27
R[zle\e
De la perplexitate la himerism
Nr. 1-2 (27-28) iaNuarie-februarie 2020
www.revistaneuma.ro
Gelu neGreA
Un lucru mai mult sau mai puțin cunoscut: Nicolae Bălcescu folosește primul în istoriografia românească metoda statistică. Iată un fragment de text din cunoscuta sa lucrare Puterea armată și arta militară de la întemeierea principatului Valahiei până acum (cap. 3:„Arta militară la români în Evul mediu timpuriu“): „Vitejia și știința românilor pot mărturisi 76 de campanii, din care 10 împotriva turcilor, 15 împotriva moldovenilor, 13 împotriva transilvaneilor, 15 civile, 6 împotriva polonezilor, 5 împotriva ungurilor, una împotriva bulgarilor și grecilor și una împotriva cazacilor…“ Așadar: 10 campanii împotriva dușmanilor tradiționali, turcii, dar, atenție: 15 împotriva fraților moldoveni, 13 contra ardelenilor, 15 noi între noi… În atare împrejurări, Unirea nu pare mai curând, un miracol istoric?
Europa s-a dovedit la fel de nepregătită pentru apariția, ca și pentru dispariția comunismului. Când a șaptea parte din suprafața planetei a devenit subit roșie, bătrânul continent n-a fost în stare decât de o reacție perplexă, uniformă și stupidă de ostilitate. Acum, după aproape trei decenii de la căderea (în picioare) a comunismului, Occidentul vorbește pe mai multe voci, dar într-o ridicolă cacofonie despre himerism. Asta vrea să însemne turnarea de cenușă în cap vizavi de neconfirmarea unor așteptări istorice iluzorii. Himere, carevasăzică…
De la Sören Kierkegaard citire: „Contrariul păcatului nu e virtutea; contrariul păcatului este libertatea“.
În Iliada sau poemul forței (1939), Simone Weil vorbește despre un „mecanism al forței“ în care agresorul și victima devin elemente ale unui angrenaj straniu și teribil, care funcționează cu determinismul orb al forțelor naturii, deși acționează în lumea vie și, în principiu, liberă și conștientă care este lumea oamenilor.
„Experimentul Iisus“ este gestul incomprehensibil prin care Dumnezeu așază omenirea sub semnul gratuității tragice.
Iisusiada nu are nici finalitate, nici sens. Omenirea nu iese din aventura lui Mesia mai bună și nici Dumnezeu mai înțelept. Nici măcar mai informat. Până la urmă, crucificarea lui Iisus nu folosește nimănui și la nimic. Și asta pentru că punctul de plecare al experimentului este dilema absolută, cea dintre două iubiri puse artificial în stare de incompatibilitate. Dumnezeu își impune a alege între fiul său iubit Iisus și abstracțiunea iubirii pentru oameni, omenire, umanitate etc. Opțiunea finală certifică fără dubiu: Dumnezeu este un idealist, un metafizic. Și asta în pofida faptului că opera Sa (respectiv, obiectul fundamental al Genezei) este d’a capo al fine de natură material(ist)ă. De parcă ar mai fi fost nevoie de încă un argument că Omul, stăpânul celor de jos, a fost întotdeauna și va rămâne mereu o creație după chipul și asemănarea Celui de Sus.
Poetul John Keats, ca orice mare romantic: „Nu trebuie să cunoști decât două lucruri în această lume: adevărul este frumos și frumosul este adevăr.“ Frumos și adevărat sună, ce-i drept, dar asta într-o lume romantică, nicidecum în una ca aceasta a noastră, în care, nu-i așa, viața e complexă și are multe aspecte…
Nu există o vârstă de aur a omenirii, ci numai a omului, iar aceasta este copilăria, postula cândva un domn pe nume Arthur Schopenhauer. Și avea dreptate. A pune pretimpuriu copiii în contact cu bubele, mucegaiul și noroaiele vieții în numele unei filozofii pseudo-realiste a educației reprezintă un atentat la unul dintre miturile vitale ale umanității. Vârsta sau epoca de aur sunt metafore ale aspirației sufletului uman către adevăr, bine, frumos. Demolarea lor cu buldozerul realismului pedestru, dur și murdar sub pretextul că așa e viața, iar copiii trebuie să-i cunoască din prima clipă asperitățile este un sofism și o ticăloșie dintre cele mai perverse. Obișnuirea prematură a copiilor cu durerea, prostia, mizeria lumii este nu doar needucativă, ci pur și simplu criminală. Cu atât mai mult cu cât ea vine perfect în întâmpinarea instinctelor infantile: violența, distrugerea, ignoranța, răutatea.
Este bine, mult mai bine, ca puerii lumii să fie făcuți să creadă că viața e frumoasă, oamenii sunt curați și lumea bună și generoasă. Vor avea cândva decepții? Ei, și? Mai bine decepționați treptat pe parcursul vieții decât antrenați din start pentru turpitudine, ură față de semeni, arghirofilie, cupiditate, urâțenie. Așijderea, mai bine cu capul în nori decât de mititel cu șișul la chimir și cu sufletul în pușculițe soioase. Este infinit mai productiv ca primii pași ai copiilor să fie făcuți pe poteci pardosite cu ierburi și flori (fie ele și artificiale), decât cu spini și mărăcini cât se poate de natur. Nu tot ce-i natural se pune ceremonios în glastră și se afișează cu mândrie la zile de sărbătoare.
„Nu văd România de astăzi ca pe o moștenire de la părinții noștri, ci ca pe o țară luată cu împrumut de la copiii noștri“ sunt cuvintele istorice aparținând regelui Mihai I la finele singurului discurs rostit în Parlamentul României în ziua de 25 octombrie 2011. Multora dintre noi, ele le-au rămas în suflet și-n creier chiar dacă nu era vorba decât de parafraza nemărturisită a unui proverb indian (care se regăsește cvasi-identic și la amerindieni): „Nu moș tenim pământul de la strămoși, ci îl împrumutăm de la copiii noștri.“
Iconoclastul papă Francisc propune omenirii o cardinală revelație: „Biserica nu se teme de istorie, ci, dimpotrivă, o iubește.“ Va să treacă timp îndelungat până când noi, oamenii, ne vom putea bucura de rezultatul acestei posibile mezalianțe sentimentale.
De la un număr oarecare de protestanți în sus, motivul ieșirii lor în stradă nu mai contează. Nici măcar faptul că au sau nu au dreptate.
Știți ce diferență este între un scriitor și Dumnezeu din ceruri? Dumnezeu nu se crede scriitor…