Înrâurirea Revelației asupra Liturgiei
C
uvintele Revelației divine, înscrise în Sfânta Scriptură, se reflectă în multiple feluri în Liturgia Bisericii. În primul rând, originile Liturgiei creștine sunt descrise în Sfânta Scriptură: astfel, în Evangheliile sinoptice, găsim scena instituirii Euharistiei de către Isus Cristos, la Cina cea de Taină; însăși denumirea în limba română a acestui episod trimite la ideea amintită: este vorba, deci, de Cina la care s-a instituit Taina (Sacramentul) Euharistiei. Apoi, în Faptele Apostolilor, găsim câteva informații (sumare) despre prezența celebrării Euharistiei și a altor forme de cult în viața Bisericii începuturilor. Așadar, însăși Revelația dumnezeiască a inspirat instituirea și formarea cultului creștin. Citirea nemijlocită a Bibliei în cadrul celebrărilor liturgice este un alt punct de convergență între Revelație și Liturgie. Chiar dacă, la începuturile Bisericii, exista deja cult creștin încă înainte de definitivarea în scris a textelor Noului Testament, în celebrările liturgice, se foloseau textele Vechiului Testament, citite în cheie creștină și explicate ținând seama de transmiterea prin viu grai a revelației neotestamentare, prin propovăduirea Apostolilor. Și în zilele noastre, potrivit normelor bisericești, orice celebrare liturgică trebuie să cuprindă lecturi biblice; acestea sunt prevăzute chiar și în rânduiala Pocăinței (ce-i drept, din motive practice, aceasta este, de obicei, redusă la esențial; totuși, citirea cuvântului lui Dumnezeu poate fi făcută de penitenți în prealabil, ca pregătire pentru spovadă, așa cum recomandă normele introductive ale acestui sacrament). Citirea Scripturii la celebrările liturgice este organizată de normele bisericești astfel încât, pe parcursul unui an liturgic, creștinilor li se dezvăluie toate misterele vieții lui Cristos, începând de la Întrupare și Naștere și până la Înălțarea la cer și Coborârea Duhului Sfânt, continuându-se cu așteptarea acelei „Speranțe fericite“ care este însuși Cristos la întoarcerea sa în slavă. Astfel, prezența Scripturii în Liturgie manifestă legătura strânsă a acesteia cu istoria mântuirii. Între citirea Scripturii și rugăciune există o interdependență, prezentă și în Liturgie: însoțirea citirii textelor biblice de rugăciune face ca lectura să fie mai rodnică; la fel și reciproc, rugăciunea devine mai ferventă datorită lecturii. Dar Sfintele Scripturi au fost dintotdeauna și texte propriu-zise pentru rugăciune; acest lucru se observă cel mai clar în cazul folosirii Psalmilor, care constituie partea principală a Liturgiei orelor. Psalmii, ca și alte texte biblice, au fost scriși la inspirația Duhului Sfânt; utilizarea unor texte inspirate pentru rugăciune ilustrează cunoscutele cuvinte ale Sfântului Apostol Pavel, care spune: „Duhul vine în ajutor slăbiciunii noastre, fiindcă nu știm să ne rugăm cum trebuie; dar însuși Duhul mijlocește pentru noi cu suspine negrăite“ (Rom 8,26). Psalmii, deși, ca scrieri veterotestamentare, sunt doar o pregustare a plinirii timpului reprezentate de întruparea Fiului lui Dumnezeu, au fost văzuți de Părinții Bisericii ca Actualitatea Creștină iulie 2013
Cine este de la Dumnezeu ascultă cuvintele lui Dumnezeu, James Tissot
Semnificații liturgice
o profeție despre Cristos și despre Biserică și interpretați în această cheie de lectură. Ei au fost incluși ca texte pentru rugăciunea creștină ținând seama de sensul lor deplin — cel mesianic —, revelat în întregime în Noul Testament; de aceea, Domnul înviat le-a spus Apostolilor: „... trebuie să se împlinească toate cele scrise în Legea lui Moise, în profeți și în psalmi despre mine“ (Lc 24,44). Ilustrarea sensului deplin al psalmilor se face și prin faptul că, la Liturgia orelor, recitarea fiecărui psalm se încheie cu doxologia trinitară („Slavă Tatălui...“). O altă legătură între Scriptură și Liturgie se observă în cazul textelor cântărilor bisericești: în ritul latin, cântările „standard“ sunt cele gregoriene, incluse în Gradualul roman; aceste cântări au, în proporție de 99%, texte biblice. Ce-i drept, la celebrările liturgice în limbi moderne, de obicei aceste cântări se înlocuiesc cu compoziții contemporane; totuși, acestea din urmă, în multe țări, folosesc și ele tot texte biblice, înscriindu-se astfel pe linia frumoasei tradiții străvechi ce urmează această regulă (v., în acest sens, și art. „Geniul uitat al textelor cântărilor liturgice“, publicat la aceeași rubrică în Actualitatea creștină nr. 1/2012, pag. 19). Citirea Cuvântului lui Dumnezeu la celebrările liturgice reprezintă și una din modalitățile în care este prezent Cristos însuși în Liturgie. Cristos este prezent la Sfânta Liturghie în persoana preotului și în speciile euharistice; în general, este prezent în orice sacrament, ca Izvor al acestuia; orice adunare a creștinilor pentru rugăciune comportă prezența lui Cristos: „Unde sunt doi sau trei adunați în numele Meu, acolo sunt și Eu în mijlocul lor“ (Mt 18,20). Dar Cristos este prezent, desigur, și în cuvântul său, „căci El este cel care vorbește în timp ce se citește în Biserică Sfânta Scriptură“, după cum afirmă Conciliul Vatican II (Sacrosanctum concilium, nr. 7). Mai mult decât atât, gesturile, semnele și simbolurile liturgice sunt inspirate tot din Sfânta Scriptură, ilustrând diferite aspecte ale istoriei mântuirii. Toate aceste elemente arată importanța Sfintei Scripturi pentru Liturgie; familiarizarea creștinilor cu Scriptura favorizează participarea mai rodnică la celebrările Bisericii și reciproc, participarea conștientă și activă la acestea din urmă trezește gustul pentru aprofundarea Cuvântului lui Dumnezeu. Wilhelm TAUWINKL