MISTERELE GALATILOR , minute. Când în sfârşit au dat colţul de pe Fraternităţii, pe lângă Casa Helder, au traversat până în dreptul prăvăliei lor, au constatat cu stupoare că obloanele nu mai aveau lacăte, iar înăuntru, rafturile erau goale... Toată încălţămintea lipsea, plus banii din sertarul de la casă, vreo 400.000 lei, pe care madame Cohen îi lăsase acolo de cu seară. „Cine s-a gândit, dragă, pe vremea aia, la hoţi, ei asta-i bună!!”, a ridicat ea, nevinovată, din umeri. Poliţiştii au încheiat un proces-verbal şi au promis că vor face lumină în acest caz. Dar, curând, au constatat că o mulţime de case şi magazine fuseseră sparte şi prădate în noaptea aceea infernală. Şi s-au găsit şi „uneltele” cu care hoţii forţau intrarea prin ferestrele înguste: mici vagabonzi, copii îngheţaţi bocnă şi ghemuiţi pe la uşi nedeschise, folosiţi şi apoi abandonaţi, ca nişte câini de pripas! Ce crudă lume!... Pentru mulţi, distrugerile şi jafurile acestea au fost o tragedie - se spunea că, pe strada Tecuci, o familie a rămas fără hainele din garderobă, în timp ce toţi ai casei dormeau tun - dar pentru Edmond Cohen a fost lovitura de graţie! A rămas falit, nu mai avea cu ce să-şi plătească datoriile la Batta. Până acum se bucurase de încrederea patronilor, dar ce le va spune de acum înainte? La scurtă vreme a primit şi groaznica veste a morţii, într-un accident aviatic, a lui Tomas, Batta, singurul care l-ar fi păsuit până găsea o soluţie. În locul lui a venit fiul său, grăbit şi nemilos, care l-a concediat, somându-l să plătească datoria fără întârziere! Singura salvare a fost o nouă achiziţie. A făcut iarăşi credit la bancă, girând cu casa, a intrat în combinaţie cu un alt negustor şi a luat de data aceasta reprezentanţa firmelor „Norma” şi „Flit” din Timişoara. Dar criza se întindea ca o pecingine şi, după un an, tovarăşul său s-a retras din afacere, luând cu el şi mare parte din capital, astfel încât Cohen a trebuit să se împrumute din nou, scadenţa se apropia şi, în sfârşit, într-o zi a venit. Pe 16 iunie 1934, în magazinul de pe Domnească 13 a intrat chiar domnul Salzman în persoană, directorul general al fabricii furnizoare „Norma”, din Bucureşti. Acestui om, domnul Cohen îi datora câteva sute de mii de lei din vânzări. Ce să-i explice, cum să-i explice şi, mai ales, în ce mod să umple gaura imensă pe care o provocase în bugetul firmei neputinţa sa? Cât a vrut el să rămână nepătat într-o lume murdară, a fost imposibil. Numai că domnul Salzman nu avea cum pricepe acest lucru. Domnul Salzman nici nu a venit până la Galaţi ca să priceapă, ci ca să-l determine pe debitor să-şi achite datoria, şi încă repede. În prezenţa angajaţilor din magazin, a început atunci o discuţie pe un ton ceva mai ridicat între cei doi - după cum aveau să declare mai apoi martorii la poliţie. Când horologiul lui Helder, de alături, bătu a 13-a oară, domnul Cohen a golit magazinul de funcţionari, pe soţie a trimis-o acasă, spunându-i să nu-l aştepte
cu masa, fiindcă are de dat câteva telefoane urgente la Bucureşti şi, împreună cu dl Salzman, a plecat în oraş. După jumătate de oră, foarte abătut, s-a întors singur la magazin. A descuiat uşa şi a intrat, având grijă să o încuie la loc, pe dinăuntru. A mai făcut ceva neobişnuit domnul Cohen în ziua aceea: a aranjat cu mare grijă nişte cartoane în vitrină, astupând fiecare colţişor de geam, să nu se vadă nimic de afară. Apoi s-a retras în biroul său şi s-a pus pe scris. Pe la 4 fără un sfert - după cum arată reconstituirea ulterioară - soţia şi funcţionarii s-au întors de la masă. Doamna a descuiat şi au pătruns înăuntru. „Ei, dar ce-i cu întunericul ăsta aici?”, s-au mirat ei, îndepărtând cartoanele care obturau lumina. „Ce l-o fi apucat pe Edi să se baricadeze aşa?”, se întreba şi ea, iritată de toanele lui din ultima vreme, pe care nu le prea înţelegea. Şi-au reluat locurile obişnuite, ei la tejghea, ea la casă. La a patra bătaie a horologiului, uşa prăvăliei s-a deschis. A intrat şi primul client şi a cerut o pereche de pantofi care nu se găseau la vedere. Unul din vânzători s-a dus în fundul magazinului şi a început să caute printre cutii. A căutat un timp ce a căutat, iar când a revenit, palid la faţă, a spus doar atât: „A fost, dar... nu mai este.” Şi a adăugat: „Am vândut eu, ieri, ultima pereche”, ca s-o împiedice pe doamna care se pregătea să se ducă ea să caute mai bine. Clientul a plecat, angajatul l-a însoţit până la ieşire, apoi s-a întors către doamnă, anunţând-o că afară este cineva care o cheamă să-i spună ceva. Doamna a ieşit şi, până să se dumirească despre ce este vorba, cei doi angajaţi au tăiat sfoara subţire care-l ţinea pe patron agăţat de o scară din dos, l-au culcat pe podea şi au sunat la poliţie. Comisarul Cornescu de la circa a II-a a venit imediat la faţa locului. Tot el a dispus trimiterea la morga Spitalului Elisabeta Doamna şi a efectuat ancheta. În buzunarele hainei s-au găsit mai multe plicuri închise, adresate familiei lui din Târgu Mureş, de unde era de loc, şi câtorva prieteni. Pe birou, bilete mâzgălite în grabă, cu cerneală şi cu lacrimi: „Singur eu sunt vinovat. Nu căutaţi motivele, ele nu interesează”. În continuare, ruga parchetul să nu dispună autopsierea şi Comunitatea Israelită să-l înmormânteze gratis, „întrucât nu mai am niciun fel de ban.” Doamnei Cohen, doar atât: „Pe soţia mea o las în grija Celui de Sus, fiindcă nu mai am nimic. Este foarte rău să-ţi iei viaţa, dar e şi mai rău să trăieşti murdar.” Comisarul Cornescu a citit şi a oftat cu ciudă: - Extraordinar! Ăsta e al zecelea pe anul acesta şi suntem abia la jumătatea anului!... Ce au de gând nebunii ăştia, li se urăşte cu binele? În raportul poliţiei, reacţia doamnei Cohen nu a fost consemnată. Dar mai conta?
33