit în localitate, încât părinţii mei au avut amândoi acelaşi nume de familie, deşi nu erau înrudiţi. În Maramureşul copilăriei mele îmi petreceam vacanţele de vară la stâna unchilor mei oieri şi mă întorceam acasă uneori slab, murdar şi chiar cu păduchi. Însă timp de şase săptămâni colindam munţii Maramureşului, ascultam speriaţi seara poveşti despre Fata şi Omul Pădurii, căutam proiectile încă neexplodate din al doilea război mondial, călăream berbecii, fugeam de şerpi şi ne temeam de o posibilă întâlnire cu ursul. Experienţe minunate pentru un copil. De altfel, am fost mereu aproape de animale şi am ştiut ce înseamnă să ai grija de ele: să strângi fân ca să le hrăneşti, să le mulgi, să râneşti. În acelaşi timp găseam loc şi pentru lecţii de vioară clasică, instrument la care dădeam dovadă de oarecare talent, dar şi pentru olimpiadele de matematică şi de fizică, întreceri la care eram nelipsit. După şcoala generală, am plecat la liceul teoretic din Vişeul de Sus, un liceu cu dascăli foarte buni - ca să vă faceţi o idee, din clasa mea un singur coleg nu a făcut facultatea - dar cu un regim de internat extrem de dur, pe care l-aş asemăna cu cel din Legiunea Străină. Eram câte 30 de elevi într-un dormitor. Dimineţile le începeam cu înviorare curtea internatului, îmbrăcaţi doar în pantaloni şi maiou, iarnă, vară, la orice temperatură. Micul dejun era alcătuit

66

adesea din ceai, pâine neagră şi halva, la prânz primeam mâncare de varză şi mazăre, iar la cină macaroane. La liceu mergeam încolonaţi, cântând cântece patriotice. Ora de televizor era o raritate şi ne puteam bucura de aceasta numai sâmbătă după-amiaza, dacă eram cuminţi. În fine, din internat se ieşea numai cu bilet de voie. Un regim spartan, de educaţie aproape militară, pentru care tatăl meu a insistat având în vedere experienţa lui de fost copil de trupă la vânătorii de munte. Atmosfera din orăşel era cosmopolită pentru sfârşitul anilor ’60 şi începutul anilor ’70. Spre deosebire de satul natal, alcătuit peste 95% din români, Vişeul era un oraş mult mai divers etnic, multicultural, cu spirit de toleranţă, alături de românii majoritari trăind şi comunităţi substanţiale de germani (ţipţeri), maghiari, şi mai mici de evrei, slovaci şi ucraineni. Acest lucru se reflecta printr-o oarecare deschidere şi prosperitate mai mare decât a altor comunităţi de provincie. Diversitatea etnică din oraş se regăsea şi în clasele de la liceu. Perioada liceului a fost una în care m-am concentrat asupra studiului, fiind considerat un elev eminent - am continuat să particip la olimpiadele de fizică şi matematică, în toţi anii de şcoală, dar am avut timp şi pentru fotbal, cenacluri cu încercări de poezie pentru primele iubiri, sau pentru a cânta cu formaţia liceului. Îmi aduc aminte că am interpretat piesa „Nebunul cu ochii închişi” a celor de la Phoenix, care era pusă la index de regim. Un mic gest de frondă tinerească. Ascultam şi Europa Liberă, mai ales „Metronomul” lui Cornel Chiriac şi „By request”, unde erau dedicate melodii dascălilor din liceu. Îmi amintesc că mama îşi dorea să mă

SINTEZA nr. 1, decembrie 2013 - ianuarie 2014

vadă medic, iar tata şi-ar fi dorit să mă fac economist. Am cochetat o vreme chiar cu studiile de vioară clasică. Însă am decis că aveam nevoie de o profesie cu o aplicare mai practică, pentru care aveam o mare pasiune. Fiind parte din generaţia care la 14-15 ani a văzut aselenizarea în direct, aceasta mi-a creat o fascinaţie a zborului. Astfel, am ales Facultatea de Aeronave, care de la sfârşitul anilor 70 avea un nivel excepţional de ridicat. Printre profesori erau adevărate somităţi ale știinţei, oameni care lucraseră la NASA sau predaseră la universităţi din Statele Unite. După facultate am trecut de la atmosfera boemă a studenţiei la realitatea dură a vieţii din uzină, însă am avut de asemenea şansa de a face parte dintr-un colectiv foarte bun de ingineri de aeronave. Am participat la fabricarea sub licenţa British Aerospace a unui avion curier de medie distanţă – ROMBAC, probabil cel mai avansat produs tehnologic românesc după centrala nucleară de la Cernavodă. Emoţia finalizării primului avion în septembrie 1983 a fost un moment de neuitat. După 1990, am utilizat unul din gloanţele de argint pe care viaţa ni le dă pentru a-mi schimba cariera. Mi-am dorit foarte mult să lucrez în consultanţă, pentru că aceasta este o lume încă şi mai complexă decât cea a aeronauticii. În aeronautică principala interacţiune este cu tehnica, chiar dacă şi echipa e importantă. În consultanţă, oamenii sunt principala mea preocupare. Dacă dragostea mea de tinereţe a fost aeronautica, iubirea de maturitate este consultanţa. Soţia şi familia, care m-au sprijinit enorm, au fost iubirile constante pe parcursul întregii vieţi.  


67 SINTEZA nr. 1, decembrie 2013 - ianuarie 2014


CO N VORBIRI

PORT RET

 Peisaj maramureşan

Maramureşul şi lumea largă Am încercat să-mi explic puternicul sentiment al apartenenţei naţionale din ADN-ul maramureşenilor prin condiţia comunităţilor româneşti de la graniţă. Sigur că toţi ne iubim ţara, dar cei care ne-am născut la marginea ei, avem un sentiment mai puternic pentru că am trăit mai deaproape, de-a lungul istoriei, pericolul pierderii ei. În mai puţin de 100 de ani au avut loc patru schimbări la graniţa Maramureşului – cum să nu vezi pericolul?!” Vasile Iuga

68

P

entru a înţelege destinul și dramele românilor din zonele de graniţă, vă voi împărtăşi trei poveşti ale membrilor familiei. Pentru mine, este un loc legendar, în ciuda rănilor şi dramelor prin care a trecut, care nu au fost puţine.

P

rima este a bunicului meu, care a fost recrutat în armata austroungară şi trimis pe frontul românesc în 1917, la Mărăşeşti. Acolo a dezertat, dar nu a nimerit în liniile româneşti şi a fost luat prizonier de trupele ruse. Revoluţia din octombrie l-a prins în Rusia, chiar când urma să se repatrieze, pentru a lupta în armata română. Dar cursul evenimentelor a făcut ca el să nu poată ajunge în România ci să peregrineze prin Samarkand, Buhara, Moscova, Sankt Petersburg şi să ajungă acasă abia în 1923, după şase ani de periplu fantastic prin Rusia – Asia Centrală şi Siberia.

U

n alt exemplu este cel al tatălui meu. În 1940, după Dictatul de la Viena, elev fiind la liceul din Năsăud, împreună cu câţiva prieteni, a încercat să treacă fraudulos frontiera spre România pe la Vatra Dornei. A fost prins de grănicerii hortyşti, dar a fugit de sub escortă. La 13 ani şi neavând rude în regat s-a salvat pe perioada războiului fiind copil de trupă la

SINTEZA nr. 1, decembrie 2013 - ianuarie 2014

regimentul de Vânători de Munte de la Predeal. O experienţă care i-a întărit extraordinar caracterul, la 17 ani ajungând aghiotant al generalului comandat al intendenţei Armatei a II-a Române de la Buzău.

Ş

i în sfârşit, povestea marelui patriot, avocatul Gavrilă Iuga, rudă de familie mai îndepărtată, care în 1917 a condus un regiment de români transilvăneni în Primul Război Mondial. Aceşti voluntari au luat parte la luptele de la Mărăşti şi Mărăşeşti. Reîntors în Rusia pentru continuarea activităţii sale de organizator, Gavrilă Iuga e silit să se retragă cu un grup de 2.000 de voluntari în Siberia din cauza Revoluţiei bolşevice şi a destrămării armatei ruseşti. După o încercare nereuşită de a-şi croi drum peste Rusia europeană, voluntarii se retrag, luptând necontenit, până la Vladivostok, de unde cei 1.500 de supravieţuitori au fost repatriaţi pe calea mărilor de către britanici. Gavrilă Iuga a putut să-şi revadă Maramureşul natal numai în octombrie 1919. Revenind la perioada de după Dictatul de la Viena, o altă dramă ce a marcat Maramureşul a fost deportarea populaţiei evreieşti în lagărele de exterminare, doar 10% supravieţuind. Această tragedie a marcat profund comunitatea locală.


CO N VORBIRI

PORT RET

 Calea inimii 

© Alex Bogdan Pop

Drumurile

Îngrijorarea

Despre lume

Maramureşul a avut din totdeauna un sol sărac, puţin roditor, în anii mai reci nici porumbul nu ajunge să se coacă. Tocmai de aceea, are o veche tradiţie în fenomenul migraţiei. Au fost printre primii români care au luat calea Statelor Unite la începutul secolului XX, o parte dintre aceştia întorcându-se cu bani pentru a-şi întemeia familii în ţară, a face copii şi a-i trimite în lume să-şi facă norocul. În ţară îi găsim înainte de 1989 la munci grele, dar bine plătite, în mineritul din Valea Jiului, la construcţia Casei Poporului, a canalului Dunăre Marea Neagră, la recoltat de porumb în Banat, acolo unde erau plătiţi în natură, cu cantităţi mari de porumb pentru vremea aceea. Rezolvarea treburilor comunităţii se baza pe reguli locale moştenite din bătrâni, multe dintre ele inspirate de dreptul roman popular. Raporturile erau structurate în funcţie de apartenenţa la clan, la neam, la trib. Unul dintre aceste neamuri putea reuni câteva sute de membri sub autoritatea unui şef de clan informal, care se bucura de ascultare, dar care era şi responsabil faţă de bunăstarea tuturor, o moştenire târzie a cnezatului. Tatăl meu a fost un astfel de lider informal al unui neam extins. Împreună cu mama a cununat peste 80 de cupluri, iar mama a botezat peste 100 de copii. În comunitate li se spunea Nănaşa şi Nănaşul.

Mi-e teamă că ceea ce n-au reuşit sute de ani de greutăţi, riscă să facă 30 de ani de consumerism şi de libertate a circulaţiei persoanelor, şi să asistăm la dispariţia în ritm accelerat a culturii tradiţionale maramureşene, aşa cum o cunoaştem toţi. Văd Maramureșul plecând şi ultima mare civilizaţie rurală stingându-se. După 1990, maramureşenii au fost printre primii care au constituit comunităţi compacte la Milano, Torino, Paris, Londra. În cartierul londonez Fulham sunt aproape 700 de români maramureşeni din Săliştea de Sus. Oriunde merg, sunt adaptabili şi muncitori. Astăzi, Săliştea de Sus, un orăşel care mai are 4.500 de locuitori, faţă de 6.500 de dinainte de 1989, este îmbătrânit, cu o singură clasă de elevi pe fiecare generaţie. Mi-aş dori pentru Maramureș să-şi păstreze spiritul identitar într-o lume globalizată, să se modernizeze simultan cu păstrarea tradiţiilor. Tradiţiile, care sunt unice în Europa ar putea deveni un brand excepţional. Poate o cale ar fi turismul ecologic care s-ar preta foarte bine zonei. De altfel, potenţialul zonei a fost recunoscut chiar şi de către Prinţul Charles care a achiziţionat patru case pe Valea Marei.

Am învăţat să citesc alături de bunicul meu, înainte de a merge la şcoala, buchisind afişele electorale zugrăvite cu var pe gardurile şi porţile din satul natal. Primele lecturi au fost Toate pânzele sus şi Miturile şi legendele Olimpului, cărţi pe care le-am devorat, pur şi simplu, la vârsta de 7 ani. Având în vedere trecutul zbuciumat al Maramureşului, aşezat, cum spune Cronicarul, „în calea tuturor răutăţilor”, am încercat să înţeleg istoria. Iar acum citesc în mod extensiv memorialistică, cărţi de economie, psihologie, istoria religiilor, dar şi din domeniul matematicii, al biologiei şi fizicii. Sunt fascinat de istoria şi cultura poporului evreu, fascinaţie care cred că provine din interacţiunea mea cu puţinii colegi evrei pe care i-am avut în Maramureş, şi cred că nu înţelegem încă pe deplin rolul pe care l-au jucat evreii în cultura Europei Centrale şi de Est. De altfel, nu departe de locul meu de naştere, la Sighet, s-a născut Elie Wiesel, care a luat premiul Nobel pentru Pace. Sunt un meloman pasionat, dar dincolo de marile concerte pentru pian şi vioară îmi place foarte mult folclorul autentic, dar şi muzica klezmer evreiască, care are foarte multe influenţe româneşti şi a contribuit fundamental la formarea jazzului modern, precum şi muzica tradiţională arăbească, jazzul clasic sau bluesul. 

69 SINTEZA nr. 1, decembrie 2013 - ianuarie 2014


Riscăm să ratăm cea de-a treia încercare de modernizare a ţării din ultimii 150 de ani 70

SINTEZA nr. 1, decembrie 2013 - ianuarie 2014


 Vasile Iuga, Managing Partner PwC South-Eastern Europe (SEE)

Domnule Iuga, la mai bine de 20 de ani de postcomunism, ce ne puteţi spune despre parcursul capitalist de până acum al României, unde credeţi că se plasează România în raport cu democraţia şi cu economia de piaţă veritabile?

A

m avut şansa de a lucra în domeniul serviciilor profesionale într-una dintre marile firme de consultanţă, la a cărei construcţie în România şi în Europa Centrală şi de Est am contribuit. Am avut privilegiul, de care puţini pot spune că s-au bucurat, de a fi un martor avizat şi un participant la schimbările istorice prin care a trecut Europa Centrală şi de Est şi România, o perioadă

71 SINTEZA nr. 1, decembrie 2013 - ianuarie 2014

fascinantă de transformări politice, sociale şi economice. A fost o rară ocazie de a experimenta şi urmări tranziţia de la regimul dictaturii proletariatului şi al economiei planificate la democraţie şi capitalism, o tranziţie spre mai bine, dar nu întotdeauna lină şi nedureroasă, şi încă neterminată. Am trăit toate aceste momente cu intensitate maximă, ajutat de o anumită curiozitate intelectuală, energie şi deschiderea de a învăţa lucruri noi. Am condus mii de proiecte în toate sectoarele economiei naţionale şi în regiune, alături de mii de colegi şi pentru mii de clienţi şi am interacţionat cu poate zeci de mii de colaboratori din echipele acestora. Toate proiectele şi toate interacţiunile  


CO N VORBIRI

cu clienţii şi colegii au fost oportunităţi extraordinare de a învăţa şi le sunt tuturor recunoscător pentru darul pe care mi l-au făcut de a-mi împărtăşi din experienţa lor. În ultimii 24 de ani, România a făcut progrese enorme în direcţia câştigării libertăţilor şi a democraţiei. Libertatea de asociere, cea de întreprindere, de circulaţie şi de exprimare sunt toate valori fundamentale câştigate de ţara noastră şi care nu trebuie subestimate. Nu i-aş dori nimănui să aibă neşansa de a trăi într-o societate în care acestea lipsesc. Am însă uneori sentimentul că libertatea ne-a copleşit şi că n-am reuşit poate să o canalizăm întotdeauna într-o direcţie bună. Unii dintre noi au vrut să se bucure în mod total şi individual de libertate, uitând că libertatea fiecăruia se opreşte acolo unde începe a celuilalt. Avem o democraţie vibrantă, poate pe alocuri năvalnică, precum un torent care poate distruge totul în jur. Dacă pe planul libertăţii şi democraţiei am făcut progrese foarte mari, în ceea ce priveşte dezvoltarea economică şi modernizarea mai este mult de făcut. Ni s-au materializat aspiraţiile prin aderarea la NATO şi la Uniunea Europeană, care a marcat revenirea noastră formală în familia europeană, însă ulterior aderării părem obosiţi şi lipsiţi de un proiect naţional de dezvoltare. Pentru România, pilonul geo-politic este acum puternic şi stabil, dar pilonul dezvoltării economice şi al tăriei instituţionale este încă fragil, ceea ce ne poate face să ratăm cea de-a treia încercare de modernizare a ţării din ultimii 150 de ani. Aceasta ar fi o adevărată dramă.

Î

Economia din perioada anilor 90 a fost una sănătoasă, raţională sau mai mult intuitivă, haotică?

nainte de a vorbi despre economia anilor 90, ar trebui să înţelegem de unde veneam. În perioada comunistă, proiectul de modernizare a fost de inspiraţie stalinistă, pe bază de planuri cincinale cu industrializare în ritm accelerat, sacrificarea agriculturii şi a consumului, pentru o rată ridicată de investiţii în industrie. Până în anii ’70, această abordare a asigurat rate relativ ridicate de creştere, pe fondul unei dezvoltări extensive, a valorificării forţei de muncă suplimentare eliberate din agricultură, precum şi a integrării economice pe scară largă a femeilor. Relativul succes pe o perioadă scurtă a acestui model a creat în cercurile conducătoare iluzia şansei recuperării decalajelor economice faţă de Occident. Modelul pentru faza următoare a fost bazat pe contractarea de credite externe pentru cumpărarea de licenţe în scopul creşterii competitivităţii produselor industriale pe pieţele internaţionale. România, similar cu celelalte ţări socialiste, a pierdut după 1970, şi mai ales în anii ’80, cursa revoluţiei tehnologice, iar investiţiile în licenţe nu au generat competitivitate în industrie. Datoria externă a crescut nesustenabil. Deficitele s-au adâncit, iar ţările socialiste s-au confruntat cu o dilemă dureroasă: fie intrarea în incapacitate de plată, respectiv restructurarea datoriei externe (cazul Poloniei şi Ungariei), fie rambursarea acesteia prin export de produse alimentare de bază şi limitarea drastică a importurilor, cu impact dramatic asupra nivelului de trai al populaţiei, aşa cum a fost cazul României. Toate acestea anunţau sfârşitul experimentului, care a suferit un colaps rapid spre sfârşitul anilor ’80, în condiţiile prăbuşirii preţului ţiţeiului, cu impact dramatic asupra exporturilor Uniunii Sovietice. Pentru că

72

SINTEZA nr. 1, decembrie 2013 - ianuarie 2014

INT ERVIU

toleranţa sistemului politic din România la orice modele alternative a fost foarte redusă, schimbarea nu putea fi decât una violentă. Potrivit proverbului, cine se opune schimbării graduale face schimbarea violentă şi radicală inevitabilă. Din păcate însă, modul violent în care s-a produs schimbarea a dus şi la contestarea legitimităţii noii puteri. Şi aşa am intrat într-un cerc vicios.

Î

Ce credeţi că i-a lipsit României până acum ca să evolueze constant şi eficient, ca Estonia, de exemplu, voinţă, putinţă, inteligenţă?

n 1990, România a pornit la drum cu zero datorie externă, dar şi cu o economie vlăguită, cu echipamente şi tehnologii depăşite moral, decapitalizată, ineficientă şi cu consumuri energetice foarte mari, ceea ce făcea produsele româneşti necompetitive. Tranziţia a fost mai dificilă şi pentru că instituţiile româneşti au fost slabe, iar noi nu aveam obişnuinţa de a le respecta şi a le lăsa să funcţioneze, indiferent de interesele de grup sau de moment. În acest context, îmi vine în minte episodul, evocat şi de Caragiale, cu regele Prusiei, Frederic cel Mare, care încerca să cumpere o proprietate şi, chiar dacă oferise un preţ bun, proprietarul refuza să vândă. Regele, exasperat, i-a atras atenţia proprietarului că poate să ia casa şi cu forţa în ultimă instanţă. La auzul acestor cuvinte, omul i-a spus „Mai sunt judecători la Berlin, maiestate”. Adevărată sau nu, întâmplarea simbolizează încrederea în instituţii pe care germanii o aveau deja din secolul al XVIIIlea şi pe care noi ne chinuim şi acum să o construim, la aproape 25 de ani de la Revoluţie. După 1989, a fost clar că ţări precum Cehoslovacia, Polonia şi Ungaria aveau o foaie de parcurs bine definită, care urma să le aducă relativ rapid în sânul comunităţii europene şi al NATO. În schimb, ţări precum România, Bulgaria şi cele din fostul spaţiu iugoslav şi ex-sovietic păreau uitate undeva în zona gri între sferele de influenţă americană şi europeană, şi respectiv cea a Rusiei. Fără îndoială că această perioadă de incertitudine a fost influenţată şi de evoluţiile politice neclare din aceste ţări de la începutul anilor ’90, opţiunea acestora pentru democraţie şi capitalism conturându-se mai târziu şi cu mai mare dificultate. Către sfârşitul anilor 90 însă, au avut loc câteva transformări în plan geostrategic care au crescut interesul Statelor Unite şi al Europei pentru regiunea noastră, în mod specific pentru România după intervenţia militară din Serbia din 1999, atunci când ţara noastră a oferit acces la spaţiul său aerian forţelor NATO. După 11 septembrie 2001, când priorităţile strategice ale Statelor Unite au început să se concentreze în zona Orientului Mijlociu şi a Asiei Centrale, România a devenit o piesă importantă în angrenajul logistic al armatei americane. Aceste evoluţii au creat o conjunctură favorabilă, care i-a permis României să revină pe orbita europeană şi euroatlantică şi să-şi reia creşterea economică, să iasă din cercul vicios şi să intre într-unul virtuos. Ne-a dat însă şi iluzia că lucrurile se vor rezolva de la sine şi că, în păguboasa tradiţie a locului, ne vom descurca noi cumva, conform zicalei „lasă, frate, că merge şi aşa!”. Faptul că suntem membri ai clubului european este într-adevăr o oportunitate, însă trebuie să ne şi apărăm interesele. Parafrazând un proverb românesc, poţi duce calul la râu, dar nu-l poţi obliga să bea apă.


CO N VORBIRI

INT ERVIU

România are o serie de avantaje competitive pe care ar trebui să mizeze în pariul modernizării.” Vasile Iuga

Ce părere aveţi despre clasa politică românească? Cum ar putea fi ea determinată să slujească interesul public?

A

ceastă întrebare este o bună ocazie pentru a clarifica anumite lucruri. Nici eu şi nici firma nu suntem angrenaţi în vreun fel în politică. Noi ştim care ne este locul. Suntem echidistanţi faţă de toate forţele politice democratice şi interacţionăm cu politicieni din tot spectrul politic, mulţi dintre aceştia fiind oameni remarcabili din punct de vedere profesional şi intelectual. Performanţa de echipă a politicienilor români s-ar putea însă îmbunătăţi. În acelaşi timp, ca oameni ai cetăţii simţim că avem dreptul, dar şi obligaţia, de a participa la dezbaterea publică şi de a încerca să contribuim la creşterea calităţii acesteia prin diferite poziţii profesionale. Slaba calitate a dezbaterii publice din România, dominată de superficialitate şi agresivitate, a devenit de-acum o vulnerabilitate pentru ţară. Desigur, există unii care pot confunda prezenţa în spaţiul public cu dorinţa de a face politică. Aceasta se întâmplă pentru că, într-un fel, şi poate fără voia lor, politicienii au confiscat spaţiul public din România şi dezbaterea este dominată de temele politice. Dorinţa noastră este să ne aducem contribuţia la agenda publică fără a fi învestiţi în mod formal cu vreun rol în acest sens. Pentru că, din păcate, în România desemnarea formală creează automat şi opoziţii. Noi, ca şi firmă, şi eu, personal, ne simţim ca fiind parte dintr-un mare board informal, care încearcă să contribuie la reconstrucţia şi dezvoltarea României. Şi cred că e nevoie de cooperare între autorităţi publice, mediu de afaceri şi societate civilă pentru a atinge obiectivele comune. Există o vorbă înţeleaptă: pentru a folosi chiar şi cel mai simplu instrument, o bucată de lemn sau o piatră, omul are nevoie de mai multe degete, nu o poţi face cu unul singur.

Î

Cum poate supravieţui România în competiţia actuală, într-un capitalism sălbatic?

n primul rând trebuie regândit modelul de creştere economică prin folosirea inteligentă a pieţelor, dar şi prin politici publice ce construiesc avantaje competitive. Trebuie accelerat potenţialul de dezvoltare până la un ritm de creştere de 4-4,5% anual pentru continuarea convergenţei reale. Aceasta poate fi făcută prin întărirea instituţiilor, mobilizarea resurselor interne, inclusiv prin stimularea economisirii şi acumulării de capital, creşterea gradului de absorbţie a fondurilor europene, prin continuarea

73 SINTEZA nr. 1, decembrie 2013 - ianuarie 2014

reformelor în domeniul guvernanţei corporative a companiilor de stat. Ne trebuie şi o diplomaţie economică agresivă şi diversificarea relaţiilor economice. Nu se poate realiza un progres sustenabil fără creşterea investiţiilor în educaţie şi cercetare, şi întărirea instituţiilor financiare şi bancare româneşti. În fine, este esenţială armonizarea legislativă şi menţinerea disciplinei bugetare. Dacă reuşim să facem acest lucru, putem transforma actualul nivel relativ redus de dezvoltare economică într-un avantaj, pentru că avem potenţial mai ridicat de creştere ca alte ţări din UE. Cum ar arăta o analiză SWOT în cazul României, în contextul finalului de criză?

R

omânia are o serie de avantaje competitive, pe care ar trebui să mizeze în pariul modernizării. Primul pe care l-aş menţiona este poziţia geografică la întretăierea marilor rute comerciale, cu acces la Regiunea Mării Negre, a Asiei Centrale şi a ţărilor din Uniunea Europeană. România este a doua ţară din Europa Centrală şi de Est, atât ca mărimea teritoriului, cât şi ca populaţie, ceea ce face dimensiunea pieţei interne atractivă în ochii investitorilor. Resursele naturale şi potenţialul agricol, exploatate în mod optim, pot contribui la dezvoltarea economică a ţării. Stabilitatea macroeconomică este un mare câştig al României, recăpătat cu greu după măsurile luate în perioada crizei. Tot atuuri sunt şi calitatea forţei de muncă, resursele de inteligenţă şi de creativitate ale românilor, ca şi spiritul lor pozitiv şi adaptabil. Ţara are şi o infrastructură de telecomunicaţii de calitate, care asigură viteze foarte mari de conectare la internet. Convergenţa reală în perioada de creştere economică dintre 2000 şi 2008, atunci când România a ajuns de la un nivel de aproximativ 25-27% din media PIB per capita în Uniunea Europeană la aproape jumătate din medie, arată că decalajele de dezvoltare se pot recupera în ritm relativ alert. Însă acest indicator s-a deteriorat în perioada crizei, rata de creştere în perioada post-criză a fost insuficientă pentru continuarea procesului convergenţei reale cu celelalte state europene, ceea ce a făcut ca decalajele de dezvoltare să se accentueze în perioada crizei. Nu în ultimul rând, România are o fiscalitate moderată, atractivă pentru investitori. Pe de altă parte, ţara se confruntă şi cu o serie de probleme. România este într-o poziţie dezavantajoasă în raport cu statele comparabile vecine în ceea ce priveşte  


CO N VORBIRI

Sunt optimist, cred că România rămâne atractivă pe termen mediu şi lung pentru investitori.” Vasile Iuga

INT ERVIU

Întrebarea cheie este cum poate o ţară ca România să recupereze rămânerile în urmă faţă de restul ţărilor din Uniunea Europeană şi să devină o economie competitivă într-o lume globalizată în care „învingătorul ia totul”. O soluţie, după unii autori, aşa cum este coreeanul Ha-Joon Chang, constă în menţinerea unei economii închise, cu un stat autoritar şi intervenţionist, care controlează comerţul exterior, dirijând resursele valutare obţinute din exporturi către dezvoltarea unor sectoare strategice (în parteneriat cu sectorul privat), urmată de deschiderea treptată şi selectivă a pieţei interne la competiţie. Acest model de dezvoltare de succes în Asia de Sud-Est (a se vedea Coreea de Sud) a fost experimentat şi de către statele socialiste est-europene (mai puţin implicarea sectorului privat), cu rezultatele cunoscute. O asemenea abordare este însă imposibil de aplicat în situaţia actuală a României, ţară membră UE şi NATO, conectată la economia globală. Există însă ţări ca Polonia, Cehia şi statele baltice care au câştigat pariul deschiderii pieţelor în contextul globalizării, fără a urma modelul dirijismului economic. O posibilă explicaţie parţială a reuşitei acestora o reprezintă tradiţia istorică, cultura, sistemul de valori şi tăria instituţiilor. Dincolo de acestea, au contat însă curajul în aplicarea măsurilor de reformă a economiei, viteza cu care s-au schimbat cadrul legal şi cel instituţional, precum şi calitatea sistemului de educaţie. Care sunt domeniile economice cu cel mai mare potenţial în România?

R

omânia se poate concentra pe dezvoltarea unor sectoare în care anumite avantaje competitive.

Energia - România este printre statele europene cu o dependenţă redusă de importurile energetice, având chiar şi potenţial de export de energie electrică şi dispune de rezerve variate de hidrocarburi, petrol, gaze naturale, cărbuni şi gaze de şist. România îşi poate consolida poziţia de centru energetic regional, prin participarea la marile proiecte transnaţionale din domeniul energiei.

competitivitatea. Economia funcţionează cu valoare adăugată scăzută şi consumuri energetice mari. Modelul de creştere din perioada anilor 2000-2008 a fost bazat pe o îndatorare externă excesivă. Influxul de investiţii străine a creat bule speculative în domeniul activelor financiare şi imobiliare şi a dus la o creştere nesustenabilă a costurilor salariale, ceea ce a afectat competitivitatea ţării. De asemenea, economia românească a fost şi este încă dependentă de capitalurile străine. Insuficienţa capitalului autohton se face simţită, mai ales în condiţiile actuale de acces dificil la creditare. Birocraţia excesivă, slăbiciunea instituţiilor, ineficienţa şi risipa din sectorul public, precum şi lipsa de coerenţă legislativă reprezintă de asemenea vulnerabilităţi majore. Calitatea infrastructurii de transport este o mare şi persistentă problemă, ca şi nivelul prea scăzut de investiţii din educaţie, care va avea un impact negativ pe termen lung în pregătirea forţei de muncă. Un alt dezavantaj îl reprezintă evoluţia demografică nefavorabilă, cu tendinţa de îmbătrânire a populaţiei şi cu fenomenul migraţiei talentelor. 74

SINTEZA nr. 1, decembrie 2013 - ianuarie 2014

România are capacitatea de a deveni un hub logistic regional prin valorificarea poziţiei sale strategice, de ţară de graniţă a Uniunii Europene cu acces la bazinul Mării Negre. Pentru aceasta însă e nevoie de dezvoltarea unor proiecte majore de infrastructură - feroviară (conexiuni RoLA), rutieră şi navală. Ţara trebuie să îşi consolideze poziţia în cadrul coridoarelor europene, inclusiv prin Strategia Dunării. Agricultura - Există suprafeţe considerabile care nu sunt exploatate, proprietatea este fragmentată, iar fermierii sunt deseori lipsiţi de capitalul necesar pentru investiţii. Sunt necesare proiecte de anvergură, aşa cum este canalul de irigaţii Siret - Bărăgan, inclusiv prin construcţia acestuia în parteneriat public-privat. De asemenea, statul trebuie să joace un rol în stimularea consolidării proprietăţii prin politica fiscală şi utilizarea fondurilor europene pentru a încuraja fermierii români să se asocieze şi să valorifice producţia agricolă pe plan local. Şi în acest domeniu, cheia o reprezintă adoptarea unui cadru legislativ şi a unor politici fiscale care să ducă la o îmbunătăţire în regimul proprietăţii şi al comportamentului producătorilor agricoli. În afară de aceste măsuri, sectorul trebuie sprijinit prin stimularea formulelor asociative şi prin consolidarea


CO N VORBIRI

suprafeţelor agricole, precum şi prin investiţii majore în sistemele de irigaţii, pentru a reduce dependenţa de factorii climatici. Industriile cu potenţial de export şi dezvoltarea de clustere tehnologice şi industriale – În industria auto spre exemplu, exportul mărcilor autohtone ar trebui susţinut în mod constant. De multe ori auzim menţionat potenţialul deosebit al României în IT şi software. Statul ar trebui să încurajeze prin facilităţi fiscale atragerea de investiţii private în clustere tehnologice şi de proiectare în jurul centrelor universitare. Menţinerea unei fiscalităţi competitive pentru forţa de muncă calificată ar contribui la reţinerea talentelor - o condiţie esenţială pentru orice ţară în condiţiile economiei globalizate, care încurajează mobilitatea forţei de muncă. Eu sunt optimist, cred că România rămâne atractivă pe termen mediu şi lung pentru investitori, dar cheia succesului pentru creşterea economică o reprezintă continuarea reformelor structurale.

F

În acest context, ce credeţi despre controversele privindexploatarea resurselor naturale. Dacă România nu are capacitatea de a exploata acest tip de resurse, ar trebui să le conserve şi să aştepte vremuri mai bune, sau să fim pragmatici şi să căutăm variantele care ne-ar aduce maximum de profit?

ără a mă referi la vreun caz particular, mi-aş dori ca resursele naturale să fie o binecuvântare pentru România şi să nu devină un blestem. Ar fi păcat să nu fie valorificate în mod inteligent, în scopul dezvoltării sustenabile a economiei româneşti. Acest lucru presupune să încercăm să adăugăm cât mai multă valoare resurselor naturale exploatate, astfel încât acestea să devină un motor de creştere economică. În loc de a exporta materii prime brute sau semi-fabricate, să încercăm să le prelucrăm pe plan intern şi să exportăm produse finite. Spre exemplu, să nu exportăm buşteni, ci mobilă şi hârtie, nu fier, ţigle sau bare de aluminiu, ci automobile şi produse pentru industria aeronautică, nu ţiţei, ci produse petro-chimice, nu grâu, ci paste făinoase şi biscuiţi de calitate. Şi, dacă se poate, să construim branduri româneşti valoroase, recunoscute pe plan mondial. Exploatarea resurselor trebuie să contribuie la dezvoltarea ţării şi să genereze beneficii pentru întreaga societate. Este nevoie de o comunicare echilibrată şi de un dialog profesional şi onest care să ducă la o situaţie „win-winwin” pentru toate părţile implicate – guverne, companii, societate civilă – şi care să stimuleze investiţiile în domeniu. Spre exemplu, o parte din veniturile României obţinute din exploatarea resurselor naturale (redevenţele) ar putea fi direcţionate într-un fond special care să asigure cofinanţarea proiectelor europene. La nivelul actual de venituri din redevenţe de 300 de milioane de euro anual, dacă acestea ar fi folosite pentru proiectele europene, având în vedere că gradul de cofinanţare este de 5%, s-ar putea realiza proiecte de până la 6 miliarde de euro anual, cu un efect multiplicator extraordinar în economie. Există percepţia cum că, în ansamblu, România n-a fost o ţară foarte afectată de criză, cum putem interpreta acest lucru şi în primul rând, este adevărat? Dacă da, e de bine, e de rău, este un indicator al intrării

75 SINTEZA nr. 1, decembrie 2013 - ianuarie 2014

INT ERVIU

P

noastre în malaxorul mondial sau ne confirmă rolul marginal, de economie minoră. Cu alte cuvinte, dacă nu ne prea doare capul, înseamnă că nu-l avem?

arafrazându-l pe Bălcescu, criza europeană fu ocazia şi nu cauza crizei româneşti. Bula crescută între 20002008, care a antrenat o apreciere nesustenabilă a activelor financiare, imobiliare şi a costului forţei de muncă,trebuia să se spargă în cele din urmă. Criza a fost o oportunitate de refacere a competitivităţii. Uneori imunitatea şi anticorpii se capătă după ce faci gripă. Ajustările impuse de criză au fost un succes din punct de vedere macro-economic (capitol la care am fost tot timpul performanţi), s-a realizat o consolidare bugetară de amploare, cu deficit de cont curent mult diminuat, s-a ieşit din procedura de deficit bugetar excesiv şi s-a înregistrat o oarecare stabilizare a datoriei publice. Ar fi fost de dorit să vedem mai multă restructurare în economia reală şi continuarea reformelor structurale. Riscul cel mare este să ne complacem într-o creştere economică anemică şi să pierdem oportunitatea oferită de criză. Asta în condiţiile în care cele mai afectate ţări (Grecia, Spania etc.) vor ieşi întărite după aplicarea reformelor. Trebuie menţinută ţinta de trecere la moneda euro, nu doar pentru că este un obiectiv asumat de către România la momentul aderării la Uniunea Europeană, dar şi pentru a sta la masa deciziilor cu ţările importante ale Europei. Pentru că există riscul ca cine nu va sta la masă să ajungă pe lista de bucate.

Este nevoie de o comunicare echilibrată şi de un dialog profesional şi onest, care să ducă la o situaţie „win-win-win” pentru toate părţile implicate – guverne, companii, societate civilă. Dacă nu vom avea o creştere economică susţinută, riscăm să trecem din faza de subdezvoltare în cea de decădere, fără a ne mai bucura şi de faza de dezvoltare.

Î

Domnule Iuga, înainte să vă întreb ce aţi scrie într-un proiect de ţară, vă rog să ne spuneţi ce vis aveţi pentru România noastră. Se spune că reuşim „să facem” doar ce mai întâi am putut visa, ce am putut proiecta pe cerul inimii noastre.  Apoi, desigur, în funcţie de ce se poate face într-o realitate dată, care ar fi principalele puncte pe care le-aţi trece într-un proiect de ţară?

n ţară s-au construit şi multe lucruri bune, însă 24 de ani reprezintă puţin la scara istoriei. Există o Românie normală, care îşi vede treabă şi care are realizări remarcabile, dar pe care nu o regăsim atât de des la televizor şi nu o cunoaştem cât ar trebui. Sunt trist când văd că noi ne vorbim de rău ţara, în timp ce străinii o vorbesc de bine. Aşa cum spunem în Maramureş, cheia şi lăcata visului pe care îl am pentru ţară este ca această Românie să crească, românii să îşi recapete încrederea în ei înşişi, între ei şi în instituţiile fundamentale. Odată cu încrederea, vor reveni demnitatea, speranţa şi succesul.  


NEW AGE Vrea sistemul (primării, politicieni, instituţii publice, guvernanţi, oameni de afaceri, şcoli, universităţi)...

... să li se

... alăture?

Cu siguranţă...

... că schimbarea

... va fi

... mai puternică

... dacă sistemul

... o va susţine!

Adu sistemul...

... cu tine!

ALĂTURĂ-TE ŞI TU!

76

SINTEZA nr. 1, decembrie 2013 - ianuarie 2014


NEW

AG E

V de la Voluntariat Şase din 100 de tineri au ieşit măcar o dată în stradă să protesteze şi 10 din 100 au semnat cel puţin o petiţie. În cazul celor înscrişi în programe de voluntariat, cifrele cresc spectaculos: membrii cluburilor Impact, de exemplu, au participat în proporţie de 15,6% la mitinguri şi au semnat în proporţie de 26,7% o petiţie. de Elena Nicolae

I

maginaţi-vă tineri făcând petiţii la primărie şi strângând 1.500 de semnături pentru instalarea unor limitatoare de viteză care să protejeze vieţi nevinovate. Imaginaţi-vă tineri construind prima toaletă ecologică într-o zonă cheie a Parcului Naţional Retezat, un lucru pe care trei autorităţi responsabile l-au ignorat ani la rând. Imaginaţi-vă tineri strângând bani pentru a cumpăra o vacă de lapte care să ajute un orfelinat să se auto-susţină mai uşor. Imagi­na­ ţi-vă tineri plini de curaj, compasiune, perseveranţă, capabili să-şi definească succesul şi să-şi urmeze visele. Acum lăsaţi la o parte cuvântul „imaginaţie”. Pentru că toate aceste lucruri se întâmplă în realitatea pe care o vedem strecurată mai rar la televizor, între ştirile despre promovabilitatea dezastruoasă de la Bac şi cele legate de cât alcool şi câte ţigări consumă tinerii de azi.

Lecţia gazelor de şist În primăvara acestui an, un tânăr de 17 ani din Bârlad, Paul Dumitriu, reuşea să scoată 8.000 de oameni în stradă, la un miting de protest faţă de exploatarea gazelor de şist prin metoda fracturării hidraulice. „În dimineaţa celui mai mare protest românesc din ultimii ani, Paul Dumitriu mergea pe străduţele de la marginea Bârladului cu o portavoce în mână și le striga oamenilor să iasă din case pentru orașul lor. Voia să fie sigur că nu mai e nimeni care să nu știe în ce primejdie a nimerit micul municipiu moldovenesc”, scriau în martie cei de la Casa Jurnalistului. Paul aflase de-abia în urmă cu câteva luni, în februarie 2012 mai precis, ce înseamnă fracturarea hidraulică, o metodă controversată în întreaga

lume şi interzisă în ţări precum Marea Britanie, Franţa, Olanda şi Bulgaria, din cauza efectelor devastatoare pe care le are asupra mediului. Dar din momentul în care a aflat, nu a mai avut linişte. Pentru a-i informa cât mai repede pe concetăţenii săi despre ceea ce urma să se întâmple în judeţul lor şi pentru a-i determina să reacţioneze, a tipărit 20.000 de pliante pe care le-a împărţit pe stradă sau le-a pus în cutiile poştale. „N-am mai făcut niciodată așa ceva, n-am făcut nici voluntariat. A fost un instinct primar”, le-a mărturisit el jurnaliştilor de la Casa Jurnalistului. Deşi a apelat la ajutorul politicienilor pentru tipărirea pliantelor, Paul a refuzat să urce pe scenă, să ia cuvântul în ziua mitingului. Susţine, de altfel, că nu se va înregimenta niciodată politic. La întrebarea „Ce ţi-a venit să te implici?” a răspuns simplu: „Eu o să plec la facultate în Bucureşti… dar părinţii rămân aici. Nu pot să-i las așa. Mi-ar plăcea să mă-ntorc peste 10 ani și să le arăt prietenilor – «Iată, ăsta e orașul în care m-am născut!»”.

Din Valea Jiului în toată lumea Paul era în clasa a XI-a când a decis să se ia la trântă cu gigantul Chevron, compania americană care vrea să exploateze gazele de şist din Vaslui. În cazul său, importanţa cauzei a fost cea care l-a determinat să nu mai stea cu mâinile-n sân şi să facă ceva, până nu e prea târziu. Ce ne facem însă cu cauzele mai mici, care nu implică interese corporatiste şi nu ridică asemenea probleme de mediu? Pot intra ele pe lista cu lucruri importante de făcut a unui tânăr care se pregăteşte de viaţă? Cu 13 ani în urmă, un grup de tineri din oraşul minier Lupeni se întorceau dintr-o tabără educaţională organizată în

77 SINTEZA nr. 1, decembrie 2013 - ianuarie 2014

staţiunea Straja, unde timp de cinci zile avuseseră ocazia să înveţe despre curaj, încredere, responsabilitate, solidaritate și implicare. Odată ajunşi acasă, tinerii au început să simtă o nelinişte ciudată. Pentru prima dată au început să se întrebe ce pot face pentru a schimba ceva, în aşa fel încât lucrurile să nu mai meargă prost în jurul lor; au început să se întrebe cum pot valorifica noţiunile pe care tocmai le învăţaseră. Dar nu ştiau ce şi cum să facă, aşa că au pus mâna pe telefon şi l-au sunat pe unul dintre facilitatorii taberei de la Straja. „Acești copiii au deschis primul club IMPACT din ţară, în apartamentul din Lupeni al fondatorului Fundaţiei Noi Orizonturi, Dana Bates. O mână de tineri și-au dorit o continuare a taberei VIAŢA, iar echipa Fundaţiei Noi Orizonturi a conștientizat că procesul de învăţare din tabără nu e complet, nu e sustenabil fără un proiect care să-l continue. Așa a început experimentul IMPACT”, spune Octavia Borş, manager de proiect al Fundaţiei Noi Orizonturi. După primii doi ani de activitate a clubului IMPACT 1, care își păstrează și azi numele, s-au deschis alte 10 cluburi în Valea Jiului. În 2005 s-au deschis alte 18 cluburi în ţară, iar în 2005 s-au deschis încă 150. A urmat deschiderea de cluburi în Honduras, Republica Moldova, SUA, Republica Dominicană, Alaska și Armenia.

Secretul: schimbarea imediată În acest moment există 107 cluburi IMPACT în 12 judeţe din România, la Constanţa, Galaţi, Călărași, Cluj-Napoca, Brașov, Roman, Iași, Petroșani, Drobeta Turnu-Severin etc. Clujul este orașul cu cele mai multe cluburi active, deschise în cadrul proiectului „Conectează-te la comunitate”, implementat de  


NEW

 Săptămâna naţională Impact 2012

 Anda Culişir (a treia de la stânga) şi trupa Şuie Paparude, care a cântat la Ghibstock 2012

CE ÎNSEAMNĂ Program de IMPACT În 2006, Fundaţia Noi Orizonturi a primit diploma de excelenţă din partea Autorităţii Naţionale pentru Tineret, ca recunoaştere a meritelor Programului IMPACT, iar la Gala Premiilor în Educaţie 2010, a primit premiul doi la secţiunea „ONG-ul anului în domeniul educaţiei” pentru excelenţa programelor educaţionale dezvoltate.

AG E

Programul IMPACT (Implicare, Motivare, Participare, Acţiune, Comunitate, Tineri) constă într-o reţea de Cluburi de Iniţiativă Comunitară pentru Tineri de dedicat celor între 12 şi 18 ani.

CE ÎŞI PROPUNE Modelul educaţional IMPACT se bazează pe un curriculum pe patru componente de dezvoltare: cetăţenie activă, angajabilitate, antreprenoriat social şi leadership. IMPACT combină distracţia, învăţarea şi serviciul în folosul comunităţii pentru a ajuta tinerii să se dezvolte atât pe sine cât şi societatea.

CARE ESTE PROGRAMUL Întâlnirile de Club IMPACT sunt săptămânale. Tinerii fac împreună jocuri şi alte activităţi distractive, analizează povestiri cu morală şi învăţăminte şi discută despre problemele comunităţii lor. La fiecare 3-4 luni, fiecare Club IMPACT realizează un proiect de serviciu în folosul comunităţii făcut pentru a soluţiona o problemă locală identificată de membrii IMPACT.

CARE SUNT REGULILE Fiecare Club IMPACT este format dintr-un grup de aproximativ 15 tineri şi 3-4 lideri (adulţi voluntari: profesori, asistenţi sociali, preoţi, studenţi etc.) special pregătiţi să faciliteze întâlnirile şi să implementeze modelul educaţional.

CE SPUN CIFRELE În acest moment, există 107 cluburi IMPACT în 12 judeţe din România. Aceste cluburi implementează anual 250 de proiecte cu peste 35.000 de beneficiari.

78

SINTEZA nr. 1, decembrie 2013 - ianuarie 2014


NEW

AG E

 Căzătura de încredere, una dintre activităţiile din tabăra „Viaţa”

Fundaţia Noi Orizonturi şi susţinut de International Youth Foundation şi Nokia. Faptul că aceste cluburi au rămas active în ultimii 3 - 4 sau chiar 5 ani (cel mai vechi club clujean a fost deschis în 2008) se datorează profesorilor-voluntari care cred în program, directorilor care susţin activitatea IMPACT din școală și Inspectoratului Școlar Judeţean care recunoaște activitatea cluburilor. „E adevărat, implicarea tinerilor este foarte importantă, un club este puternic datorită energiei, perseverenţei și motivaţiei membrilor săi, însă profesorii și directorii care cred în programul IMPACT sunt catalizatorii și nu trebuie niciodată luaţi de-a gata. În ultimii ani, un rol tot mai important îl au și liderii juniori, elevi cu experienţă de 2-3 ani în IMPACT, care își asumă leadershipul cluburilor și preiau cu succes din responsabilităţile imediate ale liderilor profesori”, explică Octavia Borş. De ce a avut succes modelul IMPACT? „Pentru că aduce satisfacţia de a porni motorul care produce schimbări imediate în comunitate - reconstruirea unui parc, organizarea unei zile de joacă alături de copiii de la orfelinat, organizarea unui festival sau concurs sportiv, reamenajarea unui salon de spital. Când ești martor la fericirea și satisfacţia cu care membrii și liderii IMPACT vorbesc despre proiectele lor în folosul comunităţii, îţi este clar că de acolo se trage mare parte din dorinţa lor de a rămâne în program”, spune Octavia.

Model de antreprenoriat „Impacţii” sunt motivaţi să privească mai atent în jur – în şcoală, în cartier, în oraş – pentru că, în acest fel, identifică problemele către care să-şi canalizeze energia. Iar asta-i transformă în cetăţeni mai vigilenţi. Un alt beneficiu al

proiectului este dezvoltarea spiritului antreprenorial – „impacţii” sunt nevoiţi să găsescă tot felul de soluţii pentru a face rost de finanţări. Pentru a-şi finanţa proiectul „Dragă bunel, dragă bunică”, membrii unui club din Săbăoani, de exemplu, au amenajat un cinematograf la Căminul Cultural din sat, unde au vândut bilete, popcorn făcut acasă, prăjituri şi pufuleţi. În plus, au organizat petreceri cu diverse ocazii și tematici - Halloween, anii ’80, Ziua îndrăgostiţilor. Astfel, au strâns suficienţi bani pentru a pregăti sacoșe cu cadouri și alimente pentru bătrânii „din toate colţurile satului, nevoiași, care sunt înscriși pe listele bisericii și care nu au un sprijin de la familie”. „Impacţii” din Clubul Decebal, de la Drobeta-Turnu-Severin, au mai multe „firme” - cum le numesc ei. Una dintre ele este cafeneaua, un loc în curtea liceului deschis oricui vrea să bea o cafea sau o limonadă în pauza mare. Banii adunaţi astfel au fost investiţi într-un proiect dedicat tot elevilor: un perete de escaladă. La Cluj, impacţii de la liceul „Onisifor Ghibu” au reuşit să aducă trupa Şuie Paparude în curtea şcolii lor, la un eveniment care şi-a făcut deja loc în agenda oraşului: Festivalul Ghibstock. După a a doua ediţie a acestui eveniment, fondurile adunate au fost folosite la organizarea unor activităţi educative pentru 20 de copii din satul Căianu (clasele V-VIII) aflaţi în prag de abandon școlar. „Pasiunea Impacţilor din Cluj pentru antreprenoriat social a fost replicată de copiii din Căianu: aceștia au văzut la televizor niște copii de la un orfelinat și s-au gândit să facă plăcinte pe care să le vândă la liceul «Ghibu», iar cu banii adunaţi să-i ajute pe acei copii”, povesteşte Octavia Borş.

79 SINTEZA nr. 1, decembrie 2013 - ianuarie 2014

IMPACT-ul primordial Primul membru IMPACT de la „Onisifor Ghibu” a fost o profesoară de biologie, Anda Culişir, care a ajuns aproape din întâmplare la un training organizat de Fundaţia „Noi Orizonturi”. Era în primul său an de profesorat, la doar câteva săptămâni după ce intrase în sistemul de învăţământ: „La training m-a trimis directoarea adjunctă. Mi-a spus că a primit ceva mail de la o asociaţie care se ocupă de voluntariat. «Du-te tu, că eşti cea mai tânără», mi-a spus atunci. Şi m-am dus”, povesteşte Anda. Are 30 de ani, dar dacă o vezi în curtea şcolii şi nu ştii cine e, crezi că-i maxim pe-a 12-a. Deşi prima dată când a ajuns la training şi a văzut „nişte femei jucându-se” şi-a spus că nu va rezista o săptămână, cât durau cursurile de iniţiere în IMPACT, profa de bio a avut mai multe momente de „aha!” care-au făcut-o să rămână. „Nu v-aţi dorit niciodată să faceţi ceva bun?”, şi-a întrebat ea elevii după ce s-a întors acasă. Ba da, elevii îşi doreau. Însă a fost nevoie de vreo 10 întâlniri până când au găsit o cauză: „Până la urmă, o fetiţă a venit şi a spus că are o vecină care lucrează la un centru de zi şi că au probleme financiare – nu-şi permiteau nici măcar un prăjitor de pâine ca să-şi facă o gustare dimineaţa”. Aşa a început tot. „Ca să adunăm bani pentru cadourile de Crăciun, pe care ne-am gândit să le ducem am organizat de Halloween un târg de produse hand made. Noi eram doar 5-6 în IMPACT, dar s-au implicat imediat ceilalţi copii din şcoală, care au zis că vor şi ei să facă produse. Mi-a plăcut foarte mult tot ceea ce s-a întâmplat în ziua aia. Pentru că încă de la prima pauză s-a înghesuit tot liceul să cumpere. Până la pauza mare lucram deja la comandă”, povesteşte Anda.  


Portret de tânăr român Cercetările referitoare la problematica tinerilor în România post-1989 nu sunt foarte numeroase sau accesibile. Centrul pentru Studiul Democraţiei din Cluj a realizat în 2008 şi 2009 un sondaj de opinie care dezvăluie, totuşi, o serie de aspecte legate de valori, interese și practici ale tinerilor.

INFORMAŢIA

acasă xiune la Internet Deşi 91% au cone re cel ta ho ste pe it lător şi jumătate au că ientă fic su c es ii nu prim puţin o dată, tiner e culturi decât cele alt informaţie despre mericane şi despre rd-a europene sau no cea creştină. Doar nt alte religii decât e su astfel de referinţ 18,6% declară că . re urile şcola frecvente în curs

EXPUNEREA LA MASS MEDIA Tinerii preferă să vadă la televizor filme şi videoclipuri muzicale, iar când navighează pe Internet preferă să se angajeze în conversaţii online cu prietenii, să descarce muzică şi filme.

RELAŢI

ILE

De câtev a se întâln ori pe săptămâ n e baruri, la sc cu prietenii în ă, tinerii În gener cafea, în parc ş cluburi, i la cine a ma. destul d l, cercul de prie te e respond restrâns: major ni este enţilor a itatea u prieteni apropiaţi unul sau doi .

MENTALITĂŢIL

E

În anumite privi nţe, tinerii sunt extrem de conservatori: 65 „e mai bine pent % dintre ei cred că ru o ţară dacă to ată lumea împărtăşe şt 48% consideră că eșaceleaşi tradiţii”, şi „prea mulţi imigr reprezintă o am anţi eninţare la adre sa modului nostru de viaţă”.

RILE

TABUU  „Impacţii” clujeni în tabăra de educaţie prin aventură „Viaţa”, un program care se desfăşoară din 1999 în staţiunea Straja

80

SINTEZA nr. 1, decembrie 2013 - ianuarie 2014

ing ii resp , tiner re a e n e t m De ase nui mariaj în i sex u ideea ne de acelaş nu le este i r persoa ativ 55%) ş prietenii lo im ă x c o r a ee (ap 0%). entă id indifer mosexuali (6 o ar fi h


NEW

AG E

 Anda Culişir, la ora de Biologie

Reţetă pentru România Atunci, la acel prim proiect al clubului, profesoara de biologie a avut un alt moment „aha!” când a văzut cât de creativi sunt de fapt copiii. „Dacă era după mine, le-aş fi dus cadourile şi gata. Dar copiii au zis aşa: hai să le facem ziua mai frumoasă, dacă tot mergem. Să le organizăm o petrecere! Şi au început care mai de care cu idei despre ce putem face”. Au trebuit să treacă, însă, mai multe asemenea momente şi aproape trei ani până când Anda Culişir şi-a dat seama că IMPACT a schimbat-o pentru totdeauna: „N-am făcut niciodată voluntariat înainte. Nici nu aveam cum să fac, pentru că, pe vrema când eram eu în şcoală, nu se ştiau foarte multe despre asta. Dar acum n-aş mai putea trăi fără să fac asta”. Lucrând cu impacţii, ea a realizat un lucru foarte important: cel mai mare avantaj al acestor programe este că produce capital social, construieşte punţi între oameni; îi face pe elevi să interacţioneze între ei – cei de liceu cu cei din gimnaziu; cei de la secţia română cu cei de la secţia maghiară - , dar şi cu profesorii şi cu părinţii, creând o comunitate puternică în şcoală şi în cartier. „Mi se pare că asta-i reţeta succesului care trebuie aplicată şi în România. Că asta-i cea mai mare problemă: nu avem suficient capital social. De aia-i apatie, de aia-i lipsă de încredere, de aia-i lipsă de implicare, de informare....”. Principalul avantaj al tinerilor din IMPACT este că învaţă să-şi cultive abilităţile şi să-şi găsească mai uşor drumul în viaţă. „La IMPACT, ei experimentează viaţa de adult într-un cadru în care e ok să greşeşti. Devin mai echilibraţi. Nu mai trăiesc paradoxul opţiunilor, pe care-l trăieşte generaţia 81 SINTEZA nr. 1, decembrie 2013 - ianuarie 2014

mea. Ei ştiu să facă alegerile care li se potrivesc, nu stau să se frustreze, caută tot timpul o soluţie. Şi sunt dispuşi să întindă ei primii o punte către ceilalţi, devenind mici vectori de schimbare pentru cei din jurul lor”, explică Anda Culişir.

V de la Vendeta Efectul despre care vorbeşte profesoara de biologie din Cluj este consemnat deja în statisticile Fundaţiei Noi Orizonturi, care asistă la un fenomen interesant: din ce în ce mai mulţi părinţi se implică în activitatea de la club a copilului lor. „Deseori, părinţii susţin activitatea cluburilor IMPACT cu donaţii financiare sau materiale. Exemple: o familie a donat mobilier pentru dotarea unei toalete ecologice dintr-o școală de la ţară; o mamă s-a alăturat membrilor IMPACT și le-a pregătit masa într-o zi de curăţenie a unui parc. Există cluburi unde părinţi participă la ședinţe în cadrul cărora liderul-profesor IMPACT le povestește despre acţiunile de voluntariat ale clubului și rezultatele lor. Sunt părinţi care observă schimbarea în bine a copiilor lor și îi încurajează să continue să se implice”, confirmă Octavia Borş, care a absolvit Sociologia la UBB. Cum s-ar putea propaga acest efect în cercuri din ce în ce mai largi, în aşa fel încât să cuprindă întreaga societate? „În ce măsură o mână de cetăţeni activi, responsabili, integri, perseverenţi, solidari, curajoși schimbă România?”, răspunde Octavia tot cu o întrebare, „Nu știm, dar sperăm să o facă și muncim pentru asta”. S-ar putea ca, până la urmă, acesta să fie şi răspunsul care ar putea răzbuna toate încercările abandonate ale generaţiilor precedente. Poate că, într-o ţară în care nimic nu mai pare să aibă rost, voluntariatul este cea mai bună vendetă.  n


REPORTAJ Ţara lui Schlattner Eginald Schlattner trăieşte alături de alţi cinci „saşi de înmormântat” la Roşia, lângă Sibiu. Satul este locuit, în mare parte, de rromi, care la recensământ s-au declarat români. După 1990 nu a plecat odată cu familia şi cu celalţi 1.200 de saşi, în Germania. A rămas şi a început să le scrie. A scris în mijlocul viermuielii de tranziţie la masa lui din casa parohială,

de Ruxandra Hurezean foto Ciprian Butnaru

82

SINTEZA nr. 1, decembrie 2013 - ianuarie 2014

un fel de sanctuar pentru istoria saşilor transilvăneni, trei romane. Cărţile sunt trei „scrisori” mai lungi către lume, către cei pe care îi iubeşte. Acum, satul lui reînvaţă să trăiască, Eginald învaţă să îl ajute, iar lumea învaţă de la ei cum se poate reinventa. Acolo unde Europa nu a găsit o soluţie, sasul din Roșia aplică deja planul. Eginald şi România traversează împreună  purgatoriul istoriei. 


83 SINTEZA nr. 1, decembrie 2013 - ianuarie 2014


REPORTAJ

 Făgăraşul la orizont

 Biserica lui Schlattner

84

SINTEZA nr. 1, decembrie 2013 - ianuarie 2014


REPORTAJ

 Grădinile Roşiei de Sibiu

E

ste al 99-lea și ultimul preot la Biserica sașilor din Roșia/ Rothberg de Sibiu. În anii ’90 când au plecat sașii lui, 1.200 de suflete, s-a golit satul. El n-a plecat. I-au plecat rudele, familia. Au plecat soţia și fiica lui. I-a plecat o parte de suflet. Dar el a rămas.

România lui Eginald Schlattner

Pe mine Dumnezeu aici mă știe după nume, aici sunt mulţi oameni care au nevoie de mine și unii care mă iubesc.” Eginald Schlattner

 Urmăreşte on-line filmul autobiografic „Mănuşile roşii“, în regia lui Radu Gabrea

85 SINTEZA nr. 1, decembrie 2013 - ianuarie 2014

Eginald Schalttner are acum un câine, o biserică, o casă plină de cărţi, o fată de rromi refugiată la el într-o noapte, după multe bătăi din partea familiei, o călugăriţă care ocupă camera dinspre apus a casei, o fotografie a femeii iubite care stă pe un scaun pliant undeva pe dealurile Europei, are părul alb și un baston în mână. E ea, iubirea de departe. Are două hărţi la intrarea în casă, mobilă de sute de ani, cărţi ale filosofilor germani în original, are musafiri din toată lumea, prieteni pe tot Globul. Are amintiri, are dușmani, are resen­timente, are răni. Are o Gârlă plină de rromi, un sat complicat, o istorie dureroasă în spate și o istorie dureroasă în faţă. Dar are. Are puterea de a merge împotriva curentului, de a recunoaște trecutul când alţii îl ascund, de a spune mi-e dor atunci când alţii tac, de a spune iubesc România, când nici românii n-o mai fac. De a spune așa a fost când mi-a fost frică și eram slab. Când pușcăria mi-a luat capul. Așa a fost. Ţara lui Schlattner începe lin, cu un drum neted albit de soare, printre dealurile de la poalele Făgărașului. În umbra unei văi paște o turmă de vaci, pe creasta lui se reazămă de cer o cruce, iar dincolo, între două buze de pământ, se întinde bâlciul de Sfântul Dumitru. Miros de cai, de mici, de vată de zahăr, de încălţăminte la sac, adusă din Occident, miros de viaţă la o sărbătoare creștină, unde valea e plină de rromi. Satul e și el albit de soare. Biserica lui Schlattner răsare în mijlocul lui, ca un munte de piatră. Pe frontispiciul ei stă scris:  


REPORTAJ

 Alături de părintele Eginald, Carmen, îngerul său păzitor

Nu poţi face nimic pentru ceilalţi decât dacă-i lași să îţi atingă inima! Altfel, caritatea organizată, rece, nu valorează nimic! Organizarea înseamnă moartea umanităţii!” Eginald Schlattner

86

„Arată-mi Doamne, calea”, are doi copaci seculari de-a stânga și de-a dreapta ușii, ca doi îngeri. A fost ridicată de ţăranii sași la 1225. Abia puseseră sarsanalele jos, aveau de tăiat pădurile pentru sate, pentru drumuri, aveau de arat ogoarele, de construit case, de hrănit animale și, cu aceleași mâini, au găsit putere și răgaz să ridice ziduri groase de biserică. Vânturile și ploile, vre­mu­rile și războaiele nu le-au dărâmat. De aproape o mie de ani. Printr-o portiţă discretă, dinspre biserică, intri în curtea casei preotului. Acolo au trăit preoţii sași de 500 de ani încoace. Ani, ani, ani. Eginald Schlattner apare în pragul casei. Are părul alb, bogat, în el se reflectă lumina dimineţii. Preotul întreabă de un piaptăn, pe lângă el, ca o umbră își face loc Carmen, cea refugiată într-o noapte de frica bătăilor din Gârla rromilor. Carmen zâmbește tot timpul, îi spune că nu găsește piaptănul, dar îi aranjează „bumbii” de la vestă. Câinele Pirandela ni se încurcă printre picioare, găsim cele mai bune locuri la soare în curtea caldă a preotului lutheran din Roșia și ne așezăm. Nu stăm bine. Toţi ne gândim la altceva. Îmi trec prin minte cuvintele grele ale unor scriitori supăraţi pe el. Ale unor cunoscuţi. Îi reproșau că i-a trădat când era în închisoarea comunistă, cu 50 de ani în urmă. A fost torturat și condamnat pentru că participase la un cenaclu literar la Cluj. În cărţile lui, Eginald Schlattner mărturisește că a cedat torturii, dar n-a turnat la securitate. Văd cele patruzeci de pagini scrise atunci, sub tortură, ca pe delirul unui om înnebunit de chin. Apoi îi văd cărţile, filmele, scenele din familie, iubirile lui, temniţa, fragilitatea unui tânăr la 20 de ani. O văd pe Carmen și toată Gârla cu viermuiala ei în care preotul lutheran merge să dezlege ura, să dea pâine, să trimită copiii la școală. Îl văd mergând în închisori, la Aiud, Gherla, Rahova, să-i asculte pe cei care-i cer ajutorul. Văd purgatoriul. Văd toată România.

SINTEZA nr. 1, decembrie 2013 - ianuarie 2014

 Rromii şi-au construit casele, pitice, dar “săseşti“

„Fă în aşa fel încât suferinţa să părăsească locul”

L

a Biserica lui Schlattner mai sunt cinci sași de înmormântat, iar în toată Roșia mai puţin de zece. Din cei 200 de mii câţi erau la sfârșitul celui de-al doilea război mondial, mai sunt 12 mii de „sași curaţi” în toată România, mai puţini decât erau doar în Sibiu, 24 de mii înainte de revoluţie. „De ce n-am plecat și eu? Pe mine Dumnezeu aici mă știe după nume, aici sunt mulţi oameni care au nevoie de mine și unii care mă iubesc. Nu pot pleca pentru că numai aici sunt identificat cu etnia mea, eu sunt recunoscut ca fiind ceea ce sunt, numai aici. În Germania n-ar fi așa. Identitatea mea nu rezidă numai în intramuros, istoria mea este și cum mă recunosc ceilalţi, ce acceptă și confirmă ceilalţi că aș fi: sas din Ardeal! Celor plecaţi în Germania li se spune ţigani din România sau, în cel mai fericit caz, români. Ei nu sunt acceptaţi ca nemţi-nemţi, pentru că nici nu sunt, dar nu mai sunt nici sași. Iar noi le spunem pe aici, sașii de vară. Vin, stau pe bănci la soare și pleacă. Eu nu pot pleca, aici am multe de făcut. Și Dumnezeu, le-am spus la televiziune în Germania, și Dumnezeu în România este foarte ocupat! Aici, în Vest, voi v-aţi planificat tot destinul, la voi nu stă Dumnezeu, că se plictisește, dar la noi are de lucru de nu-și vede capul! Am o deviză: Nu părăsi locul suferinţei, ci fă în așa fel încât suferinţa să părăsească locul acela.” Saşii, aflăm că sunt cam de trei feluri: saşi care au plecat şi li se spune „saşi de vară”, saşi care au rămas precum Schlattner în Roşia, Hans în Richiş sau Caroline în Viscri şi care schimbă lumea din jurul lor şi saşi care nu mai vin şi vorbesc urât despre România ca să-şi justifice refugiul.

Ambasador al României „România nu este nici albă, dar nici neagră”, spune Eginald Schlattner numit din 2002 ambasador cultural al ţării noastre. „Doar


REPORTAJ

 Eginald Schlattner: România mi-a dat voie să fiu neamţ

dacă recunoști exact așa cum ești, ai șansa ca ceilalţi să nu greșească atunci când te judecă. Mie nu-mi plac clișeele și România este văzută în clișee negative. Dacă spui stradă, străinii înţeleg: câini, copiii străzii, gropi. Toate conotaţii negative. De câte ori merg în Occident să vorbesc despre România, îi supăr pe toţi. Eu le spun: intrarea României în Europa a fost benefică, pentru că de la Europa învaţă democraţie, și asta e bine tot pentru Europa! Își poate imagina altfel o ţară mare de pe teritoriul ei? Am aici o biserică mai veche decât Berlinul, când în mlaștinile Germaniei cântau broaștele, noi cântam nemţește și ne rugam latinește în biserici. Aici, în Transilvania! Europa poate lua lecţii de la România. Eu am copilărit în Făgăraș și acolo erau patru biserici diferite, duminica porneau patru șiruri de oameni fiecare spre biserica lui. Iar aici, ascultaţi, se aude clopotul de la ortodocși, eu am biserică de aproape o mie de ani, mai jos sunt alte două biserici, baptistă și iehovistă. Unde mai vezi așa ceva? La școală am învăţat nemţește, am făcut română doar două ore pe săptămână din clasa a treia. Eu am putut să-mi scriu cărţile în germană pentru că România mi-a dat voie să fiu neamţ. M-a lăsat să fiu eu însumi. I-am spus ministrului Schily când a fost aici, degeaba încercaţi să faceţi din cele trei milioane de turci nemţi, veţi avea un mare eșec. Nu vor fi nici nemţi, nici turci! Luaţi aminte de la România, în Dobrogea există școală unde se învaţă turcește și nu sunt trei milioane, imediat patru! Eram la televiziunea publică din Germania și am fost întrebat care este contribuţia României la sufletul Europei? Imediat n-am știut ce să spun, am ocolit răspunsul, apoi am spus: spiritualitatea ortodoxă! Au sărit toţi, cum așa ceva? Dar noi suntem catolici! Și le-am spus, dragilor, în România, Dumnezeu stă cu Ion și cu Gheorghe la masă, cum stau eu cu voi acum, poţi să pui mâna pe el! Este tangibil. Românul are prin credinţa lui 87 SINTEZA nr. 1, decembrie 2013 - ianuarie 2014

ortodoxă un fel aparte de a se apropia de Dumnezeu care îl face special, și asta este contribuţia lui la sufletul Europei! Uitaţi-vă cum în Moldova și Oltenia stau fântânile la poartă să împartă apa, jumătate pentru el, jumătate pentru ceilalţi. La voi nu vezi așa ceva. Iar băncuţele la poartă, sunt două, faţă în faţă, ca să vină și vecinul la o poveste. E o deschidere spre celălalt, exact ce a uitat occidentalul să facă. Și asta are ca suport spiritualitatea ortodoxă! Am să vă rog să vă uitaţi la felul în care sunt construite bisericile noastre, cea ortodoxă și cea occidentală. Cea occidentală are o axă longitudinală care face cruce cu turnul de la intrare, are ca element central răstignirea, momentul sacrificului. Pe când biserica orientală are cupola, un punct central și în jurul ei tot restul construcţiei, iar când ridici privirea vezi sus, un Iisus înviat, senin. Ei au ca punct central învierea, speranţa. Asta aduce România la sufletul Europei: mai multă credinţă în viaţă!”

Divergenţe „Eu nici cu Luther nu sunt întru totul de acord, am unele divergenţe”, mărturisește preotul. „Așa că îmi permit să spun despre Biserica Ortodoxă că greșește prin pompa ei, prin bogăţiile pe care le afișează. Nu poţi veni îmbrăcat cu straie aurite ca împăraţii bizantini în faţa amărâţilor care n-au ce mânca! Și le spun adesea, fraţilor, nu doar cântat, mai trebuie și făcut! Fă ceva pentru oameni și vei fi aurit și poleit de Dumnezeu! Mă uitam la televizor, la procesiunile acelea enorme cu moaște și popor. M-am întrebat adesea, dacă ar fi să vină, să coboare din nou Iisus, s-ar pogorî acolo, la acel sobor de preoţi în haine de lux? Poate că da și nu pentru ei: dacă există o singură bătrână venită tocmai de la Craiova, care muncește cu sapa în mână toată ziua și are durerea în oasele ei obosite, sărută racla cu moaște și-i trec durerile, atunci Iisus înseamnă că s-a pogorât chiar și numai pentru ea!”  

Şansele României Eginald Schlattner este atent la toate. Răspunde la telefon când îl caută televiziunile şi ziarele occidentale, chiar şi noaptea. Ne mărturiseşte că jurnalul de la ora opt este „slujba de seară” pentru el! Este lucid şi optimist: „Avem nevoie de o elită ponderată. O elită curajoasă, care să înfrunte conformismul, să înfrunte minciuna. Avem nevoie de o istorie scrisă corect, onestă. Doar pe adevăr poţi construi. Nu-mi plac cei care se plâng că s-au născut români, dar nici cei ca Vadim care se bat cu pumnul în piept că ei sunt cei mai tari. Să vă spun ceva: de exemplu, nu ştiu dacă proiectul Roşia Montană este bun economic, 500 de locuri de muncă şi o redevenţă nu e cine ştie ce, nu ştiu dacă face mult rău mediului, deşi un lac de cianuri nu e puţin lucru, dar ştiu că ce s-a întâmplat acum, faptul că au ieşit mii de oameni în stradă, nu pentru un drept bănesc, ci pentru o idee, pentru viitor, ceva dincolo de un interes egoist, este speranţa noastră. Aceasta mă face să spun că avem la ce spera!”


REPORTAJ

Spre seară, la tihna unui ceai Peste grădină se ridică umbra înserării, iar Eginald Schlattner își întrerupe povestea. Intrăm în casă. Miroase a busuioc, a lemn vechi și a carte. Ne arată camera cu instrumente muzicale, pe care n-a mai folosit-o nimeni de când i-a plecat soţia. Este prima încăpere în care ne duce, ca într-un loc de pelerinaj. Apoi ne așezăm lângă sobă, în salon, iar Carmen pune de ceai. Între timp sosește și Petrișor. Carmen și preotul își fac semne pe la spatele nostru, înţeleg că e vorba despre bani. Discret, Petrișor primește banii pentru abonamentul la autobuz, ca să mergă la Sibiu, la liceu. Face școala de mecatronică! (Vă las să aflaţi singuri ce e asta!) De 15 ani încoace, Eginald Schlattner face rost de bani (numai Dumnezeul sasului știe de unde!), vreo 42 de euro pe lună de fiecare, pentru 25 de elevi care urmează liceul sau facultatea la Sibiu. Așa îi împinge pe spirala sărăciei în sus, ca să scape!

Exorcizarea suferinţei Îl privesc îndelung. Are 80 de ani și merge în pușcării să-i consilieze pe cei care-l cheamă, este preot misionar în penitenciare, plătit cu leafa de 800 de lei pe lună. Merge acolo unde i-a fost frântă tinereţea, în locul unde-l năpădesc amintiri dureroase, ca într-o procesiune repetată de exorcizare a suferinţei. Nu v-a fost greu să revedeţi celulele, gratiile, să auziţi cheile închisorii? îl întreb într-un moment de liniște caldă, lângă lampă, când se făcuse deja seară de tot. Eu sunt slabă și fricoasă, evit locurile care mi-au produs răni. Se uită la mine, „Și eu sunt slab și fricos, din cauza asta am pierdut și o mare iubire, dar mi-am adunat toate puterile pentru că era nevoie de mine, primisem deja vreo trei circulare de la Episcop și nu mai era nimeni care să facă asta. Îmi e greu, desigur, nu vă pot spune cât de greu... dar eu știu ce înseamnă pușcăria și sunt în măsură să-i ajut. Nu-mi place că se plâng mai mult cei care au dus-o bine, magistraţii, politicienii. le spun: găsește omule ce să faci cât stai în temniţă, folosește timpul ca să afli de la amărâtul de lângă tine tot ce îţi era străin, să afli cum trăiește el, ce necazuri, ce credinţe îl mână în viaţă, cum gândește, cum ia el deciziile, învaţă, învaţă, eu și de la un copil învăţ! E un univers care ţi se deschide, să nu fii surd și orb!” 88

SINTEZA nr. 1, decembrie 2013 - ianuarie 2014

 Colţul oaspeţilor

Duminica lui Eginald Schlattner

Liderul, în ziua de astăzi, nu mai merge în faţă, nu se oferă drept model. Nu spune: soldaţi, după mine, înainte marș!, ci soldaţi, înainte, marș! E. S.

A doua zi ajungem în curtea casei parohiale odată cu Felix, fratele preotului Schlattner, venit în vizită după o lună de absenţă, cu cele șase pisici ale vecinei și cu vreo cinci copii de rromi care se ţin unii de alţii. Degeaba îi întreb pe cine caută, că tac muţi de rușine. Preotul Schlattner o ia înainte și procesiunea după el. Pe drum ne spune că sașii lui bătrâni ajung mai greu la biserică şi de multe ori slujește pentru băncile goale și găinile clopotarului. Biserica este rece, dar luminoasă. Eginald ne arată steagul mai vechi decât descoperirea Americii și orga reparată de un elveţian, la care n-are cine să cânte. Apoi îi cheamă pe copii la el. Se roagă pentru ei și părinţii lor, îi cere lui Dumnezeu pace și pâine pentru ei. Face o pauză și-i întreabă ce înseamnă „pace” iar copii încep: să nu se bată, să nu se certe, și iar să nu se bată, să nu se sfădescă... Dar preotul le-o taie scurt: și nici voi să nu vă certaţi noaptea


REPORTAJ

Roşia, ca la facerea lumii Rothberg sau Dealul Roşu, adică Roşia de astăzi, are numele scris la intrarea în sat, atât în română cât şi în germană, deşi acolo mai trăiesc doar câţiva saşi. Are în total vreo şase mii de locuitori, din care 1.200 sunt copii. Are şi mulţi rromi, recunoscuţi ca rromi de localnici, dar care la recensământ s-au declarat români. Astfel că, doar Leila şi Carmen sunt ţigănci în Roşia! Povestea ţiganilor din Roşia nu e

în pat, că aveţi loc și câte doi! Copiii se uită la părinte uimiţi: oare pe asta de unde o știe? Apoi fug să se joace în curte cu câinele şi să primească prăjitură de la Carmen. El mai rămâne un moment în biserică. Parcă simţind ce gânduri ne bântuie se aşază la amvon și ne spune: „Dacă Dumnezeu te opreşte din drum, dacă nu te lasă să mergi mai departe, înseamnă că acela nu e drumul tău! Fără să fi fost arestat în ’57, la Cluj, biografia mea ar fi fost un dezastru! Dacă aș fi plecat cu toţi sașii în ’90 aș fi fost nefericit! Am mers împotriva vântului, dar am simţit că merg!”

Tu ce ai vrea să faci în viaţa asta? Eginald Schlattner primește vizitatorii de weekend. Vin cu sutele, cu autocarele, au numit asta „turism literar”. Îi invită în salonul lui, Carmen îi servește cu cafea și cozonac, le arată casa, construită în două etape, una veche de o jumătate de

mileniu, alta de vreo 300 de ani, le arată pendula care merge de 200 de ani fără întrerupere. Le spune cât de special e locul, Transilvania, România, ce e cu el aici. Tinerii se uită la el, poate cred că e învechit, dar pe drum gândul le fuge tot înapoi: E tare bătrânul! Scriitorul sas profită de pe urma acestui pelerinal la el, unde mulţi vin ca la ultimul mohican. Scoţienii au venit să vadă cum dispare un popor, poporul de sași al lui Eginald. Au venit și politicieni, inclusiv ministrul de Interne german, Otto Schily. La vizita lui, Eginald a cerut să se facă drumul până în sat. Și s-a făcut. A știut că era cel mai bun moment ca să ceară asta. Și nu pentru el. Apoi a venit o suedeză care-i citise romanele, Annette Wicken. E pedagogă de meserie. A dus-o la plimbare prin Roșia, de jos, unde stau rromii și la sfârșit l-a întrebat: ea cu ce să ajute? Eginald i-a spus: ai putea să faci o școală? Și suedeza a făcut-o. E o școală Waldorf pentru rromi, are încălzire centrală, săli

89 SINTEZA nr. 1, decembrie 2013 - ianuarie 2014

una obişnuită. Ei nu au venit din haosul migraţiei ci sunt ţiganii caselor, ei erau slugile saşilor. Stăteau dincolo de deal, într-un cătun, unde mergeam doar toamna, la Sf. Dumitru, ca să-şi repare bordeiele, să nu le intre şerpii. După plecarea saşilor, ei au venit în sat. Preotul Schlattner şi invăţătoarea Leila, dar şi soţia primarului, merg cât de des pot în satul de jos unde este cea mai mare densitate de rromi. Principala lor grijă este să-i ducă pe copii la şcoală.

moderne, bucătărie și dușuri. Copiii se roagă să fie lăsaţi să și doarmă acolo. După școală, Annette și mai mulţi prieteni ai ei, împreună cu sătenii, au ridicat o clădire pentru grădiniţă. Are parchet, încălzire prin podea, dormitoare, sală de mese și în total, vreo 110-120 de locuri. Au și profesori instruiţi la București. Leila Gabor a făcut facultatea acolo, a venit să vadă cum e la Roșia și aici a rămas. Înţelege filosofia bătrânului sas și lucrează împreună cu el: școala îi va salva pe rromii ei. Iar Eginald știe că prezenţa lui în Roșia poate să însemne beneficii pentru sat și trage cât poate pentru asta. Îl susţine pe primar, o sfătuiește pe soţia acestuia, îi duce pe vizitatori la Primărie, în speranţa că din toate astea se alege ceva. Despre el spune simplu: „știu că sunt ultimul preot aici, că totul se va nărui după mine, că bisericile vor ajunge cuibar pentru păsări, dar important e să mor înconjurat de oameni vii!” 


REPORTAJ DOCUMENT

90

SINTEZA nr. 1, decembrie 2013 - ianuarie 2014


REPORTAJ

P ORT RET

Eginald Schlattner

o viaţă de om

E

S-a născut la 13 septembrie 1933 în orașul Arad. A copilărit și și-a petrecut tinereţea în orașul Făgăraș printre etnii diferite: români, maghiari, germani, evrei, armeni și ţigani. După 23 august 1944, când România a întors armele împotriva Germaniei, toţi etnicii germani au fost declaraţi colaboratori ai lui Hitler. Tatăl lui, Felix Schlattner, a fost deportat în Rusia, la muncă silnică. În primăvara anului 1945, sașii și șvabii sunt expropriaţi. Nici familia lui Schlattner nu e cruţată, fiind azvârlita în stradă într-o noapte de noiembrie 1948. În perioada 1952-1953 Eginald a studiat timp de două semestre, la Institutul de Teologie Evanghelică la Cluj, după care a fost exmatriculat. El a declarat că în acei ani, era ateu convins, fiind adept al lecturilor lui Arthur Schopenhauer și Friedrich Nietzsche. A studiat timp de un semestru matematica și apoi, timp de 5 ani, hidraulica. În anul 1957, înainte de a-și susţine examenul de stat, a fost arestat din motive politice. A fost deţinut sub stare de anchetă timp de 20 de luni, iar în această perioadă a fost torturat fizic și psihic. Pentru a-l face să colaboreze cu autorităţile comuniste, a fost maltratat prin aplicarea tacticilor de bătaie și înfometare. Eginald Schlattner decide să colaboreze cu anchetatorii, declarând ulterior: : „A fost o decizie la limită, după luni de rezistenţă, pentru care îmi asum răspunderea.” După ieșirea din închisoare, autorităţile comuniste i-au oferit lui Eginald Schlattner oportunitatea de a pleca în Germania. „Toţi foștii deţinuţi politici au primit imediat pașaportul, pentru că regimul de atunci era mulţumit să scape de ei. Atunci, mie o voce interioară – n-am știut că era vocea lui Dumnezeu – mi-a spus: Nu pleca!“, declara el mai târziu.

91 SINTEZA nr. 1, decembrie 2013 - ianuarie 2014

Eginald Schlattner a lucrat mai întâi ca muncitor zilier la Fabrica de Cărămidă din Făgăraș, iar apoi ca tehnician în construcţii rurale și la calea ferata Deva-Brad. S-a căsătorit cu Susana Dorothea, o sibiancă în vârstă de 18 ani, iar în anul 1967 s-a născut Sabine Maya, singurul copil al familiei Schlattner (care trăiește acum la München). În anul 1969 i s-a îngăduit în cele din urmă să-și susţină examenul de stat în domeniul hidrologiei. În același an, Eginald Schlattner a reluat studiile teologice. După absolvire, din anul 1978, este pastor luteran în satul Roșia din judeţul Sibiu. A început să scrie în anul 1990, după ce tăcuse vreme de patruzeci de ani. A publicat trei cărţi în limba germană. Primul său roman „Der geköpfte Hahn” (Cocoșul decapitat), publicat în Austria și distribuit în întregul spaţiu germanofon a avut succes, fiind reeditată de mai multe ori și tradusă în opt limbi, iar ulterior, adaptată pentru cinematografie. În al doilea roman al său, „Rote Handschuhe” (Mănușile roșii), Schlattner descrie cu ton critic rolul său și „trădarea” la procesul politic de la Brașov, intentat unor scriitori transilvăneni la sfârșitul aniilor ‘50. După publicarea romanului a existat un puternic ecou în mai multe publicaţii din Germania și rolul lui Schlattner a fost discutat într-un mod foarte controversat. În a treia carte a sa, „Das Klavier im Nebel” (Pianul din ceaţă), Schlattner ne spune povestea de dragoste dintre un sas și o româncă. Este invitat să vorbească despre „poporul” lui pe cale de dispariţie peste tot în Lume. An de an, pleacă în voia­je de lec­tură în străinătate (Germania, Austria, Elveţia, Ungaria, Slovacia, Turcia, Portugalia, Franţa, dar şi în ţară). Obişnuieşte să spună: “Am câştigat convingerea că se doreşte ca vocea mea, această voce din Transilvania, să fie auzită, înainte ca germana ca limbă maternă să amuţească aici.”  n

 Cocoşul decapitat, 1998

 Mănuşile roşii, 2000

 Pianul în ceaţă, 2005


AMINTIRI PENTRU VIITOR Ziua Recoltei. Noaptea agriculturii româneşti de Marius Avram

Ce semeni, aia culegi, spune un vechi proverb românesc provenit din latină - Ut sementem feceris, ita metes. În cazul agriculturii româneşti, atât la propriu, cât şi la figurat, ceea ce se semăna se vedea toamna. Iar Ziua Recoltei era odinioară, dar şi acum, un bun prilej de bilanţ. 

92

SINTEZA nr. 1, decembrie 2013 - ianuarie 2014


AM I N T IRI

M

arcată încă din antichitate prin celebrarea roadelor pământului şi a zeiţelor Demetra, la greci, şi Ceres, la romani, Ziua Recoltei a fost continuată, sub o formă sau alta, şi în tradiţia populară românească. Apogeul ei ca importanţă imprimată la nivel de mase a fost în anii comunismului, când era marcată în ultimele zile ale lunii octombrie. Ziua Recoltei era în comunism o ocazie bună de a arăta lumii potenţialul agricol al României, prin raportarea de producţii foarte mari la hectar, cu mult peste realitatea din teren. Iniţial, demersul era unul pragmatic, pentru că prin producţia respectivă exagerată se garantau creditele externe ale ţării, dar ulterior a devenit o chestiune de fanfaronadă, făcută doar pentru plăcerea Tovarăşului. Din septembrie până în octombrie şi noiembrie, paginile ziarelor comuniste

PENT RU

VIITOR

erau pline de „telegrame adresate tovarăşului Nicolae Ceauşescu de către oamenii muncii din agricultură care raportau încheierea recoltării unor culturi şi obţinerea de producţii mari la hectar”. De asemenea, se transmiteau mesaje „de puternică mobilizare pentru înfăptuirea exemplară a obiectivelor economice în agricultură”. Sfârşitul toamnei şi încheierea recoltării producţiei agricole se sărbătoreau cu mare fast propagandistic în toată ţara. În Bucureşti şi în capitalele de judeţ, dar şi în alte mari oraşe, cu ocazia Zilei Recoltei se amenajau standuri cu produse agricole. Iniţial doar pentru expoziţie, dar după ce treceau tovarăşii de la partid sau preşedintele Nicolae Ceauşescu, şi populaţia putea să cumpere din camioanele dosite, venite cu produse agricole din diverse zone. În plus, era muzică, erau petreceri, distracţie şi voie bună.

93 SINTEZA SINTEZA nr. 1, nr. decembrie 1, decembrie 2013 -2013 ianuarie - ianuarie 2014 2014

Ceauşescu, ultima zi a recoltei De regulă, Ziua Recoltei era marcată printr-o vizită de lucru pe care Nicolae Ceauşescu o făcea într-un judeţ al ţării. Ultima sa astfel de vizită a fost pe 29 octombrie 1989, când el a marcat Ziua Recoltei în judeţul Brăila. Duminică 29 octombrie 1989, ziarul Scânteia titra pe prima pagină cu majuscule: „TOVARĂŞUL NICOLAE CEAUŞESCU, ÎMPREUNĂ CU TOVARĂŞA ELENA CEAUŞESCU, au început o vizită de lucru în unităţi agricole şi industriale din judeţul Brăila”. Tot pe prima pagină era un anunţ: „Azi, în jurul orei 10, posturile de radio şi televiziune vor transmite direct, din municipiul Brăila, adunarea populară prilejuită de vizita de lucru în judeţul Brăila a tovarăşului Nicolae Ceauşescu, secretar general al Partidului Comunist Român, preşedintele Republicii  


AM I NT IRI

PENT RU

VIITOR

 Îndemnuri de toamnă târzie în „Scânteia”

Socialiste România, împreună cu tovarăşa Elena Ceauşescu, şi de sărbătorirea Zilei Recoltei”. Vizita lui Ceauşescu era marcată de vizite mai mici, în diferite localităţi, la diferite obiective economice. Atunci, cu ocazia prezenţei în Brăila, Ceauşescu a vizitat şi o întreprindere agricolă de stat (IAS) din comuna Urleasca, pe care a distins-o cu titlul de Erou al Noii Revoluţii Agrare. Atmosfera era tipică pentru astfel de vizite, iar articolele de presă erau după acelaşi tipar, cu fragmente din discursurile lui Ceauşescu şi cu noi angajamente luate: „După ce a discutat cu numeroşi oameni ai muncii prezenţi la întâlnire, care l-au înconjurat cu un entuziasm deosebit, tovarăşul Nicolae Ceauşescu s-a adresat tuturor celor ce lucrează în această unitate agricolă: «Vă adresez cele mai calde felicitări pentru rezultatele obţinute în acest an, la toate culturile, de către întreprinderea agricolă de stat, ca, de altfel, de întregul judeţ. S-au obţinut rezultate bune, ceea ce demonstrează marile posibilităţi pe care le are agricultura noastră socialistă – de stat şi cooperatistă - precum şi posibilitatea ca toţi cooperatorii şi lucrătorii din agricultură să obţină recolte bogate şi venituri bune, contribuind astfel la dezvoltarea generală a ţării. Încă o dată vă adresez felicitări şi urarea de a obţine recolte şi mai mari. Am discutat cu directorul întreprinderii să se angajeze şi el, ca şi alţii, să obţină anul viitor o recoltă de 50 de tone de porumb, în medie, la hectar, şi o recoltă de circa 12.000 kg grâu – să meargă chiar spre 15.000 kg, în medie, la hectar. Consider că aveţi toate posibilităţile şi vă urez să obţineţi rezultate cât mai bune! Multă sănătate şi fericire, dragi tovarăşi!»”.

Ziarul Scânteia de luni 31 octombrie revine cu Ziua Recoltei şi cu vizita în Brăila a lui Ceauşescu, tot pe prima pagină, urmată de alte 4-5 pagini format mare. Sub titlul „ÎN PREZENŢA TOVARĂŞULUI NICOLAE CEAUŞESCU ŞI A TOVARĂŞEI ELENA CEAUŞESCU a avut loc, duminică, în municipiul Brăila SĂRBĂTORIREA ZILEI RECOLTEI”, ziarul Scânteia prezintă, tot pe prima pagină, şi faptul că judeţul Brăila primea, prin decret prezidenţial, titlul de „Erou al Noii Revoluţii Agrare”. Nicolae Ceauşescu decreta: „Articol unic: Se conferă titlul de Erou al Noii Revoluţii Agrare judeţului Brăila, care a obţinut pe întreaga suprafaţă cultivată o producţie medie de 9.110 kg grâu şi secară la hectar, 7.509 kg orz la hectar, peste 30.000 kg porumb ştiuleţi la hectar, 6.324 kg floarea soarelui la hectar, 6.300 kg soia la hectar, 80.950 kg cartofi la hectar, precum şi producţii mari la celelalte culturi vegetale, la legume, struguri şi fructe”. Pe aceeaşi primă pagină din 31 octombrie 1989 a ziarului Scânteia începea, sub titlul „CUVÂNTAREA TOVARĂŞULUI NICOLAE CEAUŞESCU la marea adunare populară din municipiul Brăila”, redarea integrală a discursului prezidenţial. Laude prezidenţiale, aplauze, urale: „Judeţul Brăila a obţinut în acest an recolte bune, iar la unele culturi se află pe primul loc în ce priveşte producţia la hectar. De altfel, fiind la sărbătorirea Zilei Recoltei – pe care o realizăm la Brăila - aş dori să menţionez cu multă satisfacţie că toate judeţele patriei, întreaga ţară, au obţinut în acest an recolte bune, la toate culturile. Avem pe întreaga ţară o producţie de grâu de peste 8.000 kg la hectar – şi, la această

94 94 SINTEZA SINTEZA nr. 1, nr. decembrie 1, decembrie 2013 -2013 ianuarie - ianuarie 2014 2014

cultură, Brăila a realizat peste 9.000 kg, ocupând locul I pe ţară”. Aplauze şi urale puternice, prelungite; se scandează îndelung „Ceauşescu – PCR”, „Ceauşescu şi poporul”.

„Superioritatea agriculturii socialiste” Cu mai slab spectacol propagandistic, cel puţin la nivel mediatic, a fost marcată Ziua Recoltei şi în anul anterior, 1988. Se pare că din cauza unor vizite în străinătate, Ceauşescu n-a sărbătorit Ziua Recoltei pe teren, în judeţe, dar a transmis un mesaj. În Scânteia de duminică 30 octombrie 1988, pe prima pagină apărea „MESAJUL tovarăşului Nicolae Ceauşescu adresat ţărănimii cooperatiste, lucrătorilor din întreprinderile agricole de stat, mecanizatorilor şi specialiştilor, tuturor oamenilor muncii din agricultură, cu prilejul ZILEI RECOLTEI”. Iată ce spunea Nicolae Ceauşescu în mesajul său: „Sărbătorirea Zilei Recoltei se înscrie ca un moment important în cadrul activităţilor desfăşurate de întregul nostru popor pentru înfăptuirea hotărârilor Congresului al XIII-lea şi Conferinţei Naţionale ale partidului privind realizarea tuturor programelor de dezvoltare economico-socială a ţării în actualul cincinal, sporirea contribuţiei agriculturii la progresul general al patriei, la ridicarea continuă a nivelului general de civilizaţie şi bunăstare al întregului nostru popor. Deşi în acest an condiţiile climatice nu au fost dintre cele mai favorabile, oamenii muncii din agricultură au obţinut producţii superioare, care asigură aprovizionarea corespunzătoare a populaţiei cu produse agroalimentare, precum şi satisfacerea altor cerinţe ale economiei naţionale. Este îmbucurător faptul că, în acest an,


PENT RU

VIITOR

Fototeca online a comunismului românesc

AM I N TI R I

 2 octombrie 1966. Membrii conducerii de partid şi de stat, cu prilejul sărbătoririi Zilei Recoltei (Bucureşti, Halele Obor)

peste 700 de unităţi agricole de stat şi cooperatiste au obţinut producţii mai mari de 5.000 kg grâu la hectar, iar circa 50 dintre acestea au depăşit 8.000 kg la hectar. (…) Realizările obţinute în acest an de unităţile agricole se stat şi cooperatiste demonstrează încă o dată, cu putere, marea superioritate a agriculturii noastre socialiste, capacitatea ţărănimii, a tuturor oamenilor muncii din agricultură de a obţine an de an recolte tot mai bogate, producţii sporite în toate sectoarele acestei ramuri de bază a economiei naţionale. (…) Ziua Recoltei trebuie să constituie pentru organele agricole şi pentru toţi oamenii muncii din agricultură un prilej de a examina cu maximă responsabilitate, în spirit critic şi autocritic, munca desfăşurată în acest an, de a trage toate învăţămintele necesare, atât din experienţa bună acumulată, cât şi din lipsurile şi neajunsurile care s-au manifestat, şi de a lua toate măsurile pentru ridicarea la un nivel superior a întregii activităţi şi a pregăti în cele mai bune condiţii recolta anului viitor. Sărbătorirea Zilei recoltei trebuie să ducă la intensificarea activităţii, la o amplă mobilizare a tuturor forţelor de la sate în vederea terminării, în toate judeţele şi în toate unităţile agricole, a strângerii recoltei de toamnă”.

Românii şi-au pierdut capacitatea de a se bucura Ilarie Ivan, inginer agricol, doctor în agronomie, face o paralelă între ceea ce însemna Ziua Recoltei pe vremea lui Ceauşescu şi ce a ajuns să însemne azi: „Sunt două componente. Prima e legată de ziua recoltei ca sărbătoare. Ea ar trebui să marcheze şi marca şi atunci terminarea campaniei agricole de toamnă. Pe vremea comuniştilor, 95 SINTEZA 95 SINTEZA nr. 1, nr. decembrie 1, decembrie 2013 -2013 ianuarie - ianuarie 2014 2014

Pe vremea comuniştilor, Ziua Recoltei se făcea la comandă. Tovarăşul dădea comandă, tovarăşul venea să verifice. Se dădea data, se comanda CAP –urilor să vină cu standurile cu produse şi fiecare să vină cu ce aveau mai bun.”,

Ilarie Ivan este inginer agricol, doctor în agronomie şi activează în domeniu de peste 35 de ani, dintre care 12 i-a prins înainte de revoluţie.

această sărbătoare se organiza cumva la comandă, solicitându-se conducerilor unităţilor existente atunci, IAS şi CAP, să vină fiecare cu standul de produse. Aceasta e deosebirea esenţială, că atunci se făcea la comandă. Partidul dădea comandă, tovarăşul dădea comandă, tovarăşul venea să verifice. Se dădea comanda, se dădea data, se comanda CAP –urilor să vină cu standurile cu produse şi fiecare să vină cu ce aveau mai bun. Acum, în perioada aceasta de capitalism avântat prin care trecem, de capitalism sălbatic, această zi a recoltei se leagă de o sărbătoare adevărată a celor două categorii de oameni din piaţă: a producătorilor de produse agroalimentare, care vin cu bucurie că şi-au terminat recoltarea şi că au un punct de vânzare în plus, şi cealaltă categorie care se bucură este pătura consumatorilor, care, fiind o abundenţă de produse, specifică în acea zi, sigur că preţul va fi un pic mai mic. Acum s-a diminuat ziua recoltei ca importanţă. Dacă până în 1989 nu existau hiper­ marketuri şi supermarketuri, toate erau produse de sezon care se terminau, cantităţile care se puneau atunci pentru iarnă erau imense. Deci, dacă-ţi puneai pe iarnă aveai, dacă nu, riscai în iarnă să nu mai găseşti. Acum şi în februarie, martie, în orice lună găseşti la hipermaketuri de la pepeni la struguri etc. Lucrurile s-au schimbat total. Ziua recoltei vrea să fie o sărbătoare a consumatorilor şi producătorilor, se condimentează cu un pic de muzică populară, cu produsele specifice de toamnă. Produsele cele mai atractive sunt mustul, tulburelul, pastrama, micii, fripturile de sezon”. El spune că Ziua recoltei, este în primul rând, un prilej de bucurie, dar că românii şi-au pierdut capacitatea de a se mi bucura: „Trebuie să spunem că această 


AM I NT IRI

PENT RU

VIITOR

 Merinosul de Mănăştur, rasă rezultată în urma cercetărilor ştiinţifice din cadrul Institutului Agronomic din Cluj

sărbătoare a zilei recoltei există în toate ţările. Am prins în Austria, în Germania nişte zile ale recoltei organizate cu un fast extraordinar şi condimentate cu aceleaşi cântece şi dansuri populare. Toată lumea mergea să consume produsele specifice. În sate din Austria când se organizează ziua recoltei se blochează circulaţia pe strada principală şi în centrul unei localităţi e plin de tarabe, produse culinare, dansuri. Pur şi simplu lumea dansează în stradă. Noi, românii, crispaţi de efectul economiei de piaţă, pentru că nu suntem pregătiţi pentru ea, am uitat să ne şi bucurăm şi aceasta este o componentă firească. Încă nu avem capacitatea de a ne bucura”.

Cercetare agricolă de nivel înalt Aurel Loşonti, fost cercetător în domeniul economic, cunoaşte foarte bine domeniul agriculturii, chiar a participat la realizarea de studii pentru conducerea ţării şi nu-şi poate închipui cum agricultura românească şi cercetarea din domeniu au ajuns în starea deplorabilă din ziua de astăzi. Spune că Ziua Recoltei era până în 1989 un bun prilej de a arăta rezultatele din domeniul producţiei, dar şi cele din domeniul cercetării agricole, unde românii excelau. Aurel Loşonţi a trecut în revistă, printre altele, activitatea de cercetare de la Turda, cercetarea de la complexul de creştere şi îngrăşare a porcilor din Bonţida, cea de ameliorare a rasei Bălţata românească făcută la Jucu, cercetările din mai multe domenii de la Institutul agricol şi soiurile de trandafiri ale lui Ştefan Wagner, care au încântat-o inclusiv pe Regina Angliei: „În fiecare an se sărbătoarea Ziua Recoltei, care era un prilej de bilanţ al activităţilor agricole şi care se solda întotdeauna cu nişte programe frumoase artistice, 96 96 SINTEZA SINTEZA nr. 1, nr. decembrie 1, decembrie 2013 -2013 ianuarie - ianuarie 2014 2014

Era o emulaţie de Ziua Recoltei pentru a se scoate în evidenţă rezultatele deosebite pe care le-a avut agricultura. Nu vreau să laud pe nimeni, dar au fost rezultate adevărate. S-a distrus totul şi nu s-a pus nimic în loc. N-a mai rămas nimic nici din cercetare şi astăzi trăim luând produse din import”,

Aurel Loşonţi are 81 de ani, este doctor în economie, a fost cercetător în domeniul economic, profesor universitar şi fost director în Banca Naţională şi în Banca Agricolă vreme de aproape 30 de ani, până în 1990.

care încheiau setul de sărbători ce dura două sau chiar trei zile. Pentru mine şi astăzi rămâne întipărită seriozitatea cu care se pregăteau aceste zile. În primul rând, Clujul era pentru Transilvania un centru deosebit de important, aici se găsea pregătirea agricolă de specialitate prin Institutul agronomic de atunci, care a creat nişte specialişti de mare valoare. Oamenii aceştia care au lucrat în cercetare au vizat domenii diferite. Staţiunea din Turda îşi prezenta aceste rezultate prin cercetări deosebite în domeniul grâului, dar şi în alte domenii. Întreprinderea de legume-fructe era deosebit de valoroasă, nu numai că vindea, dar şi crea soiuri, cercetătorii erau la Institutul Agronomic şi în special la Staţiunea pentru Cercetări Agricole, condusă de profesorul Oprea Ştefan. Acest domn a creat soiuri deosebite de legume, fructe etc. În domeniul florilor era un profesor renumit, Wagner, care pur şi simplu a fost decorat de regina Angliei pentru soiurile de trandafiri şi schimbarea culorilor lor. A creat soiuri, a fost o valoare care nu a fost apreciată. Ziua recoltei era un prilej de prezentare a cercetării ştiinţifice, care era deosebit de importantă. Altele erau legate de rezultate din domeniul producţiei. Cu această ocazie, la Ziua Recoltei se înmânau premiile pentru cei care aveau rezultate deosebite, era un moment pe care îl aşteptau agricultorii. Veneau din străinătate când se prezentau aceste rezultate, veneau din ministere. Era o emulaţie de Ziua Recoltei pentru a se scoate în evidenţă rezultatele deosebite pe care le-a avut agricultura. Nu vreau să laud pe nimeni, dar au fost rezultate adevărate. S-a distrus totul şi nu s-a pus nimic în loc. N-a mai rămas nimic nici din cercetare şi astăzi trăim luând produse din import”.


PENT RU

VIITOR Arhiva foto USAMV CLuj-Napoca

AM I N TI R I

 Profesorii şi absolvenţii institutelor agronomice erau cei obligaţi să salveze situaţiile create de exagerările care veneau odată cu Ziua Recoltei

Fraţii Petreuş şi Abba Ziua Recoltei era şi o excelentă ocazie propagandistică pentru conducerea de partid şi de stat. Importanţa mare a sărbătorii aducea cu ea şi o răspundere foarte mare din partea celor responsabili. Ilarie Ivan: „Când te apucai de o astfel de expoziţie, frica cea mai mare era să nu deranjeze, să-l supere cu ceva pe şeful mare care venea. Noi am avut un ministru adjunct, Todea Augustin, care apoi a fost şi director general la Cluj, şi urmare a unei expoziţii din Bucureşti a fost destituit imediat de Ceauşescu, pentru că era o ladă cu cartofi stricaţi”. Propaganda se concretiza în raportările exagerate pe care autorităţile judeţene le făceau în cazul producţiei agricole: „Unii ne-am opus raportărilor exagerate şi eram interesaţi să nu se mintă. Era o explicaţie logică: România s-a industrializat în perioada 1965-1975 pe credite luate de afară. Şi, la un moment dat, ca gaj al acestor credite, se pare că a stat producţia agricolă. Aste era una dintre explicaţii. Din nefericire, la un moment dat, s-a ajuns la un concurs de raportări, care judeţ să raporteze producţie mai mare. Îmi aduc aminte cum discutau colegii de judeţe cât să dea şi încercând să le apropie cât mai jos. În momentul când mergeau cu prima raportare, că noi avem atâta, li se spunea că nu se poate şi că trebuie să meargă la atâta. S-a ajuns la această absolută idioţenie a impunerii unor raportări ca să facă plăcere deşartă. Îmi este foarte greu să spun dacă Ceauşescu ştia, dar cert este că de la nivelul imediat sub el se impuneau aceste lucruri”. Ilarie Ivan arată că, până la urmă animalele, aveau de suferit de pe urma minciunilor legate de producţia agricolă: „Aceste cantităţi raportate în plus, adică minţite, erau depozitate în unităţi

socialiste, asta însemna IAS sau CAP. Zicea: du-te după ele. Cel la care trebuia să mergi zicea că n-are nimic. Atunci a început un balamuc care se usca pe bietele animale de la Avicola sau de la complexele de porci. În ce sens: dacă mie îmi dădea 50% repartiţie din cantitatea de porumb raportată, eu nu puteam să-i dau decât jumătate mâncare şi nu se dezvoltau. Încet-încet s-a ajuns la a pune în pungă doi pui. La ăştia li se spunea Fraţii Petreuş. Apoi lucrurile au „evoluat” ajungându-se la 4 pui în pungă, la care le zicea ABBA. Erau 4 pui cam la 300-350 de grame”.

Raportările care i-au scăpat de puşcărie Aurel Loşonţi îşi aminteşte că se cerea ca producţia raportată să fie chiar de trei ori mai mare decât cea reală şi că se făceau inclusiv glume pe această chestiune, glume care puteau să aibă consecinţe serioase: „Se umflau producţiile, au apărut glume, catrene. Era un profesor de la Turda, Tătaru. Se punea problema dublării producţiilor medii la hectar şi atunci a scos un catren. Zicea că, dacă merge acasă, îi spune soţiei următorul lucru în intimitate: «Draga mea, de vrei să vezi/ Asta-i fapta adevărată/ Cea pe care tu o crezi/ Este cea evaluată». Era vorba de evaluările acelea care trebuiau să fie făcute în agricultură. Tătaru a fost chemat la primul secretar că de ce umblă cu poveştile astea. Îmi amintesc că odată, la Gilău, era o producţie medie deosebit de bună, de 2.400 kg la orz şi a trebuit să se scrie în raport că a fost de 8.900. Îmi amintesc ce porcării au făcut o serie de judeţe. Era un prim-secretar Lungu, la Brăila, el a lut premiul pentru umflările acestea”. Raportările exagerate, mari şi înainte de termen, aveau şi efecte nebănuite. Se

97 SINTEZA 97 SINTEZA nr. 1, nr. decembrie 1, decembrie 2013 -2013 ianuarie - ianuarie 2014 2014

zice că unii ar fi scăpat chiar de puşcărie, spune Ilarie Ivan: „Era o goană ca fiecare să raporteze cât mai repede că a terminat de recoltat porumbul, să zicem. Era o poantă drăguţă: într-un judeţ s-a raportat de către conducerea PCR că s-a terminat recoltarea porumbului. La o săptămână după, nişte oameni au fost prinşi recoltând porumb şi să-i bage în puşcărie că au furat. Salvarea lor a fost ziarul respectiv, în care scria că în judeţul acela recoltarea porumbului se terminase”.

Operaţie pe conştiinţă Tot acest comportament duplicitar, crede Ilarie Ivan, s-a repercutat negativ asupra modului de a gândi al românilor, cu efecte care se simt şi acum: „Era o incapacitate a unor oameni să-şi impună punctul de vedere în profesie. Porumbul cu o anumită umiditate nu se putea batoza, nu se putea desface. Nici nu se puteau păstra ştiuleţi cu o umiditate mai mare de 40-50%. Totuşi, te obliga să-l recepţionezi. Erau foarte multe lucruri ciudate, care veneau din incapacitatea cvasimajorităţii specialiştilor de a-şi spune răspicat punctul de vedere. De asta, după părerea mea, suferă astăzi şi copiii noştri, tinerii de 25-30 de ani, care nu înţeleg şi nu ştiu ce este comunismul. Pentru că, în momentul în care te apuci să-i explici ce înseamnă comunismul, tu trebuie să-i explici copilului că de fapt nici tu nu ai fost suficient de vocal sau nu te-ai împotrivit unei măsuri proaste luate atunci. De teama de a răspunde în faţa copilului, de a-i spune că ai fost laş sau că pentru a-i asigura lui ziua de mâine, mi-a fost frică să risc să-mi pierd serviciul sau serviciul din Cluj şi să mă duc în Dobrogea sau altundeva. Atunci, marea majoritate a părinţilor nu le spun copiilor ce a însemnat de fapt comunismul, anume o distrugere a  


AMI N T IRI

atitudinilor de bază: faţă de el însuşi (i se spunea să facă aşa, omul ştia sigur că face greşit şi făcea cum i se spunea), faţă de proprietate (fiind proprietatea tuturor, socialistă, sau de grup la cooperatori, furtul de acolo nu se considera un păcat), faţă de muncă (ca să-i rupă pe bieţii deţinători de teren de cele 1-2 ha de teren s-au creat locuri de muncă în industrie, dar locuri de muncă false, s-au dus pe un strung câte 4-5 oameni, iar media de muncă era de 1-2 ore). Această dezobişnuire a oamenilor de a munci o simţim acum cel mai pregnant, când lumea aşteptă să vină cineva să le dea casă şi serviciu şi fără să muncească, să muncească cât muncea atunci. Aceasta este una dintre marile probleme şi marile drame ale poporului român, care a uitat să muncească”.

Hrana UE cea de toate zilele România n-a fost niciodată, aşa cum se spune, grânarul Europei, dar ar putea hrăni de circa cinci ori populaţia sa şi cam o cincime din toată populaţia de 500 de milioane de locuitori a UE. Se pare că mitul cu grânarul Europei s-a dezvoltat de la o întâmplare petrecută în 1938, când România a exportat cea mai mare cantitate de grâu din istoria sa, pe fondul unei crize mondiale a grâului, deşi producţia fusese şi atunci modestă şi ţara s-a confruntat cu o criză a pâinii, din cauza exportului masiv de grâu. Producţia medie agricolă a românilor la hectar este cam la jumătatea celei obţinută în UE, dar, cu toate acestea, potenţialul agricol este foarte mare datorită suprafeţei mari de teren pe care o deţine România. Ilarie Ivan a făcut un calcul şi a ajuns la concluzia că România ar putea hrăni circa 100 de milioane de locuitori, la o producţie agricolă situată la nivelul mediei europene: „România poate să hrănească, fără absolut nici o problemă 100 de milioane de oameni. Socoteala este extrem de simplă: dacă luăm 5 milioane de teren arabil cu producţia din UE, de 8 tone la hectar, fac 40 de milioane de tone de cereale. Consumul de cereale recomandat de OMS este de 0,4 tone şi dacă împărţim 40 de milioane de tone cât am putea să obţinem de pe 5 milioane de hectare din cele 9,4 milioane de hectare de teren arabil total al ţării... Din păcate, cei de acolo au vrut ca noi să fim piaţă de desfacere şi le-a ieşit pe deplin”. La un calcul similar a ajuns şi o comise de specialişti, prin 1975. Aurel Loşonţi a ajuns să lucreze la acea evaluare 98

PENT RU

VIITOR

pentru Ceauşescu, deşi nu fusese nici măcar UTC-ist, din cauză că bunicul său fusese ţărănist: „Am lucrat în perioada 1972-1975 la potenţialul economic al României, inclusiv cel agricol. Concluzia a fost următoarea: că avuţia naţională a României din 1970 este în stare să întreţină populaţia a încă două ţări ca România. Atunci aveam 22 de milioane de locuitori şi s-a apreciat prin studiu că putem să întreţinem o populaţie de 80-90 de milioane de locuitori. Am în faţă şi acum studiul şi ultima concluzie care a mers pe masa lui Ceauşescu. Am semnat acolo vreo 300 de specialişti”.

Agricultură socialistă după model american Agricultura românească a fost organizată, chiar în epoca lui Ceauşescu, după cea americană. Şi atunci, pe vremea tovarăşului, se pare că au fost şi cele mai bune rezultate, cu toate raportările fictive care se făceau. Ilarie Ivan este convins că soluţia ar fi şi acum refacerea exploataţiilor pe mari suprafeţe, în locul fărâmiţării actuale: „Paradoxul face ca rezultatele obţinute în agricultură în acea vreme a lui Ceauşescu să fie cu mult superioare celor de acum. Explicaţia este una simplă, anume că s-au realizat nişte exploataţii mari, fostele IAS, CAP-uri, pe suprafeţe mari, erau ingineri bine pregătiţi, am luat modelul american. Unul dintre foştii miniştri ai agriculturii din acea vreme s-a inspirat din agricultura SUA, pe modelul fermelor mari. Din nefericire pentru români, cu Legea fondului funciar, am distrus acele exploataţii, netransformându-le în asociaţii de tip capitalist, aşa cum există în toată lumea. Adică, eu îţi dau dreptul de proprietate asupra terenului, poţi să-l vinzi, să-l laşi moştenire, poţi să faci ce vrei, dar cu o singură condiţie: să-l laşi în tabla aceea, ca exploataţie. Asta a fost cea mai mare prostie pe care am făcut-o românii, am făcut-o la zdrăngănitul partidelor istorice, aţâţate de cei din UE, la care nu le convenea să intrăm cu exploataţi mari, că le puteam aduce perturbări pe piaţă”.

Sărăcie bio Soluţia – dacă mai poate să fie unaconstă în reîntregirea suprafeţelor agricole, crede Ilarie Ivan: „Ne putem reveni, dar foarte greu, fiindcă, între timp, noi am dat drumul tuturor multinaţionalelor să-şi facă fix în centrul oraşului hiper şi super marketuri, locul în care noi puteam să facem o piaţă

SINTEZA nr. 1, decembrie 2013 - ianuarie 2014

volantă şi să facem Ziua recoltei şi să-i aducem pe toţi producătorii agricoli mici din România să vândă. Împânzirea oraşelor cu supermarketuri este una din cel mai mari prostii, pentru că în toate oraşele din vest aceste supermarketuri sunt în exteriorul oraşelor. În acest fel va fi extraordinar de greu ca noi să realizăm cantităţi de produse agroalimentare cu care să intrăm în aceste supermarketuri, fiindcă ei nu vor face contracte cu 10.000 de furnizori pentru 10.000 de tone de ceapă, ci vor face cu 2-3 furnizori. Producţie se poate face pe terenuri mari. Soluţia asocierii este singura, dar şi aici ne izbim de zidul neîncrederii oamenilor”. O altă şansă ar fi chiar sărăcia românilor, faptul că ar putea să producă bio pentru că n-au banii necesari pentru achiziţionarea de îngrăşăminte chimice. Dar şi aici avem probleme: „Media de îngrăşământ e foarte mică la noi faţă de UE. Singura satisfacţie e că produsele româneşti obţinute de pe suprafeţele acestea mai puţin fertilizate sunt mai sănătoase, mai ecologice. Cea mai mare tristeţe o ai atunci când ştii că vine firma străină şi-ţi ia produsele acestea, cumpărate la preţ de produs convenţional, preţ mic, le duce în Franţa sau Germania, le prelucrează şi le vinde ca produse bio. Poate le şi reimportăm produsele noastre. Subiectul e însă foarte gingaş. În România, piaţa produselor bio este la nivel de max 5% din populaţie, adică acea populaţie care poate să dea de 2-3 ori preţul mai mare ca la produsul convenţional. Piaţa produselor bio în UE este de circa 15%. Dacă noi în România nu putem desface aceste produse bio, atunci singura soluţie ar fi să ai firme de produse bio, să-ţi iei agregate şi să ai un contract în ţările unde e mai mare procentul de astfel de consumatori, de oameni bogaţi. Trebuie să fii în stare să realizezi acele partide de export cu care să susţii câteva magazine de produse bio din Franţa, Anglia, Germania, Austria etc, cu un contract ferm şi respectând toate rigorile. Acest lucru este greu de realizat, pentru că un singur producător va fi foarte greu să fie în stare să ţină un magazin şi atunci este nevoie să se asocieze. Dar în momentul în care se asociază, este suficient ca unul să tragă nişte azotat de amoniu la leguma respectivă şi să aibă grave probleme acolo pe piaţă. Se verifică. Se face preverificare vreo 3 ani să nu se folosească chimicale, apoi se fac analize de laborator la produse”.  


PENT RU

VIITOR

Fototeca online a comunismului românesc

AM I N T IRI

 Cu toate raportările fictive care se făceau înainte de ‘89, rezultatele agriculturii româneşti de atunci au fost şi cele mai bune din istorie

Cruda realitate agricolă România are o suprafaţă agricolă de 14,8 milioane de hectare, dintre care mai puţin de 10 milioane sunt ocupate cu terenuri arabile. Consumul anual de fructe şi legume pe cap de locuitor în România este de aproximativ de 70 – 80 de kilograme, în timp ce media europeană atinge 90 – 100 de kilograme. Agricultura este cel mai vulnerabil sector al economiei româneşti, aproape 30% din populaţie lucrând în acest domeniu. Parcelele mici de pământ şi eşecul în adoptarea tehnicilor moderne în agricultură înseamnă că producţia din fiecare an este dependentă de capriciile vremii. Una dintre marile probleme ale agriculturii româneşti este evaziunea fiscală, evaluată la 2,5 miliarde de euro

anual în anul 2011. Suprafaţa agricolă a României a scăzut uşor de la un an la altul. Transferul terenurilor către sectorul forestier şi al construcţiilor a constituit cauza principală a reducerii suprafeţei agricole în ultimii douăzeci de ani. Agricultura României este departe de ceea ce se practică în Europa atât ca producţie, cât şi ca tehnologie. Produsele „made in România” sunt prezente în cantităţi mici pe piaţa externă, în timp ce importurile cresc de la an la an în perioada interbelică devenind un importator net, pe anumite segmente - exemplele cele mai concludente sunt carnea, fructele şi legumele. Problemele majore ale agriculturii din România sunt: lipsa unor investiţii majore în agricultură (nu atât din

99 SINTEZA nr. 1, decembrie 2013 - ianuarie 2014

cauza lipsei fondurilor de finanţare, ci mai degrabă din dificultatea accesării acestora), fărâmiţarea pământurilor, litigiile legate de proprietate şi tehnologia precară. Produsele româneşti nu corespund întotdeauna standardelor de calitate ale UE, ceea ce şi explică lipsa prezenţei pe pieţele externe, în timp ce mărfurile din import au invadat rafturile magazinelor autohtone. La mijlocul anilor ‘80, România ajunsese la o producţie de 8,5 milioane de tone de grâu (1988) şi 11,9 milioane de tone de porumb (1985), însă după căderea comunismului, infrastructura agricolă se află în paragină, sistemele de irigaţii au fost furate sau distruse, parcul de maşini agricole în mare parte casat, suprafaţa agricolă fiind extrem de fărâmiţată. (date wikipedia)


În aceeaşi secţiune: ÎN CĂUTAREA PĂSĂRII INVIZIBILE

106

Verde

Observarea păsărilor: de la pasiune la studiu ştiinţific Observarea păsărilor (birdwatching, eng.) este un fenomen foarte răspândit în special în rândul ţărilor din vestul Europei și din America de Nord. Activitatea, care pentru marea majoritate a celor care iau parte la ea este un hobby, presupune ieșiri periodice în natură pentru observarea speciilor de păsări în habitatul lor. de Cristian Domşa

foto Sebastian Bugariu, Societatea Ornitologică Română.

100 SINTEZA nr. 1, decembrie 2013 - ianuarie 2014


 Acvilă ţipătoare mică, Aquila poneorina

101 SINTEZA nr. 1, decembrie 2013 - ianuarie 2014


VERDE

C

el mai adesea, ieșirile au loc în zone cu concentraţii mari de specii și exemplare. Dar, în general, observaţiile au loc în orice fel de zone: fiind vorba de pasiune, un păsărar va nota speciile de păsări observate, indiferent de zona în care se deplasează (fie că deplasarea s-a făcut în mod special pentru observarea păsărilor, fie că deplasarea a avut cu totul alt scop). Pentru a înţelege situaţia din ţara noastră, este nevoie de o comparaţie. Dacă în unele ţări din vest (Marea Britanie, Olanda) numărul observatorilor este de milioane, în România, numărul persoanelor care au ca pasiune observarea păsărilor nu depășește cu mult, probabil, cifra de o sută. Iar dintre aceștia, numărul celor care participă sistematic în diferite proiecte de studiu al păsărilor este de câteva zeci. Această comparaţie a avut un scop: acela de a sublinia gradul redus al bazei de selecţie la care trebuie să te gândești atunci când vrei să implementezi un studiu la scară largă (ce are nevoie, adesea, de sute de observatori). De ce observăm păsările? Cred că primul răspuns este: din pasiune. Iar pentru că, așa cum știm cu toţii, datorită presiunii antropice, calitatea habitatelor naturale scade continuu – a fost nevoie de a da și o faţă pragmatică acestei pasiuni. Păsările oglindesc foarte fidel schimbările care au loc în natură: dacă habitatele lor se degradează, inevitabil apare un declin numeric. Astfel, prin evaluarea repetată și standardizată, putem ţine sub observaţie evoluţia numerică a efectivelor – și prin această acţiune putem detecta schimbările ce au loc la nivelul habitatelor. Pornind de la aceste

prezumpţii, efortul observatorilor a fost standardizat, au fost elaborate metodologii standard – și astfel au fost coagulate programele de monitorizare a speciilor de păsări. De-a lungul timpului, au luat fiinţă o gamă largă de astfel de programe la nivel european, care a început a fi implementate la început în ţările din vest și mai apoi în centrul și estul continentului. În România, primele programe de monitorizare a păsărilor implementate vizau speciile de apă migratoare care iernează la noi în ţară (raţe, gâște, corcodei etc.). Primele încercări au loc începând cu anul 1967, dar abia din anul 2000 încoace efortul este mai substanţial și constant (în prezent sunt aproximativ 200 de locaţii vizitate anual, răspândite uniform la nivel naţional). Acest program este coordonat de către Societatea Ornitologică  Sfrâncioc roşiatic, Română și este imple­men­tat în Lanius collurio colaborare cu Grupul Milvus.

102 SINTEZA SINTEZA nr. 1, decembrie nr. 1, decembrie 2013 - ianuarie 2013 -2014 ianuarie 2014

Un alt program de monitorizare a speciilor de păsări implementat la nivel naţional este cel de Monitorizare a Păsărilor Comune. Așa cum îi spune și numele, programul vizează speciile de pasări cu largă răspândire, comune, care cuibăresc la noi în ţară. Programul a fost început în anul 2006 de către Societatea Ornitologică Română, iar începând din anul 2007 este implementat în parteneriat cu Grupul Milvus și Universitatea „Babeș–Bolyai”. Principiile care stau la baza acestui program de monitorizare sunt simple: sunt colectate date numerice despre speciile de păsări în mod sistematic, folosind aceeași metodologie, din mai multe locaţii distribuite uniform la nivel naţional; aceste observaţii sunt repetate periodic, anual, pentru un timp îndelungat; schimbările numerice surprinse la nivelul speciilor de păsări vor oglindi situaţia din natură: dacă habitatele lor se degradează, va exista un declin. 


VERDE

 În România, primele programe de monitorizare a păsărilor implementate vizau speciile de apă migratoare care iernează la noi în ţară (raţe, gâşte, corcodei etc.)

Specii agricole (n=16)

140 120

Specii forestiere (n=6)

100 Alte specii (n=20)

80 60 2007

2008

2009

2010

2011

2012

Un exemplu de date de tendinţă este prezentat în graficul alăturat. Sunt prezentate evoluţiile numerice ale speciilor de păsări pe baza datelor programului Monitorizarea Păsărilor Comune, de la începutul acestuia, până în anul 2012. Speciile sunt grupate pe tipuri de habitate (roşu – specii agricole, verde – specii forestiere, albastru – specii generaliste). Liniile corespunzătoare urmăresc evoluţia numerică a populaţiilor acestor specii. Atunci când în grafic se poate vedea o tendinţă descrescătoare continuă şi susţinută – înţelegem că există o problemă.

103 SINTEZA nr. 1, decembrie 2013 - ianuarie 2014


VERDE

S

e poate pune întrebarea: la ce pot fi folosite informaţiile obţinute prin derularea unui astfel de program? În primul rând putem detecta schimbările majore în populaţiile speciilor ţintă. Dacă apare un declin, cu siguranţă acesta reflectă imaginea globală a speciei respective la nivel naţional. În al doilea rând, putem încerca identificarea cauzelor care au dus la instalarea declinului (exemplu: practici agricole neconforme cu cerinţele ecologice ale speciilor). Iar în cele din urmă, aceste rezultate constituie o armă foarte puternică în acţiunile de lobby – influenţarea deciziilor instituţiilor centrale (guvern, ministere de resort). Politicile de mediu nu pot fi influenţate decât cu evidenţe foarte solide – iar datele colectate în astfel de programe la nivel naţional pot furniza aceste date. Există însă și o latura mai dificilă în implementarea unor programe precum cele descrise în paragrafele de la început. Numărul extrem de redus (comparativ cu alte ţări din Europa) de specialiști care se pot implica în astfel de programe de nișă își spune cuvântul. În timp ce în ţările din vestul și nordul continentului observarea păsărilor poate fi considerată deja o tradiţie (există o comunitate foarte solidă, există întâlniri, manifestări, festivaluri), în România lucrurile sunt abia la început. Și firave, pentru că societatea românească nu are tradiţie în pregătirea de persoane bune cunoscătoare ale naturii (indiferent de ramura de interes: botanică, zoologie etc.). În plus, aceste programe sunt implementate prin voluntariat – cei care participă, contribuie din pasiune. Însă, în ultima vreme, ideea voluntariatului a început să se extindă și în societatea românească, tot mai multe persoane fiind implicate. Iar dacă putem insufla și altora pasiunea pentru cunoașterea naturii, cred că putem privi optimiști către viitor. n

104 SINTEZA nr. 1, decembrie 2013 - ianuarie 2014


VERDE

Cristian Domşa, ecolog, specialist GIS. Este parte a echipei SOR din anul 2003, dupa ce a absolvit Facultatea de Biologie la Cluj Napoca. In cadrul SOR lucrează la prelucrarea datelor colectate în teren în diferite proiecte şi analiza datelor spaţiale. Ajută la coordonarea programelor Monitorizarea Păsărilor Comune şi Numărătoarea de Iarnă a Păsărilor Acvatice. Este interesat de modelarea spaţială a distribuţiei speciilor. Ar prefera mai mult timp în natură decât în fata calculatorului, iar printre păsări favoritele sunt ciocănitorile.

 Măcăleandru - Erithacus

 Ciocănitoare pestriţă mare - Dendrocopos major

 Presură galbenă - Emberiza citrinella

105 SINTEZA nr. 1, decembrie 2013 - ianuarie 2014


VERDE

NATU RĂ

de Alexandru Stermin

În căutarea păsării invizibile

E

ra anul 1859 când, cu „Originea speciilor”, Darwin a schimbat lumea şi a rămas până astăzi una dintre cele mai marcante personalităţi din istorie, dar asta după ce, cu douăzeci de ani în urmă, s-a încumetat într-o călătorie în jurul Lumii. Într-o lume a diversităţii de forme, culori şi comportamnte a încercat să găseasă un element comun, o lege care, chiar dacă e greu şi de imaginat, a coordonat şi coordonează şi astăzi diversitatea viului. Nu avea cum să înţeleagă lucrurile dacă nu le cunoştea, nu avea cum să schimbe lumea şi să-i ofere o nouă perspectivă, dacă nu punea mâna pe ciocul păsărilor lui celebre, pe ţestoasele bătrâne şi pe rocile scoase la lumină de freamătul Pâmântului. Nu a fost primul care a plecat să cunoască, înaintea lui, cu mai bine de două secole, majoritatea expediţiilor ce plecau spre locuri îndepărtate, de aici, din Europa, aveau la bord pictori şi desenatori care aduceau cu ei reprezentări ale lumii pe care o descopereau. În acest fel, naturalişii de pe Vechiul Continent au luat pentru prima dată contact cu lumea fascinantă a păsărilor din Australia, Africa şi America. Ei au fost cei care au deschis drumul lui Darwin şi până la urma urmei al fiecăruia dintre noi, căci n-ai cum să rămâi dezinteresat faţă de o idee, atâta timp cât vorbește şi despre tine.

Calitatea de a nu rămâne plictisiţi A fost nevoie de călătorii lungi, sute de ani şi minţi luminate ca să apucăm să ne înţelegem măcar un pic pe noi şi lumea din jurul nostru. Avem impresia acum că ştim multe şi că am descoperit aproape tot aici pe Terra şi ne uităm tot mai mult spre cer, făcând deja unul sau mai mulţi paşi pe Lună, cu alte întrebări despre noi şi lume. E firesc, ţine de natura noastră, de una din calităţile cele mai de nepreţuit cu care ne-a înzestrat selecţia, capacitatea noastră de a nu rămâne plictisiţi. Însă uneori, nu ne dăm seama că au mai rămas şi aici locuri despre care ştim foarte puţine, sunt la un pas de noi şi ascund unele răspunsuri deschizând în acelaşi timp porţi spre noi întrebări. Un astfel de spaţiu sunt mlaştinile întinse acoperite se stuf, locuri despre care nu ştim încă foarte multe şi nici nu prea mai avem timp să aflăm, căci se pierd rapid, transformate fiind în câmpuri deschise, drenate de nevoia noastră de a ne extinde culturile, pe solurile atât de fertile rămase în urma desecării lor.

Acum 50 de milioane de ani Aici locuiau, cu mult înaintea noastră, acum mai bine 50 de milioane de ani, cârsteii şi cresteţii, păsări care îşi duc viaţa în desișulul de nepătruns al stufului, la baza vegetaţiei, pe mâl. Se curtează, cuibăresc şi îşi cresc puii. Lumea păsărilor din stuf este una de taină. Densitatea vegetaţiei nu îţi prea oferă şansa să vezi păsările, dar nici

106 SINTEZA nr. 1, decembrie 2013 - ianuarie 2014

ele nu ajung să se privească prea des, căci din mijlocul sau din marginea stufului este imposibil să vezi ce se află la jumătate de metru în faţa ta. Cu toate acestea, păsările de aici se cunosc foarte bine unele cu altele, chiar dacă se întâlnesc foarte rar, căci în acea lume, singurul mod eficient de a comunica cu ceilalţi este cântecul. Şi astfel, cu ajutorul cântecului îşi găsesc şi curtează perechea, comunică atunci când îşi construiesc cuibul, îşi îndrumă puii şi povestesc cu vecinii lor, aflând dacă vreo altă pasăre din specia lor, sau din altă specie a îndrăznit să le calce teritoriul şi să le mănânce insectele, viermii şi păienjenii din teritoriul lor. Din cauza habitatului lor aproape imposibil de străbătut şi al vieţii lor ascunse lumea ştiinţifică ştie foarte puţine despre aceste păsări. Tragedia lor este că sunt într-un declin continuu, declin cauzat de fragmentarea habitatelor specifice, de dispariţia acestora şi e neştiina noastră, a celor care am vrea să facem ceva, dar nu ştim ce... căci nu ştim care sunt nevoile lor principale.

Se ascundea în inima Transilvaniei Chemarea necunoscutului din stuf, misterul ce învăluie aceste specii şi dorinţa de a face ceva pentru a proteja aceste aripate m-au mânat, timp de patru ani, în stufărişurile, încă întinse, din Câmpia Fizeşului. Așa am descoperit că, una din specii, cârstelul de baltă, cuibăreşte în trestie,


VERDE

iar cresteţul cenuşiu în papură. În felul acesta, cele două specii își împart nişa, fără a se deranja prea mult una pe cealaltă. Dar preferinţa pentru păpuriş a cresteţului cenuşiu s-a dovedit a-i fi fatală, aici în inima Transilvaniei, căci am observant că lacurile se colmatează continuu şi că acest fenomen a început odată cu tăierea pădurilor de pe dealurile din jur. Tăind pădurile, toate aluviunile de pe deal sunt aduse în lacuri, iar nivelul apei scade de la un an la altul. Am văzut cu toţii că la malul bălţii, acolo unde nu este apa aşa mare, creşte stuful, iar pe măsură ce ne îndreptăm spre largul lacului, odată ce apa depăşete jumătate de metru apare papura, formând acolo habitatul preferat de cresteţul cenuşiu. Ei bine, astăzi, atât s-au colmatat lacurile încât încet, încet papura este înlocuită de stuf, iar păpurişurile dispar cu timpul. Aşa s-a întâmplat la Stufărișurile de la Sic, la lacul Legii şi la alte lacuri din Câmpia Fizeşului. Dar odată cu păpurişul, dispare şi cesteţul cenuşiu, care nu îşi mai găseşte locul prielnic pentru hrană şi cuibărit. Şi toate acestea, pentru că am tăiat şi tăiem pădurile. Uite aşa, de acolo, din inima bălţii, mi-am dat seama cât de legate sunt toate cu toate şi cum aceste păsări ale păpurişelor şi stufărişurilor trăiesc de fapt aici şi din pricina pădurilor ce le înconjoară lacurile.

m-am îndoit de veridicitatea acestor observaţii, însă am încercat să găsesc ceva mai concret. În acest fel am ajuns la colecţiile a 15 muzee din ţară şi ale celui din Viena. Doar în şase din aceste muzee am găsit specimene de Porzana pusilla colectate din România, din care am avut posibilitatea să examinez direct 10 exemplare din patru colecţii. Surpriza a fost să descopăr că nouă au fost greşit identificate, fiind în realitate Porzana parva, în timp ce unul nu a putut fi determinat datorită culorii deteriorate şi a unor remige lipsă. Acest fapt mi-a crescut scepticismul asupra modului în care au fost determinaţi cresteţii în observaţiile găsite prin articole, şi asta, pentru că, tot răsfoind, am găsit o poveste în care Otto Koeing fotografiază câteva exemplare de Porzana pusilla, în vegetaţia celui mai mare lac de stepă

Confundată în toate muzeele lumii Însă tot aici, în 3 mai 2010, pe la ora zece seara, pe podeţul de la Sic, am auzit cântecul cresteţului mic. Pentru că nu am avut cu ce să îl înregistrez, singura dovadă a acestei întâlniri sunt amintirile mele. E firesc că, dacă eu mă îndoiesc, oarecum, de observaţia mea, să aveţi şi voi reţinerile voastre, la cât de rară pare sau este această pasăre. Din seara aceea, am căutat, nu să mă conving de realitatea experienţei mele, ci de adevărul pe care ea îl pretindea: este, a fost şi ar putea să fie Porzana pusilla acolo. Cresteţul mic. Am căutat atunci în ce au scris alţii şi am citit cum că Otto Herman, pe la 1871, o găseşte cuibărind la Geaca, lângă Sic şi Danford o aminteşte ca specie rară în Transilvania anilor 1870. De atunci şi până astăzi a mai fost notată foarte răzleţ prin carneţelele ornitologilor, dar nu am găsit nicio fotografie sau înregistrare. Nu

din Europa - Neusiedler. Publică astfel aceste fotografii în anul 1943 şi descrie în acel articol o parte din biologia speciei. După aproape 20 de ani Kurt Bauer dezvăluie faptul că indivizii fotografiaţi sunt Porzana parva şi că întreaga descriere corespunde acestei specii şi nu cresteţului mic. Asemănarea dintre aceste două specii este mare, existând doar câteva elemente care le pot diferenţia, în aşa fel încât şi dacă ai pasărea în palmă, poate să îţi fie greu să te pronunţi asupra speciei din care face parte. Tot întrebându-mă aşa, mi-am amintit că în 2008, prin luna mai, am găsit, la Lacul Ştiucilor, un cuib pe care l-am

107 SINTEZA nr. 1, decembrie 2013 - ianuarie 2014

fotografiat şi despre care, tind acum să cred că este de Porzana pusilla. Însă pentru că atunci nu am avut cu ce să facem unele măsurători şi pentru că uneori fotografia schimbă nuanţa culorii, nu pot fi sigur de bănuiala mea.

Să nu pierdem ce nu înţelegem! Nu m-am oprit aici, am ieşit din muzee şi dintre tomurile de articole de ornitologie şi am plecat în căutarea ei, prin bălţile în care, așa ca într-o legendă, se spune că ar mai exista. Am fost la Dumbrăviţa, lângă Braşov, mare de apă şi trestie, dar nu am găsit-o, am străbătut malul Oltului şi braţele lui moarte, însă nici urmă de ea, am dormit o săptămână prin trestia Deltei Lagunare, şi am căutat-o acolo unde Weber spunea că a auzit-o prin anii ’90 şi nu s-a arătat. Dar într-o zi i-am găsit umbra, la „The Museum of Modern Art” în New York, si mi-am dat seama că nu eu sunt sigurul care o caut, o căuta şi Brâncuşi, nu a aflat-o însă poate că i-a auzit zborul așa cum i-am auzit eu cântecul şi nu a scris despre ea, însă a modelat-o, iar când să confirme veridicitatea existenţei ei a spus: „Pasărea măiastră!... O lucrez încontinuu!... Însă nu am găsit-o încă!” Povestea evident că nu se termină aici, căci lumea cârsteilor şi a cresteţilor din stuf a născut mult mai multe întrebări decât răspunsuri şi o să continui să merg în mlaştină, chemat de posibilitatea confruntării mele cu aceste întrebări şi de dorinţa, egosită poate, de a nu pierde lucrurile pe care nu le înţelegem încă, aşa cum am „pierdut” şi „pasărea măiastră” a lui Brâncuşi. n Alexandru N. Stermin are un master în filosofie şi este singurul cercetător din lume al cârsteiului de baltă. Licenţa sa, „Biologia şi ecologia speciilor de corcodei de la Câmpeneşti”, a fost urmată de un master în ecologie - „Biologia speciilor de păsări răpitoare din Câmpia Fizeşului” - şi unul în filosofie - „Pasărea ca semn şi simbol”. este doctor în Biologie şi cadru didactic asociat la UBB Cluj, Facultatea de Biologie şi Geologie.


Space Ship Two

Echipaj

2

Pasageri

6

Lungime Anvergura aripilor

Greutate

Propulsie

Viteză maximă Plafon de zbor

18,3 m 8,3 m 9.740 kg

328.000 de metri: Intrarea în spaţiu si depăşirea limitei ANSARI XPRIZE

RocketMotorTwo, un motor hibrid de rachetă 4.000 km/h 110.000 m

PUNCT ZERO La 50.000 de metri naveta se desprinde de transportor şi se lansează la viteza MACH 4 (de patru ori viteza sunetului)

Planează către pământ pentru a-şi dobândi ARIPILE DE COSMONAUT (insigna acordată echipajului)

108 SINTEZA nr. 1, decembrie 2013 - ianuarie 2014


SpaceShipTwo îşi rabatează aripile după propulsie

În aceeaşi secţiune:

Graniţă

LUMEA DUPĂ RICHARD BRANSON

112

MICROSOFT VS MICROSOFT

115

ODIHNEASCĂ-SE ÎN PaCe

120

spaţială

Reintrare pe orbită 6G

2014: Odiseea spaţială Un zbor scurt pentru om, un salt uriaş pentru omenire. Din august 2014, Virgin Galactic duce turismul dincolo de ultima sa frontieră: spaţiul! 70.000 de metri: naveta intră în MODUL PLANOR

109 SINTEZA nr. 1, decembrie 2013 - ianuarie 2014

de Traian Brad


PUNCT

ZERO

Jurnal de bord Pe hârtie, planul de zbor e simplu. SpaceShipTwo e purtată de un avion-mamă la 15.200 de metri, unde are loc desprinderea şi apoi iniţierea motoarelor. Naveta e apoi propulsată cu o viteză de 4.000 de km/h spre ceea ce s-ar putea numi graniţa spaţiului terestru. După câteva minute de zbor suborbital, SpaceShipTwo îşi roteşte aripile cu 65 de grade, transformându-se într-un soi de fluture-gigant, şi reintră în atmosferă. Aterizarea are loc pe o pistă normală, după o nouă repoziţionare a aripilor la o altitudine de 22.900 m.

 Primul aeroport spaţial comercial din lume, „Spaceport America“, construit în deşertul New Mexico (www.aviationnews.eu)

D

eşertul Mojave, California. 5 septembrie 2013, ora locală 08.00 AM. Avionul-purtător WhiteKnightTwo decolează de pe pista Mojave Air & Space Port. Sub cala sa e ancorată naveta suborbitală SpaceShipTwo, pe care o duce la altitudinea de 14 km. Urmează desprinderea, iar motoarele sunt pornite pentru 20 de secunde. Naveta urcă la 21 de kilometri şi atinge o viteză maximă de 1,43 Mach. Aterizarea are loc la ora 9.25 şi piloţii anunţă un zbor fără nicio problemă. „Nu putem fi mai încântaţi de atât ştiind că am atins o nouă piatră de hotar în drumul nostru spre primul zbor comercial din 2014”, spunea în aceeaşi zi Sir Richard Branson, fondatorul Virgin Galactic.

O navă şi mulţi de zero „Ne pregătim acum pentru partea comercială şi lucrăm la finalizarea interioarelor cabinelor, a costumelor de zbor, a programelor de antrenament şi a celorlalte zeci de detalii necesare pentru a le oferi astronauţilor aspiranţi o călătorie sigură şi care să-i lase muţi de uimire”, scria ulterior miliardarul britanic pe blogul său, adăugând că Administraţia Federală a Aviaţiei (SUA) a admis cererea de revizuire a licenţiei de zbor Virgin Galactic. Porţile maşinăriei universale de business erau deschise. Cu 400 de milioane de dolari investiţi în dezvoltarea SpaceShipTwo, costurile de producţie ale navetei care va duce în afara atmosferei primii turişti spaţiali „de serie” au depăşit cu mult estimările iniţiale de

110 SINTEZA nr. 1, decembrie 2013 - ianuarie 2014

108 milioane de dolari. Numai că Branson & Co. sunt dispuşi să rişte şi să joace totul pe cărţi mari. Virgin Galactic are o fabrică în deşertul Mojave şi a construit deja două din cele cinci navete SS2 preconizate. Alte trei nave-purtătoare WhiteKnightTwo vor intra în curând în producţie. Şi mai e apoi „Spaceport America”, primul aeroport spaţial comercial din lume, construit în deşertul New Mexico, pe o suprafaţă de aproximativ 70 de kilometri pătraţi, şi care a costat 209 milioane de dolari. Dar nimic nu e prea scump pentru Branson, care a anunţat recent că primul zbor comercial suborbital via Virgin Galactic va avea loc în august 2014, când ne va lua pe toţi cu el. Opt persoane în cabină, iar restul în faţa televizoarelor. Miliardarul britanic a semnat deja un parteneriat cu NBC Universal, care va transmite integral zborul


PUNCT

CINE?

Cei aproape 700 de plătitori integrali de bilete sunt testaţi periodic prin sesiuni de antrenament la centrifugă într-un centru din Philadelphia. Surprinzător, doar câţiva dintre ei nu au trecut de testele preliminare, mai ales din cauza unor probleme cu tensiunea arterială. Remarcabil, spune Julia Tizard, director de operaţiuni al Virgin Galactic, dacă e să spunem că majoritatea sunt oameni de afaceri în vârstă de 50-60 de ani “care au chefuit la greu în tinereţe”. Bine, sunt şi excepţiile Brangelina, Leonardo diCaprio, Justin Bieber sau Kate Winslet, cea care a salvat-o în 2011 pe mama lui Branson dintr-un incendiu provocat de un fulger.

inaugural al SpaceShipTwo. Cine se va afla la bord? Cei doi piloţi, Branson şi cei doi copii ai săi, Holly şi Sam. Celelalte trei locuri sunt încă o enigmă. La o ultimă numărătoare, compania avea peste 65.000 de cereri pentru un loc în navete, cu aproape 700 de astroaspiranţi care şi-au plătit deja integral călătoria, iar lista aplicanţilor e în continuare deschisă.

„Idea Man” Lungul drum al SpaceShipTwo/Virgin Galactic spre limita superioară a atmosferei a început în 1996, când cofondatorul Microsoft, Paul Allen, l-a întâlnit pe Burt Rutan, un inginer aerospaţial cunoscut pentru ideile sale, să le spunem, mai puţin tradiţionale. Rutan era încă de pe atunci o figură iconică în industrie şi reuşise să convingă mai mulţi investitori din mediul corporate american să-i susţină financiar compania de producţie de aeronave experimentale, Scaled Composites. Se întâmpla într-o vreme în care „Burt începuse deja să se gândească la un avion supersonic, care ar putea să zboare deasupra atmosferei”, scrie Allen în autobiografia sa „Idea Man”. Ideea a luat forma unei rachete suborbitale cu echipaj. Planurile de atunci ale lui Allen erau pe cât de ambiţioase, pe atât de vagi: „voiam să fac ceva ce nimeni nu a mai făcut înainte”. Numai că proiectul s-a împotmolit destul de repede, pentru că Rutan nu a reuşit să vină cu un „desing potrivit”. Când însă a desenat o primă versiune a planurilor a ceea ce avea să devină SpaceShipOne, cei doi au semnat o înţelegere prealabilă, iar doi ani mai târziu aveau să pună bazele Mojave Aerospace Ventures (MAV), în care Allen deţinea pachetul majoritar. Era anul de graţie 2002. În 2004 aveau să câştige XPRIZE Ansari,

CE?

ZERO

La apogeu, cerul îşi schimbă culoarea din albastru în negru, iar pasagerii intră în imponderabilitate. Abia acum pot desprinde centurile de siguranţă şi au la dispoziţie patru minute în care să plutească prin cabină şi să admire priveliştea vieţii lor. Revenirea în atmosferă e brutală, la forţe gravitaţionale de până la 6 ori mai mari. „E ca şi cum ai conduce într-o furtună. Primele sunete sunt sporadice, apoi iau forma unui duş şi în cele din urmă devin o cascadă tunătoare. La 6G ai impresia că o tornadă s-a dezlănţuit în cabină”, descrie prima parte a drumului de întoarcere Brian Binnie, unul dintre piloţii de încercare ai Virgin Galactic.

CÂT?

o competiţie care oferea un premiu de 10 milioane de dolari pentru dezvoltarea unei aeronave capabile să ajungă la o altitudine de 100 de kilometri în două zboruri efectuate în decurs de două săptămâni. Pentru a se putea înscrie în concurs, au modificat planurile iniţiale ale SpaceShipOne şi au mărit de la una la trei persoane capacitatea echipajului, aşa cum impuneau normele XPRIZE. O schimbare relativ simplă pe hârtie, dar care a adus cu sine o creştere a costurilor de producţie ale proiectului de la nouă la 19 milioane de dolari. După zece zboruri de testare, SpaceShipOne avea să treacă de viteza sunetului pe 17 decembrie 2003, ajungând la o viteză de 1,3 Mach şi o altitudine maximă de 20,67 km. Frontiera celor 100 de kilometri stabilită de organizatorii XPRIZE era atinsă pentru prima dată în 21 iunie 2004. Au urmat apoi zborurile finale, la 102,93 km, cu o viteză maximă de 2,92 Mach, şi 112,014 km, cu un maxim de 3,09 Mach.

Efectul Branson A fost momentul apariţiei în peisaj a lui Richard Branson şi a unui nou parteneriat, The Spaceship Company, cu un pachet majoritar de acţiuni de 70% deţinut de Virgin Galactic, subsidiară a Virgin Group Ltd. Anticipând puţin pe repede înainte, grupul Virgin avea să devină în 2012 singurul proprietar al businessului spaţial. Cu creierul lui Rutan şi muşchii financiari ai celor doi asociaţi, Clubul Miliardarilor Spaţiali avea să dezvolte şi producă WhiteKnightTwo, noul avion purtător cu o anvergură a aripilor de 142 de metri, cunoscut şi sub numele de MSV (Mother Ship Virgin) Eve – după numele mamei lui Branson -, şi noua navetă SpaceShipTwo.

111 SINTEZA nr. 1, decembrie 2013 - ianuarie 2014

Totul costă 250.000 de dolari şi e aproape un chilipir, spune Stephen Attenborough, directorul comercial al Virgin Galactic. „E ceva peste 1% din preţul pe care ar ar fi trebuit să-l plătim până acum pentru un zbor privat în spaţiu”. Primul turist spaţial din istorie, milionarul american Dennis Tito a plătit 20 de milioane de dolari în 2001 pentru un zbor alături de echipajul navei Soiuz TM-32. Numai că Tito a stat în spaţiu 7 zile, 22 de ore şi 4 minute. „A meritat fiecare bănuţ. A fost ca în Paradis”, a spus el la întoarcere. De la prima călătorie a lui Yuri Gagarin din 1961, au ajuns în spaţiu 528 de persoane. Doar şase au fost turişti spaţiali şi au plătit între 20 şi 35 de milioane de dolari/călătorie.

Cu o capacitate de opt persoane, şase pasageri şi doi membri ai echipajului, SpaceShipTwo va fi purtată de MSV Eve până la o altitudine de 15.200 de metri. După desprindere, este propulsată de un motor hibrid la un apogeu de 110 km, cu o viteză maximă de 4.000 km/h. Din 2010 până în 2012, SpaceShipTwo a făcut 26 de zboruri de testare a sistemului de pliere a aripilor pentru revenirea în atmosferă. Primul zbor de încercare a motorului a avut loc abia în aprilie 2013, deasupra deşertului Mojave din California. Transportată de nava-mamă până la o altitudine de 14.000 de metri, SpaceShipTwo şi-a pornit motorul pentru 16 secunde, timp suficient pentru a fi propulsată la o viteză de 1,2 Mach. A urmat apoi testul de la începutul lui septembrie şi odată cu el o nouă confirmare a fiabilităţii proiectului. Branson spune că Virgin Galactic va opera între 50 şi 100 de zboruri în 2014-2015, ceea ce ar putea însemna un maxim de 600 de pasageri în primul an. Preţurile unui zbor/pasager au crescut de la 200.000 la 250.000 de dolari, „până când vor călători primele 1.000 de persoane, astfel încât să acoperim inflaţia de la începutul proiectului încoace”, după cum explica Branson. Zborurile vor avea o durată de două ore şi jumătate, cu doar câteva minute petrecute în spaţiul suborbital. Dacă e să ne uităm doar la cei 65.000 de potenţiali pasageri contabilizaţi până acum, Virgin Galactic ar putea opera peste 1.100 de zboruri în următorii 10 ani, ceea ce ar însemna venituri de cel puţin 13 miliarde de dolari (luând în calcul un preţ de 200.000 de dolari după primii 1.000 de clienţi). Un calcul suficient de motivant pentru a porni spre infinit... şi dincolo de el. n


PUNCT

ZERO

PO RT RET

Lumea după Richard Branson

Î

n 26 ianuarie 1968, exact pe când un Nicolae Ceaușescu în plină ascensiune își sărbătorea semicentenarul în România, un adolescent firav, cu ochelari de tocilar, lansa în Anglia, primul număr al unei reviste studenţești. Îl chema Richard Branson, avea doar 17 ani și nu voia decât să... schimbe lumea. Așa că s-a lăsat de școală și a creat o revistă, într-un subsol de bloc. „Nu-mi plăcea sistemul de predare al școlii, ce se întâmpla în lume și voiam să îndrept toate astea”, avea să rememoreze în 2006 un Branson, ajuns idolul tinerelor generaţii de antreprenori, în vârsta de 56 de ani, charismatic și popular, dar fără să își fi băgat minţile în cap. Revista „Student”, lansată de Branson în plină epocă hippy, a fost primul său proiect comercial. După alţi doi ani, în 1970, a lansat și brandul Virgin, cel care avea să-l definească pentru tot restul vieţii. Ideea era ca, împreună cu câţiva amici, să deschidă un magazin de discuri de vinil în Londra. Numele a venit când un apropiat le-a zis: „Păi voi sunteţi virgini în afaceri. Ce ziceţi de «Virgin»?”. Și astfel a apărut pe lume brandul Virgin, indisolubil legat de personalitatea lui Richard Branson. „Un magazin a dus la al doilea, apoi la al treilea. Sistemul nostru era simplu: căutam personal o stradă aglomerată, cu mulţi pietoni și ceream insistent să ni se acorde o păsuire a chiriei pe trei luni”, scrie Branson într-o carte de memorii. Fără acea păsuire, afacerea nu avea nicio șansă. Afacerea s-a dezvoltat exploziv: „În scurt timp, am deschis Virgin Records aproape în fiecare oraș mare – și încă nu împlinisem 20 de ani”. Pasul următor, care a constat în înfiinţarea unei case de discuri a venit firesc. Nefiresc a fost considerat de mulţi

Când conduci o afacere, bunul cel mai de preţ în publicitate ești tu însuţi” Richard Branson faptul că Virgin a încheiat contracte cu iconoclaști ca Sex Pistols, punkerii zgomotoși care întruchipau tot ceea ce clasa de mijloc ura în anii 1970. Pariurile lui Branson au fost însă aproape întotdeauna câștigate. Rolling Stones, Mike Oldfield, Genesis și alte nume grele au transformat Virgin Records într-un brand internaţional. A urmat un adevărat galop de sănătate în anii 1980. Virgin își lărgește profilul de afaceri pentru a include sub aceeași umbrelă divizii de distribuţie de filme, producţie de jocuri pe calculator sau televiziune prin satelit. Tot ce atinge Branson pare că se transformă în aur. Virgin se implică în producţia de prezervative, dar operează și o companie aeriană sub numele Virgin Airways și deschide Virgin Holidays, pe zona de travel. În anii 1990 se lansează Virgin Vodka, dar și Virgin Radio, Virgin Trains sau o divizie de produse cosmetice. Așa că, în 2004, nimeni nu a fost surprins când a fost lansat Virgin Galactic, cu scopul de a deveni operator de zboruri spaţiale suborbitale regulate, pentru turiști putrezi de bogaţi. Dezvoltarea galopantă a brandului Virgin l-a transformat pe Branson într-un personaj de notorietate mondială, cu aură de rebel excentric. Deţine o insulă paradisiacă, Necker, în arhipelagul Insulelor Virgine (!) Britanice, dar nu a fost atins de morga și onctuozitatea pe care le afișează

112 SINTEZA nr. 1, decembrie 2013 - ianuarie 2014

Cifrele Virgin: 50 de ţări / 400 de firme / 50.000 de angajaţi / venituri în 2012: 24 de miliarde de dolari

mulţi dintre miliardarii planetei. De exemplu, anul trecut, s-a ras pe picioare, s-a rujat, și-a pus gene false și s-a îmbrăcat ca o stewardesă pe o cursă Air Asia, unde a servit băuturi pasagerilor – totul pentru că a pierdut un pariu. Ajuns la senectute, Branson este în căutarea tinereţii veșnice în antreprenoriat, conșient că a trecut jumătate de secol de când nu mai e un virgin în afaceri: „Vreau să mă reînnoiesc mereu, atât pe mine, cât și oportunităţile care mi se ivesc. Este ca sexul. Este la fel de satisfăcător la cincizeci de ani cum este la douăzeci”. Brandul Virgin va merge însă mai departe, chiar și când Branson nu va mai fi. Grupul de investiţii Virgin a ajuns la aproximativ 400 de operaţiuni de afaceri, fiind catalogat de „The Observer” ca „o pânză de paianjen încurcată de întreprinderi, deţinută prin intermediul unei serii complicate de trusturi offshore ”. Și totuși, Branson nu se află în boardul niciuneia din multitudinea de firme pe care le controlează sau influenţează. „Nu este un om al numerelor sau detaliilor și lasă conducerea curentă a companiilor în mâna unui grup de locotenenţi”, comentează același „The Observer”. În schimb, întotdeauna s-a mândrit cu capacitatea sa de a sesiza o lipsă a unui serviciu pe piaţă. Și, da, a reușit să schimbe un pic lumea. n


Vreau să mă reînnoiesc mereu, atât pe mine, cât și oportunităţile care mi se ivesc. Este ca sexul. Este la fel de satisfăcător la cincizeci de ani cum este la douăzeci.” 113 SINTEZA nr. 1, decembrie 2013 - ianuarie 2014


114 SINTEZA nr. 1, decembrie 2013 - ianuarie 2014


ANALIZĂ IT vs de Traian Brad

Ok, Microsoft preia Nokia, dar cine înghite pe cine?

7 17 miliarde va plăti Microsoft pentru preluarea Nokia: - 4,99 miliarde pentru divizia de hardware şi servicii - 2,18 miliarde pentru patentele Nokia

T

ermenii tranzacţiei, care ar urma să fie finalizată până la sfârşitul primului trimestru al lui 2014, sunt cunoscuţi: Microsoft va plăti un total de 7,17 miliarde de dolari, din care 4,99 miliarde pentru divizia de hardware şi servicii şi alte 2,18 miliarde pentru patentele Nokia. Totodată, 32.000 de angajaţi ai companiei care a fost odată cel mai mare producător de telefoane mobile al lumii, inclusiv cei 4.700 din Finlanda primordială, vor intra în echipa de pe acum extinsă a Microsoft.

Doi curcani şi-un vultur

600 milioane

Estimarea costurilor de integrare Nokia/Microsoft pe primele 18 luni de la închiderea tranzacţiei

S-ar putea spune ceva de genul „Louis, I think this is the beginning of a beautiful friendship”, numai că relaţia de prietenie Nokia/Microsoft a început în urmă cu mai bine de doi şi jumătate, când finlandezii au decis să tragă pe o linie secundară marfarul numit Symbian şi să înceapă producţia de smartphone-uri echipate cu Windows Phone. O decizie surprinzătoare pentru unii şi prea puţin explicată oficial la acea vreme, mai ales că Nokia luase în calcul

115 SINTEZA nr. 1, decembrie 2013 - ianuarie 2014

atunci şi integrarea Android și ajunsese chiar într-o fază avansată a discuţiilor cu Google. Un Google al cărui Senior Vice President, Vic Gundotra, comenta în febuarie 2011 parteneriatul Nokia/ Microsoft printr-un tweet sec cu rezonanţe de fabulă: „Doi curcani nu fac un vultur”. Ceva a fost putred atunci, şi nu în Danemarca, dacă e să amintim şi o declaraţie a fostului vicepreşedinte Nokia, Anssi Vanjoki, care spunea că producătorii hardware care merg pe mâna Android sunt asemenea băieţilor finlandezi care fac iarna pipi în pantaloni pentru a se încălzi. Mai aproape de zilele tranzacţiei, Stephen Elop, CEO Nokia, declara pentru „The Guardian”: „Pe atunci ne temeam că un singur producător de hardware ar putea să domine Android (Samsung – n. red.). Şi aveam şi o bănuială cine ar putea să fie, fiindcă avea deja resursele necesare, integrarea verticală, iar noi eram conştienţi că veneam destul de târziu. Mulţi alţii erau deja acolo. Dar a fost decizia corectă. Te uiţi la câţiva dintre furnizorii de terminale cu Android şi vezi că sunt


PUN CT

Lumia, connecting people Nokia Lumia 520 este şi în luna octombrie cel mai bine vândut smartphone echipat cu Windows Phone, cu o creştere de 1,9% faţă de luna trecută.

Altele 23,2% Sursa: AdDuplex

Este un pas îndrăzneţ în viitor – un win-win-win pentru angajaţi, acţionari și clienţii ambelor companii” Steve Ballmer, CEO Microsoft

ZERO

ANAL IZĂ

IT

23,2% 9,2%

Nokia Lumia 520

Nokia Lumia 920

prinşi în corzi”. Din punct de vedere strategic, al negocierilor cu operatorii de telefonie, pentru Nokia a fost mai important atunci statutul de companie care oferă o altă opţiune, un alt (eco)sistem de operare. „Când am stat de vorbă cu Ralph de la Vega (CEO-ul AT&T - n. red.), primul pas a fost sublinierea faptului că noi nu suntem nici Apple, nici Samsung / Android – cândva era Android / Samsung, dar acum e vorba mai mult despre Samsung -, ci reprezentăm o a treia opţiune. Prin urmare, avem o poartă deschisă către AT&T şi orice alt operator al lumii, pentru că noi suntem calea către un alt ecosistem”, a mai explicat Elop. Nokia/Microsoft au produs deja o gamă Lumia – cu un 1020 echipat cu o cameră foto, despre care mulţi spun că e mai bună decât oricare alta existentă până

9,2%

7,7%

Nokia Lumia 620

Nokia Lumia 710

echipate cu sistemul mobil de operare al Microsoft sunt fabricate de finlandezi.

The Next Big Thing? Cu Nokia conectată la business-ul său, Microsoft are acum şansa transformării dintr-un dezvoltator de software într-o companie completă, ce oferă o experienţă unificată de utilizare la nivel de software, hardware şi servicii. „«The Next Big Thing » va veni de la noi. Vom schimba lumea încă o dată”, spunea recent Steve Ballmer, CEO al Microsoft, cu trimitere indirectă la tranzacţia Nokia. Dar se ştie că Ballmer va pleca de la Microsoft în următoarele luni, iar găsirea unui nou CEO care să pună în practică o schimbare atât de dramatică în strategia companiei, menţinând în acelaşi timp o cifră de afaceri de 19,9 miliarde de dolari, nu e o floare la ureche. Iar din această perspectivă, cel mai mare inamic al Microsoft ar putea să fie chiar Microsoft. Informaţii mai mult sau mai puţin oficiale au conturat deja scenariul unor presiuni făcute de trei dintre primii 20 de acţionari ai companiei pentru îndepărtarea fondatorului Bill Gates din fruntea Consiliului de Administraţie al Microsoft. O erezie de neconceput nu cu multă vreme în urmă. S-a întâmplat însă şi la Apple, la mijlocul anilor ‘80, când Steve Jobs a fost forţat să plece în urma unor dispute de culise din fruntea companiei pe care o fondase în 1976.

Vezi cele mai tari momente ale lui Steve Ballmer la conducerea Microsoft

acum pe un telefon mobil. O gamă care s-a vândut în trimestrul II al lui 2013 în 7,4 milioane de unităţi, în creştere cu 112%, şi o performanţă fără precedent pentru segmentul smartphone-urilor echipate cu Windows Phone. De altfel, aproape 90% dintre terminalele

116 SINTEZA nr. 1, decembrie 2013 - ianuarie 2014

Înapoi la Microsoft, cei trei - care ar deţine ceva peste 5% din acţiunile companiei - sunt îngrijoraţi de faptul că prezenţa în board a unui Gates a cărui participaţie a scăzut în ultimii ani la 4,5% ar putea bloca adoptarea de noi strategii, limitând astfel puterea


PUN CT

6,2%

5,6%

Nokia Lumia 800

Nokia Lumia 820

noului CEO de a face schimbări radicale, scrie Reuters. Un scenariu ce dă apă la moara celor care susţin că, deşi dedicat în ultimii ani proiectelor filantropice, Gates ar fi fost de fapt omul care a continuat să conducă din umbră Microsoft, şi că Ballmer ar fi făcut unele dintre erorile sale tactice încercând de fapt să protejeze viziunea şi moştenirea Fondatorului Bill. Şi să mai spunem că, la mijlocul lui august, un grup de acţionari ai Microsoft au dat în judecată compania, pe care o acuză de publicarea de rapoarte false şi declaraţii înşelătoare privind performanţele financiare pentru ascunderea eşecului tabletelor Surface. Lansate anul trecut, Surface RT şi Surface Pro au fost un experiment ratat, iar cifrele de vânzări sunt cea mai bună măsură a reacţiei cumpărătorilor – în primele opt luni de la intrarea pe piaţă, Surface RT şi Surface Pro au generat 853 de milioane de dolari, în condiţiile în care numai campania de marketing la Surface şi Windows 8 a înghiţit 898 de milioane de dolari. Fără a mai intra în alte detalii, Surface a însemnat pentru anul fiscal 2012 - 2013 al Microsoft o pierdere de 900 de milioane de dolari. Adăugaţi şi o scădere cu 11,4% a preţului acţiunilor şi tabloul supărării acţionarilor e complet. Piatra de moară de la piciorul Surface RT, spun mulţi, e chiar sistemul său de operare – Windows RT. Şi nu e doar părerea observatorilor. Într-un interviu de la sfârşitul lunii iulie, Jonney Shih, preşedintele Asus, recunoştea că performanţele financiare ale VivoTab RT „nu au fost foarte promiţătoare”, adăugând că, pe viitor, compania se va concentra pe produse Windows 8 cu chipset Intel. Tot la mijlocul acestui an, Lenovo a retras de la vânzarea online

ZERO

5,5%

Nokia Lumia 720

ANAL IZĂ

IT

4%

3,1%

3,1%

Nokia Lumia 610

Nokia Lumia 900

HTC 8x

Yoga 11, hibridul său laptop-tabletă Windows RT. Hewlett-Packard, Acer şi Toshiba şi-au amânat sau anulat, la rândul lor, planurile de lansare/ dezvoltare de tablete RT. „Windows RT nu va fi influent”, suna ca o sentinţă fără drept de apel o declaraţie din luna iulie a preşedintelui Acer, J. T. Wang, pentru „The Wall Street Journal”.

Microsoft şi restul lumii Neoficial, se spune că Ballmer ar urma să fie înlocuit până la sfârşitul anului, iar pe lista scurtă a favoriţilor apar CEO-ul Ford, Alan Mullay, susţinut de cel puţin trei acţionari importanţi, şi Stephen Elop, de pe acum fostul CEO al Nokia, numit după preluare Executive VP al diviziei Devices & Services a Microsoft. Indiferent de alegerea finală, reorganizarea masivă în ceea ce Ballmer numea „One Microsoft” este în întregime dependentă de o mână de fier în fruntea companiei. Şi chiar acum, acolo e un scaun gol. În strategia noului CEO, indiferent de numele său, Nokia poate deveni o piesă de şah crucială a unui joc mai mare şi mai complex împotriva rivalilor Apple şi Google. Pentru că tranzacţia de 7,2 miliarde de dolari e şi despre, dar şi mai mult decât despre telefoane. Miza înfruntării celor trei tehnogiganţi este crearea unei game cât mai largi şi performante de gadgeturi, software şi servicii online care să (con)lucreze perfect în casa sau în business-ul utilizatorului final. Descrisă în jargonul Văii Primordiale a Tehnologiei 2.0, Silicon Valley, e o bătălie a ecosistemelor, una în care Microsoft a intrat în ceasul al 12-lea şi câteva minute.

117 SINTEZA nr. 1, decembrie 2013 - ianuarie 2014

Windows RT nu va fi influent” J.T. Wang, preşedinte ACER


PUN CT

ZERO

ANAL IZĂ

IT

29,7%

Smartphone > Feature

18,8%

Pentru prima oară în istoria telefoniei mobile, smartphone-urile au ajuns mai populare decât modelele feature. În trimestrul al doilea al acestui an, arată un raport Gartner, smartphone-urile au reprezentat 51,8% din vânzările totale de telefoane la nivel mondial.

Şi Nokia, şi Microsoft, s-au trezit prea târziu într-o eră a cloud computing-ului şi a telefoanelor inteligente care le-a dat cu totul peste cap modelele tradiţionale de afaceri, iar acum se agaţă împreună de aceeaşi vestă de salvare. Cu un deceniu în urmă, utilizatorii aşteptau în stradă lansarea unei noi versiuni de Windows, iar numele Microsoft era echivalentul conceptului de monopol pe piaţa mondială a sistemelor de operare. Tot pe atunci, Nokia devenea cel mai mare producător de telefoane al lumii, iar produsele sale erau sinonime universale pentru eleganţă şi fiabilitate. Marşul forţat al industriei în era postPC le-a luat însă prin surprindere. Microsoft a intrat lent şi cu întârziere pe segmentul motoarelor de căutare şi al serviciilor online, în timp ce Nokia a recunoscut prea târziu uriaşul potenţial al segmentului smartphone.

4,1% 3,8% 2,8% – dintr-o industrie îngenuncheată de cele 24,7 procente ale Samsung, potrivit datelor Gartner. Numai că pierderile Nokia au fost câştigul Microsoft. Gama Lumia s-a vândut în 7,4 milioane de unităţi, în creştere cu 112%, o performanţă fără precedent pentru un telefon echipat cu Windows Phone. Dar chiar şi aşa, vânzările cumulate de smartphone-uri echipate cu Windows Phone reprezentau doar 3,3% din piaţa trimestrului II, în condiţiile în care Microsoft ţinteşte la o cotă de 15% la nivel mondial până în 2018.

Aceasta este o bătălie pentru inimile și minţile utilizatorilor. Iar adevărata provocare pentru Microsoft este găsirea unei căi prin care să-şi unească toate produsele într-un întreg coerent”,

(non)Smartphone Vânzările de telefoane mobile din trimestrul II al lui 2013 au ajuns la nivel mondial la 435 de milioane de unităţi, în creştere cu 3,6% faţă de intervalul aprilie - iunie 2012. Dar cifrele devin cu adevărat interesante pe segmentul smartphone, cu 225 de milioane de unităţi livrate şi un boom de 46,5% faţă de 2012. Cu 210 milioane de unităţi vândute, modelele feature (non-smart) au pierdut 21 de procente, iar această cădere vine exact pe segmentul dominat cândva categoric de Nokia, companie ale cărei vânzări au continuat să scadă şi în trimestrul II, la 61 de milioane de unităţi, de la 83 de milioane de unităţi anul trecut. La nivelul întregii pieţe, smartphone plus feature, finlandezii aveau în trimestrul II o cotă de 14% – de la 19,9% în acelaşi interval al lui 2012

Charles Golvin, analist cercetare Forrester Research. Veste bună din spatele acestor cifre pentru Microsoft este că Windows Phone a reuşit să smulgă locul trei rivalilor de la BlackBerry – companie cu serioase probleme financiare şi care ar putea fi preluată pentru 4,7 miliarde de dolari de către Fairfax Financial Holdings -, a căror cotă de piaţă a scăzut

118 SINTEZA nr. 1, decembrie 2013 - ianuarie 2014

2012

MARKET

la 2,7 procente. Comparativ, BlackBerry avea în acelaşi interval al lui 2012 o cotă de 5,2%, iar Windows Phone de 2,6%. Încă departe de Android şi iOS, Windows Phone a început să câştige teren în Europa, unde a ajuns la sfârşitul lui august 2013 la o cotă de 9%, cu un vârf în Franţa – 12% - şi Marea Britanie – 10,8%, potrivit Kantar Worldpanel. Prin tranzacţia Nokia, Microsoft va controla şi brandul Asha, o familie de telefoane smart & feature din segmentul low spre middle-end, ce ar putea fi pentru Windows Phone o poartă de acces către milioane de clienţi din pieţele emergente. O poartă încă închisă, la care Nokia bate acum cu trei noi handseturi, Asha 500, Asha 502 și Asha 503. În paranteză spus, producători din afara Cercului Celor Cinci Mari – Samsung, Apple, LG, Lenovo şi ZTE -, cum ar fi Alcatel şi Huawei, au raportat anul acesta creşteri de două sau chiar trei cifre ale vânzărilor, efect al unei oferte de handseturi ieftine cu Android pentru ţări precum India sau China. Două pieţe strategice din care Microsoft controlează doar 2,1% în cazul Chinei, în scădere de la 4,1% în 2012, şi 5,4% în cel al Indiei - peste cele 2,3 procente ale iOS, dar aproape insignifiant faţă de cota de 91% a Android.

La Mărul lăudat? Dacă e să-i iertăm păcatele strategice din ultimii ani şi să ne uităm la rolul său de pionier-smartphone, e surprinzător că Nokia nu lansat până acum o tabletă în accepţiunea standard a termenului. „În accepţiunea standard”, pentru că finlandezii au produs în 2005 o aşanumită „tabletă internet”, Nokia 770, ce rula o versiune modificată a Debian, numai că, la un ecran de 4,1 inci și după specificaţiile de astăzi, s-ar putea spune că a fost mai degrabă un PDA. A făcut-o în cele din urmă în noiembrie,


PUN CT

ZERO

ANAL IZĂ

IT

Odată cu preluarea finlandezilor, Microsoft are la îndemână toate instrumentele necesare dezvoltării unui model de business pe verticală.

31,7% 14,2%

2013 SHARE

5,1% 4,7% 4,3% 2 – deşi rulează în continuare Windows RT s-a renunţat la „RT”-ul din numele primei versiuni - şi Pro 2, iar încă de la primele lor review-uri s-a văzut în ele o a doua şansă pentru Redmond. Un an și o

altă etapă din transformarea sa în ceea ce Ballmer numeşte o companie de „servicii şi dispozitive”. O descriere notabilă prin absenţa unui termen definitoriu pentru Microsoftul de odinioară: „Software”.  n

119 SINTEZA nr. 1, decembrie 2013 - ianuarie 2014

79%

177.898.200 

2012

2013

cu Lumia 2520, o tabletă Windows RT 8.1, cu un procesor Snapdragon S800, ecran FullHD de 10.1 inci protejat cu Gorilla Glass 2, și o memorie internă de 32 GB. Un model suficient de interesant, prin care Microsoft/Nokia pot câștiga cotă de piaţă prin atragerea unui segment al consumatorilor de divertisment digital pentru care preţul de pornire de 900 de dolari al noii game Surface 2 rămâne prohibitiv. Odată cu preluarea finlandezilor, Microsoft are la îndemână toate instrumentele necesare dezvoltării unui model de business pe verticală. Un algoritm perfecţionat de Apple, care şi-a consolidat reputaţia de companie vizionară şi inovatoare şi prin simplitatea şi uşurinţa cu care dispozitivele sale pot lucra împreună. Pe termen mediu, observatorii industriei se aşteaptă la o scădere a profiturilor din vânzările de gadgeturi, pe măsură ce e tot mai greu pentru companii să lanseze dispozitive distincte şi originale – vezi lipsa de entuziasm a pieţei faţă de noul iPhone 5c. Compensările ar putea veni din zona serviciilor şi a vânzărilor de divertisment digital, dar numai dacă acestea sunt parte integra(n)tă a unui ecosistem unitar. Teoretic, Microsoft poate acum contracara Apple şi Google. Redmondul are motorul de căutare Bing, are suita Office 365, are Windows Mobile şi sistemul de operare pentru PC, are Skype, Internet Explorer sau consola de jocuri Xbox 360. Numai că, spre deosebire de rivalii săi direcţi, i-a lipsit abilitatea de a le uni într-o experienţă unitară și coerentă de consum. Microsoft şi-a reinventat, în ultimul an, aproape fiecare produs major, culminând cu un Windows 8 gândit pentru dispozitivele touchscreen şi lansarea tabletelor Surface RT şi Surface Pro, gamă completată recent de noile modele Surface

Traian Brad este economist şi cercetător la Departamentul de Ştiinţe Economice al UBB Cluj. A activat în presa locală în perioada 2006-2010, articolele sale obţinând mai multe premii naţionale.

Marea Androidizare

98.664.000

64.2%

Android nu doar că rămâne cea mai folosită platformă a lumii mobile, dar înregistrează şi o creştere de aproape 15 procente faţă de trimestrul II al anului trecut. La începutul lunii septembrie, oficialii Google au anunţat atingerea unui miliard de activări, la o medie zilnică de 1,5 milioane.

31.899.700 28.935.000 14,2%18,8%

3,3% 7.407.6004.039.100 2,6% 2,7%

6.180.000

0,4%  838.200

7.991.200

5,2%

4.208.800

2,7%

630.8009.071.500 0,3%5,9%

0,2% 471.700

Alţii

863.300

0.6%

Sursa: Gartner


Odihnească-se în PaCe Regele-PC e muribund! Trăiască Regele-Tabletă! Computerul Personal (1965 – 201...). Certificatul de deces al calculatorului, așa cum îl știm acum, e ca scris, iar completarea anului lipsă e o simplă formalitate, perorează de ceva vreme profeţii Agorei Virtuale. de Traian Brad

120 SINTEZA nr. 1, decembrie 2013 - ianuarie 2014


PUN CT

ZERO

tendinţe

 Pentru 2014, analiştii NPD estimează livrări de 364 de milioane de unităţi la nivel mondial

P

oate fi o exagerare cu iz de marketing, dar mai nou se insinuează și printre executivii de cursă lungă din industrie un curent de opinie din ce în ce mai insistent potrivit căruia segmentul homePC își va pierde tot mai mult din relevanţă. „După umila mea părere, calculatorul per­so­ nal este într-un declin continuu, regresând într-un dispozitiv cu utilitate preponderent în businessuri”, intra recent în acest club deschis Hector Ruiz, fostul CEO al AMD.

Tableta cea amară Dar să vedem ce spun și cifrele. Numai în trimestrul trecut, vânzările de PC-uri au scăzut la nivel mondial cu 8,6 procente – 80,3 milioane de unităţi, faţă de 87,5 milioane în aceeaşi perioadă a lui 2012 -, bifând al șaselea trimestru consecutiv în care graficele au cunoscut o singură direcţie – în jos. Între timp, tabletele s-au vândut la nivel global în trimestrul III în 47,6 milioane de unităţi, în creștere cu 7% faţă de trimestrul II și 36,7% raportat la inervalul iulie - septembrie 2012, arată datele companiei de cercetare de piaţă IDC. Iar până la sfârşitul anului s-ar putea ajunge la un total de 200 de milioane de unităţi vândute, estimează cei de la Gartner, ceea ce ar face din 2013 primul an în care livrările de tablete le-ar depăşi pe cele de notebook-uri. Pentru 2014, analiştii NPD estimează livrări de 364 de milioane de unităţi la nivel mondial, faţă de 117 milioane de unităţi notebook şi ultrabook. Și e doar continuarea sfârșitului anunţat. Pe termen mediu, până în 2017, previziunile pieţei avansează un total de 598 de milioane de tablete vândute, în condiţiile în care notebook/ultrabook-urile nu vor trece de 176 de milioane de unităţi.

Înapoi în anii ‘90? Și ce ironie! Avem acum PC-uri mai rapide, mai puternice, mai accesibile ca niciodată. 121 SINTEZA nr. 1, decembrie 2013 - ianuarie 2014

Dar cine mai are nevoie de ele? Vrei să intri pe Facebook sau Twitter? Vrei să vezi un film, să asculţi muzică, să joci Angry Birds, să trimiţi un e-mail sau să verifici ultimele cotaţii ale Bursei? Acum le poţi face pe toate de pe smartphone, phablet sau tabletă. Și spre deosebire de calculatorul captiv lângă birou, o poţi face oriunde și de oriunde, în autobuz, pe stradă sau pe traseul preferat de hiking. Iar odată cu dezvoltarea unor tehnologi precum Apple Siri, asistentul virtual în limbaj natural, sunt retezate și sforile care ne mai ţineau legaţi de ecranele gadgeturilor mobile. E de ajuns să apeși butonul de start și să începi să vorbești. Siri trimite mesaje, bate în cuie întâlniri, face rezervări, caută răspunsuri la întrebări sau îţi spune glume. Știţi vreun PC căruia puteţi să-i cereţi cu vorbă bună toate astea? Când a prezentat prima versiune a iPad, Steve Jobs, fondatorul Apple, anticipa că tabletele vor înlocui PC-urile pentru cei mai mulţi dintre utilizatori, iar calculatoarele personale vor (re)deveni echivalentul staţiilor de lucru din anii ‘90 - niște dispozitive folosite de un cerc specializat de utilizatori cu nevoi extreme. De atunci au trecut doar trei ani!

Jocul Mărului Apple e recunoscută pentru secretomania sa, dar nu mai e un secret pentru nimeni tranziţia sa asumată spre mobilitate. Într-o lume dominată de Windows, Apple a avut nevoie de un teren de joc complet diferit. L-a construit de la zero, a inventat un nou joc și l-a câștigat. De cealaltă parte a fileului, Microsoft a jucat prost și a grăbit un final mai degrabă nefericit. În 2009, CEO-ul din Redmond, Steve Ballmer, a preluat personal conducerea diviziei Windows Phone, într-un moment în care OS-ul mobil al Microsoft devenise pentru industrie mai degrabă un exemplu cum să nu construieşti un sistem de  

Victime colaterale Dincolo de globul de cristal al previziunilor, cererea tot mai mare de procesoare mobile a produs deja o primă schimbare majoră a raportului de forţe de pe piaţa chipset. n AMD a căzut încă de anul trecut de pe locul doi – poziţie pe care o ocupa din anii ‘90 – pe locul patru în topul vânzărilor de microprocesoare, ajungând la o cotă de piaţă de 6,4%, în scădere cu 21% faţă de 2011. n Noii veniţi în top trei sunt Qualcomm – creştere de 28% şi o cotă de 9,4% – şi Samsung – 78% creştere şi o cotă de 8,2%. El Lider Maximo, Intel, a pierdut 1%, ajungând la o cotă de 65,3%. n Veniturile Intel au scăzut în trimestrul al doilea al acestui an cu 5%, până la 12,8 miliarde de dolari, de la 13,5 miliarde de dolari în aprilie – iunie 2012. Profitul a căzut şi el cu 29%, de la 2,8 miliarde de dolari, la două miliarde de dolari. n AMD a avut venituri de 1,16 miliarde de dolari şi pierderi nete de 74 de milioane de dolari.Totuşi, veniturile sale au crescut cu 7% faţă de primul trimestru, dar chiar şi aşa rămân cu 18% mai mici decât cele din perioada similară a anului trecut.


PUN CT

ZERO

tendinţe

Şase pentru şase Trimestrul III a adus o nouă scădere, a şasea consecutivă, şi cele mai slabe vânzări din 2008 încoace. Principala cauză: trecerea utilizatorilor de la PC la tablete, explică Mikako Kitagawa, analist principal al Gartner. Companie

Livrări 2013

Cotă de piaţă 2013

Livrări 2012

Cotă 2012

Evoluţie 2012-2013

Lenovo

14.154.355

17,6%

13.774.828

15,7%

+2,8%

HP

13.732.398

17,1%

13.532.449

15,4%

+1,5%

Dell

9.306.202

11,6%

9.218.063

10,5%

+1,0%

Acer Group

6.666.789

8,3%

8.615.940

9,8%

- 22.6%

Asus

4.923.397

6,1%

6.354.096

7,2%

-22,5%

Alţii

31.496.126

39,2%

36.314.030

41,4%

-13,3%

 Sursa: Gartner

Lenovo vs HP În pieţele mature, cum este cea americană, tabletele ieftine înlocuiesc tot mai mult segmentul entry PC, în vreme ce în economiile emergente, China în special, dispozitivele mobile sunt prima opţiune a celor care ar putea cumpăra un calculator personal, spune Mikako Kitagawa, analist principal al Gartner. Singura schimbare notabilă din zona crepusculară PC adusă de acest an ar fi aceea că Lenovo a devenit liderul pieţei la nivel mondial, depăşind la distanţă de o mustaţă HP, cu 12.677.265 unităţi, faţă de cele 12.402.887 ale fostului No. 1, potrivit estimărilor Gartner. Poziţie pe care și-a menţinut-o și în trimestrul III, la o diferenţă de 412.957 de PC-uri vândute.

HP îşi menţine însă poziţia dominantă în SUA, cu 4.329.302 de unităţi, în vreme ce Lenovo ocupă pe piaţa tuturor posibilităţilor doar locul 4, după Dell şi Apple. HP a avut un profit de 1,1 miliarde de dolari, în scădere cu

Tablete de toamnă Cu 47,6 milioane de unităţi livrate în trimestrul III, piaţa tabletelor a crescut cu 36,7% faţă de momentul septembrie 2012 şi e împărţită astfel:

Samsung

Apple

20,4%

8%

5%

2,

7,4%

29,6%

4,

Septembrie 2013

operare, prin raportare la iOS şi Android. Rezultatele au fost, hai să le spunem, amestecate. Windows 7 şi-a câştigat adepţi, iar Windows 8 a reușit să smulgă de la un BlackBerry care se zbate acum pentru supravieţuire locul 3 pe piaţa sistemelor mobile. Dar avantajul Microsoft a fost și dezavantajul Microsoft. Vânzările de calculatoare din ultima perioadă, arată un raport IDC, reflectă „o piaţă care încă se luptă cu trecerea la sistemele touch-based echipate cu Windows 8”. „Lansarea Windows 8 nu doar că nu a reuşit să impulsioneze vânzările de calculatoare, dar se pare chiar că ar fi încetinit piaţa. Dacă unii utilizatori au apreciat noutăţile aduse de Windows 8, schimbările radicale din interfaţă, renunţarea la butonul Start şi costurile mari presupuse de funcţiile touch au făcut din PC-uri o alternativă mai puţin atractivă faţă de tablete sau alte dispozitive competitive”, explică Bob O’Donnell, IDC Program Vice President, Clients & Displays.

35,3%

Acer

32% faţă de anul trecut, Lenovo pe fondul unor venituri de 27,6 miliarde de Asus dolari, mai mici şi ele cu 10%. Cândva atotputernică, Dell a pierdut constat teren în faţa HP şi Lenovo, iar acum pare împotmolită în lupta pentru delistarea de la bursă dintre acţionari și fondatorul Michael Dell. Iar din câte se ştie până acum, odată răscumpărată, compania ar urma să treacă printr-un amplu plan de reorganizare, care va pune însă accent pe software, cloud computing şi servicii enterprise.

122 SINTEZA nr. 1, decembrie 2013 - ianuarie 2014

Alţii

Sursa - Gartner

Design, design, design Un scenariu optimist spune că tabletele ar fi dat peste cap ciclul de înlocuire al produselor, dar că potenţialii cumpărători de PC-uri vor fi din nou pregătiţi într-un an sau doi pentru achiziţionarea unui nou calculator. Există însă și o versiune pesimistă, potrivit căreia o mare parte din apetitul pentru PC-uri al consumatorilor e de pe acum bun dus. Daniel Huttenlocher, decan al Cornell University, crede că PC-urile s-au vândut atât de bine în trecut doar pentru că nu exista atunci


PUN CT

ZERO

tendinţe

Vânzările Apple au scăzut în intervalul iulie - septembrie 2013 cu 500.000 de unităţi, dar analiştii se aşteaptă la o creştere pe trimestrul IV, odată cu lansarea noilor game iPad 5 „Air” şi iPad Mini 2. Au explodat, în schimb, vânzările producătorilor de tablete cu Android.

Vara Androizilor

Companie

Vânzări septembrie 2013

Vânzări septembrie 2012

Evoluţie anuală

Apple

14.100.000

14.000.000

+0,6%

Samsung

9.700.000

4.300.000

+123%

Asus

3.500.000

2.300.000

+53,9%

Lenovo

2.300.000

400.000

+420,7%

Acer

1.200.000

300.000

+346,3%

Alţii

16.800.000

13.500.000

+25%

 Sursa: International Data Corporation (IDC)

În zona hardware, Intel a dezvoltat o nouă generaţie de procesoare despre care spun că ar aduce o creştere cu 50% a autonomiei

Apple

Septembrie 2012

Alţii

0,9%

Acer

40,2%

nici un alt dispozitiv mai bun pentru a te putea conecta la internet. Dar PC-ul, adaugă el, s-a pretat întotdeauna mai bine muncii de birou, productivităţii, în vreme ce tabletele s-ar potrivi mănuşă consumului de conţinut online. Concluzia sa: „Există mai mulţi consumatori decât producători. Punct. Chiar şi într-o lume cu o grămadă de conţinut generat de utilizatori” Răspunsul pieţei la toate aceste schimbări, în special al Microsoft şi Intel, e aparent simplu: redefinirea „tablet-like” a PC-ului. Windows 8 și primul său update major, 8.1, sunt vocea evidenţei. Numai că Windows 8 a fost mai degrabă un bumerang.

de cuvânt al Microsoft, spune că există loc pentru toată lumea și face o analogie cu industria auto, despre care spune că e şi acum împărţită în subcategorii, de la modele ieftine și fără pretenţii la bolizi de lux şi automobile electrice. „Se poate spune că acelaşi lucru se întâmplă şi în cazul computerelor”.

„Există o tehnologie mai bună” Sunt însă şi observatori care sunt sceptici că toate aceste tentative de hibridizare a pieţei vor reuşi să reteze din avântul 38,8% marilor producători de tablete, mai ales al celor din zona Android. Marc Benioff, CEO al Salesforce.com şi critic cunoscut al Microsoft, spune că motivul pentru care 12,4% dispozitivele hibrid precum Surface nu au o creştere accelerată e pe cât de simplu, pe atât de evident: „există 1 o tehnologie mai bună”. 6,6 ,1% Samsung Marketing sau nu, e limpede că % lucrurile se schimbă. Şi odată cu ele şi relaţiile dintre companii. HP, de exemplu, recomandă Lenovo Windows, dar produce şi un notebook pe platformă Chrome (Pavilion Chromebook) şi o tabletă Asus Android – Slate 7, anunţată la un preţ de retail în SUA de 170 de dolari. Lenovo are vânzări mari de smartphone-uri şi tablete bateriei, care ar putea ajunge în unele Android, mai ales în China. Într-o eră de cazuri la 10-13 zile în regim stand by. Iar pe acum trecută a computerelor, toate autonomie înseamnă înainte de toate astea ar fi fost considerate acte intolerabile mobilitate. Practic, febra modificărilor de lipsă de loialitate faţă de Microsoft. Un de design a început să estompeze Microsot care a încercat din răsputeri să-şi graniţele dintre tabletă şi PC. Notebookmenţină influenţa în sfera dezvoltatorilor urile sunt deja echipate cu ecrane tactile de software, care au gravitat în număr tot şi se pot transforma în tablete prin mai mare în jurul tehnologiilor mobile rotirea sau desprinderea display-ului. Apple şi Google. Aaron Levie, CEO „Ceea ce vom vedea în următoarea al Box, dezvoltator de software pentru perioadă de la producătorii de PCWindows 8, spune că influenţa a fost uri va fi mai ales design”, anticipează odată atuul cel mai puternic al Microsoft. Adam King, unul dintre directorii de Astăzi, însă, „Microsoft e într-o lume cu marketing ai Intel. Frank Shaw, purtător totul diferită“. n

123 SINTEZA nr. 1, decembrie 2013 - ianuarie 2014


SPORT LIFE

 Cristina Pogăcean şi Cosmin Andron (stânga) în expediţia pe Shishapangma în 2010

124 SINTEZA nr. 1, decembrie 2013 - ianuarie 2014


SPORT

L IFE

 Tură de aclimatizare pe Khan Tengri (7.010 m)

Lumea Cristinei. Vedere de pe vârfuri Şerpaşii din Himalaya vorbesc cu admiraţie despre ea, fiind convinşi că ar putea oricând să coboare un bărbat în spate de pe munte. O cheamă Cristina Pogăcean şi este una dintre cele mai puternice alpiniste ale momentului în România.

Pe munte îmi dau seama cât de importante sunt lucrurile din oraş, pe care pot să le apreciez altfel când mă întorc. Un pat mai cald şi o masă la un restaurant îţi vin primele în minte”, Cristina Pogăcean

C

luj. La Centrala de Escaladă este destul de rece, dar acest amănunt nu pare să-i deranjeze pe cei câţiva băieţi care studiază cu atenţie pereţii plini de prize colorate de diverse forme şi mărimi. Nu încep să se caţere decât după ce găsesc soluţia problemei: un traseu invizibil care-i poartă, în doi timpi şi trei mişcări, până-n tavan. După care o iau de la capăt, în altă parte a sălii. Doar uşa care se deschide din timp în timp le mai distrage atenţia. Când intră Cristina, încăperea se încălzeşte aproape instantaneu. „Aş vedea-o mai degrabă cocoţată pe un catwalk, decât pe vârfuri de munte, dar Cristina Pogăcean n-ar da alpinismul pe nimic, după cum mărturiseşte luminându-şi cu un zâmbet chipul de fotomodel”. Aşa începe articolul „Alpinismul, o dragoste pe viaţă”, publicat în ediţia din octombrie a revistei „Femeia”. Şi cam la asta se gândeşte oricine o vede pentru prima oară suspendată de stâncă.

125 SINTEZA nr. 1, decembrie 2013 - ianuarie 2014

Premieră in Himalaya În primăvara acestui an, numele Cristinei Pogăcean a apărut pe alpinist.com şi pe desnivel.com, siteurile a doua dintre cele mai apreciate publicaţii de specialitate din lume. Motivul: ascensiunea pe care a făcut-o la începutul lunii mai, alături de alpinistul băimărean Cosmin Andron, pe vârful Gandharva Chuli (6.248 m), din Sanctuarul Annapurna, Himalaya. Conform guvernului din Nepal, ei au fost primii oameni care au urcat pe acest munte considerat, se pare, sacru de către localnici, motiv care i-a făcut să se oprească la aproximativ un metru de vârf, la finalul ascensiunii, pentru a nu deranja spiritul muntelui. Căţărarea pe Gandharva Chuli este genul de reuşită care s-ar putea califica în competiţia pentru Pioletul de Aur, cel mai râvnit trofeu în alpinism, care se acordă pentru cea mai semnificativă ascensiune a anului dar şi - din 2009 - pentru întreaga carieră, personalităţilor care şi-au lăsat  


SPORT

L IFE

amprenta asupra alpinismul mondial. Până acum, niciun român nu a fost nominalizat la „Pioletul de Aur”, deşi în 2009 Horea Colibăşanu a fost invitat la ceremonia de decernare dar pentru a primi un premiu special, „Spirit of Mountaineering”, acordat de Clubul Alpin Britanic alpiniştilor care îşi abandonează obiectivele pentru a-i ajuta pe alţii aflaţi în pericol (alături de Ueli Steck, Simon Anthamatten, Don Bowie, Alexey Bolotov şi Denis Urubk, Colibăşanu a încercat să salveze viaţa spaniolului Inaki Ochoa de Olza care, în timpul ascensiunii din 2008 pe Annapurna a suferit un atac cerebral). Cristina nu crede că expediţia de pe Gandharva Chuli ar putea câştiga Pioletul de Aur, dar speră să se regăsească pe lista nominalizărilor. Iar să viseze la asta nu o poate împiedica nimeni. Cum a ajuns o fată din Târgu-Mureş care a făcut atletism de performanţă să se măsoare cu cei mai înalţi munţi din lume?

Cu pantofii pe tavan „De mică îmi plăcea să mă caţăr. Îmi spuneau ai mei că nu mă puteau ţine în frâu. La noi în casă erau urme de pantofi pe tavan...”, povesteşte Cristina. Ca să putem vorbi în linişte ne-am retras în vestiarul fetelor de la Centrala de Escaladă. Înainte de 2004, Cristina Pogăcean a făcut atletism de performanţă, urcând de mai multe ori pe podium la Campionatele Naţionale, la săritura cu prăjina. Cu alpinismul s-a împrietenit din primul an de facultate, pe care a făcut-o la Cluj, la Politehnică. „Eram în Cheile Turzii, când am văzut nişte alpinişti căţărându-se. I-am rugat să mă lase şi pe mine să urc, iar a doua zi să căţăram la fel de bine ca şi ei”, îşi aminteşte Cristina zâmbind. După doar câteva luni, la sfârşitul lui ianuarie 2005, Cristina se regăsea printre membrii care au fondat Clubul Alpin Român secţia universitară. „Atunci eram şapte – acesta era numărul minim de membri necesari pentru înfiinţarea unei secţii a Clubului Alpin Român, iar acum am depăşit 200 de membri”, rememorează Cristina. Cum a ajuns atât de rapid să facă alpinism de performanţă? „Trenul superior îmi era foarte bine dezvoltat de la prăjină, un sport complementar, dar care mi-a exersat fix muşchii de care am nevoie pentru escaladă. De-asta am evoluat foarte repede”, explică ea. Din 2005, Cristina Pogăcean a participat la numeroase competiţii de bouldering, escaladă sportivă, escaladă pe gheaţă şi drytooling (escaladă pe stâncă cu echipmant de gheaţă – crampoane şi colţari), câştingând, până în 2011, 15 premii, dintre care nouă 126 SINTEZA nr. 1, decembrie 2013 - ianuarie 2014


SPORT

L IFE

 Cristina la Campionatul Mondial de Escaladă pe Gheaţă

medalii de aur. În 2011 a obţinut locul şase la Campionatul Mondial de Escaladă pe Gheaţă, etapa Buşteni, la proba de viteză, iar în 2012 s-a clasat pe locul opt în cadrul aceluiaşi Campionat Mondial, tot la proba de viteză, fiind până la acea dată cel mai bine clasat sportiv român la un Campionat Mondial de Escaladă pe Gheaţă. În ceea ce priveşte alpinismul, în 2006, târgmureşeanca a urcat pe Elbrus (5.648 de metri) în Caucaz şi în 2008 a escaladat vârfurile Umărul lui Chapaev (6.130 de metri) pe creasta nordestică şi Khan Tengri (7.010 de metri) pe peretele nordic. Expediţia de pe Gandharva Chuli rămâne, însă, cea mai importantă ascensiune din palmaresul său până la acest moment.

În umbra vârfului sacru „De obicei alegem să urcăm pe vârfurile care ne plac foarte mult, atunci când le vedem în poze. Cu vârful ăsta aveam o singură poză”, îşi începe Cristina Pogăcean povestea. „Ne”-ul îl cuprinde şi pe Cosmin Andron, partenerul său de ascensiuni cu care formează un cuplu şi în viaţa personală, de trei ani încoace. La zona respectivă s-au oprit după ce au primit un angajament, să însoţească doi băimăreni pe Annapurna Trekking, cel mai popular traseu de trekking din Nepal şi primul care a fost deschis turismului și pe un vârf de peste 5.000 m (Tharpu Chuli). Pentru că doreau să facă şi ceva pentru ei, cei doi alpinişti s-au gândit la o ascensiune specială. Aşa s-au oprit la Gandharva Chuli, unul dintre vârfurile „virgine” din sanctuar , lângă Machapuchare, un vârf sacru pe care nu are voie să urce nimeni. „Muntele nostru este legat de cel sacru printr-o şa. De-asta ne-am oprit la un metru de vârf. Sincer, dacă era după mine nu mi-aş fi amintit de asta. Însă Cosmin era în faţă şi s-a oprit la un metru. Dacă întindeam pioletul îl <<plantam>> pe vârf, dar când el 127 SINTEZA nr. 1, decembrie 2013 - ianuarie 2014

a spus că e mai bine aşa, mi s-a făcut frică şi i-am dat dreptate. Avuseserăm parte de vreme rea pe toată ascensiunea, de parcă cineva ar fi vrut să ne împiedice să ajungem pe vârf, dar când ne-am oprit, totul s-a linistit. La coborâre vremea s-a mai îndreptat”, povesteşte Cristina. Ca să li se permită să urce pe Gandharva Chuli, cei doi alpinişti au plătit o taxă de 5.000 de dolari şi au fost obligaţi să includă în echipă câţiva nepalezi. „Pentru a putea încerca un vârf clasificat drept «virgin» echipa trebuie să conţină şi membri nepalezi. Asta este decizia autorităţilor, luată probabil din mândrie naţională, după ce au văzut că vârfurile lor sunt urcate de alpinişti străini. Astfel, chiar dacă doar Cosmin și cu mine am urcat pe vârf, reuşita este asumată de întreaga echipă, deci şi de nepalezi. Pe de altă parte, ajutorul acestora pentru ca noi să reuşim să ajungem la baza traseului a fost esenţial şi într-adevăr i-am simţit ca fiind parte din echipă. Chiar dacă noi doi am fost cei care am parcurs traseul propriu-zis, reuşita a fost a întregii echipe”, explică alpinista.

Următoarea destinaţie: 8.000 de m Până ce Cristina m-a urcat şi m-a coborât de pe Gandharva Chuli, prin vestiar s-au perindat vreo şase-şapte fete care s-au dezechipat cuminţi şi s-au pregătit de escaladă. Una dintre ele, Marta Palii, a trăit în această toamnă o emoţie specială, pentru că iubitul său, Vlad Căpuşan, a fost la rândul său în Himalaya, într-o expediţie românească ce şi-a propus urcarea vârfului Manaslu (8.156 m) fără oxigen suplimentar şi ajutorul şerpaşilor. Din cauza vremii, alpinişti au fost nevoiţi însă să abandoneze, deşi au reuşit să ajungă la 7.400 m, dar fiecare dintre ei e determinat să se întoarcă, pentru a depăşi pragul de 8.000 m. Asta îşi doreşte şi Cristina, pentru anul care vine: să urce un optmiar, dar nu pe un traseu 

Alpinismul e ca un film, nu contează dacă regizorul e femeie sau bărbat. Important e stilul, felul în care urci un munte. Dificultatea ar putea fi ultimul lucru care contează”, Cristina Pogăcean


SPORT

L IFE

 Cristina Pogăcean şi Cosmin Andron, parteneri de ascensiune şi în viaţă

Pe urmele Nuşei Enache Până acum, o singură româncă a reuşit să urce la peste 8.000 de metri fără oxigen suplimentar: Felicia Nuşa Enache, care în toamna lui 2011 a atins vârful Cho Oyu din Himalaya (8.201 m). Istoria ascensiunilor la feminin, la peste 8.000 de metri, încă se mai scrie. 4 mai 1974. O echipă japoneză compusă numai din femei a ajuns cu bine pe vârful Manaslu (8.156 m), stabilind un record mondial - au fost primele femei care au făcut un optmiar. 11 mai 1992. Taina Duţescu-Coliban şi Sanda Isăilă, primele alpiniste autohtone pornite spre cucerirea unui vârf himalayan, au dispărut fără urmă pe masivul Dhaulagiri (8.167 metri). 19 mai 2009. Teodora „Thea” Vid este prima româncă ce a ajuns la peste 8.000 m pe Cho Oyu (8.201m) folosind oxigen suplimentar. 17 mai 2010. Edurne Pasaban Lizarribar, originară din Ţara Bascilor, a devenit a 21-a persoană şi prima femeie care urcă toţi cei 14 optmiari din lume. 23 august 2011. Gerlinde Kaltenbrunner este prima femeie din lume care a reuşit să urce toate vârfurile de 8.000 de metri fără oxigen suplimentar.

folosit de expediţiile comerciale sau cel putin nu cu ajutorul corzilor fixe: „Riscurile sunt mai mari, financiar vorbind, pentru că te poţi întoarce acasă cu vârful nefăcut. Iar pierderea nu e deloc de ignorat, pentru că bugetul unei expediţii pe un vârf de 8.000 m în Himalaya se ridică la aproximativ 8.000 de euro de persoană”. Deşi Marta nu-şi doreşte să urce la 8.000 de metri, a ajuns să îndrăgească escalada, alături de Vlad, ocupându-se acum de cursurile pentru copii organizate la Centrala de Escaladă. Pentru că şi-a dat seama cât de mult contribuie acest sport la clădirea unui caracter puternic, a iniţiat de curând un program pentru copiii din centrele de plasament din Cluj, prin care aceştia să benefieze de cursuri gratuite de escaladă la centrală. „Mi-ar plăcea foarte mult să pot face ceva pentru aceşti copii, care nu doar că ar putea învăţa tehnici de căţărare şi poate şi-ar descoperi un talent, dar ar putea socializa aici la Centrală cu membrii comunităţii, formată din oameni frumoşi cu caractere puternice”, spune ea, iar când zâmbeşte, îi apar nişte gropiţe irezistibile în obraji. Şi Cristina Pogăcean simte nevoia să organizeze lucrurile, dar ea se gândeşte la o categorie specială de iubitori ai muntelui.

ea, precizând că în 2008 chiar se punea la cale o asemenea expediţie, pe Cho Oyu (8.201 m), al şaselea cel mai înalt vârf din lume. În primăvara lui 2008, nouă alpiniste românce se pregăteau să pornească spre Himalaya. Felicia Enache, care la vremea respectivă avea 52 de ani şi era preşedinta Asociaţiei Ghizilor Montani din România, adunase în jurul său cele mai bune opt alpiniste ale momentului o absolventă de marketing, un programator, un inginer constructor, un sociolog, un informatician, un consultant financiar în tranzacţii de societăţi, o asistentă medicală şi o vicecampioană naţională la sărituri cu prăjina - respectiv Cristina Pogăcean. Miza: una dintre ele să fie prima româncă ce atinge un pisc de 8.000 de metri, mai precis vârful Cho Oyu (8.201 m). Din păcate, expediţia nu a mai avut loc deoarece fetele nu au reuşit să adune cei 120-130.000 de euro necesari. „Nuşa a reuşit să ajungă până la urmă pe Cho Oyu, doi ani mai târziu, la 54 de ani. Fiica sa, Catrinel Enache, care e de vârsta mea, era în acel moment cu noi într-o expediţie pe Shishapangma (8.027)”, spune Cristina, iar „noi” înseamnă din nou şi Cosmin Andron. Mai bine spus a început să însemne, pentru că această expediţie i-a apropiat şi i-a tranformat într-un cuplu.

Girls power

Cine sau ce te ţine în coardă

„La Clubul Alpin Român secţia Universitară Cluj încă suntem puţini cei care facem escaladă în raport cu numărul de membri activi. Unii merg pe munte să facă poze, alţii să alerge sau să facă ture cu bicicleta. Aşa că mă gândeam să adun fetele – poate la panou, ca să dezvoltăm mişcarea asta”. Asta ar ajuta-o probabil în realizarea unui alt important obiectiv pe care-l are: participarea la o expediţie exclusiv feminină. „N-ar fi mai uşor, ar fi mult mai greu decât într-o expediţie mixtă, dar mai interesant. Mi-ar plăcea să coordonez aşa ceva”, mărturiseşte

În 2011, expediţia la care participau Cristina şi Cosmin nu a reuşit să atingă vârful alpiniştii au fost nevoiţi să se întoarcă de la 7.200 de metri, din cauza vremii. Dar nu a fost decât începutul unui parteneriat care i-a ajutat să se descopere profesional şi să se apropie sufleteşte. Atunci au realizat că ceea ce contează pentru amândoi cu adevărat este calea aleasă spre vârf şi modul în care o parcurgi şi că atingerea vârfului este doar un bonus. Adevăratul premiu este experienţa pe care o ai acolo, experienţa pe care o capeţi cu fiecare încercare, respectul faţă de principiile

128 SINTEZA nr. 1, decembrie 2013 - ianuarie 2014


SPORT

pe care le ai şi bucuria de a te întoarce acasă mai bogat sufleteşte. „Dacă te poţi baza pe o persoană la 7.000 de metri, te poti baza pe persoana respectivă şi într-o relaţie. Se spune că femeile au un spirit mai mare de conservare decât bărbaţii, dar în parteneriatul nostru, de obicei, Cosmin este mult mai prudent. Pe partea tehnică el e mult mai experimentat – pe partea cardio câteodată am luat-o eu în faţă. În expediţiile cu Cosmin am învăţat când să ne lăsăm în pace reciproc şi când să spunem ceva”, explică Cristina. Pe finalul discuţiei şi având în minte imaginile din Himalaya, cu o Cristina cu faţa arsă de soare şi buzele crăpate de vânt, nu pot să nu întreb din nou de ce vrea să-şi supună corpul la o asemenea încercare, care după 7.500 de metri înseamnă descompunere sigură. „Poate îţi mai mor nişte neuroni. Dar în rest altitudinea te întinereşte. Probabil că la suprafaţă îţi apar mai multe riduri, dar în interior eşti mult mai tânără. Şi fizic şi mental. De ce fac lucrul ăsta? Poate e nevoia de andrenalină, dar şi dorinţa de a-mi depăşi tot timpul limitele”, vine răspunsul Cristinei, care până acum şi-a croit viaţa în jurul alpinismului. Astfel, fiind inginer de instalaţii în construcţii civile, a ajuns rapid la concluzia că, dacă vrea să plece măcar într-o expediţie pe an, nu poate lucra pentru cineva, trebuie să fie propriul şef. Aşa că acum este partener într-o firmă privată. Totuşi, în planurile pe termen lung apare, ca un nor de ninsoare în Himalaya, o posibilitate la care Cristina se gândeşte din ce în ce mai mult: „Ne gândim la o familie, la vară o să ne căsătorim. De-asta vreau să fac tot ce se poate în următorii doi-trei ani, pentru că după ce vin copiii va fi mai greu”. Iar palmele pe care se văd clar urmele corzii ce i-a ars carnea, când a căzut 38 de metri în gol pe Turnul Ascuţit din Cheile Turzii, i se deschid pentru prima dată, într-un gest care trădează o fragilitate neaşteptată.  n 129 SINTEZA nr. 1, decembrie 2013 - ianuarie 2014

L IFE

 tricolorul românesc pe vârful Gandharva Chuli, la finalul unei expediţii în premieră


130 SINTEZA nr. 1, decembrie 2013 - ianuarie 2014


131 SINTEZA nr. 1, decembrie 2013 - ianuarie 2014


ART E

A R T E

Cornel Brudaşcu # despre realismul ambivalent de Maria Rus Bojan

În aceeaşi secţiune: CUM A AJUNS ARTA ESTULUI PREFERATA VESTULUI

134

CRONICA UNEI MORŢI AMÂNATE

138

UN JOC MORTAL CU SPIONI

141

Nu este uşor să reevaluezi rolul unui artist precum Cornel Brudaşcu, în condiţiile în care opera sa nu a făcut până acum obiectul unei cercetări aprofundate, care să inventarieze întregul spectru de subiecte abordate pe parcursul unei activităţi de nu mai puţin 50 de ani.

132 SINTEZA nr. 1, decembrie 2013 - ianuarie 2014


ART E

 Maria Rus Bojan şi Cornel Brudaşcu, Cluj-Napoca, noiembrie 2013

A Expoziţia „Portretul unei generaţii” va face obiectul unei prezentări speciale curatoriate de Jessica Morgan, atât în cadrul bienalei de artă contemporană de la Gwanju, Corea, în 2014, cât şi în cadrul expoziţiei „Global Pop”, de la Tate Modern Londra în 2015.

şa cum s-a întâmplat cu mulţi artişti din generaţia sa, o mare parte a creaţiei sale este puţin cunoscută, deşi se afla în colecţii muzeale şi într-un număr impresionant de colecţii particulare. Recenta expoziţie de la Spaţiul Intact „Portretul unei generaţii” reprezintă aşadar, o primă restituire istorică a operei timpurii a maestrului Cornel Brudaşcu, reunind o selecţie de lucrări de referinţă din colecţiile muzeelor din Cluj şi Zalău, dar şi câteva piese provenite din colecţia personală a artistului. Deşi alcătuită dintr-un număr restrâns de picturi, această expoziţie se concentrează pe explorarea dimensiunii experimentale a creaţiei sale, revelând câteva dintre trăsăturile esenţiale care au stat la baza demersului sau pictural. Surpriza descoperirii este cu atât mai mare cu cât maestrul Brudaşcu este mai ales cunoscut pentru subiectele abordate în manieră hiperrealistă şi mai puţin pentru experimentele sale de transgresare a reprezentării picturale prin expresii ce fac referinţă directă la estetic artei pop. Fotografia experimentală, ca fotogramele şi solarizările, de asemenea şi imaginile din revistele occidentale cunoscute în epocă l-au inspirat pe artist să articuleze un nou tip de „realism”, capabil să capteze mai bine esenţa realităţii sale. În ciuda izolării culturale din acea perioadă, şi a lipsei acute de informaţii referitoare la tendinţele artistice majore din vestul Europei, Brudaşcu a reuşit, într-un mod cu totul remarcabil, să extragă, din puţinele surse pe care le-a avut la dispoziţie, exact acele trăsături care defineau nouă paradigmă realistă a anilor ‘1970.

133 SINTEZA nr. 1, decembrie 2013 - ianuarie 2014

Fără a adera întru totul la principiile estetice caracteristice artei Pop sau ale „Noului Realism”, (mişcare iniţiată în 1960 de Pierre Restany, ca varianta europeană a artei Pop), artistul a împărtăşit aceeaşi dorinţă de interogare şi simplificare a reprezentării picturale mizând pe şocul vizual produs de aproprierea stereotipurilor publicitare. Astfel, în portretul lui Ion Munteanu, prietenul prematur dispărut al artistului, ca de altfel şi în alte două lucrări care nu au putut fi împrumutate pentru această expoziţie, „Chitaristul” (în colecţia Muzeului de Artă Galaţi) sau „Torţa” (piesă dispărută din Colecţia Casei de Cultură a Studenţilor din Cluj) aceste strategii de apropiere sunt vizibile, cu diferenţa că, în timp ce portretul lui Ion Munteanu conservă câte ceva din individualitatea spiritului absent al celui dispărut prematur, celelalte două picturi transced categoria de portret, fiind răspunsuri ironice şi neaşteptate la „directivele” ideologice. Figura legendarului Jim Morrison se reîncarnează ca erou mitic, purtător al simbolului „victoriei socialismului” iar figura chitaristului, capătă valenţe universale ilustrând sensibilitatea specifică a generaţiei sale. Două compoziţii de grup, ce includ portretele congenerilor săi: artista Ana Lupaş - liderul de facto al generaţiei sale, sculptorul Mircea Spătaru, respectiv pictorul Nicolae Maniu subscriu aceleiaşi tendinţe de transcendere a noţiunii de portret, întrucât nu urmăresc relevarea trăsăturilor specifice ale personajelor portretizate în scopul individualizării şi al obiectivării lor, ci sunt mai degrabă expresia unui Zeitgeist specific care întăreşte sentimentul de coeziune al grupului. Cu toate acestea, toate personajele portretizate pot fi recunoscute, chiar  


ART E

şi acum după 40 de ani, evidenţiind marele talent de portretist al lui Cornel Brudaşcu. Alte două compoziţii incluse în această selecţie, „Tineri pe şantier” şi „Traian Vuia”, fac trecerea de la prima etapă, cea a interesului strict pentru inovarea picturală, la următoarea, în care tematica impusă ideologic este ocultată în favoarea expresiei artistice. În faţa acestor picturi persistă o anumită nedumerire, căci privitorul nu ştie cum să le claseze şi, mai ales, nu poate să discearnă poziţia artistului în raport cu aceste subiecte sau cu modul în care el le finalizează. În realitate, în aceste picturi, Brudaşcu transcende din nou genul, reuşind să evite dimensiunea propagandistică a subiectelor impuse printr-o concentrare strict pe aspectul formal al compoziţiilor . Astfel, prin eliminarea recuzitei „eroice”, artistul îşi plasează subiectul în realitatea imediată, în „Tineri pe şantier” accentul fiind pus pe dimensiunea mundană a existenţei, şi respectiv, în portretul lui Traian Vuia, pe omagierea unei mari personalităţi. Ca o concluzie generală, picturile din această expoziţie demonstrează abilitatea artistului de a se juca cu ambivalenţa reprezentării figurative, şi capacitatea sa de a domina conceptual expresia picturală. Hiperrealismul său din anii 1980 şi interpretările personale de dată mai recentă, care citează marii maeştrii ai picturii universale, sunt aşadar dezvoltări fireşti ale aceleiaşi atitudini de dominare a reprezentării picturale. Rezistând multiplelor „decapitări” simbolice, ideologice sau altor experienţe traumatice din viaţa sa, cu detaşarea şi seninătatea unui om stăpân pe talentul său, maestrul Cornel Brudaşcu nu a deviat niciodată de la propriile sale convingeri despre esenţa picturii, convingeri pe care le-a împărtăşit tinerelor generaţii de pictori care s-au perindat prin atelierul său. Contrazicând toate ideile preconcepute despre creaţia sa, aceasta expoziţie ne dezvăluie o altă faţetă a personalităţii maestrului: un spirit critic activ, capabil să traducă în limbaj pictural spiritul epocii şi generaţiei sale.  n

Maria Rus Bojan, Amsterdam 134 SINTEZA nr. 1, decembrie 2013 - ianuarie 2014

Cum a ajuns arta Estului preferata Vestului

 Cees Hendrikse, expert şi colecţionar de artă

O publicaţie a editurii Phaidon, intitulată „Art Cities of the Future: 21st Century AvantGardes”, a tulburat recent apele în lumea artistică românească cu o investigaţie despre noile centre de creativitate mondiale. Conform acesteia, oraşele de maxim interes nu mai sunt capitalele recunoscute ale artei ca New York, Paris sau Londra, ci Istanbul, Singapore, Seul, Sao Paolo, Cluj, Bogota etc.


ART E

 Adrian Ghenie, „Pie Fight study”, 2012

Maria Rus Bojan: Ai fost recent la Cluj, dar cunoşti foarte bine mediile artistice asiatice din Singapore şi Seul. Faci parte din comisia de achiziţii pentru Rusia şi Estul Europei de la Tate Modern, dar în acelaşi timp eşti fondatorul comisiei pentru Asia Pacific din cadrul aceleiaşi instituţii. Luând în calcul ipoteza că nu ai văzut încă această carte, ce părere ai, au ceva în comun aceste oraşe? Care sunt, în opinia ta argumentele pentru care Clujul a fost integrat în acest top?

Cees Hendrikse: Dificil de comparat un oraş relativ mic cum este Clujul cu Seul sau Singapore. Acele metropole sunt produsul unui boom economic

fără egal în zona europeană. Când le vezi pentru prima dată, eşti copleşit de puterea economică şi luxul care le corespunde. Dar dacă vizitezi artiştii din acele oraşe, experienţa e total diferită. Ei fac vizibil tot ceea ce societatea încearcă să ascundă, inechităţile flagrante şi superficialitatea lumii capitaliste din care fac parte. Doar din această perspectivă se poate forţa o asociere între arta dintre oraşele menţionate şi Cluj. Pe de altă parte, dacă în toate aceste oraşe poţi să vezi multă artă, ca simplu turist, deoarece numărul de galerii publice şi private este enorm, la Cluj e mai dificil, aici ai nevoie de un ghid specializat. Arta clujeană este

135 SINTEZA nr. 1, decembrie 2013 - ianuarie 2014

destul de ascunsă, se află acolo unde nu te aştepţi, nu e încă accesibilă chiar oricui. M.R.B.: Eşti familiarizat cu scena românească de ceva vreme, iar acest lucru este bine reflectat în colecţia ta personală. Ce te-a determinat să începi să colecţionezi artă românească şi cum ai descoperit artiştii români?

C.H.: Victor Man a fost artistul care a deschis o lume nouă pentru mine. Nu ştiam mare lucru despre el şi nici despre România, dar în 2006, am văzut la Art Rotterdam o lucrare minunată, pe care am cumpărat-o pe loc. De-a lungul timpului am cumpărat şi alte lucrări  


ART E

 Şerban Savu, „Weekend“, 2006

În 2014 voi face o expoziţie care are ca temă trei evenimente majore care s-au întâmplat în 1989. Primul a fost masacrul din 4 iunie din Piata Tiananmen din Beijing, care aşa cum ştiţi, a fost o demonstraţie înabuşită în sânge, apoi în 9 noiembrie am asistat la căderea Zidului Berlinului şi în 21 decembrie a fost revoluţia din România, încheiată cu execuţia lui Ceauşescu.”

de-ale lui din galeriile lui din Germania şi Anglia şi mai apoi, i-am descoperit pe rând pe Adrian Ghenie, Şerban Savu, Cătălin Petrişor, Victor Răcătău şi atâţia alţii. Lucrările lor mi-au atras atenţia, pentru că reflectă un anumit zeitgeist, o realitate dură şi necosmetizată. Când l-am descoperit pe Cornel Brudaşcu, am înţeles perfect întreaga filiaţie a „Şcolii de la Cluj”. Vizitele la atelierele lui Mircea Suciu, Marius Bercea, Florin Ştefan şi foarte tânărul artist Alin Bozbiciu au fost de asemenea de mare interes pentru mine. M.R.B.: În ciuda marketingului excelent al galeriilor clujene, care se reflectă în rezultatele lor remarcabile de pe piaţa internaţională, muzeele importante sunt mai degrabă rezervate faţă de creaţia tânără de la Cluj. Amândoi ştim că interesul celor de la Tate Modern e orientat aproape exclusiv pe lucrările istorice ale unor artişti aflaţi la finele carierei lor. Consideri că această etapă de asimilare e necesară pentru a se putea descifra conţinutul creaţiei tinere sau reprezintă lecţia pe care specialiştii lor nu au asimilat-o la timp despre modernitatea românească?

Cees Hendrikse

Cees Hendrikse a fost directorul Companiei Olandeze de Gaz şi este unul din cei mai importanti colectionari olandezi. Este membru în boardul muzeului din Groningen, al Muzeului Beelden aan Zee din Haga şi al Muzeului Fotografiei din Rotterdam. Fondator al Comisiei pentru achiziţii Asia Pacific şi membru al REEAC.

C.H.: Pe arta vechilor generaţii, se sprijină arta tânără, ori în Anglia, ca de altfel şi în Olanda, nu se va porni niciodată un studiu despre arta românească fără o cercetare preliminară despre istoria şi tradiţiile care vă sunt specifice. E normal deci să se înceapă cu începutul. Am fost impresionat să o cunosc pe Ana Lupaş şi să-l văd încă activ pe Cornel Brudaşcu. Ei sunt nişte repere esenţiale pentru arta românească şi pot doar să îmi imaginez ce influenţă majoră au avut în epoca lor asupra mai multor generaţii. Faptul că o instituţie ca Tate le alocă lor acum mai multă atenţie

136 SINTEZA nr. 1, decembrie 2013 - ianuarie 2014

este, până la urmă, o formă de a omagia creaţia acestor artişti. Căci vorbim de creaţia adevărată aici, nu de cotele de vânzare de pe diversele pieţe, ci de valorile intrinseci artei, pe care le poţi percepe doar după ce acestea se aşază. Pe de altă parte, e la fel de firesc ca noile generaţii să respingă vechile principii şi să meargă pe drumul lor. Aşa e de când lumea, unele generaţii sunt mai agresive, altele mai puţin, însă în mod evident generaţia care e acum în jur de 35 de ani este probabil cea mai vizibilă. Ei au înţeles ce rol major are marketingul şi nu scapă nicio ocazie să afirme că lumea a început cu ei. Atâta doar că şi ei vor îmbătrâni… M.R.B.: Nu demult a fost lansat topul 100 al Art Review, o listă cu cei mai influenţi din arta contemporană la nivel mondial. Nu e absolut nimeni din Estul Europei, niciun director de muzeu, curator sau artist major. Este ca şi cum această parte a Europei nu există! Cum explici asta?

C.H.: E nevoie de timp ca să se poată estima cu adevărat valoarea artei din ţările aflate în tranziţie. Aceeaşi problemă a fost şi în China în anii ‘70 sau ‘80. Aproape nimeni din zona vestică instituţională nu se interesa sau aprecia atunci arta chineză. Era ceva mult prea nou pentru ei. Abia după două decenii s-a ajuns la o adevărată recunoaştere şi la boom-ul de acum. E un proces care nu poate fi forţat, ori asta se întâmplă şi cu România. În opinia mea, problema reală a Estului Europei este că, deşi numărul artiştilor buni e foarte-foarte mare, sistemul ca atare nu se ridică la nivelul artiştilor, ori directorii de muzee, curatorii sunt produşi de sistem. Dar lucrurile sunt pe cale să se schimbe, deci nu te îngrijora!


ART E

 savu pictează o imagine a unei lumi copleşite de căderea comunismului

M.R.B.: Ultima întrebare se referă la noul tau proiect în care vrei să implici artişti români. Ai putea să ne spui pe scurt despre ce e vorba?

C.H.: Sigur că da, în 2014 voi face o expoziţie care are ca temă trei evenimente majore care s-au întâmplat în 1989. Primul a fost masacrul din 4 iunie din Piata Tiananmen din Beijing, care aşa cum ştii, a fost o demonstraţie înăbuşite în sânge, apoi în 9 noiembrie am asistat la căderea Zidului Berlinului şi în 21 decembrie a fost revoluţia din România, încheiată cu execuţia lui Ceauşescu. A fost un an cu o încărcătură specială pentru lumea întreagă. Anul viitor se vor împlini 25 de ani şi e o bună ocazie de a reflecta asupra acestor evenimente. E fascinant să descoperi acea istorie paralelă - oglindită în arta din aceste ţări, căci spune mai mult decât orice alt tip de investigaţie. Muzeul interesat în realizarea expoziţiei se numeşte „Beelden aan Zee”, institutul olandez de sculptură, şi în articularea expoziţiei mă confrunt acum cu restricţiile impuse de acest mediu. Ăsta e motivul pentru care am venit la Cluj în urmă cu câteva săptămâni. Îmi va fi greu să iau o decizie în ce priveşte selecţia, am văzut mulţi artişti şi calitatea producţiei lor a fost surprinzător de bună. O să vedem, o să luăm o decizie în curând, probabil după următoarea vizită în România. n

Maria Rus Bojan trăieşte şi lucrează la Amsterdam, este curator şi art advisor specializat în arta contemporană est europeană. Este membru al Comisiei de Achiziţii pentru Rusia şi Europa de Est al Muzeului Tate Modern, (REEAC) Londra.

 Lucrarea lui Victor Man expusă la Barbara Gladstone Gallery, New York

137 SINTEZA nr. 1, decembrie 2013 - ianuarie 2014


ART E

SEM N

DE

CA RT E

Cronica unei morţi amânate de Ioan Es. Pop

E

l este Constantin. Ea e Cristina. S-au născut şi au copilărit în acelaşi oraş din nordul României. În adolescenţă s-au iubit cu patimă, dar câţiva ani mai târziu ea a ales să se mărite cu Jim, un tânăr manierat şi plin de bani, iar el, viitorul Lunetist, a ales să devină militar profesionist, adică mercenar. Totuşi, ea n-a uitat că-l iubeşte, iar el, în ciuda faptului că lichidează persoane „incomode” pe diverse continente, rămâne obsedat de ea, care se mută, împreună cu Jim, din România în Grecia şi apoi din Grecia în Spania. Constantin profesează asasinatul, Cristina, îmbăiată-n bani, îşi permite să adopte „profesional” copii din diverse ţări, iar unul dintre ei, Carlos Murillo Ponti, devine, la doar 25 de ani, un scriitor de renume internaţional, pe care Lunetistul primeşte, de la o instanţă necunoscută, ordinul de a-l ucide. Într-un final, care nu e deloc finalul cărţii, Cristina, mama „adoptivă profesional” a lui Carlos, dezvăluie, într-unul dintre mesajele trimise lui Constantin pe e-mail, că, într-o noapte perversă, s-a culcat cu tânărul adoptat: „Am ajuns pe o străduţă, printre nişte maşini şi acolo el s-a aplecat deodată spre mine şi m-a sărutat, apăsat, pe gură, apoi tandru şi gestul său m-a surprins, dar numai pentru o clipă, după care am înţeles că îl doream, că voiam să continue cu mângâierile. (...) Am intrat într-un pub, ... o hrubă cu muzică asurzitoare. (...) Apoi, când nu ne-am mai putut stăpâni, am luat un taxi şi ne-am dus în camera lui de hotel. Veneau zorile, era o lumină gri, densă şi noi eram epuizaţi şi lihniţi de foame, dar bineînţeles că am făcut dragoste. Apoi eu nu am reuşit să adorm, aşa cum se întâmplă uneori când eşti prea

obosit. Am stat lungită lângă el şi i-am mângâiat sexul enorm. Îmi ţineam ochii închişi şi-mi treceam palma peste sexul lui neverosimil de mare. Nu trebuie să te superi, ştiu că voi, bărbaţii, sunteţi obsedaţi de lungime şi, de când cu Carlos, mi-am dat seama că într-adevăr contează, dar numai ca idee.” În roman intră şi din roman ies diverse personaje, între care tatăl, mama, sora lui Constantin, o iubită pe care o cheamă Carmen Mercedes, Pilar, dar Cristina rămâne pe tot parcursul cărţii marea lui obsesie, femeia fatală care pentru el echivalează aproape cu un blestem. Asta până spre finalul romanului, când Constantin o priveşte pentru prima oară cu ochii larg deschişi şi total lipsit de iluzii: „Cristina i-a apucat o mână şi, folo­sindu-se de ea ca de o frânghie, s-a ridicat în genunchi şi şi-a petrecut braţele pe după mijlocul lui Constantin. El a încercat să se întoarcă spre ea, dar nu a mai apucat. Cristina, cu o putere neaşteptată, l-a tras peste ea şi i-a îndesat mâna între picioarele ei. Constantin i-a simţit vulva rece şi uscată, părul scurt şi aspru de pe pubis, un păr pe care nu-l mai atinsese de atâta vreme, parcă dintr-o altă viaţă, şi a ţâşnit în picioare, apucând să vadă, scârbit, câteva fire de păr alb pe triunghiul negru. (...) Întins pe canapea, auzind plânsul monoton al Cristinei, simţind încă dezgustul pe care i-l provocase atingerea sexului ei, un sex mort pentru el, Constantin şi-a dat seama cât de mult îl blocase Cristina, cât de mult se închistase în trecut...” La fel ca în tragediile antice greceşti, dragostea şi moartea pornesc în cartea de faţă dintr-un izvor comun şi se potenţează una pe alta. Pentru cititori, acest roman „global”, cu scene derulate pe diverse continente, va fi mai

138 SINTEZA nr. 1, decembrie 2013 - ianuarie 2014

mult decât o provocare, întâmplările povestite putând constitui lecţii de iniţiere în destin. Cititorii vor descifra cu ocazia lecturii şi motivele pentru care asasinatul nu mai are loc. Când am auzit prima oară numele lui Marin Mălaicu-Hondrari, mi-am spus: „Ce nume special, ce nume de ţinut minte, ce nume de scriitor!” Şi aşa s-a şi dovedit a fi. n Marin Mălaicu-Hondrari s-a născut la 29 ianuarie 1971, în Sângeorz-Băi, judeţul Bistriţa-Năsăud. A publicat cărţile „Zborul femeii pe deasupra bărbatului”, poezii, Editura Eikon, 2004, pentru care a primit Premiul Uniunii Scriitorilor din România, filiala Cluj, Cartea tuturor intenţiilor, roman, Ed. Vinea, 2006, Ed. „Cartea Românească”, 2008 (ediţia a II-a), „Apropierea”, roman, Ed. Cartea Românească, 2010, „La două zile distanţă”, poeme, Ed. Charmides, Bistriţa, 2011, Premiul revistelor Poesis Internaţional şi Transilvania. În 2013 a publicat romanul de faţă, „Lunetistul”, la Editura Polirom. A scris, împreună cu regizorul Tudor Giurgiu, scenariul după romanul „Apropierea”, care va fi ecranizat în 2014. În 2013, i-a apărut o plachetă de poeme în limba spaniolă, la Editura Traspies. La aceeaşi editură, în iunie 2014, urmează să apară romanul „Apropierea”, în traducerea Elenei Borras Garcia.

Ioan Es. Pop - poet, jurnalist şi editor - a fost secretar general de redacţie al revistei Luceafărul, sub directoratul regretatului critic literar Laurenţiu Ulici. Actualmente lucrează la Editura Paralela 45. Radiodifuziunea suedeză l-a desemnat Poetul Lunii August 2010.


139 SINTEZA nr. 1, decembrie 2013 - ianuarie 2014


Parte a companiei Tenaris, lider mondial în domeniul produselor tubulare, TenarisSilcotub este cel mai important producător român de ţevi din oţel fără sudură de diametre mici, utilizate în industria mecanică, auto-moto, a petrolului şi a gazelor naturale, industria chimică, petrochimică și energetică. Având o cifră de afaceri de circa 500 milioane USD/an și 80% din vânzări destinate pieţelor internaţionale, TenarisSilcotub operează un sistem industrial integrat - de la fier vechi la produse tubulare și servicii cu valoare adăugată mare - și contează pe o echipă formată din peste 1.600 de oameni.

140 SINTEZA nr. 1, decembrie 2013 - ianuarie 2014 www.tenaris.com/Romania

Suntem prezenţi în România prin unităţi de producţie în Zalău, Călărași și Câmpina, centre de servicii în Ploiești și Cluj-Napoca, și birouri comerciale în București. Credem în parteneriate pe termen lung: am investit peste 300 de milioane USD în echipamente, tehnologie, calitatea produselor, siguranţă și condiţii de muncă pentru angajaţi. Deopotrivă, investim continuu în dezvoltarea durabilă a comunităţilor din care facem parte în domenii precum educaţie, sănătate și sport, cultură și artă.


ART E

F I LM

Un joc mortal cu spioni de Ioan Stanomir

P

entru cei mai mulţi dintre cei care au curiozitatea de a intra într-o sală de cinema sau de a închiria un DVD, agentul secret al războiului rece se confundă cu silueta energică şi elegantă a lui James Bond. Între paharul de Martini şi minutele de seducţie sau de amor pasional, spionul este o fiinţă înconjurată de aura de fascinaţie glamour pe care numai spaţiul de celuloid o poate genera. Mai puţin spectaculos, mai puţin sportiv, mai puţin surâzător şi mai puţin sigur pe sine, agentul secret pe care Lino Ventura îl întruchipează în două dintre filmele sale esenţiale, la o distanţă de aproape două decenii, face parte din angrenajul iraţional şi amoral al unei confruntări luminate doar de soarele negru al trădării şi crimei. Fiinţă ce se hrăneşte din ambiguitatea etică ce îl înconjoară, spionul este chemat să coboare pe scările ducând către infern, acolo unde îl aşteaptă siluetele celor care nu mai pot spera la mântuire. Descinzând din rasa de damnaţi discreţi a lui John le Carré, agentul secret ipostaziat de Lino Ventura se confundă cu partea de umbră postbelică: ezitările lui sunt ezitările comanditarilor şi patronilor săi anonimi. „Avec la peau des autres”, regizat în 1966 de Jacques Deray, este o revenire ciudată şi chic în Viena pe care „Al treilea om“ a lui Carol Reed o radiografiază în tonurile sale halucinate. De această dată, oraşul străluceşte comercial şi are atracţia înşelătoare a unui poster publicitar. El este, în egală măsură, purgatoriul ce face trecerea dintre lumile războiului rece, terenul de sport murdar şi sordid pe care se dispută un joc fără reguli şi fără câştigători. Personajul lui Lino Ventura, Pascal

Fabre, este însărcinat cu misiunea , delicată, de a clarifica statutul incert al unui agent suspectat că trădează. Margeri, (un Jean Bouise rafinat şi implacabil) este o rotiţă în acest mecanism ce reuneşte avocaţi venali şi ucigaşi fără scrupule. Visul lui Margeri este visul tuturor celor care populează subterana războiului rece, evadarea ce oferă promisiunea unei vieţi eliberate de măşti şi de suspansul ce devoră , încet şi implacabil. Îi este dat lui Fabre să descopere, în acest slalom printre cadavre şi umbre, că aparenţele sunt înşelătoare şi că nimic nu mai poate oferi confortul certitudinilor etice. Graniţa dintre amoralitate şi curaj este dificil de trasat. Margeri este, simultan, omul ce se sinucide spre a evita trădarea şi agentul ce vinde secretele inamicului, spre a obţine banii ce îi pot cumpara tihna vieţii viitoare. Fabre se confruntă, până la capăt, în această Vienă de carnaval, cu succesiunea de adevăruri parţiale şi de travestiuri enigmatice. Decizia de a păstra, dincolo de mormânt, taina dublului joc culpabil al lui Margeri relevă propria sa ambiguitate etică: judecata morală este suspendată, iar secretele sunt încredinţate uitării. Sébastien Grenier, personajul încredinţat lui Lino Ventura în „Espion, lève-toi”, filmul din 1981 al lui Yves Boisset, este unul dintre nenumăraţii agenţi ce trăieşte, neştiut, sub crusta de prosperitate burgheză a neutrei Elveţii. În Zürich, Grenier este un respectabil om de afaceri, cu o acoperire perfectă ce maschează ereditatea sa încărcată de spion francez. Este de ajuns ca un exemplar ciudat dintr-un roman al lui Dumas-tatăl să îi fie trimis pentru ca tihna înşelătoare a spionului adormit să fie spulberată, iar absurdul ameninţător

141 SINTEZA nr. 1, decembrie 2013 - ianuarie 2014

să se instaleze în viaţa sa. Între rafinatul agent KGB Chance, (jucat de un Michel Piccoli versatil şi neliniştitor) şi energicul amoral Richard, ofiţerul trimis de centrala franceză, (rol in care Bruno Cremer străluceşte ca o lamă de spadă), Grenier este strivit şi nu mai are altă opţiune decât o cursă disperată ce se încheie cu moartea sa. Cine sunt aliaţii şi cine sunt inamicii în acest război punctat de maşini-capcană şi de dialoguri elegante? Şi cine este păpuşarul a cărui mână alege să îl trezească din adormire pe Grenier? Ca şi în „Un papillon sur l’ épaule”, destinul personajului lui Ventura este aşezat sub semnul enigmei şi al tăcerii. Elveţia este decorul în care se consumă această istorie oarecare, simplă notă de subsol în naraţiunea războiului rece. Privirea lui Ventura nu mai poate trece dincolo de perdeaua grea ce ascunde ieşirea din labirint. Încolţit şi hăituit, Grenier dispare, sordid, în pădurea din marginea cimitirului în care este înmormântată soţia sa. Cadavrul său, dezgropat peste ani, va fi doar cel al unui necunoscut. n

Ioan Stanomir este profesor universitar la Facultatea de Ştiinţe Politice a Universităţii din Bucureşti. A studiat dreptul şi literele şi este doctor în drept al aceleiaşi universităţi. A publicat numeroase cărţi circumscrise sferei umaniste.


Un arhipelag rural chic Transilvania rurală este o destinaţie turistică chic, în plină ascensiune. Investitorii, majoritatea străini, mizează pe autenticul caselor tradiţionale și pe atmosfera patriarhală. de Bogdan Stanciu foto Vakarcs Loránd

142 SINTEZA nr. 1, decembrie 2013 - ianuarie 2014


GOOD LIFE

n Situată într-o vâlcea, Copşa Mare este o destinaţie rurală „inventată” de o italiancă stabilită în Brazilia

143 SINTEZA nr. 1, decembrie 2013 - ianuarie 2014


GO OD

L IFE

T RAVEL

 Interioarele tradiţionale săseşti ale caselor de oaspeţi din Copşa Mare au fost restaurate cu multă atenţie la detalii

T

anti Mărioara Bălu nu e genul de persoană pe care o poţi întâlni în Toscana, în insulele Croaţiei, prin sudul Franţei sau prin alte paradisuri rurale europene, înţesate de turiști. La cei 73 de ani ai săi, bătrâna cu privire blândă croșetează meticulos un pulovăr pe banca din faţa casei și îi cercetează curioasă pe străinii care intră și ies pe poarta învecinată cu casa ei din Copșa Mare. Stă la numărul 145 și chiar la poarta următoare se află o casă pe care acum câţiva ani a cumpărat-o o italiancă stabilită în Brazilia, pe care a transformat-o într-un spaţiu de cazare chic. „Nu știu, maică, dacă o fi bine sau o fi rău că vin atâţia pe la noi, dar îţi pot spune că niciunul dintre ei nu a încercat vreodată să sară la mine în grădină. Sunt toţi oameni la locul lor”, spune femeia despre turiștii care se cazează în casa de lângă.

Cum au nimerit „cangurii” Copşa Mare În ziua în care am ajuns la Copșa Mare, printre vecinii lui tanti Mărioara se 144 SINTEZA nr. 1, decembrie 2013 - ianuarie 2014

Cei care vin să stea la noi sunt persoane sofisticate, culte, iubitoare de natură, frumuseţe și hrană sănătoasă. Își doresc un loc în care să stea și unde să se simtă ca acasă, cu tot confortul, și o pace deplină.” Giovanna Bassetti, proprietar Copşa Mare Guesthouses

numărau doi australieni blonzi, înalţi și spătoși, pe nume Mike și Mitch Stent, tată și fiu. Seniorul - cu alură de actor de Hollywood, juniorul - o versiune mai tânără și cu un pic de pleată rebelă a primului. Au ajuns la Copșa Mare pe parcursul unei călătorii de opt luni pe care Mitch, juniorul în vârstă de 19 ani, o face în jurul lumii, pentru a-și limpezi mintea înainte de a urma o facultate. De la Londra s-a înţeles la telefon cu tatăl său să viziteze împreună, câteva zile, o ţară europeană. România a fost o alegere firească, spune seniorul Mike, în vârstă de 63 de ani. „Căutam o ţară pe care să nu o fi văzut eu înainte și unde să vedem ceva autentic. Mitch mi-a zis România, și imediat am fost de acord, fiindcă e situată la est de marile rute turistice ale Europei unde, pe lângă că e scump, greu găsești ceva autentic, tradiţional”. După un pic de research pe internet, au dat peste spaţiile de cazare de la Copșa Mare, amenajate în foste case săsești, restaurate fără cusur și mobilate rafinat, dar fără ostentaţie. Au făcut joncţiunea la Londra, au zburat până la București,


GO O D

L IFE

T RAVEL

 Seniorul Mike şi juniorul Mitch, doi australieni care au ajuns în Transilvania căutând Europa autentică

unde au închiriat o mașină cu care au ajuns în Copșa Mare. „Viaţa de aici, cu simplitatea sa, este ceva rar, autentic și tradiţional”, spune Mike. Mitch pare fascinat mai mult de oameni. Înainte să plece, filmează sub oblăduirea tatălui, producător independent de filme - un scurt documentar despre viaţa de zi cu zi în Copșa Mare. „Oamenii sunt fericiţi aici, duc o viaţă simplă, ca acum o sută de ani”, spune convins juniorul. Cei doi pleacă apoi să filmeze albinele preotului din sat.

Dragoste la prima vedere Aceeași simplitate patriarhală, la care se adaugă un cadru natural fantastic, i-a atras la Copșa Mare în 2005 și pe Giovanna Bassetti, o fostă naturalistă, și pe soţul său, Paolo, fost vicepreședinte al TenarisSilcotub. Satul, situat la trei kilometri de drum prost de mult-mai-turisticul Biertan, de care și depinde administrativ, este așezat într-o vâlcea bucolică, între dealuri liniștite. Biserica fortificată supraveghează uliţele drepte de pe o coastă de deal. Pe străzile colbuite, asfaltul nu a ajuns, mașinile lăsând carosabilul în stăpânirea gâștelor și a copiilor. „Imediat ce am văzut Copșa Mare ne-am îndrăgostit de acest sat și de «Casa Verde». Am cumpărat casa în mai 2006 și am început restaurarea de unii singuri. Munca a fost făcută doar cu localnici și, când am ajuns să-i cunoaștem, am decis să facem tot ce e posibil să păstrăm arhitectura, patrimoniul local și să-i ajutăm să se dezvolte. Prin urmare, turismul și amenajarea unei case de oaspeţi au devenit mijlocul perfect pentru a ajunge la acest rezultat”, povestește Giovanna Bassetti.

„Casa Verde”, prima proprietate cumpărată de soţii Bassetti în Copșa Mare, este o casă săsească solidă, cu etaj, situată pe colţ de stradă. Poarta masivă ascunde intrarea într-un spaţiu ca în povești. Camerele săsești austere și-au păstrat spiritul, dar au primit o atingere de stil și căldură mediteraneene. Lemnul, sticla și piatra construiesc un univers elegant, fără să fie somptuos. După „Casa Verde”, au urmat „Casa Galbenă” - unde acum funcţionează și recepţia, și o sala de mese, „Casa Roșie” - unde pivniţa s-a metamorfozat într-o bucătărie și un dining, de unde nu te mai lași dus, și „Casa Albă” - cu un spaţiu comun luminat „a giorno” prin pereţi de sticlă. În total, spaţiile de cazare ale Giovannei Bassetti oferă 16 locuri de cazare în opt camere. Devenită reședinţa familiei Bassetti, „Casa Verde” nu se închiriază decât în mod excepţional - când restul spaţiilor sunt ocupate - și doar parţial. Alte spaţii au fost cumpărate de soţii Bassetti și așteaptă să fie restaurate. Printre acestea și fosta primărie, care va deveni, cândva, când banii o vor permite, sediul unui centru de echitaţie. Preţul de cazare în casele la Copșa Mare este de 50 de euro+TVA pe noapte, de persoană. „Majoritatea celor care vin aici să se cazeze sunt străini, care au mașini închiriate și folosesc Copșa Mare ca «bază de explorare» pentru toată zona din jur”, spune Simona Seciu, administratorul local al caselor de oaspeţi. Anul acesta, până în decembrie, aproape 300 de persoane au beneficiat de ospitalitatea caselor Giovannei Bassetti. Portretul-robot al celui care se cazează aici îl face chiar ea: „Cei care vin să stea la noi sunt persoane sofisticate, culte, iubitoare de natură, frumuseţe și hrană

145 SINTEZA nr. 1, decembrie 2013 - ianuarie 2014

sănătoasă. Își doresc un loc în care să stea și unde să se simte ca acasă, cu tot confortul, și o pace deplină. Sunt străini și români care au călătorit în multe locuri și doresc să descopere autenticul din această parte a Europei”. Cu asemenea vecini, tanti Mărioara Bălu poate sta liniștită să croșeteze pe băncuţa din faţa casei, fără să se teamă că cineva îi sare în grădină.

Insule din „arhipelagul chic” Casele din Copșa Mare sunt doar o insulă din ceea ce s-ar putea numi un „arhipelag chic” al turismului rural din Transilvania (vezi harta de la pagina 147). Un regizor german, Björn Reinhardt, a restaurat case tradiţionale rutene în Valea Vinului, Maramureș, în timp ce un antreprenor danez, Torben Schreiber, a cumpărat case săsești și le-a restaurat în Băgaciu, Mureș. Fostul fotograf de celebrităţi britanic, Duncan Ridgley, a valorificat case în Breb, Maramureș, iar doi germani au creat o veritabilă staţiune la Cund, Mureș, sub numele „Valea Verde Retreat”, formată tot din case săsești restaurate. Lor li se adaugă urmașii nobililor secui care au investit în turism la Micloșoara (contele Kálnoky) și Zăbala (urmașii conţilor Mikes) și, bineînţeles, Prinţul Charles, cu proprietăţile de la Valea Zălanului și Viscri. Tot în Viscri se află și pensiunea Viscri 125, în același stil rural-autentic, condusă de doi investitori din București. Conacul Apafi din Mălâncrav, restaurat și introdus în circuitul turistic de Fundaţia „Mihai Eminescu”, completează acest tablou, alături de alte case pe care fundaţia le închiriază în Viscri, Mălâncrav, Florești, Criţ și Biertan.  


GO OD

L IFE

T RAVEL

Contrapunct: amurgul vikingilor, la Băgaciu

 Aşa arată fostul grajd al domeniului Mikes, transformat astăzi într-un centru de conferinţe

Domeniul de lângă pădurea de goruni În acest „arhipelag”, cea mai mare insulă ar fi domeniul Mikes de la Zăbala, gestionat acum de familia Roy Chowdhury. „Shuvendu-Basu-Roy-Chowdhury-deUlpur”, spune sacadat Harai Lorant, administratorul domeniului Mikes, în timp ce numără fiecare nume pe câte un deget de la mâna stângă. Așa îl chema pe aristocratul britanic cu origini indiene cu care s-a căsătorit la Londra contesa Katalin Mikes, în timpul exilului de după al doilea război mondial. După 1990, familia Mikes a redobândit castelul din Zăbala, împreună cu domeniul de 34 de hectare și o pădure de 500 de hectare. Gregory și Alexander, fiii contesei Katalin, conduc afacerea de la Zabola. Regulile de vizitare, transmise de doamna Katalin, sunt stricte: castelul nu se poate fotografia decât dintr-un singur unghi, o clădire aflată în renovare nu se poate fotografia deloc, iar toată vizita nu ar trebui să dureze mai mult de 20 de minute. Pe post de ghid, administratorul Harai, explică: „cei care vin aici stau 3-4 zile și se bucură de natură, de liniște. Stau pe malul lacului și citesc sau pescuiesc. Rareori părăsesc domeniul”. Domeniul Mikes pare desprins din picturile lui Monet. Pârâul Zăbala curge alene de-a lungul său, mărginind poieniţe cu iarba tunsă scurt, străbătute de alei cu pietriș. Un heleșteu limpede se mândrește cu o insulă chiar în mijloc - un veritabil răsfăţ pentru pescari, dar și un loc unde te poţi da cu barca. Situat într-o pantă lină, la marginea unei păduri de goruni, domeniul are ca punct central vechiul castel al familiei Mikes, rămas în continuare o reședinţă privată, pentru Gregory și Alexander. În spatele său se află o casă elveţiană, folosită ca

reședinţă de doamna Katalin. Lateral faţă de castel se găsește fosta clădire administrativă, la care se lucrează pentru a fi transformată în spaţii de cazare. Renovarea va fi gata cam în doi ani.

„The Machinehouse” Momentan, oaspeţii sunt primiţi în fosta uzină electrică a domeniului, o clădire frumoasă cu două niveluri. „Uzina a fost dată în funcţiune în 1900, domeniul fiind electrificat o dată cu Timișoara”, spune Harai Lorant. Acum, sub numele „The Machinehouse” (Casa Mașinii – n.r.), uzina a fost transformată într-un mini-hotel cu șase camere. Camerele sunt decorate simplu, aproape spartan. dar spaţiile comune - mai cu seamă un living larg de la parter - nu fac rabat de la confort. Majoritatea celor care vin să se cazeze aici sunt din străinătate sau din București. „Am avut oameni de afaceri, diplomaţi și, în ultima vreme, tot mai mulţi corporatiști din București”, spune administratorul. Cazarea costă între 70 și 100 de euro pe noapte, o cameră de două persoane. La fel, ca și la Copșa Mare, nici aici nu există televizioare. În afară de Casa Mașinii, o căsuţă mai lăturalnică cu două camere, bucătărie și living a fost transformată într-un spaţiu de cazare self-catering. Stilul este la fel de spartan ca la principala capacitate de cazare. Această unitate nu a fost încă autorizată, așa că va mai dura până la introducerea ei deplină în circuitul turistic. Administratorul domeniului estimează că, peste doi ani, cele trei spaţii de cazare - Casa Mașinii, căsuţa self-catering și clădirea aflată în renovare - vor oferi un total de 50 de locuri de cazare.  n

146 SINTEZA nr. 1, decembrie 2013 - ianuarie 2014

Unul dintre pionierii turismului rural sofisticat în România a fost danezul Torben Schreiber. În 2002, acesta a cumpărat o casă în Băgaciu, judeţul Mureş, pe care a introdus-o în circuitul turistic. Au urmat alte şi alte case refăcute şi transformate în pensiuni. În 20072008, când economia românească se afla în plin avânt, exista şi o cursă charter Copenhaga Târgu-Mureş, care aducea vikingii în concediu în România. Presa relata că la Băgaciu veneau anual 1.500 de danezi, capacitatea de cazare a caselor fiind de 45 de apartamente. Criza a lovit însă puternic în afacerea danezului. Cursele charter au rămas o amintire, la fel şi numeroşii turiştii care stăteau în sat. Băgaciu (foto jos), în sine, este un sat destul de ponosit, parcă uitat în lumea a III-a. Localnicii spun că turiştii danezi abia dacă se mai arată la faţă, iar primarul, Ioan Aldea, este direct: „În ultimii ani nu au mai prea venit, iar anul ăsta, subţire de tot. Câteva serii şi atât”. Administratorul local al caselor a evitat sistematic să stea de vorbă cu noi, iar agenţia Schreiber Tours, care operează casele de oaspeţi din Băgaciu, nu a răspuns la e-mailuri.


Insule din arhipelagul rural chic din România

„The Village Hotel” (Breb) www.somewheredifferent.com

Proprietăţile Prinţului Charles şi ale contelui Kálnoky (Valea Zălanului, Viscri, Micloşoara) www.transylvaniancastle.com

pensiunea „Poarta Munţilor“ (Valea Vinului) www.maramures.de

Pensiunile „Schreiber” (Băgaciu) www.schreiber-tours.dk

Valea „Verde Retreat” (Cund) www.discover-transilvania.com

Viscri 125 (Braşov) www.viscri125.ro

Domeniul Mikes (Zăbala) www.zabola.com

Casele de oaspeţi „Guesthouses“ - Copşa Mare www.copsamare.ro

Casele de oaspeţi ale Fundaţiei „Mihail Eminescu” (Viscri, Mălâncrav, Floreşti, Criţ, Biertan) www.mihaieminescutrust.org

Nota redacţiei: Harta de mai sus este una orientativă, fără a avea pretenţia de a acoperi toate destinaţiile rurale autentice din Transilvania

147 SINTEZA nr. 1, decembrie 2013 - ianuarie 2014


GO OD

L IFE

T RAVEL

Zălanului pornește de la 4.550 de dolari pe săptămână. Preţurile sunt însă mult mai acceptabile pentru cei care stau cu cazare „normală”.

Viscri, bijuteria coroanei

 Una dintre camerele de la Valea Zălanului (foto: Şerban Bonciocat)

Prinţul şi contele, investitori în turismul rural Proprietăţile Prinţului Charles de la Valea Zălanului și Viscri și ale contelui Tibor Kálnoky de la Micloșoara Covasna sunt printre cele mai mediatizate destinaţii rural-chic din România

M

oștenitorul coroanei Regatului Unit, Charles de Wales, este cea mai notorie personalitate care s-a implicat în dezvoltarea unui turism rural durabil în România. Pasiunea Prinţului Charles pentru Transilvania nu mai este un secret pentru nimeni. El a vizitat pentru prima dată Ardealul în 1998, și de atunci a revenit aproape în fiecare an, implicându-se în mai multe proiecte de dezvoltare durabilă, gestionate de organizaţii neguvernamentale. În 2006, Prinţul Charles a cumpărat o proprietate în Viscri, Brașov, iar în 2008, una în Valea Zălanului, Covasna. Cele două proprietăţi au fost restaurate cu respectarea celor mai bune practici în domeniu. Când nu sunt ocupate de prinţ și suita sa, adică în peste 90 a sută din timp, casele prinţului din Viscri și Valea Zălanului sunt disponibile pentru turiști. De administrarea celor două proprietăţi se ocupă contele Tibor Kálnoky, descendentul unei vechi familii

Viscri a fost, însă, prima bijuterie transilvăneană din coroana Prinţului Charles. Proprietatea de aici, formată dintr-o gopsodărie săsească tipică, se întinde pe 1.300 de metri pătraţi. Satul este inclus în Patrimoniul Mondial UNESCO, datorită bisericii fortificate din localitate, situată la nici 200 de metri de casa Prinţului Charles. Restaurarea proprietăţii a durat aproximativ doi ani, fiind realizată cu grijă pentru păstrarea stilului original săsesc, fără termopane și inox. „Această gospodărie tradiţională este formată din două clădiri de locuit, separate de o poartă mare de lemn, o curte cu o grădină de legume, o șură mare și grajduri. Sunt două camere duble cu o baie, într-una din casele de oaspeţi, și o cameră dublă cu baie și bucătărie în cealaltă. Proprietatea este simplă și fără pretenţii de stil, reflectând vechea cultură rurală a satelor săsești. Există ghizi pentru tururi culturale sau culinare în zonă”, arată agenţia de turism „Responsible Travel”, care promovează destinaţia pe piaţa britanică.

Micloşoara, vedetă internaţională aristocratice din Secuime. Crescut în Franţa, contele Kálnoky s-a întors după 1990 în România, unde a restaurat mai multe case ale familiei sale sau cumpărate ulterior, în satul Micloșoara, Covasna, pe care apoi le-a introdus în circuitul turistic.

Valea Zălanului, „paradis privat” Proprietatea de la Valea Zălanului a Prinţului Charles a fost cotată anul trecut de revista americană Vanity Fair între primele zece paradisuri private din lume. Proprietatea se întinde pe circa 12 hectare și a aparţinut fostului jude sătesc, fiind veche de circa 150 de ani. Casele de oaspeţi ale Prinţului de Wales sunt niște case vechi, ţărănești, restaurate și mobilate în stil autentic. Majoritatea camerelor au baie proprie, dotată cu echipament modern. Proprietatea princiară este mărginită de pădurile din zonă, printre „vecinii” Prinţului Charles numărându-se lupi, lincși și câţiva urși bruni. Preţul avansat de Vanity Fair pentru închirierea întregului domeniu de la Valea

148 SINTEZA nr. 1, decembrie 2013 - ianuarie 2014

La Micloșoara se află cea mai cunoscută destinaţie de turism rural din România. Condiţiile de cazare în casele amenajate cu mobile și ţesături tradiţionale, dar și atmosfera specială creată de contele Kálnoky pentru oaspeţii săi, au fost reflectate în nenumărate articole din presa internaţională – de la New York Times, la Die Welt sau Le Figaro -, reportaje TV sau ghiduri turistice. Și călătorii independenţi sunt încântaţi de domeniul contelui Kálnoky de la Micloșoara. „Casa a fost fermecătoare. Am fost fermecaţi de fiecare piesă de mobilier, fiecare dintre ele, o antichitate. Am savurat 100% fiecare moment al sejurului, fiecare mic dejun, fiecare cină servită în pivniţa din secolul al 17-lea! Vreau să fiu foarte clară, și să feresc oamenii de eventuale confuzii: acesta nu este un loc pentru cei obișnuiţi numai cu hoteluri de cinci stele și care nu sunt deschiși la ceva nou. Ei probabil ar fi foarte dezamăgiţi. Acesta este un loc unde să te întorci în timp și să te bucuri de stilul de viaţă simplu și natural al unui mic sat din Transilvania”, se arată într-o recenzie publicată de un utilizator al portalului tripadvisor.com. n


GO O D

LIFE

HIPE

&

VIBE

Caşcavalul digital de Eduard Ţone

T

răim într-un haos digital. Am devenit sclavii tehnologiei și, uneori, acest fapt capătă proporţii dramatice, dimensiuni medicale și fiori de dramatism existenţial. Acum 25 de ani priveam un singur display, și-acela doar dacă ne plăceau odele. În ziua de azi, suntem înconjuraţi de display-uri. Telefon, tabletă, televizor, laptop, monitor, mp3 player, mediaplayer... whatever player! Până și frigiderele au căpătat display-uri de pe care poţi posta pe Facebook sau comanda cumpărături de la supermarket. Viaţa noastră a devenit un imens display, montat în decoruri haotice. În urmă cu 25 de ani aveam timp să respirăm. Astăzi, respiraţia se face deseori prin conectare la un ecran oricât de mic. Vrei o gură de aer proaspăt, sufocat de xls-uri ce transpiră bugete imposibile? Bagi un ochi pe un site de turism, dai like la o poză cu un superb peisaj montan și revii, îmbătat de-atâta ozon, la tabelele cu cifre. Verificăm emailuri la fiecare cinci minute. Accesăm reţele de socializare mai des decât ne sărutăm iubitele. Pierdem timpul cu jocuri stupide plimbându-ne degetele pe display-uri cu rezoluţii din ce în ce mai bune. Ne cumpărăm televizoare deștepte, fiindcă vrem să le cuplăm la Internet și, eventual, să aruncăm cu păsări furioase pe ele. Laptopurile noastre sunt din ce în ce mai ușoare, mai pliabile, mai tactile, mai subţiri și mai potente. Muzica pe care o ascultăm e din ce în ce mai proastă. Filmele pe care le vedem sunt din ce în ce mai computerizate. Jocurile pe care le jucăm, tot mai violente. Dragostea pe care o facem, prea pe fugă. Timpul de care dispunem - prea puţin, din ce în ce mai puţin. Acum 25 de ani, am fi umblat

trei zile prin biblioteci ca să găsim un citat din Nietzsche. Azi îl găsim în 5 secunde, pe Google. Și totuși, acum 25 de ani aveam timp. Azi l-am pierdut. Nu-i așa că până și paradoxurile sunt, uneori, de neconceput? Vorba lui Bill Murray, actorul american: ”iPhone-ul meu are de 2 milioane de ori mai mult spaţiu de depozitare decât avea computerul de pe nava Apollo 11, în anul 1969. Ei au fost pe lună. Eu arunc cu păsărele în porci”. E din ce în ce mai greu să trăim în afara haosului. Unii reușesc. Alexandru Andrieș nu are telefon mobil și nu agreează socializările pe pereţi. Dacă vrei să-l găsești, te duci la Facultatea de Arhitectură sau îl suni pe fix. Mulţi își imaginează că, în felul acesta, nu-l vor găsi niciodată și nu vor ști în veci ce fel de cașcaval vor vedea la Telejurnal! Greșit. Acum 25 de ani, în acest fel ne găseam unii pe alţii. Și eram uuuun pic mai fericiţi. La cealaltă extremă, sunt oameni care poartă în buzunarele de la pantaloni câte trei telefoane, în cel de la piept o minitabletă, în geantă un laptop și o maxi-tabletă, în urechi căștile de la un iPod și la mână un ceas conectat prin wifi sau bluetooth la toate celelalte dispozitive. Timpul pe care și-l petrece zilnic cu această colecţie digitală nu-i permite să bea, în liniște, un pahar cu vin, să citească o carte bună (deși și-a descărcat pe tabletă un gigabyte de e-books), să asculte povestea prietenului care i-a sunat la ușă sau să alerge doi kilometri în parcul de vizavi. Computerul ne-a luat vieţile, ni le-a băgat rapid în malaxoare uriașe și ne-a făcut bieţi slujitori ai biţilor și pixelilor. E un fapt. Acum 25 de ani aș fi scris acest articol pe o foaie de hârtie, cu un creion mai mult sau mai puţin chimic și, cu puţină șansă, l-aș

149 SINTEZA nr. 1, decembrie 2013 - ianuarie 2014

fi publicat în Almanahul Anticipaţia. În cele câteva zeci de minute în care l-am scris acum, a trebuit să răspund la cel puţin șapte e-mailuri, am fost întrerupt de două mesaje de tip ”ce mai e nou?”, pe messenger, unul pe WhatsApp și alte câteva notificări pe Facebook. Știu. În mod normal, trebuia să le închid pe toate. Doar că sclavia digitală are efecte de drog. Devii dependent și, atâta vreme cât nu le arunci pe toate pe geam pentru a-ţi asuma sevrajul, vei continua să vezi pe toate display-urile din jurul tău același cașcaval la Telejurnalul unei lumi din ce în ce mai haotice.  n

Eduard Ţone este jurnalist din anul 1990. A activat în presa de sport vreme de 9 ani, apoi în cea de lifestyle. A fost vreme de 6 ani redactor şef al revistei FHM iar în prezent este redactor şef al revistei Playboy. Are la activ numeroase articole şi colaborări în presa vremii, fiind totodată autorul a două cărţi: Întoarcerea acasă (1997) – o cartereportaj despre Campionatul European de fotbal Anglia 1996 - şi romanul Castelul Prinţesei de Caramel (2008).


G OOD

L IFE

DINE&WINE Pot părea scumpe, dar pentru colecţionarii împătimiţi nu există limită de sumă. Nemaivorbind că o sticlă de vin scump este o investiţie bună, la fel de rentabilă, în acest moment, ca un plasament în obiecte de artă. Iată cum ar apărea un top al celor mai mari sume plătite până acum pentru plăcerea de a savura sau deţine o sticlă din distinsa licoare a lui Bachus.

Scump şi profitabil e vinul ghiurghiuliu de Adrian Pop

150 SINTEZA nr. 1, decembrie 2013 - ianuarie 2014


GO O D

L IFE

DINE&WINE

 Beciurile de la podgoria Massandra din Ucraina au peste 150 m lungime şi adăpostesc o adevărată colecţie-comoară de vinuri

S

Cheval Blanc 1947

creaming Eagle Cabernet 1992 Scos la o licitaţie în scopuri caritabile, în anul 2000, acest vin din Napa Valley - California a fost vândut pentru fabuloasa suma de 500.000 de dolari! Îmbuteliat într-o sticlă de 6 litri, vinul deţine recordul absolut pentru cel mai mare preţ plătit vreodată pe o sticlă de vin.

Acest vin este probabil cel mai faimos vin de Bordeaux din secolul trecut. Marii degustători au catalogat acest vin astfel: „dacă nu e cel mai bun, cu siguranţă e cel mai remarcabil”. O sticlă de trei litri a fost cumpărată în San Francisco, în 2006, cu 135.125 dolari

Shipwrecked 1907 Heidsieck În 1998, două mii de sticle de șampanie franţuzească au fost găsite pe un vas torpilat şi scufundat în primul război mondial. Acesta avea ca destinaţie Curtea imperială a ţarului Nicolae al IIlea al Rusiei. Au fost vândute la licitaţie în toată lumea, mai mult ca simbol, cu 275.000 de dolari bucata.

Château Margaux 1787 O sticlă de vin din colecţia particulară a lui Thomas Jefferson a fost evaluată de proprietarul său, un negustor de vinuri din New York, la 500.000 dolari. Sticla a fost spartă din neatenţie, iar asiguratorul a plătit 225.000 de dolari. Unele voci spun că a fost un aranjament.

Château Lafite 1787 Malcolm Forbes, publisherul revistei Forbes, a plătit 160.000 de dolari în 1985 pentru o sticlă de vin franţuzesc, din pivniţa fostului președinte american Thomas Jefferson. Deşi sticla era gravată cu iniţialele THJ, autenticitatea sa a fost pusă la îndoială de experţi.

Château Mouton Rothschild 1945 În urma victoriei Aliaţilor, Baronul Philippe de Rothschild a avut ideea de a marca acest vin cu o etichetă care simboliza victoria cu „V” de la Victory, semnul care l-a făcut celebru pe Winston Churchill. Acest cabernet din zona Bordeaux a fost vândut la licitaţie cu aproape 115.000 de dolari.

Château d’Yquem 1787 Sticla a fost deţinută de celebrul negustor de vinuri francez, Raymond Beaudouin, care era furnizorul de vinuri pentru cele mai luxoase restaurante din Franţa. În urma unei licitaţii, un cumpărător anonim a oferit 100.000 de dolari pentru acest vin alb franţuzesc, extrem de rar.

Massandra 1775 Massandra este cea mai veche podgorie de vinuri din Ucraina, situată la patru kilometri de la Yalta. O mare parte din sticlele de aici provin de pe vremea Rusiei ţariste. În 1920, Stalin a ordonat

151 SINTEZA nr. 1, decembrie 2013 - ianuarie 2014

să se păstreze toate sticlele intacte. Massandra 1775 Sherry este cel mai rar vin din colecţia de aici, iar o sticlă cu sigiliul imperial s-a vândut cu 43.500 de dolari la o licitaţie din Londra.

Penfolds Grange Hermitage 1951 Prima recoltă de vin australian Penfolds Grange a fost produsă în 1951 ca un experiment de către vinificatorul Max Schubert. El a încercat să producă un vin roșu capabil să rivalizeze cu cele mai bune vinuri de Bordeaux. Se pare că astăzi mai există doar 20 de sticle din acest vin. 38.420 de dolari este suma cu care a fost vândută o sticlă la o licitaţie în Australia.

Royal De Maria Supranumit vinul de gheaţă, din pricină că strugurii sunt culeşi după ce au îngheţat. Procesul lung de producţie este unul din motivele pentru care este atât de scump. Datorită aromei sale, este perfect pentru deserturi. În 2006, o sticlă din acest vin canadian a fost vândut cu 30.000 dolari.

Romanée-Conti (DRC) 1990 Un set de opt sticle a fost vândut cu 224.900 dolari la o licitaţie din Londra în 1996. Adică 28.112 dolari sticla. Unul dintre motivele principale pentru preţul ridicat al acestui vin este faptul că a fost produs din combinaţia a trei soiuri de struguri Pinot Noir. Vârsta viţei de vie este de 53 de ani, iar producţia acestei zone viticole este foarte mică. n


AUTO SHOPPING În atenţia lui Moş Crăciun

V

Fiind cuminţi şi întelegători, ne-am mulţumi cu o maşină puternică, de marcă serioasă, cu un design care întoarce privirile. O vrem puternică, să nu consume mult, şi nu ne dorim taxe mari. Atât... şi să fie puternică, am zis deja? de Sorin Arecco

Alfa Romeo 4C Noutatea mărcii italiene se va putea comanda în România în 2014. Se anunţă a fi un model cult în istoria mărcii, prefigurând şi revenirea Alfa la tracţiunea spate. Are motor central şi este deja un obiect al pasiunii, datorită designului, tehnologiei şi performanţelor. Nu am greşit cifrele de mai jos, deşi par amestecate cu cele de la Porsche.

Putere 241 cp

Consum mixt 6,8l/100 km

Cilindree 1.742 cmc

disponibil la lansare

Audi TTS Coupe 2,0 TFSI QUATTRO S tronic Deja celebru, coupe-ul german este mai sportiv de la o generaţie la alta, iar versiunea TTS S tronic aleargă cu 272 de cai, are tracţiune integrală, transmisie automată, 2 locuri mici în spate, ceva portbagaj… Destul?

Viteză maximă 258 km/h

Putere 272 cp

Demaraj 0-100 km/h 4,5 s

Viteză maximă 250 km/h

Cilindree 1.984 cmc Consum mixt 7,7 l/100 km

58.850 euro (TVA inclus)

152 SINTEZA nr. 1, decembrie 2013 - ianuarie 2014

Demaraj 0-100 km/h 5,2 s

in sărbătorile. Pentru un pasionat de automobile, iată încă un pretext de a visa la o maşina nouă. Asa cum ţi-o imaginezi. Frumoasă, agresivă în stilul tău, dar şi „adevărată” pe dedesubt, puternică, doar suntem toţi cunoscători. Sa fie mulţi cai-putere! Vocile crizei ne cam perturbă însă visele. „Maşinile sportive sunt foarte scumpe. Au motoare mari. Motoarele mari consumă mult.” Să nu mai vorbim de impozit: dacă depăşeşti cu un singur cmc bariera de 3,0 litri plăteşti 5.000 de lei, iar la 3,5 litri impozitul bate deja spre 6.000 de lei. Iar dacă mai punem la socoteală costurile de întreţinere sau valoarea la revânzare... hm, motorul mare costă. Aşa să fie? Şi cu pasiunea cum rămâne? Renunţi la tot, la senzaţia demarajului, la satisfacţia pe traseele virajate, plus la ce îţi mai creşte în plus, în mintea ta, ca potent îmblânzitor de cai-putere? Poate că totuşi ne-a scăpat ceva. Suntem în plină eră downsizing, cu motoare mici şi eficiente, cu consum şi emisii reduse. Eră în care diversele tehnologii de supraalimentare ne lasă să sperăm că nu vom renunţa de tot la sportivitate. Dacă studiem ofertele constructorilor găsim şi câteva modele cu cilindree sub 2,0 litri, cu performanţe foarte bune. Variantele sunt puţine, dar destul de interesante cât să ne putem abţine de la plăcerile unui V6 fără a renunţa la ce ne atrage mai mult. Şi destul de variate cât să putem accesa orice vis: de la sportivitatea coupé la farmecul roadster, confortul berlinei sau polivalenţa SUV. Iată câteva exemple care reuşesc să împace performanţa cu restricţiile financiare şi cu diversele exigenţe de stil sau confort. La un impozit anual de maximum 240 de lei.  n


GO O D

LI FE

AUTO

SHOPPING

BMW Z4 Sdrive2,8i Roadster, irezistibil. Plafonul rigid izolează bine şi iarna sau oricând ai mai mult chef de confortul unui coupe decât de vânt în freză. Versiunea 2,8i, cu motorul turbo de 2,0 litri, nu te va face să îţi doreşti nimic în plus în materie de performanţe, iar consumul este mai mult decât decent. Acest propulsor este disponibil şi la alte câteva modele BMW, însă aici vă propunem combinaţia cea mai picantă.

Putere 240 cp

Volvo S60 T5 Putere 245 cp

Cilindree 1997 cmc

Viteză maximă 242 km/h

Putere 240 cp Consum mixt 6,8l/100 km

45.942 euro (TVA inclus)

Range Rover Evoque Coupe Pure Si4

Viteză maximă 217 km/h

Consum mixt 8,7 l/100 km

44.516 (TVA inclus)

Demaraj 0-100 km/h 7,6 s

Putere 360 cp

Mercedes-Benz A 45 AMG 4-MATIC

Cilindree 1999 cmc

Demaraj 0-100 km/h 5,5 s

Cilindree 1.999 cmc

Dupa ce a renunţat la caroseria monovolum, Clasa A s-a scos şi cu o versiune AMG cu performanţe senzaţionale. Atinge suta în 4,6 secunde, are 360 de cai şi tracţiune integrală!

Nu e tocmai genul care să triumfe pe circuit însă berlina suedeză oferă confort, siguranţă şi imagine în stilul Volvo. Într-un astfel de mix, cei 240 de cai-putere sunt exact ce îţi trebuie pentru a te bucura din plin de condus.

Viteză maximă 250 km/h

Cel mai mic Land Rover, strălucitorul Range Rover Evoque Coupe, mizează pe altă reţetă. Pentru cine gustă performanţa doar în limitele SUV, acest model nu face rabat nici la confort, nici la imagine.

Viteză maximă 250 km/h

Consum mixt 7,9 l/100 km

36.580 euro (TVA inclus) Demaraj 0-100 km/h 7,3 s

Volkswagen Golf R 2,0 TSI 4motion DSG6 Atenţie, Golf Rău! Din această toamnă, este disponibilă şi în România cea mai puternică versiune a compactei germane de referinţă. Are 300 de caiputere, tracţiune integrală şi, dacă doriţi, transmisie DSG. Uite aşa devin serpentinele teren de Golf.

Cilindree 1.991 cmc

Viteză maximă 250 km/h Consum mixt 7,1 l/100 km

Consum mixt 6,9 l/100 km

Cilindree 1984 cmc Putere 300 cp

50.815 (TVA inclus)

Demaraj 0-100 km/h 4,6 s

38.516 euro (TVA inclus)

Mitsubishi Lancer Evolution 2,0T TC-SST

Viteză maximă 242 km/h Putere 295 cp

Cilindree 1.998 cmc Consum mixt 10,4 l /100 km

49.559 (TVA inclus) Demaraj 0-100 km/h 5,6 s

153 SINTEZA nr. 1, decembrie 2013 - ianuarie 2014

Daca vrei să te simţi pilot de raliuri şi să ai spaţiul unei berline. Chiar se recomandă ocuparea locurilor din spate, specialiştii ştiu de ce. Supertehnologie la bord pentru orice suprafaţă de rulare şi transmisie manuală sau, că tot ne place să împăcăm capra cu varza, o automată cu dublu ambreiaj.

Demaraj 0-100 km/h 5,1 s


Când Rolls l-a întâlnit pe Royce Anul viitor se împlinesc 110 de ani de la o strângere de mână care avea să schimbe un pic mersul lumii. Mai ales mersul pe patru roţi. de Bogdan Stanciu

„Spiritul Extazului” este numele mascotei Rolls-Royce, care decorează radiatorul de asemenea emblematic al mărcii. Statueta reprezintă o siluetă feminină care se apleacă înainte, într-o atitudine care sugerează zborul. În SUA, mascota este supranumită „Doamna zburătoare”. Prima dată a fost folosită, ca dotare opţională, în 1911, iar de la începutul anilor 1920 a devenit dotare standard. Mascota a fost redesenată de 11 ori, versiunea actuală fiind din 2003.

BRANDS & TRENDS 154 SINTEZA nr. 1, decembrie 2013 - ianuarie 2014


GO O D

LI FE

BRANDS

&

T RENDS

 Modelul Silver Ghost a fost primul model produs de Rolls-Royce (1906-1926). În imagine, un Silver Ghost din 1921, aparţinând unui maharajah.

Stop-Cadru 4 mai 1904 Decorul este Manchester, orașul englez sinonim cu revoluţia industrială. Acţiunea se petrece în hotelul Midland, inaugurat cu numai un an înainte - o bijuterie de un milion de lire sterline, amintind de castelele medievale, dar reflectând ambiţiile de viitor ale unui imperiu care se mândrea că soarele nu apune niciodată pe întinsul său. La o masă dintr-un salon luxos, doi gentlemani își dau pentru prima dată mâna. Pe unul îl cheamă Charles Stewart Rolls, pe celălalt, Henry Royce. Strângerea lor de mână este cratima din Rolls-Royce. Rolls, un aristocrat cu studii la Eton, are 26 de ani, debordează de siguranţă de sine și afișează un „je ne sais quoi”, care îl face plăcut de la prima vedere. Un entuziast al automobilului, și-a cumpărat un Peugeot de 3,74 cai putere - cea mai puternică mașină a timpului - pe când studia ingineria mecanică la Cambridge. Apoi a înfiinţat o companie care se ocupa cu importul de mașini pe piaţa engleză. Avea însă ambiţia să pună pe piaţă o mașină cu numele său. Și, fiind un aristocrat englez, nu concepea să nu fie cea mai bună mașină din lume. Henry Royce avea deja 40 de ani și câteva fire albe în barba-i impunătoare. Era un perfecţionist care luptase din greu pentru a-și croi un drum în viaţă. Provenea dintr-o familie simplă, fiind fiul unui morar din Cambridgeshire. Primii bani îi câștigase vânzând ziare, la vârsta de nouă ani. A făcut școala la seral și, cu timpul, a reușit să proiecteze și să construiască într-un atelier din Manchester o mașină care i-a impresionat pe cunoscători, prin viteză și fiabilitate. După strângerea de mână și scurtele amabilităţi de salon, cei doi au trecut la

afaceri. La sfârșitul mesei, erau de acord să înfiinţeze împreună fabrica de mașini Rolls-Royce. Rolls a fost așa de încântat de mașina în doi cilindri a lui Royce, încât s-a urcat în ea pe loc și a plecat la Londra, să i-o arate partenerului său de afaceri. La sfârșitul anului 1904 ieșea pe piaţă primul Rolls-Royce, cu un radiator uriaș în faţă, care avea să-i devină semnul distinctiv, păstrat până în ziua de azi.

Stop-Cadru 1954 Decorul este Palatul Buckigham, reședinţa casei regale britanice. La o întâlnire de familie, tânăra regină a Marii Britanii, Elisabeta a II-a, încoronată de doi ani, o întâmpină cu căldură pe sora sa, Prinţesa Margareta, care coboară dintr Rolls-Royce Phantom IV. Luxoasa limuzină este un cadou de la Regină, care deţine una aproape identică. Încă înainte de încoronare, Elisabeta folosea un Rolls-Royce, preferând această marcă tradiţionalului, până atunci, Daimler. De la întâlnirea dintre Rolls și Royce trecuse jumătate de secol, timp în care ambiţiile imperiale ale Marii Britanii au pălit, dar Rolls-Royce a devenit un imperiu în industria auto. C.S. Rolls a murit de tânăr, în 1910, într-un accident de avion, iar Henry Royce a decedat în 1933, împovărat de ani, de glorie și cu un nobiliar „Sir” în faţa numelui. Modele de legendă, ca Silver Ghost, „Baby” sau Phantom I au scris istorie în anii 1910-1920, fiind mașinile favorite ale protipendadei mondiale. Mașinile se fabrică și peste Ocean de la sfârșitul anilor 1920, cucerind treptat înalta societate americană. În 1931, Rolls-Royce achiziţionează fabrica și brandul Bentley, care îi devine un frate mai mic. În al doilea Război Mondial, Rolls-Royce

155 SINTEZA nr. 1, decembrie 2013 - ianuarie 2014

luptă cu succes în Bătălia Angliei, celebrele avioane de vânătoare Spitfire fiind propulsate de legendarul „Merlin” ultimul motor proiectat personal de Henry Royce. Așadar, în anii 1950, când familia regală a ales Rolls-Royce, nici cel mai conservator britanic nu a ridicat din sprânceană.

Stop-Cadru 2004 Decorul este același hotel Midland din Manchester. Arhitectura sa modernă din 1904 are acum un aer vintage, pentru o lume trecută prin două războaie mondiale, ajunsă pe Lună și ţintuită cu ochii în calculator. Sute de jurnaliști participă la lansarea modelului Phantom, Ediţie Centenară. Nostalgicii oftează: „aceasta nu mai e o mașină britanică”, deoarece nemţii - ce impietate! - de la BMW au cumpărat firma în anii 1990, după două decade de probleme economice. Entuziaștii parează: „era oricum o marcă globală”. Oricum o luăm, intrarea sub umbrela BMW a ajutat Rolls-Royce să depășească cu brio criza, atingând în 2012 o cifră record de vânzări - 3.575 de exemplare. Blazonul britanic aplicat pe o afacere nemţească cu distribuţie globală pare să fie reţeta unui viitor strălucit pentru Rolls-Royce. Poate că acest lucru ar fi fost greu de înţeles chiar și pentru Rolls și Royce. Lumea s-a schimbat într-o sută de ani, dar strângerea lor de mână a creat una dintre constantele ei - un etalon al excelenţei în materie de autoturisme și motoare. n


Trans(a)parenţe Trans(a)parenţe

A face edificiile publice transparente pare să reprezinte contribuţia arhitecturii moderne la procesul general de democratizare a societăţii. 156 SINTEZA nr. 1, decembrie 2013 - ianuarie 2014


157 SINTEZA nr. 1, decembrie 2013 - ianuarie 2014


GO O D

LIFE

ARHIT ECTURĂ

SPAŢ I U

Ş I

S E NS

de Augustin Ioan

W

Transparenţa e de stânga? alter Benjamin conside­ra că „A trăi într-o casă de sticlă este o virtute revoluţionară par excellence”, în vreme ce Vidler, aparent mai puţin radical în politicile transparenţei, crede că ea este „ferm identificată cu modernitatea progresivă”. Transparenţa – metaforă apoteotică a modernităţii – se localizează, deci la stânga gândirii despre societate şi mediul său edificat, în vreme ce „tendinţele represive ale postmodernismului către atavism istoric” par a fi exilate la dreapta, dimpreună cu reaganismul şi cu tatcherismul cărora le datorează în mare parte suflul fabulos, dar extrem de scurt (practic, anii optzeci) la scara istoriei arhitecturii. Mai mult chiar, aşa cum studiile de caz vor demonstra, transparenţa clădirilor într-adevăr a funcţionat ca un reflex al naturii societăţilor occidentală şi comunistă în perioada postbelică. A face edificiile publice transparente pare să reprezinte contribuţia arhitecturii moderne la procesul general de democratizare a societăţii. În acest sens, a face transparent mediul în care lucrează instituţiile pare să înceteze a fi apanajul metaforei, sintagma căpătând un sens din ce în ce mai propriu. Vizibilitatea publică (poate) pătrunde în clădire. Este un proces treptat: mai întâi mediat şi subiectiv, prin intermediul presei acceptate la dezbaterile parlamentare, apoi mediat, dar mai „obiectiv”, prin televiziunile care transmit în direct asemenea dezbateri; în fine, prin accesul vizual nemijlocit, fie acceptând publicul direct în aulă, fie

îngăduind o permanentă vizibilitate a aulei din exterior şi de deasupra. Ce merită reţinut din această lecţie contemporană a sticlei transparente este că strămutarea sa de la casa personală complet transparentă la edificiul public complet transparent este o adecvare evidentă a mijloacelor la scop. De asemenea, aş remarca faptul că tratarea în sticlă a unor elemente tradiţionale ale arhitecturii monumentale, precum este cazul cupolei, încearcă să fie, de asemenea, un comentariu „democratic” în sine. Imagine a cerului şi a puterii transferate asupra privilegiaţilor din edificiul care-i găzduieşte, cupola devine deodată prezentă şi absentă, accesibilă şi chiar surmontabilă: ea nu mai este ultimul element al arhitecturii înainte de cer, ci o lentilă prin care, deasupra ei fiind, vezi ca într-o lentilă ceea ce se petrece înlăuntru.

Casa transparentă

C

azul cel mai cunoscut îl reprezintă casele integral de sticlă, cea a lui Mies van der Rohe şi aceea personală a lui Philip Johnson. Într-un studiu prezentat la SAH Annual Meeting de la Houston, în primăvara lui 1999, Beatriz Colomina comenta în termeni psihanalitici angoasele stăpânei casei de sticlă proiectate de Mies van der Rohe, angoase toate depliate din obsesia de a fi fost privită şi, astfel, invadată în intimitatea gesturilor sale din spaţiul privat. Chiar şi Philip Johnson, autorul unei alte celebre case complet transparente, accepta într-un interviu dat la circa treizeci de ani de la facerea casei că, măcar atunci când faci dragoste trebuie să te simţi „wombish”, aşadar apărat ca într-un pântec, lucru pe care casa lui de sticlă era, totuşi, departe de a-l realiza.

158 SINTEZA nr. 1, decembrie 2013 - ianuarie 2014

Or, a dematerializa vizual locuinţa este un gest total opus celui de a dematerializa edificiul public. Ideea centrală a spaţiului privat, aceea de a oferi ocrotire, este în primul rând localizată în ocrotirea de privirile celorlalţi; or, în acest sens, spune Kahn, „o clădire de sticlă neagă siguranţa interiorului golindu-l; acesta nu mai oferă nicio protecţie, niciun loc de scăpare, niciun spaţiu pentru reflecţie privată”. Vidler avertizează asupra opusului sticlei transparente (oglinda), respectiv a negării ei (sticla opacă). Continuând această idee (dar independent de studiul lui Vidler), Agrest face o critică amănunţită asupra acestor două tipuri de folosire a sticlei împotriva atributului ei „natural”, transparenţa. Pe de o parte, în cazul ambelor clădiri, acea „penetrare socială a clădirii”, pe care transparenţa o prezintă ca pe o cucerire a sa, când este aplicată edificiului public cel puţin, dispare. Prin această dispariţie, crede Agrest, se reinsitutie relaţia de opoziţie public (afară)/privat (înăuntru) pe care tocmai reuşisem să o disipăm prin transparenţă. În Form Follows Fiasco (1977) Peter Blake sintetizează cuvintele-cheie care descriu relaţiile în care sticla se găseşte cu obiectul arhitectural şi, respectiv, cu contextul situării acestuia: epidermă, cortină, oglindă. Oraşul reflectat în faţadele oglindă este un spaţiu virtual, o părăsire a oraşului „real” pentru un joc infinit reflectat de imagini reciproce, un soi de Wonderland de dincolo (de fapt, de dincoace) de oglindă: „o gigantică Sală a oglinzilor, sau un oraş de oglinzi (…) implică, desigur, o totală abdicare” de la angajarea activă în configurarea oraşului ca Loc public semnficativ. Acesta din urmă este redus la imaginea


GO O D

LIFE

ARHIT ECTURĂ

 Locuinţa personală a lui Philip Johnson, ridicată în 1949 în New Canaan, Connecticut

lui, la un „joc al reflexiilor”. Într-un mod straniu, prisma de sticlă transparentă – aparent o formă superioară, sau cel puţin mai îndrăzneaţă tehnologic (şi totodată ca semnificaţie socială) de arhitectură modernă - este mult mai legată de clădirea tradiţională decât este clădirea modernă cu o volumetrie complicată, chiar dacă de sticlă, legată de aceeaşi clădire tradiţională. Prisma este, prin planeitatea suprafeţelor sale, analoagă cu edificiul „plat”, neoclasic de pildă, a cărui faţadă este mai bine descrisă de un plan decât de o articulare de volume; pe el, acreţiile şi fenestrările joacă un rol secundar în raport cu planeitatea dominantă.

Fereastra

U

n element esenţial al controlului pe care eu îl exercit deliberat asupra fluxului de vizibilitate care intră şi iese din casă este fereastra. Ea răspunde, în primul rând, acelei „transparenţe a sinelui către celălalt” despre care vorbea Vidler în mottoul acestui text şi, de asemenea, este un element important al negocierii „transparenţei sinelui către societate”, cum spune acelaşi Vidler, reprezentată de Locul public. Aş nuanţa aici termenul de „transparenţă”, înlocuindu-l cu cel de „vizibilitate”. Transparenţa nu este a sinelui, ci a succesivelor filtre instituite prin construcţie (sunt singurele care interesează economia acestui text) între sine şi ceilalţi. Sinele se ex-pune spre a fi vizibil, vom vedea că niciodată total şi oricum discontinuu, dar nu se face pe sine „străveziu” prin gesturi arhitecturale. Există feluri şi feluri de ferestre. Sunt cele prin care se străvede doar ceea ce este afară, prin filtre şi grile succesive de

perdele şi draperii. Este, de asemenea, bovindoul (bay-window), fereastra avansată a locuinţelor anglo-saxone, dar şi a celor orientale, spre pildă turceşti. Spaţiu smuls spaţiului privat, tocmai pentru a avea o şi mai multă intimitate prin retragerea ex-centrică din acesta, bovindoul este totodată situat, de aceea, mai aproape de locul public, plutind chiar în/deasupra lui. El permite totodată o vizibilitate de jur-împrejur: retras din cameră, cel care îl locuieşte vede şi este văzut mai bine decât cel care este situat în centrul camerei. Insulă de intimitate radicală în locul public, bovindoul a ajuns chiar să fie extras, aşa cum se întâmplă într-o clădire de locuit cu totul nouă din Montpellier, ca un spaţiu al casei smuls acesteia şi situat în faţa ei – un living/terasă în locul public. Oferind, prin transparenţă, această zonă fragilă a casei mele vecinului, ca şi străinului deopotrivă, această ospitalitate potenţială, se petrece un proces de „empowerment”, un transfer de încredere: mă las pradă lor, ştiind că nu vor abuza. Ei mă pot privi în aproapeintimitatea mea, dar sper că nu o vor face, că nu vor abuza de această putere pe care le-o îngădui să o aibă asupra mea. Cedând o parte neintruzivă din suveranitatea spaţiului privat, câştig un vecin, un concetăţean. Spre a-şi dovedi buna-credinţă, la rândul lui va practica şi el aceeaşi „suveranitate limitată” a spaţiului său intim. Această fantă de vizibilitate spre spaţiul intim este nu doar o cale de acces la interiorul meu, ci şi, în acelaşi timp, modul prin care locul public (aici strada) se intimizează la rândul său, căpătând acest aer prietenos de salon descoperit: o parte din acea „blândeţe care se aşază peste faţa lucrurilor” (Lévinas, 131) pe care familiaritatea şi intimitatea – însumate

159 SINTEZA nr. 1, decembrie 2013 - ianuarie 2014

de succesiunea de case pe lângă care trec - o generează împrejurul meu îmi este îngăduită, oferită chiar fără teamă şi mie, anonim trecător nocturn. P.S. Am folosit deliberat titlul Trienalei de arhitectură central şi est-europeană, festival de conferinţe, evenimente şi expoziţii organizat de revista Arhitext Design. Scara lucrurilor a fost impresionantă şi, în ciuda unor stângăcii, logistica implicată a fost pe măsură. Ştim multe despre arhitectura occidentală, dar puţine despre lucrurile de cea mai bună calitate care se petrec în vecinătatea noastră apropiată. Trienala poate, în timp, să estompeze din aceste bizare carenţe.  n

Augustin Ioan este arhitect, profesor universitar dr. la Institutul de Arhitectură şi Urbanism „Ioan Mincu” din Bucureşti. A studiat la Institutul de Arhitectură „Ioan Mincu” Bucureşti, Oxford University, UK, University of Cincinnati, Ohio. Doctor al Facultăţii de filosofie a Universităţii Bucureşti. Licenţiat în teologie ortodoxă şi Doctor Honoris Causa al Center for Traditionalist Orthodox Studies, Etna, SUA.Membru editorial board, revista Art Margins a Universităţii California Santa Barbara www.artmargins.com


EDITORIAL

E.

Argument pentru sinteză

Vasile Dâncu

Continuare din pagina 3

Sărăcia instaurată rapid și diferenţierea socială care a început să apară nu puteau decât să producă o serie de efecte negative. Cei care au pierdut competiţia încep să-și explice rămânerea în urmă prin faptul că aceia care au reușit au făcut-o prin corupţie, relaţii sau noroc. Își pierd încrederea în instituţii, chiar dacă așteaptă încă statul care să vină să-i salveze. Dar, în primul rând, își pierd încrederea în ceilalţi oameni. Neîncrederea devine o adevărată ciumă emoţională, provocând, în fond, un fel de desocializare. Românii se repliază nevrotic spre familie, fenomen minunat privit din punct de vedere moral, sociologic însemnând un indicator de enclavizare și neparticipare socială. Oamenii și-au pierdut și încrederea în sine și asta face să se apere izo­­lându-se de ceilalţi. Politicienii au făcut tot ce au făcut ca să separe oamenii după cât mai multe criterii, în afara celor moștenite: două sau mai multe Românii, poporul și ceilalţi, nesimtiţii și victimele inocente ale nesimţiţilor, deștepţii orașelor ce votează cu democraţia și proștii care votează cu neo și cripto etc.

Regresia spre gândire magică şi idolatrie Cred că este vorba de o regresie colectivă masivă şi că trăim o criză socială de identificare sau, cum spune Maffesoli, o saturaţie societală faţă de marile valori ale celor trei secole de capitalism tradiţional şi probabil trecem la o altă paradigmă, la o altă manieră de a fi împreună, trecem de la un inconştient colectiv dominat de triada muncă–raţiune–viitor (Prometeu) spre o epocă dionisiacă, dominată de triada vis–imaginar–

fantasmă, iar acest lucru nu se mai produce prin intermediul revoluţiilor care ne arătau schimbarea, ci prin viruși ai contaminării culturale. Cum spune Maffesoli în „Le temps des tribus”, nu mai avem contracte sociale între indivizi, cum sunt acelea din comunităţile de până acum, ci mai degrabă pacte în cadrul unor comunităţi fragmentate (triburi muzicale, sportive, sexuale, religioase etc.) unde regula este individualismul emoţional. Emoţia face regula şi în politică, a se vedea cazurile Dan Diaconescu, Gheorghe Becali, Sorin Oprescu – produse politice ale unor momente de răscoală emoţională, generate de arestări sau de respingeri care păreau abuzuri faţă de indivizi şi faţă de unele dintre libertăţile lor. În această situaţie, elita intelectuală este cu totul depăşită de aceste triburi noi, unde predomină un sentiment. O emoţie, însă nu un sentiment de apartenenţă ca datorie. Tribul se adună să protejeze o emoţie sau să vadă cum această emoţie face mii de oameni să vibreze. Cetăţeanul de azi a crescut într-o epocă a televiziunii şi este posesorul unei identităţi mai flexibile, realizate prin bombardament de supraevenimenţialitate şi printr-o mai mare presiune a timpului și a alternativelor. El face parte din ceea ce Maffesoli a numit magistral triburile postmoderne, unde oamenii se simt legaţi prin partajarea de emoţii şi afecte. Ei sunt reprezentanţii unei mutaţii genetice, de ruptură a legăturilor sociale tradiţionale, mult mai sustraşi determinismelor. Ei fac parte deja dintr-o generaţie care, cum spune Olivier Mongin, atinsă de individualism negativ, adică afectată

160 SINTEZA nr. 1, decembrie 2013 - ianuarie 2014

de nelinişte şi de singurătate, intră în reţele sociale unde te poţi sustrage reciprocităţii. Grupurile lor sunt provizorii sau, mai precis, ceea ce numesc ei reţele sociale sunt regrupări provizorii, aflate sub semnul celei de-a treia solidarităţi (după solidaritatea organică şi cea mecanică), unde relaţiile sunt fragile şi superficiale, dar fiecare individ face parte din mai multe reţele între care poate să aleagă. „Prietenii“ de pe Facebook sunt puncte de stabilitate mişcătoare pentru fiecare individ, într-o societate a incertitudinii maxime. Într-o societate aflată sub semnul mitologiilor, al emoţiei şi fantasmelor, al idolatriilor trebuie căutate momente de rupere a curgerii şi a fluxului de imagini ce au înlocuit fluxul de informaţii, pentru a ne putea regăsi împreună, măcar pentru câteva secunde. Sinteza, întreprinderea pe care o pornim acum, creează pauze de respiraţie și reflecţie asupra identităţilor noastre, mecanismelor de cunoaștere și mersului comunităţilor spre viitor.

Lipsa reflecţiei orientate spre viitor şi pierderea imaginaţiei sociologice Marele sociolog american C. Wright Mills a lansat ideea că individul trebuie să înţeleagă istoria comunităţii, forţele care acţionează în societate, semnificaţia acţiunilor sale și, astfel, să fie conștient de semnificaţia faptelor sale. „Ceea ce au nevoie oamenii şi ceea ce cred ei că au nevoie este o calitate a minţii, care îi va ajuta să utilizeze informaţii şi să dezvolte o motivaţie pentru a atinge o sumă lucidă a ceea ce se


EDITORIAL

întâmplă în lume şi a ceea ce poate se întâmplă şi cu ei înşişi”, scria sociologul american, considerând că lipsa imaginaţiei sociologice aduce confuzie socială, alienare și anxietate, din contră, un nivel consistent de imaginaţie sociologică eliberează și readuce individul în colectivitate, îl socializează. Indivizii privaţi de imaginaţie sociologică sunt insensibili moral și dezorientaţi, ei nu pot să-și explice succesele sau eșecurile, bucuriile sau suferinţele, nu pot înţelege că majoritatea problemelor lor sunt cauzate de structuri sociale sau eșecuri instituţionale sau organizaţionale. Fără imaginaţie sociologică, individul rămâne la nivel individual cu explicaţia, dar și cu acţiunea, nu înţelege nevoia de a se raporta la o lume mult mai mare decât universul lui individual sau familial, unde poate acţiona alături de alţii, poate găsi astfel soluţii colective, poate remodela cadrul instituţional, poate identifica și promova sistemul de valori morale. Astăzi, societatea noastră este aproape lipsită de un demers strategic de proiecţie a societăţii în viitor. Ne lipsește un proiect de societate. Imaginaţia sociologică a cetăţeanului nu este stimulată și educată în niciun fel. Crizele și revoltele sociale care zguduie ritmic de două decenii această ţară nu au nicio perspectivă pentru că reuşesc maximum să schimbe oameni din poziţii de putere. Reforma este un deziderat mai degrabă retoric, atunci când se vorbește despre direcţia în care trebuie să se facă schimbarea se trece la invective.

Acţiunea comună nu beneficiază de un creier colectiv De la nivel politic, la nivel administrativ sau economic lipsește analiza și gândirea strategică, pe care o înţeleg ca proiect de acţiune colectivă, în contrast cu gândirea șefului de instituţie, a liderului, a „tătucului”. Acţiunea comună nu beneficiază de instrumentele unui „creier colectiv”, gândire complexă care abordează sistemic, care prospectează, simulează efecte, descrie scenarii. Ceea ce astăzi unii numesc bombastic „guvernanţă”, devine, de multe ori, o formă a managementului totalitar. Schimbarea devine mai mult întâmplarea, rareori este schimbare strategică, tacticile de conflict între

actorii politici reprezintă singura forţă care mișcă sistemul statal sau administrativ. Guvernanţele devin proiecte pe termen scurt, de multe ori, proiectele durează mai puţin de un an electoral. Factorii externi sunt, în multe cazuri, factori decisivi, priviţi ca fiind criterii ultime pentru decizii majore pentru societate, exemplul tandemului Banca MondialăFondul Monetar Înternaţional fiind deosebit de relevant. Multe măsuri guvernamentale fundamentale pentru dezvoltarea societăţii au avut ca singură explicaţie „așa au vrut Fondul și Banca Mondială”. Lipsește mereu „avocatul Diavolului” din momentul de decizie, acel ritual catolic de canonizare a sfinţilor, în care măcar un scenariu alternatic este luat în calcul, pus în discuţie. Vidul strategic al zilelor noastre este generat și de o informare suprabundentă sau de mitologizarea calculelor care creează imposibilitatea de a prezice viitorul, rezumându-ne la dorinţa unui control exagerat al prezentului.

Psihoze colective şi sindromul impostorului Propagarea internetului a produs o mare speranţă, dar aceste reţele amplică efectele de dominare și controlul maselor, în loc să elibereze sau să crească stocul de cunoaștere. Reţele sunt canale perfecte de circulaţie pentru spaime sau fantasme colective, pentru o generalizare a fricii, dar și o mare incertitudine. O lume a crizelor suprapuse s-a instalat în minţile bântuite de frici, iar, la nivelul gândirii colective, o adevărată „ruptură strategică”. S-a generalizat ideea că schimbările sunt atât de rapide, încât apar mereu „surprize startegice”, practic dispare mitul previzibilităţii lumii. O gândire care se hrănește din filmele cu tsunami devastatoare, cu revolte sociale, lovituri de stat, bombardamente, crahuri bancare, producând psihoze colective. Atmosfera socială este tot mai încărcată, frica de supraveghere naște monștri, iar gândirea progresistă, cosubstanţială încrederii în viitor, face loc tot mai mult unui pesimism social tot mai pronunţat. Una dintre ultimele maladii colective este numită sindromul impostorului și unii autori spun că suferă în jur de 80% dintre angajaţii de pe glob de acest sindrom, evident în grade

161 SINTEZA nr. 1, decembrie 2013 - ianuarie 2014

diferite. Tot mai mulţi dintre angajaţi au sentimentul că nu merită victoriile obţinute, că sunt niște impostori și trăiesc cu frica teribilă că se va descoperi asta într-o zi. Tot mai mulţi oameni terorizaţi de această maladie se tem de greșeli, se feresc de provocări, manifestă o imposibilitate de a internaliza succesul din cauza unui sentiment de culpabilitate şi participare la fraudă.

Spaţiul public, tot mai plin de falşi analişti În locul explicatorilor legitimi pentru fenomene sociale, spaţiul public este tot mai populat de falși experţi, bloggeri atotștiutori, jurnaliști de opinie, părerologi, militanţi specializaţi in victimologie, iar toate astea conduc la concluzia finală că trebuie să ne plecăm în faţa multelor condiţionări, a evenimentelor pentru care trebuie să fim pregătiţi, deși nu avem cum. O societate a urgenţei și a riscului continuu se naște, dar mai ales un sentiment al populaţiei că riscurile sunt deja imposibil de manageriat. Nu este oare un sindrom faptul că, în România zilelor noastre, Pompierii și SMURD beneficiază de o cotă de încredere de peste 90%, depășind cu mult armata și biserica. Ce înseamnă asta dacă nu o ruptură faţă de gândire, dar mai ales o demisie în încercarea de a gândi și de a construi viitorul. Gândirea strategică, la nivel individual, cât de simplă ar putea fi ea, este ucisă de această imprevizibilitate de fond a lumii. În această lume își fac loc tot mai ușor trei fenomene care sunt privite fără suspiciune: supravegherea individului, cenzura și relaţiile publice sau lobbyingul pentru așa-zise cauze bune. Noi, echipa de la Sinteza, nu credem că fiecare secundă schimbă ceva fundamental și trebuie să stai cu retina lipită de ecran pentru a afla care sunt viitoarele dezastre. Credem, din contră, că realitatea poate fi gândită, poate fi explicată, cu toate limitele cunoașterii. Suntem convinși că este nevoie de gândire critică și că viitorul poate fi modelat, iar gândirea strategică oferă resurse pentru a preveni pericolele și a reduce sau manageria riscuri, fără dictatura urgenţei sau tactici pompieristice. Credem că trebuie luptat, în fiecare zi, cu diferitele forme ale arbitrariului puterii de orice fel, fără ca militantismul să fie proiectul nostru, dar stimularea participării  


EDITORIAL

Foto © EPA / Robert Ghement

merită stimulată și susţinută. Vrem să aratăm că există gândire și dincolo de ideologiile politice sau filosofiile cool, vrem să analizăm crizele de civilizaţie prin cauze sociale și să nu ne lăsăm dominaţi de gândirea urgenţei pompieristice a unicei soluţii. Nu vrem să oferim promisiuni mari, dar vom oferi un loc al gândirii libere, o tribună pentru specialiștii care nu au cum să spună concluzii în doar 10 secunde de intervenţie televizată sau experţilor care nu se remarcă doar prin telegenie și dicţie. Promitem cititorilor și viitorilor noştri parteneri sau colaboratori o încercare de luciditate. Nu vom face elogiul conflictului, ca singur generator al schimbării, dar nici nu vom privilegia stagnarea sau stabilitatea ca semne ale normalităţii. Vom demasca formele de credulitate colectivă, iar analizele noastre vor căuta să arate substratul pieţei de informaţii. Suntem convinși că oamenii au nevoie de interpretări,

criterii după care să aleagă sau poate chiar de metode simple de a descoperi adevărul din spatele manipulării, dar și modalităţi de a se da la o parte cortina de imagini menite să ascundă, să falsifice, să disimuleze chipul tot mai fardat al unei realităţi sociale care vine peste noi ca un torent de imagini și sunete îmbietoare. Nu vom fi parte a războiului mediatic sau a celui politic, dar vom încerca să aducem argumentele tuturor la judecata faptelor și la radiografia prin intermediul valorilor. Vom căuta să stimulăm democraţia participativă și sa denunţăm patologiile democraţiei. Dacă nu este prea mult, vrem să participăm la refacerea legăturii sociale și la creșterea capitalului social, dacă mijloacele noastre pot duce la asta. Vrem să luptăm cu sindromul

162 SINTEZA nr. 1, decembrie 2013 - ianuarie 2014

impostorului pe care românii încep să-l simtă în interacţiunea cu lumea liberă și să căutăm mecanismele colective de a ne bucura de succese, dar și luciditatea de a recunoaște cauzele adevărate, sociale și individuale pentru înfrângerile noastre. Pentru unii dintre noi, trăitori și în perioada comunistă, „Sinteza” , revista Ambasadei SUA în România de la acea vreme, aducea mesajele și imaginile unei lumi libere și era o oază pe care o așteptam cu înfrigurare, dar fără speranţa că, vreodată, vom putea cunoaște binefacerile şi riscurile acelei lumi. Astăzi, gestul nostru vrea să fie un semn de mulţumire pentru acel dar, însă nu vrem să ne limităm la atât. Vrem să întoarcem acel dar, dăruind mai departe, dăruindu-ne nouă înșine, un loc al conversaţiei, al gândirii libere şi lucidităţii asumate. n


163 SINTEZA nr. 1, decembrie 2013 - ianuarie 2014


164 SINTEZA nr. 1, decembrie 2013 - ianuarie 2014

Profile for REVISTA SINTEZA

SINTEZA_no1  

Revistă de cultură și gândire strategică

SINTEZA_no1  

Revistă de cultură și gândire strategică

Advertisement