Scrisoare pastorală

Tuturor Cucernicilor Preoți, Persoanelor Consacrate și Credincioșilor din Arhidieceza de București, în pregătire pentru celebrarea Adventului 2020

Cucernici Confrați în preoție,

Dragi Persoane Consacrate,

Iubiți Frați și Surori în Cristos,

Cu timpul Adventului se deschide pentru întreaga Biserică un nou an liturgic: este timp de har, este anotimpul liturgic al așteptării, este drumul caracterizat de acea Speranță care este o Persoană, însuși Isus Cristos. Este un drum care ne solicită la o atitudine de veghe și la rugăciune, tocmai ceea ce este mai necesar în acest timp dificil de pandemie, în care nu numai că trebuie să înaintăm în speranță, dar și cu speranță, având datoria creștinească de a o arăta celor care nu o mai văd. De speranță, în fond, avem nevoie noi toți, cei care foarte ușor riscăm să cedăm ispitei descurajării și neîncrederii.

1. Speranța în timp de pandemie

De câteva luni trăim în continuă nesiguranță și teamă din cauza pandemiei de coronavirus, ne temem pentru sănătatea noastră și a celor dragi, suntem îngrijorați de viitor. În aceste luni marcate de pandemie, de distanțarea între noi, de teama care ne cuprinde pe toți, ca nu cumva să ne îmbolnăvim, timpul Adventului este o ocazie deosebită pentru a recupera speranța: Adventul ne spune că Mântuitorul Isus vine să ne viziteze chiar și în acest moment dureros din istoria noastră, El vine să ne consoleze cu prezența Sa, ne aduce o mângâiere care nu este momentană sau parțială, dar capabilă să reaprindă în noi, în ciuda durerii care ne asaltează, posibilitatea speranței: nu suntem pierduți, El își dă viața pentru noi, pentru a ne salva. În acest Advent vrem să trezim din nou această certitudine care dă speranță.

În timp ce pregătesc această Scrisoare pastorală, nu se știe încă bine cum vom celebra Sfântul Crăciun. Sars-CoV-2 se răspândește și se înmulțește rapid, amenințând tot ceea ce structurează viața noastră de zi cu zi și chiar viața bisericească.

Acest coronavirus „atacă” chiar și calendarul: după blocarea Paștelui, acum amenință și sărbătoarea Crăciunului. Am avut deja diferite avertismente din partea autorităților statului că anul acesta va fi „un altfel de Crăciun”, redus la celebrarea lui în atmosfera plăcută a familiilor noastre: acest aspect ar fi unul foarte benefic pentru unitatea familiilor noastre. Și va fi, sperăm, un Crăciun celebrat în bisericile noastre cu respectarea normelor sanitare.

Crăciunul este sărbătoarea celebrărilor în biserici, a colindelor, a frumoaselor tradiții, care adună laolaltă grupuri de copii, de tineri sau de adulți, pentru a cânta bucuria venirii lui Cristos în lumea noastră; este sărbătoarea scumpă copiilor, dar și celor mai mari, pentru schimbul de daruri; de aici rezultă un interes comercial pentru salvarea Crăciunului, o rețea comercială care riscă să ne sărăcească și mai mult decât a fost în stare să facă COVID-19 pentru multe persoane.

În aceste timpuri cenușii, Crăciunul trebuie să revină să fie lumină în întunericul zilelor noastre. Ne este teamă de boală și de moarte – este de înțeles –, ne este teamă de sărăcie, care înaintează cu repeziciune și atacă și familiile noastre. Ne este teamă să stăm împreună, să ne apropiem unii de alții… Dar adevăratul spirit al Crăciunului se poate salva…

Dacă în acest Advent vom înțelege că așteptăm și dorim un Dumnezeu care își ține făgăduința de a ne fi aproape în persoana Fiului Său Isus, care s-a făcut om „pentru noi și a noastră mântuire”, dacă privind la Isus vom învăța să sperăm într-un Dumnezeu vrednic de încredere și într-un prieten adevărat, care nu a pus distanțe între noi, chiar dacă suntem contaminați

foarte tare de virusul egoismului, al păcatului, al lipsei de atenție față de El și față de frații noștri, dacă vom învăța să avem o privire nouă, tocmai pentru că Dumnezeu, primul, în persoana lui Isus care vine, este cu noi – Emanuel –, ne privește cu milă, iubindu-ne cu slăbiciunile noastre, invitându-ne să ieșim din ele cu ajutorul Lui, atunci Crăciunul nu numai că va fi salvat, dar ne va salva și pe noi!

2. Adventul – timpul lui Dumnezeu

Cât de mult doresc să ne pregătim bine în acest timp de Advent, pentru ca sărbătoarea Crăciunului să ne salveze cu adevărat! Pentru aceasta, Biserica ne pune la dispoziție timpul Adventului, ca să ne pregătim pentru sărbătoarea Nașterii lui Cristos.

Adventul este un timp potrivit ca să primim chemarea Bisericii, pentru a intra în timpul lui Dumnezeu, astfel ca ritmurile timpului nostru, timpul cronologiei să devină timpul mântuirii, timpul potrivit, pentru că este locuit permanent de Dumnezeu: „Și Cuvântul s-a făcut trup. Și a locuit între noi!” Numai astfel zilele noastre, pline de tot felul de dificultăți, temeri, preocupări, nesiguranță, dacă sunt „locuite” de Dumnezeu, dobândesc un sens, și dacă îi permitem să intre în ele, nu ne vom mai simți abandonați, dar primiți și iubiți ca adevărați fii ai lui Dumnezeu.

Timpul Adventului este perioada în care suntem chemați să ne pregătim inima și să o educăm pentru a-L aștepta, ca Domnul să poată „locui între noi”. El a intrat deja în istorie, întrupându-se în sânul Fecioarei Maria, și noi, în amintirea venirii Sale, îl așteptăm cu bucurie și mare grijă. De-a lungul celor patru săptămâni care ne conduc spre Crăciun, Liturgia și Cuvântul lui Dumnezeu sunt o chemare constantă pentru a trăi câteva atitudini esențiale specifice creștinului: așteptarea vigilentă și plină de bucurie, speranța și convertirea.

Cu siguranță, suntem gata să trăim acest timp al Adventului într-un climat mai dificil din cauza restricțiilor pandemiei, dar mă îndrept spre Sfințiile Voastre, dragi Confrați Preoți, dragi Persoane Consacrate și spre dumneavoastră, iubiți credincioși, pentru a vă încuraja să găsiți ocazii pentru a vă deschide inima spre Domnul care vine, prin rugăciunea personală și în familie, prin participarea la Sfânta Liturghie, prin ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu și prin devoțiuni tradiționale specifice Adventului.

3. Maria – poarta pentru a intra în Advent

În ritmurile Anului liturgic, Adventul este timpul marian prin excelență. O amintește foarte frumos Sfântul Papă Paul al VI-lea în Marialis Cultus: „Credincioșii, care trăiesc cu ajutorul liturgiei spiritul Adventului, considerând inefabila iubire cu care Fecioara Mamă l-a așteptat pe Fiul ei, sunt invitați să o ia drept model pe Maria și să se pregătească pentru a merge în întâmpinarea Mântuitorului care vine, veghind în rugăciune și tresăltând în cântări de laudă.”

Timpul Adventului are, așadar, ca icoană pe Preacurata Fecioară Maria. Sfântul Părinte Papa Francisc a subliniat că „Maria este calea pe care însuși Dumnezeu a pregătit-o pentru venirea Fiului său în lume”, „revelarea misterului, cuprins în tăcere pentru veșnicie” (Rom 16,25) datorită „da”-ului ei umil și plin de curaj. Prezența solemnității Neprihănitei Zămisliri în timpul Adventului face parte din misterul pe care acesta îl celebrează: Maria este prototipul omenirii răscumpărate, rodul cel mai sublim al venirii răscumpărătoare a lui Cristos. Și în acest timp forte, figura Fecioarei este prezentată tocmai ca icoană a așteptării pline de încredere și de veghe, a disponibilității atente și concrete la Misterul lui Dumnezeu.

În acest drum liturgic și bisericesc, la care pornim odată cu Prima Duminică din Adventul anului 2020 spre sărbătoarea Crăciunului, să ne lăsăm călăuziți de Maria: ea este Poarta care ne permite să intrăm în timpul Adventului, pentru a-l locui și a-l trăi în credință; ea este cea care, cu „da”-ul ei, l-a primit în sânul ei pe Fiul lui Dumnezeu, Isus, Domnul și Fratele nostru, și dorește să ne facă și pe noi locuință a lui Dumnezeu și martorii Săi în lume, într-un mod deosebit în această perioadă complicată de pandemie.

Văzând că suntem din nou constrânși să ne izolăm pentru a evita răspândirea virusului SarsCoV-2, vă îndemn să găsiți un timp pentru trăirea Adventului, reflectând asupra marelui mister mântuitor al lui Dumnezeu: Dumnezeu s-a făcut om, s-a întrupat, pentru ca omul să devină Dumnezeu.

4. Celebrarea liturgică a Adventului

La 10 octombrie anul acesta, am deschis Ciclul pastoral trienal 20202023 și am propus spre reflecție și aprofundare tema Liturgiei și a sacramentelor.

Liturgia este o mare școală, pentru că ne ajută să redescoperim acțiunea lui Dumnezeu, care este mai importantă decât cea a omului. Aceasta este necesară, dar este numai un răspuns, o consecință a lucrării lui Dumnezeu.

Liturgia este cu adevărat spațiul în care este posibil să respirăm această prezență/absență a Mântuitorului Cristos: odată terminată misiunea sa istorică, El este „obiect” al memoriei liturgice (anamneza) și, în același timp, al invocării Sale permanente (epicleza).

Orice celebrare liturgică nu este numai o amintire sau simplă memorie a unui eveniment trecut, dar este și memorial, adică prezență sacramentală a evenimentului. Și mai precis, ceea ce noi credem că a avut loc în timp se face prezent în „astăzi”ul liturgiei, permițând astfel celui care participă la ea să nu fie doar o amintire psihologică a evenimentului, dar un contact esențial cu ceea ce este amintit și care este făcut prezent prin puterea sacramentului. Această prezență cere o primire plină de iubire, pe care creștinul o realizează prin virtutea teologală a carității, care îl face să trăiască ceea ce se celebrează în rit, cu participarea oferirii propriei persoane. Primirea plină de iubire a ceea ce Tatăl a făcut pentru omenire în Cristos determină creștinul să trăiască într-o atitudine de iubire totală ceea ce se celebrează, dăruindu-se la rândul său, cu Isus, lui Dumnezeu Tatăl.

Orice celebrare nu este numai amintire și prezență sacramentală a unui eveniment trecut, dar și o anticipare și chezășie a acelei întâlniri definitive cu Cristos glorificat, care va avea loc atunci când El se va întoarce să încheie istoria. Așadar, fiecare celebrare este plină de o tensiune de speranță a întâlnirii definitive, este o aspirație continuă spre Cristos care se întoarce. Fiecare celebrare este o reînnoire cu putere și iubire a acelei invocații – „Vino, Doamne Isuse – Maranatha” (Ap 22,17), cu care se încheie Sfânta Scriptură.

Astfel, Adventul devine o adevărată celebrare liturgică și devine fundament al valenței sale spirituale. Știm că liturgia este o mare școală de viață. Vechiul dicton lex orandi, lex credendi, care s-ar putea traduce: „ceea ce spun în rugăciune este ceea ce trebuie să cred în viață”, rămâne un adevăr fundamental în viața fiecărui creștin. Atunci liturgia devine cu adevărat fons et culmen, punct de sosire și punct de plecare al întregii vieți creștine.

Adventul este, așadar, timpul în care comunitatea creștină cântă sensul sacramental al întregii sale acțiuni liturgice: „Moartea ta o vestim, Doamne, și învierea ta o mărturisim, până când vei veni.”

5. Cateheze și inițiative pentru timpul Adventului

Pentru înțelegerea sensului liturgiei, propun ca în timpul Adventului, în fiecare duminică sau atunci când va fi participare mai numeroasă din partea credincioșilor, să prezentați catehezele pe care vi le trimitem odată cu această Scrisoare pastorală și care au fost pregătite de Oficiul pentru Pastorala Liturgică și Sacramente și Oficiul Pastoral pentru Cateheză.

Temele catehezelor pentru acest Advent sunt următoarele: 1. Ce este liturgia? 2. Participarea activă la liturgie; 3. Arta de a-i sluji Domnului; 4. Cuvântul lui Dumnezeu în liturgie.

În timpul Postului Mare vor fi propuse alte cateheze, care vor prezenta alte aspecte ale liturgiei.

Nu mă îndoiesc că la nivel de comunități parohiale, la nivel de familii și la nivel personal, vor fi diferite inițiative, de altfel, cunoscute practicilor noastre locale, dar îndrăznesc să le reamintesc și să sugerez unele noi, ținând cont de situația actuală de pandemie, care împiedică mulți credincioși să fie prezenți în biserici, la diferite celebrări: - să se prezinte catehezele liturgice în fiecare duminică, iar dacă există participare mai numeroasă de copii și tineri, să li se prezinte și lor, în mod adaptat, aceste cateheze; - să se cânte rugăciunea „Îngerul Domnului” la sfârșitul fiecărei Sfinte Liturghii; - în fiecare zi, recomand o mică omilie sau predică tematică; - să se trimită zilnic o mică reflecție adaptată credincioșilor care nu pot participa la liturghie și au telefoane cu aplicația WhatsApp; - să se facă Novena la solemnitatea Neprihănitei Zămisliri și apoi Novena de Crăciun; - să se încurajeze rugăciunea comunitară și cea din familie: recitarea Rozariului și a Coroniței Divinei Îndurări; - în bisericile parohiale, unde este obiceiul pregătirii coroanei de Advent, este bine să se urmeze un ritual al aprinderii lumânărilor în ajunul duminicilor din Advent, care se va repeta și la Liturghia duminicală. Pe site-ul Arhiepiscopiei, arcb. ro, se poate descărca un material care poate fi folosit pentru acest rit; - încurajarea actelor de caritate: pentru toți credincioșii noștri nu va trebui să lipsească, în pregătirea pentru celebrarea Crăciunului, angajarea la caritate. Se pot face diferite acțiuni de colectare a unor bunuri

pentru a ajuta familiile nevoiașe. Papa Francisc spunea în ziua de 15 noiembrie din acest an, cu ocazia Zilei Mondiale a Săracilor, că noi, creștinii, „nu trebuie să ne gândim numai la ceea ce vom primi de Crăciun, dar ce anume vom da și noi”; - bisericile să fie deschise pentru rugăciune personală, deoarece face bine credincioșilor să poată găsi momente de liniște în fața Preasfântului Sacrament; - persoanelor bolnave, în vârstă sau temătoare de a nu contracta COVID-19 li se poate recomanda să urmărească Liturghiile care se transmit din Catedrala Sfântul Iosif în fiecare duminică, la ora 8:00, pe TVR2 sau pe site-ul Arhiepiscopiei, sau Liturghiile care sunt transmise zilnic de Maria TV din catedralele din București și Iași, după programul care este anunțat. Nicio transmisiune „în direct” nu poate înlocui participarea personală la Liturghie, dar cine nu poate participa fizic poate rezerva un timp pentru Liturghia online, poate într-o cameră liniștită și cu o lumânare aprinsă sau cu o icoană preferată, făcând și împărtășania spirituală; - transmisiunile „Ora Catolică” pot fi de mare ajutor tuturor categoriilor de credincioși, două transmisiuni pe săptămână fiind rezervate catehezelor pe teme liturgice; - susținerea activităților misionare prin încurajarea Cutiei speranței.

Mă gândesc, în special, la persoanele pentru care această perioadă de restricții marchează o situație dificilă din mai multe puncte de vedere, chiar din perspectiva sănătății mintale. Mulți oameni se luptă psihologic, alții se luptă financiar și multe alte familii se întristează anul acesta din cauza problemelor economice. Oamenii au nevoie de speranță. Adventul este un timp al speranței. În calitate de creștini, este de datoria noastră să întindem mâna și să fim solidari prin rugăciuni și acțiuni concrete. Cristos este întotdeauna cu noi. Mesajul lui Cristos este unul al speranței – o speranță care vine de la Dumnezeu.

Vă doresc tuturor să trăiți timpul Adventului cu maximă intensitate și să ajungeți la sărbătoarea Nașterii lui Cristos cu convingerea că Fiul lui Dumnezeu, devenit Fiul Omului, cu dăruirea Duhului Sfânt, ne învață și face posibil ca noi, fiii oamenilor, să trăim zilele noastre ca fii ai lui Dumnezeu.

Închei Scrisoarea mea pastorală cu rugăciunea Colectei propusă în Prima Duminică din Advent: „Dumnezeule Atotputernic, te rugăm, întărește voința credincioșilor tăi, pentru ca ieșind cu fapte de dreptate în întâmpinarea lui Cristos care vine, să se învrednicească a sta de-a dreapta lui în împărăția cerurilor.”

Este urarea pe care o fac tuturor pentru acest Timp liturgic care ne stă înainte, invocând asupra tuturor binecuvântarea Domnului.

Dată la București, Anul Domnului 2020, în ziua de 25 noiembrie

† Aurel Percă Arhiepiscop Mitropolit de București

Anul acesta sărbătoarea Crăciunului e diferită față de alți ani. Podoabele specifice probabil că nu lipsesc nici de prin case și nici de pe străzi, iar colinde (de toate genurile) nu contenesc să răsune, ca un soi de compensare a ceea ce evenimentele festive nu mai pot oferi.

Și totuși, lucrurile nu mai sunt la fel. Constrângerea de a evita mulțimile și zarva lor și a rămâne cât mai mult izolați îi îndreaptă pe unii dintre noi către visare, nostalgii, dar și către depresii. Pe alții, în schimb, situația prezentă îi îndreaptă către mesajul și conținutul originar al acestor sărbători. De la început, evenimentele evocate în timpul acestor sărbători au reprezentat acele ocazii care le-au schimbat complet viața; o

Text: Pr. Tarciziu Șerban

manifestare divină „i-a scos din întuneric”: unii au simțit că un mesaj (venit printr-un profet ori prin Isus însuși) le-a adus consolare și încredere, alții că și-au redobândit demnitatea și un sens nou în viață după ce au fost eliberați fizic ori moral de ceea ce îi ținea captivi. În acest sens, sunt elocvente cuvintele rostite de Dumnezeu prin profetul Isaia: Mângâiaţi, mângâiaţi-l pe poporul meu! Vorbiţi la inimă Ierusalimului și spuneţi-i că suferinţa lui s-a terminat, că nelegiuirea sa a fost răscumpărată... Dar înnoirea deplină în ființele și în viețile răvășite și pustiite nu se realizează decât atunci când Domnul este lăsat să intre în ele, când Cuvântul Lui devine „lumina pașilor”. Într-adevăr, Domnul spune prin profet: În pustiu pregătiţi calea Domnului, îndreptaţi în

„Mângâiați, mângâiați-l pe poporul meu!”, spune Dumnezeul vostru. Un glas strigă: „În pustiu pregătiți calea Domnului, îndreptați în loc neumblat o cale pentru Dumnezeul nostru! orice vale să fie înălțată, orice munte și orice deal vor fi nivelate, ce este strâmb va fi îndreptat, iar ce este colțuros va fi netezit.” (Is 40, 1.3-4)

loc neumblat o cale pentru Dumnezeul nostru! Atunci orice „vale” a umilințelor și a nedreptăților va fi înălțată, orice munte și orice deal al orgoliilor și al tiraniilor vor fi nivelate, ce este strâmb în orânduire va fi îndreptat, iar orice aroganță colțuroasă va fi netezită. Atunci se va dezvălui mărirea Domnului și toate făpturile vor înțelege și vor recunoaște lucrarea Lui sau, mai precis, că fără El viața omului se scufundă în neantul nonsensului.

Celebrarea anuală a Crăciunului este menită, în fond, să înfăptuiască în ființele și viețile noastre răvășite și pustiite aceeași lucrare eliberatoare. Or, ea se va concretiza doar atunci când venirea Fiului lui Dumnezeu în viețile noastre va însemna asumarea și trăirea după voința Lui exprimată în Evanghelie.

Deși, așa cum ne relatează Evangheliile, Isus s-a născut în miez de noapte, neștiut, într-un grajd sărac, scena Nașterii ni-l prezintă înconjurat de o mulţime de personaje în mișcare: îngeri, păstori, femei miloase de prin vecini, care dau fuga să ajute. Între toţi aceștia, poate mai puţin grăbiţi – pentru că veneau de departe și voiau să se asigure că nu greșesc – îi vedem pe magi. Cel mai probabil, ei au ajuns mai târziu, când Isus, Maria și Iosif nu se mai aflau în grajdul în care îi găsiseră păstorii trimiși de îngeri. Matei 2,11 ne spune că magii „au intrat în casă”, unde, „cuprinși de bucurie mare”, l-au aflat pe Isus cu mama sa și i s-au închinat oferindu-i daruri.

Text: liana gehl

Cine erau magii, de unde veneau, și mai ales de ce veniseră cu astfel de daruri de mare preţ?

Cuvântul „mag”, ajuns la noi pe filieră latină și greacă, provine din persană, unde denumea un astrolog sau un preot al lui Zoroastru (adică, în limbajul vremii, o persoană cu un înalt grad de educaţie). Așa se explică, probabil, de ce magii au venit călăuziţi de o stea, dar și motivul care i-a pus în mișcare: ei erau căutători de Dumnezeu. Greșeala lor, frecventă în acele vremuri (dar și azi) a fost să-l confunde pe Dumnezeu cu un rege pământesc. De aceea s-au interesat de El – normal – în locul care, după părerea lor, ar fi trebuit să fie cel mai bine informat: la curtea regelui Irod. Și e frumos să observăm cum această relatare a nașterii Domnului nu exclude nicio pătură socială: dacă îngerii se adresează celor săraci și umili, persoanelor din zona rurală, magii în schimb, prin vizita lor tulburătoare, implică pe nobili și cărturari, până sus la rege, „și tot Ierusalimul – adică mediul urban, al capitalei – împreună cu el” (Matei 2,3).

De unde veneau acești magi? Tot Evanghelia ne spune că „din Răsărit”. Cea mai veche reprezentare a magilor o găsim într-o frescă din secolul al II-lea aflată în Catacombele Sfintei Priscilla, din Roma. Evanghelia nu ne spune nici numărul, nici numele lor. Tradiţia răsăriteană afirmă că ar fi fost 12; cea apuseană reduce numărul la trei. Atestări din secolul al III-lea ne spun că erau regi, iar începând cu secolul al VIII-lea, tot în tradiţia apuseană, cei trei încep să aibă și nume: Baltazar, adesea reprezentat ca regele Arabiei sau al Etiopiei, Melchior ca rege al Persiei, și Gaspar, regele Indiei – toate, ţări recunoscute în lumea biblică pentru bogăţiile lor imense.

Interesant e că, deși acești învăţaţi porniseră în căutarea unui rege, ei au fost capabili să-l recunoască pe Dumnezeu într-un copil și să i se închine Lui cu toate darurile lor. Și la fel de interesant este că după ce, fără să bănuiască, furnizaseră ei înșiși o informaţie lui Irod, Dumnezeu nu-i mai lasă să se ia după stele (adică după știinţa lor), ci le trimite un înger care-i instruiește să se întoarcă „pe alt drum în ţara lor”. Poate de aceea, în traducerile altor limbi, ei sunt numiţi „cei trei înţelepţi”: pentru că au păstrat o minte deschisă și au știut să renunţe – când au fost confruntaţi cu situaţia reală, „de pe teren” – la planurile lor, cu care veniseră de acasă.

L-AU CUNoSCUT PE VLADIMIR GhIkA (șI RECIPRoC) Astăzi: Nelida Miles (1900-1978)

Text: luc Verly (traducere iulia cojocariu)

Debarcat la 6 octombrie 1934 la Buenos Aires, în Argentina, pentru a participa la Congresul Euharistic Internațional1, fiind unul din membrii Comitetului Permanent,

Vladimir Ghika este găzduit într-o familie din societatea bună, Miles.

În această familie se vorbește mai ales engleza, căci cei doi părinți sunt născuți din căsătorii mixte britanicoargentiniene. Fac parte din clasa superioară argentiniană, cea a mai marilor proprietari de pământuri. De altfel, tatăl, David Benito, este un campion internațional de polo, acest sport ultra-aristocratic. Este chiar citat în

The Polo Encyclopedia2. Chiar dacă mai mulți strămoși sunt protestanți, familia este catolică. Mama, Nelida, este sufletul căminului, care are șase copii de vârstă fragedă. Toată lumea se spovedește la Mons. Ghika și se împărtășește în timpul liturghiei pe care o celebrează în casa gazdelor sale. Venirea lui Vladimir Ghika în această familie va fi curând considerată drept providențială, căci în ziua următoare tatăl familiei urcă în avionul său, decolează și... se zdrobește în

Rio de la Plata și moare. Dacă Mons. Ghika nu l-ar fi spovedit și împărtășit în ajun, David Benito Miles ar fi murit fără sacramentele Bisericii.

Nelida este zdrobită, iar pentru a o încuraja, Vladimir Ghika îi relatează istoria familiei sale: când tatăl său, Jean, a murit la 51 de ani, soția sa, Alexandrina, a rămas văduvă cu cinci copii de care să aibă grijă (un al șaselea copil murise la o vârstă fragedă). Și a văzut pe doi dintre copiii săi, Georges și Ella, murind în floarea vârstei. Alexandrina totuși nu s-a descurajat niciodată, nu s-a recăsătorit și i-a crescut pe ultimii doi copii, „bebelușii” ei – așa cum îi numea, mândră de ei – care vor deveni, unul, ministru al afacerilor străine în România, și celălalt, acela care se găsește atunci înaintea ei, preot catolic. Nu trebuie nici să-și piardă speranța în viață, orice nenorocire s-ar abate asupra ei, nici să-și piardă speranța în Dumnezeu...

Lecția pare să aducă roade. Câteva luni după întoarcerea sa în Europa, Vladimir Ghika primește o scrisoare de la Nelida Miles în care aceasta îi spune: „Am o dorință enormă de a vă vedea și de a vă auzi vorbind despre mama dumneavoastră. Nu știți

Alexandrina Ghika (1835-1914)

cât de mult mă gândesc la ea. O voi ruga mereu, ca să mă ajute să-i cresc pe copiii mei așa cum prințesa Ghika l-a crescut pe fiul ei. Poate că țintesc prea sus – dar trebuie să avem în viață idealuri mari. Vă cer binecuvântarea dumneavoastră asupra mea, asupra copiilor mei și pentru acest prieten bun, David, care vă așteaptă acolo sus. Câte lucruri ar avea să vă spună, Monseniore, și știu că, în recunoștința lui față de dumneavoastră pentru a-l fi pregătit atât de bine pentru marea călătorie, îi cere deja bunului Dumnezeu să asculte cu mai multă ușurință decât o face toate sfintele voastre rugăciuni.” 3

Când privim genealogia familiei Miles pe care o găsim pe internet4 constatăm încă de la început că cuplul apare ca având numai cinci copii, unul dintre ei probabil murind la o vârstă fragedă, și că Nelida nu s-a recăsătorit niciodată. Dar remarcăm mai ales că fiul mai mare a devenit... preot. Nelida Miles spunea că vrea să urmeze exemplul Alexandrinei Ghika; putem spune că l-a urmat în mod remarcabil.

Mari adunări mondiale de creștini care au loc din doi în doi ani și pe care le-am putea asimila Zilelor Mondiale ale Tineretului de astăzi. De către Horace A. Laffaye, 1935. Scrisoare din 27 mai 1935. https://www.geni.com/people/David-Benito-Miles-Passo/6000000122870176828.