Actualitatea Creştină, Anul XXV - nr. 06/2014

Păstorul Arhidiecezei

Împreună cu Sfântul Petru la școala credinței

„ ... şi noi, care avem un astfel de nor de martori care ne înconjoară”(Ev 12,1)

L

una mai a fost marcată de figurile a doi martiri ai credinţei din Biserica noastră locală: Fericitul Vladimir Ghika, a cărui primă comemorare liturgică am celebrat-o la 16 mai, şi Fericitul Anton Durcovici, beatificat la Iaşi, în data de 17 mai.

Luna iunie este marcată de celebrarea liturgică a doi apostoli martiri, două coloane ale credinţei creştine: Sfântul Petru şi Sfântul Paul. Un adevărat nor de martori – după expresia autorului Scrisorii către evrei (cf. Ev 12,1). În acest număr al revistei, vă invit să privim împreună la exemplul de credinţă al primului dintre cei doi: Sfântul Apostol Petru. Este, de altfel, personajul cel mai cunoscut şi citat în scrierile neo-testamentare, după Isus.

Petru era un evreu credincios şi practicant, încrezător în prezenţa activă a lui Dumnezeu în istoria poporului său. Îşi dorea ca Dumnezeu să intervină în lume – o dorinţă care l-a împins să se ducă împreună cu Andrei, fratele său, până în Iudeea, ca să asculte propovăduirea lui Ioan Botezătorul. „Unul dintre cei doi, care îl auziseră pe Ioan [pe Ioan Botezătorul] şi-l urmaseră [pe Isus] era Andrei, fratele lui Simon Petru. Acesta l-a întâlnit mai întâi pe fratele său, Simon, şi i-a spus: «L-am găsit pe Mesia» – care, tradus, înseamnă Cristos – şi l-a adus la Isus. Privindu-l, Isus i-a zis: «Tu eşti Simon, fiul lui Ioan; tu te vei numi Chefa» – care înseamnă Petru” (In 1,40-42).

Evangheliile vorbesc despre o primă chemare în viaţa lui Petru. Sfântul Luca relatează acest episod: Isus se afla aproape de Lacul Genezaret şi mulţimea se îmbulzea în jurul lui ca să-l asculte. Din cauza mulţimii, Isus se urcă în barca lui Petru pentru a învăţa mulţimile. Şi astfel barca lui Petru devine catedra lui Isus. Când a terminat de vorbit, îi spune lui Simon: „«Înaintează în larg şi aruncaţi-vă năvoadele...» «Învăţătorule, toată noaptea ne-am chinuit, dar nu am prins nimic. Însă la cuvântul tău voi arunca năvoadele»” (Lc 5,4-5).

Simon pescarul se încrede în acest rabbi, care nu-i dă răspunsuri, ci îl invită să creadă. Reacţia lui în faţa pescuirii minunate e una de uimire şi de nelinişte: „Îndepărtează-te de mine, Doamne, căci sunt un om păcătos” (Lc 5,8). „Nu te teme, de acum înainte vei fi pescar de oameni” (Lc 5,10), îi spune Isus, şi Simon acceptă această chemare neaşteptată, de a fi făcut părtaş la această mare aventură: este generos, îşi dă seama de imperfecţiunile sale, dar crede în Cel care îl cheamă.

De altfel, cea de a doua chemare a lui Petru – total

diferită de prima – este strâns legată de actul de credinţă.

La Cezareea lui Filip, Isus le pune ucenicilor o întrebare aparte: „Cine spune lumea că sunt eu?” (Mc 8,27). Lui Isus însă nu-i este suficient răspunsul mulţimilor. De la cel care a acceptat să se implice într-o relaţie personală cu el, vrea şi o luare de poziție personală. De aceea îi întreabă: „Dar voi, cine spuneţi că sunt eu?” (Mc 8,29) Petru e cel care răspunde şi în numele celorlalţi: „Tu ești Cristos!”. Acest răspuns al lui Petru, care nu vine „de la carnea și sângele” lui, ci i-a fost dat de Tatăl care este în ceruri, poartă în sine viitoarea mărturisire de credință a Bisericii.

Această a doua chemare a lui Petru este asemănătoare cu aceea a lui Abraham: „Dacă vrea cineva să vină după mine, să renunțe la sine, să-şi ia crucea şi să mă urmeze, căci cine vrea să-şi salveze viaţa o va pierde; cine, însă, îşi pierde viaţa pentru mine şi pentru Evanghelie o va salva” (Mc 8,3435). Este legea exigentă a urmării lui Isus: trebuie să ştii să renunţi, dacă este necesar, la lumea întreagă pentru a salva adevăratele valori, pentru a salva sufletul tău şi al altora, pentru a salva prezenţa lui Dumnezeu în lume.

La Cezareea, prin cuvintele sale: „Tu eşti Cristos!”, Petru începe mărturisirea de credinţă cristologică a Bisericii şi devine glasul celorlalţi apostoli şi al nostru. Asta nu înseamnă însă că Petru ar fi înţeles deja misterul lui Cristos în toată profunzimea sa. Credinţa lui era încă o credinţă inițială, de început, o credinţă aflată pe cale de maturizare; va ajunge la adevărata plinătate doar făcând experiența evenimentelor pascale. Însă, cu toate acestea, era deja un act de Credinţă în cineva, în Cristos.

La fel şi credința noastră este mereu o credinţă de început şi trebuie să străbatem încă un drum lung. Esenţial este să avem o inimă deschisă şi să ne lăsăm conduşi de Isus, pentru că El nu doar cunoaşte calea, ci este CALEA. Generozitatea înflăcărată a lui Petru nu-l apără, însă, de momentele de slăbiciune omenească. Lucru pe care, de altfel, noi înşine îl putem recunoaşte din experienţa propriei vieţi. Petru l-a urmat pe Isus cu entuziasm: a venit însă și momentul în care a cedat fricii şi a căzut: şi-a trădat Învăţătorul… Şcoala credinţei nu este un mare triumf, ci un drum presărat cu suferinţe şi iubire, cu încercări şi mărturisiri de credinţă pe care trebuie să le reînnoim zilnic.

Să ne amintim, în acest sens, relatarea Evanghelistului Ioan: „După ce a stat la masă, Isus i-a spus lui Simon Petru: «Simon, fiul lui Ioan, mă iubeşti mai mult decât aceştia?»

El i-a zis: «Da, Doamne, tu ştii că te iubesc». El i-a spus: «Paşte mieluşeii mei!» El i-a zis iarăşi, a doua oară: «Simon, Actualitatea Creștină iunie 2014

Actualitate Fiul lui Ioan, mă iubeşti?» El i-a spus: «Da, Doamne, tu ştii că te iubesc». I-a zis: «Paşte oile mele!» I-a zis a treia oară: «Simon, fiul lui Ioan, mă iubeşti?» Petru s-a întristat pentru că i-a zis a treia oară: «Mă iubeşti?» Şi i-a spus: «Doamne, tu ştii toate, tu ştii că te iubesc». Isus i-a zis: «Paşte Oile mele!»

(In 21,15-17). În acest text iese în evidenţă un joc de cuvinte foarte semnificativ. În greceşte verbul fileo exprimă iubirea de persoane, gingaşă, dar nu deplină; în schimb, verbul agape semnifică iubirea fără rezerve, totală şi necondiționată.

Petru, după ce a cunoscut amara tristeţe a infidelităţii şi drama propriei slăbiciuni, spune cu umilinţă: „Doamne, te iubesc cu săraca mea iubire omenească (fileo)”, el înţelegând că lui Isus îi este suficientă săraca lui iubire, unica iubire de care Petru era capabil. „Doamne, tu ştii toate, tu ştii că te iubesc!” S-ar putea

spune astfel, că Isus s-a adaptat lui Petru, şi nu Petru lui Isus! De aici se naşte credinţa care îl face capabil de urmarea totală până la sfârșit. „Dar aceasta a spus-o, arătând cu ce moarte îl va preamări pe Dumnezeu. După ce a spus aceasta, i-a zis: «Urmează-mă!»” (In, 21,19). Din aceea zi, Petru l-a urmat pe Învăţător, având mereu conştiinţa clară a fărădelegii sale. Petru a ajuns să se încreadă în acel Isus care s-a adaptat la săraca lui capacitate de a iubi.

Să primim cu inimă deschisă lecția de credință oferită de Sfântul Petru, dând și noi mărturie despre Cristos în viața de fiecare zi și, când vom fi întrebați despre credința noastră (cf. Mc 8,29), să răspundem împreună cu Petru: „Tu ești Cristos, Fiul Dumnezeului celui viu!” (Mt 16,16).

PS Cornel DAMIAN Episcop auxiliar de București

Dezmembrarea CATHEDRAL PLAZA costă 7 milioane de euro ARCB a reclamat la DNA angajați ai Primăriei Capitalei COMUNICAT DE PRESĂ NR. 429/ 03.06.2014

B

ucurești, 3 iunie 2014 – În cadrul unei conferinţe de presă, ÎPS Ioan Robu, Arhiepiscop Mitropolit de Bucureşti, a prezentat rezultatele unui studiu referitor la costurile reale necesare dezmembrării clădirii Cathedral Plaza şi sesizarea DNA în privinţa faptelor cu caracter penal ale personalului Primăriei Municipiului Bucureşti (PMB) în cazul clădirii mai sus amintite, pentru infracţiuni de corupţie şi obstrucţionare a Justiţiei.

Mons. Ioan Robu a arătat că există mai multe studii de specialitate privind modul de dezmembrare a Cathedral Plaza, „dintre care două realizate chiar de compania Millenium Building Development (MBD) care susțin în deplină concordanță că dezmembrarea este posibilă fără riscuri pentru clădirile înconjurătoare, inclusiv pentru Catedrala Sf. Iosif, dacă se iau măsurile curente pentru astfel de situații”.

Arhiepiscopia a comandat şi a obţinut rezultatele unui studiu realizat de firma germană Luxemburger Team GmbH, care i-a fost remis în data de 13 martie 2014.

Conform acestuia, Cathedral Plaza poate fi dezmembrată, iar terenul poate fi amenajat ca parc/spațiu verde, cu luarea măsurilor tehnice de siguranță adecvate la un cost al lucrărilor estimat la 7.389.180 euro. Suma este de câteva ori mai mică decât costurile enorme avansate de MBD cu scopul de a descuraja desființarea clădirii ilegale de către Primăria Capitalei.

Studiul amintit arată că riscurile posibile în astfel de situații pot fi preîntâmpinate prin limitarea cursei macaralelor, Actualitatea Creștină iunie 2014

astfel încât să nu survoleze Catedrala, demontarea în ordinea inversă montării fațadei și a structurii metalice, prin tăierea în bucăți de maxim 2 x 2 m (4 mp) a planșeelor de beton, prin folosirea de plase de protecție, tobogane și a altor metode care asigură protecția bunurilor și persoanelor aflate în apropierea șantierului sau în interiorul acestuia.

De asemenea, ÎPS Ioan Robu a anunţat faptul că ARCB a sesizat DNA în legătura cu activităţile cu caracter penal ale unor angajați ai PMB în cazul Cathedral Plaza, pentru infracţiuni de corupţie şi obstrucţionare a Justiţiei.

Plângerea a fost înregistrată la DNA cu numărul 7048/2014.

Prin acţiunile întreprinse de angajaţii PMB se urmăreşte lăsarea fără efecte a sentinţei de demolare a Cathedral Plaza şi menţinerea unui prejudiciu al Municipalităţii, în valoare de circa şase sute de mii de dolari, care reprezintă contravaloarea vânzării către MBD a unei părţi din domeniul public (fostul parc de lângă Catedrala Sf. Iosif pe care se află Cathedral Plaza). Noi considerăm că aceste fapte urmăresc înlesnirea obținerii unei eventuale decizii de intrare în legalitate a clădirii, ceea ce este imposibil într-un stat de drept.

Lipsa de apetit şi acţiune a PMB pentru recuperarea domeniului public și respectarea deciziilor irevocabile va face și obiectul unei sesizări adresate Curții de Conturi.

Biroul de presă ARCB Pr. Francisc DOBOȘ Purtător de cuvânt Tel. 0755 065 069 birouldepresa@arcb.ro

Actualitate

O NOUĂ EPARHIE GRECO-CATOLICĂ

Î

n perioada 7-9 mai 2014, s-au desfăşurat la Oradea, sub preşedinţia Preafericitului Părinte Cardinal Lucian Mureşan, lucrările sesiunii ordinare de primăvară ale Sinodului Episcopilor Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică.

Considerând nevoia pastorală şi realitatea istorică, culturală şi geografică a sudului teritoriului extracarpatic al Arhieparhiei de Alba-Iulia şi Făgăraş, cu acordul şi binecuvântarea Sfântului Părinte Papa Francisc, după ce a primit consensul Sinodului Episcopilor Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică, conform can.

85 § 1 al Codului Canoanelor Bisericilor Orientale, după consultarea Scaunului Apostolic al Romei, Preafericirea Sa Cardinalul Lucian Mureşan, în calitate de Arhiepiscop Major, a înfiinţat Eparhia „Sfântul Vasile cel Mare” de Bucureşti, cu teritoriul canonic corespunzător capitalei României şi judeţelor provinciei istorice a Ţării Româneşti (Oltenia, Muntenia şi Dobrogea).

Astfel, biserica „Sfântul Vasile cel Mare”, din strada Polonă, din Bucureşti, primeşte rangul şi statutul de Catedrală a noii Eparhii.

Totodată, Preafericirea Sa Cardinalul Lucian Mureşan, [...] l-a transferat pe Preasfinţitul Episcop Mihai Frăţilă din funcţia de Episcop titular de Nove şi auxiliar de Alba-Iulia şi Făgăraş, în funcţia de Episcop eparhial al noii Eparhii „Sfântul Vasile cel Mare” de Bucureşti. (din Comunicatul de presă din 29 mai 2014, semnat de pr. Cristian Crişan, notar al Sinodului Episcopilor Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolice)

SESIUNEA DE PRIMĂVARĂ A CONFERINŢEI EPISCOPILOR DIN ROMÂNIA

P

articiparea credincioşilor catolici la vot, apărarea familiei şi a vieții, promovarea libertăţii şi a drepturilor fundamentale ale omului, situația din Ucraina, pastorația rromilor, învăţământul confesional catolic au fost câteva dintre temele abordate de episcopii romano-catolici şi greco-catolici din România în sesiunea plenară a Conferinţei Episcopilor din România (CER). Lucrările au avut loc în zilele de 5-7 mai 2014 şi au fost găzduite de Episcopia Română Unită cu Roma, Greco-Catolică, de Oradea.

Analizând situația educației din instituțiile catolice de învățământ, episcopii au constatat neaplicarea Legii Educaţiei Naţionale în ceea ce privește învăţământul preuniversitar vocaţional de stat şi confesional/particular şi au adresat Ministerului Educaţiei Naţionale o Scrisoare deschisă . De asemenea, preocupaţi pentru viitorul societăţii româneşti şi ţinând cont de apropiatele alegeri pentru Parlamentul European, episcopii au semnat o Declaraţie comună, prin care îi îndeamnă pe credincioșii catolici și pe toți cei de bunăvoință din societatea românească să-și

exercite dreptul și responsabilitatea de a participa la vot și să sprijine prin actul lor apărarea familiei şi a vieții, promovarea libertății şi a drepturilor fundamentale ale omului.

Episcopii au evaluat apoi activitatea Bisericii Catolice din România, atât pe plan pastoral cât şi social, au votat numirea președintelui și a asistenților spirituali ai Acțiunii Catolice din România și au propus din nou, pentru încă un mandat, candidatura actualului director național al Operelor Pontificale Misionare din România. În perioada desfășurării lucrărilor sesiunii, episcopii au avut ocazia să participe și la două momente culturale: Spectacolul Gala Primăverii, la Teatrul Regina Maria, și lansarea mai multor cărți, dintre care două dedicate episcopului greco-catolic de Oradea, Iuliu Hirțea (19141978), la Seminarul Greco-Catolic Sfinții Trei Ierarhi „Vasile, Grigore și Ioan”, Oradea. În dimineaţa zilei de 7 mai, episcopii catolici din România au celebrat împreună Sfânta Liturghie în Biserica Seminarului din Oradea, cu hramul „Sf. Gheorghe”. Ierarhii catolici au cerut binecuvântarea lui Dumnezeu asupra poporului român și au încredințat prezentul și viitorul României mijlocirii Papei Ioan Paul al II-lea, declarat recent sfânt și de la a cărui vizită istorică în țara noastră s-au împlinit 15 ani.

Următoarea sesiune plenară a CER va avea loc în perioada 2-4 septembrie 2014, la Timișoara.

Pr. Eduard Mihai COȘA Secretar general Actualitatea Creștină iunie 2014

foto: Anton BALINT

Actualitate

©2014 - ARHIEPISCOPIA ROMANO-CATOLICĂ BUCUREȘTI / CENTRUL DE COMUNICAȚII SOCIALE „ANGELUS”

F

iința umană se exprimă în mod deosebit prin capacitatea de a comunica. În cadrul comunicării și prin ea putem, de fapt, să întâlnim alte persoane, să ne exprimăm pe noi înșine, modul nostru de a gândi, crezul nostru, cum am vrea să trăim și, poate chiar mai important, învățăm să cunoaștem persoanele alături de care suntem chemați să trăim. O astfel de comunicare cere onestitate, respect și angajare pentru a învăța unii de la alții; necesită capacitatea de a şti să dialogăm în mod respectuos cu adevărurile celorlalți. Într-adevăr, adesea ceea ce inițial ar putea părea „diferit” dovedește bogăția umanității noastre, iar în descoperirea celuilalt, întâlnim chiar adevărul despre noi înșine. În epoca noastră, este în curs de dezvoltare o cultură nouă, favorizată de tehnologie, iar comunicarea este, într-un oarecare sens, „amplificată” și „continuă”. Suntem, așadar, chemați să „călăuzim spre redescoperirea, prin mijloacele de comunicare socială, precum și prin întâlnirea personală, a frumuseții a tot ceea ce stă la baza drumului nostru și a vieții noastre, a frumuseții credinței, a frumuseții întâlnirii cu Cristos” (Papa Francisc, Discurs adresat participanților la Adunarea Plenară a Consiliului Pontifical pentru Comunicații Sociale, 21 septembrie 2013). În acest context, fiecare dintre noi ar trebui să accepte provocarea de a fi autentic, mărturisind valorile în care crede, identitatea sa creștină, experiența sa culturală, exprimate printr-un limbaj nou, pentru a ajunge să le împărtășească cu ceilalți.

Capacitatea noastră de a comunica, reflectare a participării noastre la Iubirea Trinitară creatoare, comunicativă și unificatoare, este un dar care ne permite să creștem în raporturile personale, care sunt o binecuvântare în viața

noastră, și să aflăm în dialog un răspuns la acele diviziuni din interiorul comunității și dintre națiuni.

Era globalizării impune cu putere ca ceea ce se comunică să poată ajunge până la cele mai îndepărtate colțuri ale lumii reale, dar și „în ambientele create de noile tehnologii, în rețelele de socializare, pentru a scoate în evidență o prezență … care ascultă, dialoghează, încurajează” (Papa Francisc, Discurs adresat participanților la Adunarea Plenară a Consiliului Pontifical pentru Comunicații Sociale, 21 septembrie 2013), pentru ca nimeni să nu fie exclus.

Mesajul pentru Ziua Mondială a Comunicațiilor Sociale 2014 dorește să exploreze potențialul comunicării, în lumea tot mai mult conectată și în rețea, pentru a face așa încât persoanele să fie mai apropiate unele de altele și să construiască o lume mai dreaptă.

Ziua Mondială a Comunicațiilor Sociale, singura zi mondială stabilită de Conciliul Vatican II (v. Inter Mirifica, 1963), este celebrată în multe țări, la recomandarea episcopilor, în duminica precedentă Rusaliilor (în 2014, la 1 iunie).

Mesajul* Sfântului Părinte pentru Ziua Mondială a Comunicațiilor Sociale este publicat în mod tradițional la 24 ianuarie, în ziua comemorării Sfântului Francisc de Sales, patronul jurnaliștilor.

Consiliul Pontifical pentru Comunicații Sociale (trad. Cristina GRIGORE) * Traducerea în limba română a Mesajului din acest an este disponibilă pe internet, pe site-ul magisteriu.ro, sau în formă tipărită (Editura Presa Bună), la librăriile catolice.

Lansarea paginii de internet a revistei Actualitatea Creștină

P

e 1 iunie, Ziua Mondială a Comunicațiilor Sociale, la 10 ani de la prima apariție on-line a revistei Actualitatea Creștină, a fost lansată noua pagină de internet a revistei: www.actualitatea-crestina.ro Revista este un instrument pastoral al Arhiepiscopiei Romano-Catolice de București și, totdată, o oglindă a evenimentelor din lume și din Arhidieceză.

Actualitatea Creștină iunie 2014

Actualitatea Creştină este „locul unde se exprimă Biserica locală, unde informaţiile pot fi citite şi luate cu siguranţă şi fără risc; este „spaţiul” unde sunt prezentate învăţătura sigură a Bisericii şi documentele oficiale ale Magisteriului bisericesc, „atmosfera” de Evanghelie care inspiră la dragostea de Dumnezeu şi de aproapele” (ÎPS Ioan Robu).

Actualitate

„Pentru Dumnezeu”

Interviu acordat de ÎPS Ioan Robu revistei Actualitatea creştină cu ocazia împlinirii a 25 de ani de activitate a revistei

A

ctualitatea creştină: Excelenţă, anul acesta revista noastră a intrat în al XXV-lea an de activitate. În tot acest timp, cu rare excepţii, aţi fost prezent lună de lună în paginile revistei cu un cuvânt de învăţătură adresat cititorilor. Un sfert de veac... Am făcut socoteala: sunt aproape trei sute de editoriale... Aţi fost, de departe, cel mai fidel colaborator (şi susţinător, din toate punctele de vedere) al revistei. V-a fost greu? ÎPS Ioan Robu: Greul începea în momentul în care cei de la revistă îmi spuneau care este ultima zi în care mai puteam da articolul, căci atunci înţelegeam că nu-mi rămânea nimic altceva de făcut decât să mă apuc de scris şi să termin la timpul cuvenit. E drept că nu numai o dată am făcut şi să întârzie revista din cauza mea, însă, una peste alta, azi sunt bucuros că am reuşit să scriu câte ceva în aproape fiecare număr care a apărut până acum. Spun până acum pentru că recent, l-am rugat pe Episcopul Cornel să preia această funcţie şi s-o ducă mai departe în anii care vor veni.

De-a lungul acestor ani, publicaţia noastră diecezană a trecut şi prin alte schimbări – de format, de concept, de prezentare grafică. Aceste schimbări au reflectat, credeţi, şi schimbările prin care am trecut noi toţi, ca Biserică, societate – sau au fost doar experimente la nivel de revistă?

Mi se pare firească trecerea prin aceste schimbări. Când am început să publicăm această revistă, nu că am fi avut o pregătire specială, dar cu toţii am simţit că nu mai era timp de zăbovit mult după perioada comunistă în care doar visam ca Biserica să aibă o revistă. Aş spune că, aşa, din mers, neam organizat şi ne-am pus pe treabă, ca să fim şi noi în rând cu alte dieceze din lume care aveau deja experienţă în acest domeniu. Ne-am mai uitat şi la revistele altora, învăţând câte ceva, am găsit şi tipografii mai bune, am mai acumulat şi noi ceva experienţă, am mai fost criticaţi, preţurile au crescut, şi putem spune că am trecut şi noi prin ceea ce a trecut toată lumea şi ne-am schimbat fără să ne dăm seama de fiecare pas făcut altfel.

Cum s-a născut ideea acestei publicaţii?

Până în 1989, mai reuşeam să tipărim doar cărţi de rugăciuni, calendare, cărţi cu vieţile sfinţilor, rituale şi cam

atât. Când s-a pus în discuţie cu Departamentul Cultelor perspectiva unei reviste catolice, ni s-a spus foarte clar că putem obţine permisiunea cu condiţia ca fiecare număr să cuprindă cel puţin un articol care să spună, într-o formă sau alta, cât de fericiţi eram în comunism. Şi opţiunea noastră a fost: „mai bine lipsă”. Aşa că, venind schimbările din 1989 şi neavând nevoie de o aprobare specială, ne-am apucat de o revistă. Pr. Ioan Ciuraru, de fericită memorie, a insistat mult în această privinţă. Cred că pot spune că revista s-a născut din entuziasm şi din aşteptarea cea dinaintea lui 1989, ca să vină vremuri mai bune. Din acest punct de vedere, au venit vremuri mai bune.

Luna aceasta a început cu Ziua Mondială a Mijloacelor de Comunicare Socială, mijloace care în prezent, au ajuns să fie foarte variate. Cum vedeţi rolul pe care trebuie să îl joace pe mai departe revista Actualitatea creştină, în plan diecezan, parohial, naţional? Mai ales acum, când atât de multe informaţii se transmit prin internet?...

Consider că revista noastră Actualitatea creştină trebuie să-şi continue drumul în ciuda a tot ce există în jurul nostru ca informaţii ce se transmit în atâtea feluri, şi mai ales prin internet. Ea trebuie să rămână locul unde se exprimă Biserica locală, unde informaţiile pot fi citite şi luate cu siguranţă şi fără risc; să fie „spaţiul” unde este prezentată învăţătura sigură a Bisericii şi documentele oficiale ale Magisteriului bisericesc, „atmosfera” de Evanghelie care inspiră la dragostea de Dumnezeu şi de aproapele.

Spuneam la început că aţi fost cel mai fidel colaborator al Actualităţii creştine – o revistă care, de altfel, se susţine aproape exclusiv prin colaborări voluntare. Aveţi un cuvânt despre – sau pentru – ceilalţi colaboratori?

Am un cuvânt de apreciere şi de mulţumire faţă de toţi cei care colaborează la Actualitatea creştină. Ştiu din proprie experienţă că nu totdeauna e uşor să continui ceva, dar munca noastră are de a face cu un singur „pentru”: pentru Dumnezeu; nu pentru câştig, nici pentru prestigiu, nici pentru performanţă... numai pentru Dumnezeu. Vă mulţumim, aşadar, dragi colaboratori! Şi noi vă mulţumim!

Actualitatea Creștină iunie 2014

Din viața Arhidiecezei

Unsprezece flori frumoase în fața altarului

Î

Prima Sfântă Împărtășanie în Parohia Preasfântul Mântuitor (Biserica Italiană)

n duminica a VI-a a Paștelui, pe 25 mai, în cadrul Liturghiei solemne de la ora 10.00, Parohia „Preasfântul Mântuitor” din București (Biserica Italiană) a fost în mare sărbătoare. Au fost prezente în fața altarului „unsprezece flori frumoase”: patru fetițe și șapte băieți, cu inimile curate și sincere, erau pregătiți să-L primească pentru prima dată pe Isus în Sfânta Împărtășanie. Întâlnirea cu Isus - sub chipul pâinii și al vinului, cu Isus - Prietenul adevărat, Bucuria noastră, așa cum a subliniat

Părintele Paroh Daniel Bulai în timpul predicii, a fost îndelung așteptată și dorită de cei unsprezece copii. Acest lucru s-a putut observa cu naturalețe când copiii plini de entuziasm și nerăbdare au fost provocați cu întrebări, la care ei au răspuns fără ezitare: „Isus este prezent în Sfânta Împărtășanie!” „Isus este Hrana noastră sufletească!” „Isus este prietenul nostru!” „Isus este bucuria noastră!”

Ei au fost prezentați în fața altarului ca fiind flori care, pentru a crește frumos, au avut nevoie de o pregătire amplă și pe înțelesul lor, dar această pregătire se cere a fi continuată în biserică și în familie.

Alături de ei au fost familiile și întreaga comunitate parohială, care, unită în rugăciune, a cerut harurile de care au nevoie pentru a crește frumos și pentru a da rod.

Ne bucurăm că am oferit Mamei Noastre Cerești acest dar și cerem mijlocirea Ei pentru ca, atât acești copii, cât și întreaga comunitate și toți oamenii să-L urmeze pe Isus, Calea, Adevărul și Viața.

Andreia MÂRȚ

Catedrala Sf. Iosif: Prima comemorare liturgică a Fericitului Vladimir Ghika

V

ineri, 16 mai, la 60 de ani de la trecerea Fericitului Vladimir Ghika la Cele Veșnice, în infirmeria închisorii Jilava, la 17 mai 1954, și cu ocazia primei sale comemorări liturgice, în Catedrala Sf. Iosif din București a avut loc o Sfântă Liturghie solemnă, prezidată de ÎPS Ioan Robu, Arhiepiscop Mitropolit Romano-Catolic de București. Au concelebrat PS Mihai Frățilă, Episcop al Vicariatul GrecoCatolic de Bucureşti, PS Cornel Damian, Episcop RomanoCatolic auxiliar de București, Pr. Eduard-Mihai Coșa, secretar general al CER, Pr. Francisc Ungureanu, postulator al Cauzei de canonizare a Fericitului Vladimir Ghika, alți preoți romano și greco-catolici din diferite parohii din București. În predica sa, PS Mihai a vorbit despre măreția exemplului de sfințenie al Fericitului Vladimir Ghika: „Această figură a Monseniorului Vladimir Ghika, pe care am putut să o contemplăm ani de-a rândul după anul eliberării, 1989, rămâne pentru fiecare dintre noi conștiința trează a acestei

realități: că Dumnezeu face din viețile noastre, atunci când reușim să rămânem în sintonie cu Inima străpunsă a Fiului Său, locaș de măreție, locaș de mărire, să putem contempla această putere a lui Dumnezeu care întotdeauna trebuie să se arate în slăbiciune”. Înainte de a da binecuvântarea finală cu relicva Fericitului Vladimir Ghika, ÎPS Ioan Robu a ținut să specifice că Sfânta Liturghie a fost celebrată cu potirul Monseniorului, pe care acesta l-a primit în ziua hirotonirii sale preoțești, la 7 octombrie 1923. „Este o legătură în plus pe care o avem cu Monseniorul, prin prezența lui Cristos în Euharistie, pe care Fericitul Vladimir Ghika a celebrat-o, a predicat-o și a mărturisit-o în viață și în moarte”, a spus ÎPS Ioan. În Catedrala Sfântul Iosif, la altarul lateral (stânga), unde sunt depuse rămășițele pământești ale Monseniorului Vladimir Ghika, a fost expusă racla cu relicva de la beatificarea Monseniorului. (arcb.ro)

Congregația Don Orione - 20 de ani de prezență în România

P

e 8 mai, Asociația Don Orione a sărbătorit douăzeci de ani de prezență în București.

La evenimentul aniversar, desfășurat la sediul din B-dul Eroilor, nr. 124-126, orașul Voluntari, au participat Excelența Sa Arhiepiscop Ioan Robu, Excelența Sa Ambasadorul Italiei în România, Dl. Diego Brasioli, Superiorul General al Congregației Don Orione, Don Flavio Actualitatea Creștină iunie 2014

Peloso, reprezentanți ai autorităților locale: Dl Constantin Niculae, Administrator Public al Primăriei Voluntari, Dl. Rășică Dan, Prefectul Județului Ilfov.

Evenimentul s-a bucurat și de participarea mai multor susținători, precum membrii Clubului Rotary, dar și membrii comunității italiene, care s-au demonstrat a ne fi aproape nu doar financiar.

Din viața Arhidiecezei După discursurile autorităților și al Președintelui Asociației, Don Roberto Polimeni, invitații au participat și la inaugurarea Centrului rezidențial pentru tineri cu dizabilități.

Pe parcursul celor douăzeci de ani petrecuți alături de categoriile cele mai dezavantajate ale societății, începând cu vârstnicii, Asociația a crescut datorită sprijinului tuturor celor care au crezut în acțiunile și misiunea sa. Etapele

importante ale misiunii au fost: deschiderea, în anul 2009, a Centrului Rezidențial pentru copii cu dizabilități severe; în 2011, începerea activității Centrului de Zi pentru Copii cu Autism şi alte dizabilităţi și, în luna mai a anului 2013, deschiderea casei de tip familial pentru tineri cu dizabilități. (asociatiadonorione.ro)

Pe jos, spre Santiago de Compostella, din solidaritate

E

ma şi Andreea - două tinere din grupul Claudianum, al comunității iezuiților din București, au lansat la 1 mai 2014, o provocare la solidaritate. Ele au pornit pe jos în pelerinaj spre Santiago de Compostella, însoţite de Gândurile pentru fiecare zi ale Fericitului Vladimir Ghika și cu dorința vie de a-i ajuta pe emigranţii asistaţi la Centrul Arupe, al Serviciului Iezuiţilor pentru Refugiaţi din România (JRS Romania) şi pe copiii Misiunii catolice române din Sololo (Kenya).

Tinerele îi invită pe cei care vor să li se alăture să doneze câte un euro pentru fiecare kilometru parcurs de ele. Fiecare „participant la pelerinaj” va putea posta numărul de kilometri aleși, printr-un mesaj pe pagina de facebook creată în acest scop - Drumul spre Santiago de Compostella - pe care tinerele vor publica periodic numărul de kilometri parcurși.

La sfârșitul pelerinajului, se vor comunica modalitățile de centralizare și strângere a fondurilor oferite.

Ema și Andreea speră ca după aproximativ 800 de kilometri, să ajungă cu bine la Santiago de Compostela, sanctuarul spaniol dedicat Sfântului Iacob. *** Serviciului Iezuiţilor pentru Refugiaţi (JRS) este o organizaţie care rulează programe sociale în 50 de ţări, activă

Ema și Andreea pornind spre Santiago de Compostella

şi în România, din 1996. În 2002, JRS România a înfiinţat Centrul de servicii sociale Pedro Arrupe pentru refugiaţi şi emigranţi, oferindu-le acestora ajutor spiritual, social, educaţional şi material, precum şi asistenţă legală.

Misiunea din Sololo, Kenya, este încredinţată grijii pastorale a Arhidiecezei Romano-Catolice de Bucureşti, care asigură preoţi pentru misiune şi sprijină financiar operele sociale şi educative ale acesteia. Misiunea, al cărei paroh este Pr. Cristian Pișta (33 de ani), se află în zona de nord a Kenyei și are 10 filiale, în care sunt tot atâtea grădinițe, plus grădinița de la „centru”. (arcb.ro)

Sfințire de preoți în Catedrala Sfântul Iosif

V

ineri, 27 iunie, în Catedrala Sfântul Iosif, în cadrul Sfintei Liturghii de la ora 10, 30, diaconii Ciprian

Matei şi Daniel Ioniţă vor primi Taina Sfintei Preoţii din mâna Înaltpreafințitului Ioan Robu.

Institutul Ecumenic de Muzică Sacră

V

ă informăm că Institutul Ecumenic de Muzică Sacră din București a început înscrierile pentru anul 20142015, pentru Cursul de Organiști Liturgici. Cursul vizează formarea și pregătirea temeinică a viitorilor sau prezenților organiști liturgici care vor efectua serviciul muzical în diferite parohii din Arhidieceza de București.

Cursurile se desfășoară din octombrie până în luna mai, de două ori pe lună, la sediul didactic al Institutului, din șos. Olteniței 6, Popești-Leordeni, fiind organizat pe trei niveluri de studiu și trei module curriculare: -modulul de orgă și acompaniament liturgic

-modulul de cânt gregorian -modulul de teologie și muzicologie liturgică. Înscrierile se efectuează la sediul Institutului, până la data de 30 iunie 2014, pe baza unui colocviu și a unui test de aptitudini muzicale. Pentru alte informații și detalii, puteți lua legătura cu persoana de contact: sr. Carmen Petcu CJ (director IEMS) tel 0732 757 320 email: carmencj2000@yahoo.it website: www.iems.ro Actualitatea Creștină iunie 2014

Recenzie

CURAJUL DE-A IMPROVIZA •PS Mihai Frățilă, Curajul de-a improviza. Eseuri întârziate despre harul nevăzut al vieții

D

eși subțire, aproape ca o carte de buzunar, cartea PS Mihai nu este, după părerea mea, una pe care să o citești dintr-o suflare, și nici pe frânturi, între două stații de metrou. Nu de alta, dar dacă încercați să o citiți în metrou, riscați să nu coborâți la stația la care trebuia…

Pentru că este o carte provocatoare. Reflecțiile PS Mihai – pe marginea unei pericope evanghelice, a personalității Papei Francisc, a raportului dintre catolici și ortodocși, a trecerii mons. Vladimir Ghika la Biserica Catolică etc – devin la rândul lor, pentru cititor, puncte de plecare pentru o reflecție personală, pentru introspecție, pentru căutare. În plus, limbajul – o desfătare lingvistică, de altfel, – îl interpelează pe cititor, datorită stilului aproape oral.

De aceea, recomand cartea pentru ceasurile de tihnă, gustată cu sorbituri mici, aşa, ca o cafea tare, de dimineaţă.

Pentru că tocmai asta cred că face această carte: ne trezeşte, discret dar sigur, din toropeala, din rutina cu care am ajuns poate să ne trăim credinţa, identitatea noastră religioasă, chemarea de fii ai unui Unic Tată, propria vocaţie particulară…

Deși aparent fără o legătură anume între ele, eseurile cuprinse în volumul de față formează un fel de mozaic.

Din cugetările impregnate permanent de prezenţa lui Dumnezeu, mi s-a părut că se disting două cuvinte: bucurie şi onestitate. Bucuria aceea care izvorăşte din Euharistie, din relaţia intimă şi curată cu Dumnezeu, şi care trebuie să-l distingă pe creştin. Onestitatea înrădăcinată în lumină şi în adevăr: onestitate în ceea ce suntem, în ceea ce facem, onestitate faţă de noi, faţă de ceilalţi, faţă de Dumnezeu.

Deşi PS Mihai se adresează uneori în mod explicit credincioşilor greco-catolici, adică celor încredinţaţi păstoririi sale, cred că această carte este de folos şi romanocatolicilor, de fapt creştinului, chemat să redescopere, în onestitate, bucuria credinţei în Cristos. Citiţi cartea! Va fi o „îndrăzneală salutară”, ca să-l parafrazez pe autor.

PS Cornel DAMIAN

Vladimir Ghika – un catolic ortodox

C

u ocazia împlinirii a 60 de ani de la moartea Fericitului Vladimir Ghika, semnalăm un nou titlu editorial, publicat sub coordonarea Claudiei Stan: Vladimir Ghika – un catolic ortodox, Editura ARCB, Bucureşti 2014.

La alcătuirea volumului au participat personalităţi de marcă ale vieţii culturale şi religioase, oferind – fiecare din unghiul său – câte un comentariu la celebra afirmaţie a Monseniorului Ghika: „Am devenit catolic ca să fiu un ortodox mai bun”. Însoţit de note explicative şi bibliografie, volumul cuprinde: „Cuvânt înainte” (Pr. Francisc UNGUREANU), „Scurtă biografie a Fericitului Vladimir Ghika, apostol al unităţii” (Iulia COJOCARIU), „Despre catolicism şi ortodoxie în cheie semantic-teologic-spirituală” (Francisca BĂLTĂCEANU), „Orthodoxis atque catholicae fidei cultor” (Pr. Eduard-William FĂRTAN), „Spiritele mari transcend istoria” (Pr. Iulian BUDĂU SJ), „Despre ecumenismul mărturisitorilor întru Hristos” (Marius VASILEANU), „Intriga unei experienţe existenţiale ieşite din comun” (PS Mihai FRĂŢILĂ), „Inima care a îngemănat Apusul şi Răsăritul” (Pr. Constantin-Valer NECULA), „A fi mai bun” (Pr. Cristian-Vladimir LANGA), „A păşi dincolo” (Andrei PĂTRÎNCĂ); Postfaţă: „«Vladimir Ghika, un Actualitatea Creștină iunie 2014

catolic ortodox». De ce acest proiect?”

(Claudia STAN). „Dacă data de 31 august 2013 – se arată în Cuvântul înainte – prin beatificarea Monseniorului Vladimir Ghika, a însemnat începutul cultului public adus lui Dumnezeu prin mijlocirea preotului martir Vladimir, data publicării acestor gânduri poate reprezenta începutul unui efort de studiu interconfesional al scrierilor acestei mari personalităţi. Obiectul analizei prezente este cât se poate de profetic şi providenţial ales, chemând în dialog persoane care aparţin canonic de diferite comunităţi religioase, cu convingeri pe care unii le pot numi diferite, alţii complementare.”

Deşi în format mic, de buzunar (şi la un preţ corespunzător), volumul apare în condiţii grafice deosebite, fiind ilustrat cu desene originale ale Monseniorului Vladimir Ghika, păstrate în Arhiva Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti.

Claudia STAN (n. 1968), iniţiatoarea şi coordonatoarea proiectului, este jurnalist catolic şi autor al volumelor: 9 argumente creştine împotriva «Codului lui Da Vinci» (2006) şi De ce sunt preot. 15 dialoguri îndrăzneţe (2010). Conceptul grafic aparţine Cristinei Grigore.

Retrospectivă beatificare

Testamentul pastoral al Episcopului Durcovici: să nu ne pierdem identitatea catolică Fragmente din predica ÎPS Ioan Robu din cadrul Sf. Liturghii de mulțumire pentru beatificarea Episcopului martir Anton Durcovici. Duminică, 18 mai 2014, Catedrala Adormirea Maicii Domnului, Iași

P

articipăm împreună la o Liturghie de recunoștință sfântă pentru darul pe care Dumnezeu l-a făcut Bisericii noastre locale, Bisericii din România, prin ridicarea la treptele altarului a unui episcop care a trăit și în Arhidieceza de București, și în Dieceza de Iași. […]

Ascultând Evanghelia de astăzi, în care Isus spune Eu sunt Calea, Adevărul și Viața, mă gândeam: de câte ori nu va fi meditat Episcopul Durcovici aceste cuvinte! Pentru că în momentul în care a simțit că se apropie furtuna comunistă, el a început să-și pregătească poporul, atât la București, cât și la Iași. La București, în 1936, începe să predea conferințe unor laici în casa Arhiepiscopiei. Începe aceste conferințe cu gândul de a intensifica opera de catehizare, fără să spună de ce, dar o face pur si simplu gândind să lase imprimată în conștiința credincioșilor, a preoților și a laicilor, această convingere, că nu există alt drum decât acela exprimat de cuvintele Mântuitorului: Eu sunt Calea, Adevărul și Viața.

Mai târziu, când vine în Dieceza de Iași, începe să cutreiere parohiile, pentru a arăta conținutul aceluiași cuvânt: Eu sunt Calea, Adevărul și Viața. Într-una din parohii, îi pune pe copii să jure, de-a dreptul, că nu vor lăsa niciodată Biserica Catolică și pe conducătorul ei, pe Sfântul Părinte Papa. În alt loc, le spune: „Puteți pierde totul, dar să nu vă pierdeți credința!” Și așa continuă cu astfel de îndemnuri, în toate parohiile, ca să lase pentru totdeauna imprimat în conștiința credincioșilor ca, oricine le-ar spune altceva, oricum va fi formulată propaganda comunistă, să nu părăsească credința catolică, să nu se îndepărteze de comuniunea cu Sfântul Părinte Papa și să rămână uniți în jurul altarului.

Pe preoți, îi îndeamnă să predice credincioșilor evlavia față de Sfânta Fecioară Maria și, mai ales, recomandă evlavia din luna mai - și suntem și noi, iată, în luna mai. Recomandă această evlavie ca fiind una care conduce la Cristos și care conduce tocmai pe urmele Mântuitorului, Calea, Adevărul și Viața. Le cere preoților ca ei să fie exemple de evlavie față de Maica Domnului și să organizeze în așa fel întâlnirile de la Vecerniile de seară, în mod deosebit, încât recitarea Rozariului să fie o practică obișnuită și constantă.

Organizează apoi ca în parohii să se țină cateheze și predici

despre persoana Tatălui Creator, a Fiului Răscumpărător și a Duhului Sfânt Sfințitor. De fapt, este schema Crezului, pe care, la fel, vrea să o imprime în comunitățile catolice, ca să nu-și piardă în niciun fel identitatea. […]

Eu cred că ceea ce a făcut Episcopul Durcovici în ultimii ani, atât la București, cât și la Iași, este testamentul său pastoral către noi toți, care are în centru acest îndemn: să nu ne pierdem identitatea catolică. Atunci a fost furtuna comunistă. Acum sunt alte furtuni. Și trebuie să avem grijă, dacă vrem să-l cinstim pe acest Fericit, Anton Durcovici, să întărim, să reîntărim identitatea noastră catolică. […]

Astăzi și noi, ca să păstrăm credința noastră catolică și identitatea noastră catolică, trebuie să facem ceva. Noi toți: noi, episcopii, noi, preoții, noi, credincioșii. Căci sunt mulți care spun, pur și simplu, reducând toate: „Păi, este același Dumnezeu”. Ca și cum toate confesiunile ar fi la fel. Unii spun: „Ce importanță mai au cele de demult? Astăzi sunt timpuri noi, sunt timpuri moderne, nu mai trebuie să le ținem, nu mai trebuie să le respectăm, căci avem alte idealuri”. Nu există!

Astăzi, Biserica Catolică este aceeași ca în toate timpurile și nu avem nimic de negociat. Știm că ea este Biserica lăsată de Cristos și, ca atare, trebuie să ne conformăm, ca atare, trebuie să gândim, ca atare, trebuie să trăim. Trebuie să fim geloși pe această identitate a noastră. Cum spune lectura a doua: suntem / sunteți neam ales. Într-adevăr, neam preoțesc suntem și suntem în Biserica pe care Cristos a voit-o. Și să o prețuim și să prețuim identitatea noastră catolică, o identitate legată de Sfântul Părinte Papa, de comuniunea cu el și cu întreaga Biserică, o identitate legată de cinstirea pe care o dăm Euharistiei și Sfintei Scripturi – lucru pe care adesea l-a accentuat Episcopul Durcovici –, de evlavia noastră față de Maica Domnului, de participarea la Sfintele Sacramente, la Sfânta Liturghie, în duminici și sărbători. Și să nu pierdem niciodată conștiința noastră catolică, pe care părinții trebuie să o dea mai departe copiilor, și copiii copiilor lor, ca să rămânem ceea ce suntem. […] ÎPS Ioan ROBU, Arhiepiscop Mitropolit de București, Președintele Conferinței Episcopilor din România Actualitatea Creștină iunie 2014

Retrospectivă beatificare

© Daniel Pușcașu - ARCB

© Bogdan Moisa - ARCB

IMPRESII DIN PELERINAJUL LA IAŞI

cu ocazia beatificării episcopului Anton Durcovici 17 MAI 2014

L

a 17 mai, Episcopul Anton Durcovici, martir pentru credinţă, a fost beatificat de către Papa Francisc în cadrul unei Sfinte Liturghii solemne prezidate, la Iaşi, de Card.

Angelo Amato, trimisul Papei. La acest eveniment deosebit al Bisericii Catolice din România au participat peste 1.000 de credincioşi şi persoane consacrate şi circa 60 de preoţi din Arhidieceza Romano-Catolică de Bucureşti. Pelerinii au fost însoţiţi de ÎPS Ioan Robu, Arhiepiscop Mitropolit de București, și de PS Cornel Damian, Episcop auxiliar.

Cei mai mulți dintre credincioșii din Arhidieceză au mers la Iași în pelerinaje organizate de către parohii. Redăm din mărturiile unor pelerini: „Am plecat cu speranţa şi m-am întors cu încrederea. Am plecat cu agitaţia cotidiană şi m-am întors cu pacea în suflet. Am plecat raţional şi m-am întors mistic.” (Anton-Paul)

„Mă întorc cu inima plină de recunoştinţă şi de bucurie, căci credinţa şi drumul meu sunt rodul alimentat cu sângele martirilor. Suntem chemaţi la demnitate şi verticalitate, căci ei ne-au fost exemple. Sper să devenim vrednici să ne numim popor al Episcopului Durcovici.” (M.) „A fost foarte frumos - îmi va rămâne în suflet importanţa Liturghiei de beatificare. Mi-au plăcut şi corul, muzica, organizarea...” (Alexandra) Actualitatea Creștină iunie 2014

„A fost superb, magnific totul. A fost o minune că nu a plouat şi aştept cu nerăbdare ca Dumnezeu să ne asculte dorinţele, prin Mijlocirea Fericitului Anton Durcovici. Toate bisericile pe care le-am vizitat au fost superbe: oameni bătrâni, tineri, copii voioşi să-i cânte lui Dumnezeu. Păcat doar că nu toţi s-au împărtăşit. Pentru acest pelerinaj minunat, aş putea da nota 10 la organizare, cazare, masă, Liturghii frumoase” (semnat indescifrabil) „Mulţumesc în primul rând organizatorilor pentru acest pelerinaj.

Liturghia de beatificare a fost un moment înălţător, în care se simţea surâsul de mulţumire al lui Isus pentru ridicarea între cei Fericiţi a Episcopului Durcovici.

Totul a ţinut cu noi şi evenimentele pelerinajului au fost variate, pline de amănunte surprinzătoare. Am rămas impresionat de corul din Tămăşeni, de impozanta biserică din Adjudeni şi de modernitatea celei din Pildeşti.”

(Dragoş) „Am fost foarte impresionată de organizare şi de modul în care au fost primiţi participanţii. Liturghia a fost minunată, la fel corul şi participarea efectivă a celor prezenţi pe stadion. A fost un moment de har pe care l-am simţit şi de care m-am bucurat din tot sufletul.” (Delia Popescu) „Dumnezeu m-a inspirat să fac acest pelerinaj. Totul a fost încântător. Aş vrea să pot să mai particip la asemenea evenimente. Amintirea pelerinajului

© Daniel Pușcașu - ARCB

© Bogdan Moisa - ARCB

va dăinui mult în sufletul meu.”

(Annemarie B.) „Încă de pe drum, mi-am făcut griji din cauza numărului mare de autocare. Spre surprinderea mea, Iaşiul nu mi s-a părut înăbuşit de o mulţime dezorganizată. Autocarele opreau la o oarecare distanţă de stadion şi de acolo toţi mergeau pe jos. Nimeni nu claxona, nimeni nu se impacienta.

Pe la 11 fără 20, am intrat pe stadion.

Scaunele erau deja ocupate aproape toate şi mulţi oameni stăteau pe gazon...

De văzut am văzut tot, pe un ecran mare, dar sunetul se auzea dublat. Între credincioşi am remarcat o mare reverenţă. Ascultau în linişte şi răspundeau, urmând rânduiala Liturghiei, dar au fost şi persoane care s-au tot foit şi plimbat.(...) Mulţumesc lui Dumnezeu că n-a plouat şi că din când în când venea câte un nor care potolea soarele.

După Liturghie am fost din nou plăcut surprins de organizare. Poliţiştii dirijau autocarele închiriate de pelerini, iar reţeaua de transport în comun a oraşului a adus autobuze speciale care să ducă participanţii la gară. Mulţimea a fost bine gestionată şi am doar cuvinte de laudă pentru organizatori.” (Samuel)

Retrospectivă beatificare „Mă bucur că nu am părăsit Moldova fără a-i vizita şi câteva din frumoasele-i biserici. Am ajuns la biserica cea nouă din Pildeşti tocmai când se termina Liturghia tineretului. În biserică - o construcţie nouă ce poate cuprinde trei mii de oameni -, deja din nou plină, credincioşii se rugau Rozariul.

Despre biserica din Adjudeni, am aflat că a fost construită în anii socialismului, cu mari jertfe. Doi dintre preoţii slujitori în acel timp au fost interogaţi şi bătuţi de securitate, dar construirea bisericii nu s-a oprit.

Frumuseţea ei îţi taie respiraţia - este cea mai înaltă biserică din Moldova, are multe elemente gotice armonizate cu măiestrie, corul cântă înălţător, credincioşii sunt în număr foarte mare şi aici. Cu toţii am fi vrut să rămânem mai mult pe aceste meleaguri, unde într-o zi, sperăm să putem reveni, cu un nou pelerinaj.” (I.N.) „Cu siguranță, acest eveniment a fost o ocazie pentru fiecare dintre noi de a ne apropia de Dumnezeu, mai ales că, în două perioade, credincioșii Parohiei Sfântul Francisc de Assisi, din vechea cetate de scaun a Târgoviștei, au avut privilegiul de a fi păstoriți de tânărul preot Anton Durcovici. În toată viața sa, Fericitul Anton Durcovici s-a străduit și a reușit întrun mod minunat să se asemene cu Isus Cristos. Am înțeles toate acestea într-o zi de mai, frumoasă, luminoasă și caldă, alături de mii de pelerini veniți la Iași din toate colțurile țării, dar și din Italia, Germania, Elveția, Polonia, Ungaria, Ucraina, Franța și Republica Moldova. Ne-am emoționat cu toții în fața candorii aduse de ministranți. Le mulțumim duhovnicilor noștri pentru că, alături de ei, am putut trăi astfel de clipe înălțătoare. Aceste momente neau dat curaj și ne-au arătat că sfințenia este posibilă și în timpurile noastre.

Exemplul sfinților noștri martiri sperăm să ne fie călăuză”. (Iuliana Bor, Târgoviște) „[...] Sâmbătă, 17 mai 2014, am pornit spre Iaşi (frumosul Iași, căci așa mi-a lăsat impresia), împreună cu câteva zeci de credincioși din parohiile din Predeal și Azuga, însoțiți de Pr. Alois Arcana,

Paroh de Predeal. Pe drum, într-o atmosferă veselă, dar și de reculegere, am înălțat rugăciuni și cântece de laudă și mulțumire lui Dumnezeu și Măicuței Sale și am citit despre viața episcopului Anton Durcovici.

Când am ajuns, pe stadion erau peste 20.000 de oameni, de prin toate colțurile lumii. Ploaia, care ne-a necăjit toată săptămâna, nu și-a făcut simțită prezența decât o oră după sfârșitul Sfintei Liturghii. Domnul „a ținut cu noi!” [...] După Sf. Liturghie, bucuria noastră a continuat, iar privirile noastre s-au luminat când, în drumul nostru spre casă, părintele paroh ne-a dus să vizităm câteva dintre cele mai frumoase biserici din Moldova.

Am pornit oarecum împovăraţi de grijile vieţii de zi cu zi şi ne-am întors parcă mai „uşori”; ne-am privit inima, și era plină de recunoştinţă şi de bucurie.

Cu această lumină și bucurie a credinței ne-am întors acasă și cred că pentru toți a fost o experiență foarte frumoasă”.

(Prof. Petronela Iepure (Bernicu)) „În noaptea de 16 spre 17 mai 2014, un grup de 31 de credincioși din Parohia romano-catolică Adormirea Maicii Domnului din București, însoțiți de părintele paroh Dominic Hîrja, am pornit în pelerinaj la Iași, la beatificarea Episcopului Durcovici. [...]

Sentimentul care ne-a stăpânit pe toți a fost cel al bucuriei pentru participarea la această etapă din procesul canonizării, început încă din anul 1997, a unui alt confrate român, Episcopul martir Anton Durcovici.

Fiind luna mai, pe întreg parcursul pelerinajului nostru, am intonat cântări și rugăciuni Preacuratei. Meditând deviza Episcopului Durcovici «Fericit poporul al cărui Dumnezeu este Domnul», ne-am reîntors acasă întăriți în credință, cu sufletele pline de bucurie și speranță creștină”. (Izabella Tilea) [...] Împreună cu Pr. Marian Blaj, vicarul comunității parohiale de la „Cioplea”, după celebrarea Sfintei Liturghii, am plecat spre Biserica Preasfânta Inimă a lui Isus, pentru a prelua și pelerinii de acolo. [...]

Am pornit apoi spre Iași pentru a trăi un moment care nu se repetă de

multe ori în viață. Am vizitat Seminarul diecezan Sfântul Iosif, ne-am fotografiat la Teiul lui Eminescu, ajungând în final pe stadion, unde a avut loc marea celebrare. Alături de peste 20.000 de oameni de diferite vârste, stări de viață, confesiuni etc., am adus laudă lui Dumnezeu că ne-a binecuvântat cu un așa mare model de credință și iubire.

Cred că pentru toți a fost o experiență foarte frumoasă și cine a reușit să participe la acest eveniment a văzut în această oportunitate un adevărat dar și o binecuvântare de la Dumnezeu, spre întărirea în credință a fiecăruia”. (Gina Spiridon, Parohia Cioplea) Pe 17 mai, simpli credincioși, călugări și călugărițe, însoțiți de păstorul parohiei, cu toții în număr de 31 de persoane, am pornit dis-dedimineață pentru a ajunge la Liturghia de pe stadionul municipal din cetatea moldavă. Pe drum, ne-am rugat și am cântat în mod deosebit Maicii Preasfinte [...]

Rugăciunea și cântarea, dar mai ales împărtășirea cu Isus euharisticul, neau întărit în bucuria a de fi poporul credincios al Domnului, ce preamărește harul de a trăi în sânul Bisericii lui Cristos, o Biserică a martirilor de la început și până astăzi, așa cum sublinia Cardinalul Amato la predică. Cu această lumină și bucurie a credinței, ne-am întors acasă, la București, nu înainte de a vizita cea mai mare biserică catolică din Moldova. Oboseala, jertfa pelerinajului nostru a fost alinată de rugă și cânt și, mai presus de toate, de dorința sinceră de a imita curajul păstorilor noștri în mărturisirea statornică a credinței pe care am moștenit-o de la părinții și înaintașii noștri, atât de greu încercați în anii comunismului”. (Pr. paroh Ciprian Andrei, Parohia Sfântul Anton, Colentina)

© Bogdan Moisa - ARCB

Actualitatea Creștină iunie 2014

Semnificații teologice

Credința ca învățătură Catehezele Sfântului Ciril al Ierusalimului

C

uvântul „credință“ se poate referi la mai multe lucruri; un sens general ar putea fi cel al asentimentului față de unele principii sau afirmații — nu neapărat religioase, ci din orice domeniu — fără a avea o certitudine bazată pe dovezi concrete. O astfel de „credință“ se poate referi, deci, și la principii filosofice sau la ipoteze științifice.

Dacă ne referim numai la credința din domeniul religios, și aici trebuie să facem unele deosebiri. Există o credință pur „naturală“, ce ține de efortul omului de a ajunge la divinitate și care poate fi însoțită (sau nu) de reflecțiile filosofice privind existența lui Dumnezeu, pornind de la realitățile create.

Avem apoi credința teologală, cea dăruită ca har de Dumnezeu, singura care-i aduce omului îndreptățirea. Din nou ne referim la două lucruri: pe de o parte, la adeziunea propriu-zisă a minții omului față de adevărurile revelate și, pe de altă parte, la obiectul acestei adeziuni: „conținutul“ credinței, așadar adevărurile de credință, uneori prezentate și sub formă de dogme.

Când vorbim despre necesitatea credinței pentru mântuire, ne referim la ambele aspecte: nu este suficient ca un om să aibă încredere că Dumnezeu îl va mântui (la limită, în orice situație și orice ar face omul), ci este nevoie ca el să aprofundeze adevărurile revelate la care aderă prin credință. Altminteri, putem ajunge ca, în loc să credem în acel Dumnezeu revelat de Biblie și de Isus Cristos, să ne formăm imaginea unei divinități după propriile așteptări; cu alte cuvinte, să credem într-un chip cioplit, după chipul și asemănarea noastră. În primele veacuri după întemeierea ei, Biserica era conștientă de acest lucru și, de aceea, cei care doreau să devină creștini, înainte de a primi Botezul, trebuiau să participe la o perioadă de pregătire de doi sau trei ani, așa-numitul „catehumenat“. Catehumenii se familiarizau cu viața creștină și cu etica acesteia, dar participau și la cursuri de învățătură creștină, mai ales despre articolele Crezului și despre cele zece porunci, urmând ca, după primirea inițierii creștine, să participe la cursuri despre semnificația sacramentelor primite (așa-numitele „cateheze mistagogice“).

Numeroși mari episcopi ai Antichității creștine au ținut astfel de cursuri pentru catehumeni, dintre care multe s-au păstrat și în scris.

Un exemplu îl constituie catehezele Sfântului Ciril al Ierusalimului (cca. 313-386), Patriarh și învățător al Bisericii. Ni s-a păstrat o „Procateheză“, adresată celor care începeau ultima fază a pregătirii pentru Botez, 18 Cateheze pentru catehumeni (ținute în Postul Mare, deoarece Botezul avea loc în noaptea de Paști) pe tema articolelor din Crez, precum și 5 Cateheze mistagogice, adresate neofiților (creștinii nou-botezați) și ținute în Săptămâna Paștelui, Actualitatea Creștină iunie 2014

Sfântul Ciril al Ierusalimului

pe tema sacramentelor inițierii creștine: Botezul, Mirul și Euharistia.

Ca să ilustrăm învățătura acestui important Părinte al Bisericii, iată un exemplu legat de o mare sărbătoare ce se apropie. În Cateheza mistagogică a IV-a, despre Trupul și Sângele lui Cristos, pornind de la 1 Cor 11, 23, Sfântul Ciril spune (nr. 1-6): „Cine va îndrăzni să se îndoiască de aceasta, odată ce însuși Domnul a spus: Acesta este Trupul meu? Cine se va îndoi vreodată să spună că nu este Sângele lui, odată ce El însuși a întărit și a spus: Acesta este Sângele meu?“ Referitor la puterea lui Isus de a face acest lucru, Ciril face o legătură cu episodul nunții din Cana Galileii (In 2, 1-10): „Cristos, în Cana Galileii, a prefăcut, la un semn al său, apa în vin. Nu este oare vrednică de credință și prefacerea vinului în Sânge?“ Continuarea acestei cateheze vine în sprijinul învățăturii transsubstanțierii (chiar dacă nu este numită astfel în mod explicit): „În chipul pâinii ți se dă Trupul, iar în chipul vinului ți se dă Sângele [...]. Astfel ajungem și purtători de Cristos [...], părtași firii dumnezeiești [cf. 2 Pt 2, 4]“. „Nu te uita deci la pâine și la vin ca la pâine și la vin obișnuite. Ele, potrivit hotărârii Stăpânului, sunt Trup și Sânge al lui Cristos. Chiar dacă simțirea te îndeamnă să gândești astfel, totuși credința să-ți dea certitudinea faptului. Să nu judeci Taina după gustare, ci, neîndoielnic, încredințează-te prin credință că ai fost învrednicit de Trupul și Sângele lui Cristos“.

Faptul că pâinea și vinul rămân doar ca înfățișare este subliniat de Ciril și în Cateheza premergătoare, unde ia transsubstanțierea ca argument pentru a explica lucrarea Mirului: „După cum pâinea Euharistiei, după invocarea Sfântului Duh, nu mai este simplă pâine, ci Trup al lui Cristos, tot așa și acest Sfânt Mir, după invocare, nu este simplu mir [...], ci un dar al lui Cristos și al Sfântului Duh și lucrează prin prezența Dumnezeirii lui“ (III, 3).

Wilhelm TAUWINKL

24 - 26 MAI 2014

Pelerinaj Apostolic ÎN

Ț A R A S F Â N TĂ Papa Francisc la râul Iordan

Papa Francisc la Zidul de separare din Betleem

Papa Francisc la Zidul Plângerii din Ierusalim

Actualitatea Creștină iunie 2014

Dosar

ŢARA SFÂNTĂ: 1964 – 2014

Îmbrățișări istorice

Î

n luna ianuarie s-au împlinit cincizeci de ani de la întâlnirea istorică dintre Papa Paul al VI-lea şi Patriarhul Ecumenic Atenagora de Constantinopol, care a avut loc pe 5 ianuarie 1964, pe Muntele Măslinilor, la Ierusalim.

Ideea unei călătorii în Țara Sfântă i-a aparținut Papei Paul al VI-lea, care și-a exprimat această dorință chiar de la începutul pontificatului său. Pontiful și-a făcut cunoscută intenția la 21 septembrie 1963, prezentând călătoria ca „rapidă, cu un caracter simplu, de pietate, de penitență și de rugăciune”. Pelerinajul Sfântului Părinte a fost pregătit de doi colaboratori apropiați ai Pontifului, care au mers la Damasc, la dorința Papei care voia să cinstească memoria apostolului al cărui nume îl alesese ca Urmaș al lui Petru.

La 4 decembrie 1963, Paul al VI-lea îşi anunța călătoria în Țara Sfântă: „Este intenția noastră de a merge în luna ianuarie a anului următor, cu ajutorul lui Dumnezeu, în Palestina, locul unde s-a născut Cristos, unde a trăit, a murit, a înviat și s-a înălțat la cer, cu intenția de a reevoca principalele mistere ale mântuirii noastre, Întruparea și Răscumpărarea.

Vom vedea acel pământ demn de a fi venerat, de unde Sfântul Petru a plecat și unde niciun Succesor al său nu s-a întors niciodată...”, le spunea Papa Paul al VI-lea episcopilor reuniți pentru încheierea lucrărilor celei de-a doua sesiuni a Conciliului Vatican II. În ianuarie 1964, Papa era în Ţara Sfântă. În două zile, a mers de la Amman la Ierusalim, au urmat Nazaretul şi Lacul Tiberiadei, de unde s-a întors în Oraşul Sfânt şi la Betleem.

Unul dintre cele mai importante evenimente ale vizitei Papei Paul al VI-lea în Ţara Sfântă a fost, fără îndoială, întâlnirea cu Patriarhul Atenagora, după secole de despărţire. Întâlnirea a avut loc pe 5 ianuarie 1964, la Sediul Delegaţiei Apostolice de la Ierusalim. Imaginea îmbrățișării dintre cei doi lideri religioși a devenit aproape un simbol al evoluției ulerioare a relațiilor ecumenice între catolici și ortodocși.

Pentru Papa Paul al VI-lea, călătoria în Ţara Sfântă a fost „o adevărată întoarcere la izvoarele Evangheliei, ca o lovitură de plug, care a desțelenit un teren împietrit și lipsit de viață”, iar întâlnirea istorică de la Ierusalim a dus – un an mai târziu (7 decembrie 1965) – la Declarația comună a Papei Paul al VI-lea și a Patriarhului Atenagora, care ștergea Actualitatea Creștină iunie 2014

excomunicările reciproce ce avuseseră loc cu aproape o mie de ani în urmă, ce deschiseseră drumul Marii Schisme dintre Biserica Orientală și Biserica Occidentală. Declarația exprima decizia comună a celor doi ierarhi de a elimina din memorie și din sânul Bisericii sentințele de excomunicare din anul 1054. Declarația comună a fost citită în ședința solemnă a Conciliului Vatican II de către Episcopul Jean Willebrands. În același timp, ea era citită de către secretarul Sfântului Sinod, în Catedrala din Fanar.

Gândindu-se, probabil, la încărcătura istorică a întâlnirii din 1964, Patriarhul Bartolomeu I, succesor al lui Atenagora, cu ocazia inaugurării ministerului Papei Francisc ca Episcop al Romei, i-a propus Pontifului să se întâlnească la Ierusalim pentru a comemora aniversarea acelei întâlniri, pentru a-i mulțumi lui Dumnezeu și pentru a da un nou impuls dialogului.

Despre prezența Papei Francisc în Țara Sfântă, Pr. Pierbatista Pizzaballa, custodele Ţării Sfinte, spunea înaintea evenimentului: „Călătoria Papei Francisc are un caracter cu totul special, de mare încurajare pentru întreaga comunitate creştină din Ţara Sfântă, nu doar pentru catolici; o călătorie care va aduce un sprijin şi o încurajare prin întâlnirea dintre Papa Francisc şi Patriarhul Bartolomeu”. Întrebat despre cum văd evreii şi musulmanii această vizită, custodele Ţării Sfinte a spus: „S-au înregistrat episoade care au umbrit poate aşteptarea încărcată de bucurie, însă atât din partea israeliană, cât şi din cea islamică, există mare curiozitate şi o atitudine pozitivă faţă de Papa Francisc, care este foarte iubit de către toţi.” Întânirea de la Ierusalim dintre Papa Francisc și Patriarhul Bartolomeu, dar și toate gesturile impresionante și simbolice, ca și cuvintele pe care Papa le-a rostit în acest Pelerinaj Apostolic sunt o speranță de revigorare a relațiile ecumenice din Țara Sfântă și, totodată, ar putea da un nou impuls relației dintre Biserica Catolică și Biserica Ortodoxă din întreaga lume, dintre creștini și celelalte religii.

Cristina ȘOICAN

Dosar

PELERINAJ APOSTOLIC ÎN ȚARA SFÂNTĂ

Î

n perioada 24 - 26 mai, Papa Francisc a făcut un Pelerinaj Apostolic în Țara Sfântă, prilejuit de împlinirea a 50 de ani de la întâlnirea istorică dintre Papa Paul al VI-lea și Patriarhul Ecumenic Atenagora, la Ierusalim, pe 5 ianuarie 1964.

SÂMBĂTĂ, 24 MAI, IORDANIA Prima etapă a Pelerinajului a fost Regatul Hașemit al Iordaniei. Pe aeroportul internațional Queen Alia, din Amman, Papa a fost întâmpinat de Nunțiul Apostolic și de șeful protocolului, de reprezentantul Regelui Abdullah al II-lea și de Patriarhul latin de Ierusalim, împreună cu alți înalți ierarhi latini.

La Palatul Regal Al-Husseini din Amman, a avut loc ceremonia de bun-venit. Papa a fost întâmpinat de Regele și de Regina Iordaniei. A urmat vizita de curtoazie la familia regală: o întâlnire privată cu membrii familiei regale, schimbul de daruri și prezentarea delegațiilor.

Tot la Palatul Regal, a avut loc întâlnirea cu autoritățile iordaniene. În cadrul acestei întâlniri, Papa Francisc a rostit primul discurs din cadrul călătoriei sale apostolice în Țara Sfântă.

Următorul moment al etapei iordaniene a fost Sfânta Liturghie celebrată de Papa pe Stadionul Internațional din Amman.

După-amiază, Papa Francisc a vizitat zona Betaniei, dincolo de Iordan, loc al Botezului Domnului, aflat pe teritoriul actual al Regatului Hașemit, unde a avut loc un moment de rugăciune în tăcere, apoi binecuvântarea apei și semnarea în cartea de Onoare.

Programul zilei a continuat cu întâlnirea cu un grup de refugiați și de tineri cu dizabilități, aproximativ 600 de persoane.

DUMINICĂ, 25 MAI, AMMAN – BETLEEM – TEL AVIV – IERUSALIM Duminică dimineață a avut loc ceremonia de rămas bun, după pelerinajul în Iordania. Papa s-a îndreptat apoi spre Betleem, unde a fost așteptat de Delegatul Apostolic pentru Ierusalim și Palestina, de Patriarhul de Ierusalim al Latinilor și de alți înalți prelați din Țara Sfântă.

Aici a avut loc vizita la Palatul Prezidențial din Betleem, unde a fost întâmpinat de președintele Statului Palestina, Mahmoud Abbas; a urmat vizita de curtoazie la Președintele Statului Palestina și întâlnirea cu autoritățile palestiniene.

La ora locală 11, Pontiful a celebrat Sfânta Liturghie și a recitat împreună cu credincioșii rugăciunea Regina Coeli.

După prânz, Papa Francisc a mers la Bazilica Nașterii Mântuitorului, pentru o vizită privată la Grota din Betleem.

A urmat vizita la Centrul Phoenix din Betleem, unde Pontiful s-a întâlnit cu sute de copii proveniți din trei tabere de refugiați, iar apoi a plecat spre Tel Aviv. Aici, Papa a fost întâmpinat de Președintele Republicii și de PrimMinistru, în prezența autorităților religioase și a ierarhiei catolice.

Programul Papei a continuat cu vizita la sediul Delegației Apostolice din Ierusalim unde a avut loc întâlnirea privată cu Patriarhul Ecumenic de Constantinopol. După întâlnirea cu Patriarhul Bartolomeu, Papa Francisc s-a deplasat la Biserica Sfântului Mormânt, unde a avut loc o celebrare ecumenică.

LUNI, 26 MAI, IERUSALIM – TEL AVIV – ROMA Luni, 26 mai, a treia zi a pelerinajului Papei Francisc în Iordania, Statul Palestina și Israel, programul a început cu deplasarea la Esplanada Moscheilor, unde Pontiful l-a vizitat pe Marele Muftiu de Ierusalim. Momentul prevedea salutul Marelui Muftiu, cel al Președintelui Consiliului Suprem Musulman și discursul Papei.

A urmat vizita la Zidul Occidental al Ierusalimului, cu depunerea de flori la Muntele Herzl și vizita la Memorialul Yad Vashem.

Apoi, Pontiful a făcut o vizită

de curtoazie celor doi Mari Rabini ai Israelului, urmată de vizita la președintele Statului Israel.

Un alt moment din program a fost vizita privată la Prim-Ministrul Israelului. În cursul după-amiezii, Papa i-a făcut o vizită privată Patriarhului Ecumenic de Constantinopol, urmată de o întâlnire cu preoții, călugării, călugărițele și seminariștii. În sacristia alăturată Sălii Cenacolului, Papa a concelebrat Sfânta Liturghie împreună cu ierarhii din Țara Sfântă și cu preoții din delegația papală.

Plecarea din Israel a fost prevăzută pentru ziua de luni, sosirea în Vatican fiind programată pentru ora 23.30, ora Italiei.

Au fost trei zile intense de pelerinaj, trei zile în care Papa Francisc, pe urmele a trei dintre predecesorii săi, a străbătut locuri sfinte legate de viața Mântuitorului și de întâia comunitate de credincioși ai căror urmași așteaptă să fie încurajați și întăriți în credință de Papa, Vicarul lui Isus pe pământ. (după ro.radiovaticana.ro)

Papa Francisc și Patriarhului Ecumenic Bartolomeu sărutând Piatra Sfântului Mormânt, Ierusalim

Papa Francisc sărută mâna unui supraviețuitor al Holocaustului, în timpul unei ceremonii la Memorialul Yad Vashem din Ierusalim

Actualitatea Creștină iunie 2014

Dosar

Din discursurile Papei Francisc…

Papa Francisc și Regele Abdullah al-II-lea al Iordaniei

Sfânta Liturghie la International Stadium din Amman

n timp ce constat cu durere persistenţa de tensiuni puternice în zona medio-orientală, mulţumesc autorităţilor Regatului pentru ceea ce fac şi încurajez să continue să se angajeze în căutarea doritei păci durabile pentru toată regiunea; în acest scop, devine deosebit de necesară şi urgentă o soluţie paşnică pentru criza siriană, precum şi o soluţionare justă a conflictului israeliano-palestinian.

Profit de această oportunitate pentru a reînnoi respectul meu profund şi stima mea faţă de comunitatea musulmană şi a manifesta aprecierea pentru rolul de conducere desfăşurat de Maiestatea Sa Regele în promovarea unei înţelegeri mai adecvate a virtuţilor proclamate de islam şi a convieţuirii senine între credincioşii din diferitele religii. Dumneavoastră sunteţi cunoscut ca un om al păcii şi artizan al păcii: mulţumesc! Exprim recunoştinţă Iordaniei pentru că a încurajat diferite iniţiative importante în favoarea dialogului interreligios pentru promovarea înţelegerii dintre evrei, creştini şi musulmani. (din

Pacea nu se poate cumpăra, nu se vinde. Pacea este un dar care trebuie căutat cu răbdare şi construit „artizanal” prin gesturi mici şi mari, care implică viaţa noastră zilnică. Drumul păcii se consolidează dacă recunoaştem că toţi avem acelaşi sânge şi facem parte din neamul omenesc; dacă nu uităm că avem un unic Tată în cer şi că suntem cu toţii fiii săi, făcuţi după chipul şi asemănarea sa. În acest spirit vă îmbrăţişez pe voi toţi: pe Patriarh, pe fraţii Episcopi, pe preoţi, persoanele consacrate, pe credincioşii laici, pe atâţia copii care astăzi primesc Prima Împărtăşanie şi pe rudele lor. Inima mea se îndreaptă şi spre numeroşii refugiaţi creştini; şi noi toţi, cu inima noastră, să ne îndreptăm spre ei, spre numeroşii refugiaţi creştini care provin din Palestina, din Siria şi din Irak: duceţi familiilor şi comunităţilor voastre salutul meu şi apropierea mea.

Î

discursul la Întâlnirea cu autorităţile din Regatul Iordaniei, 24 mai)

Actualitatea Creștină iunie 2014

(din Omilia la Sfânta Liturghie la International Stadium din Amman, 24 mai)

În acest loc, în care s-a născut Principele Păcii, doresc să adresez o invitaţie dumneavoastră, Domnule Preşedinte Mahmoud Abbas, şi Domnului Preşedinte Shimon Peres,

să înălţaţi împreună cu mine o intensă rugăciune, invocând de la Dumnezeu darul păcii. Ofer casa mea din Vatican pentru a găzdui această întâlnire de rugăciune.

Toţi dorim pacea; atâtea persoane o construiesc în fiecare zi cu mici gesturi; mulţi suferă şi suportă cu răbdare truda atâtor tentative pentru a o construi. Şi toţi - în special aceia care sunt puşi în slujba propriilor popoare - avem datoria să devenim instrumente şi constructori de pace, înainte de toate în rugăciune.

A construi pacea este dificil, dar a trăi fără pace este un chin. Toţi bărbaţii şi femeile din această ţară şi din lumea întreagă ne cer să ducem în faţa lui Dumnezeu aspiraţia noastră arzătoare la pace. (Regina coeli, Betleem, 25 mai) Este un har extraordinar să fim aici reuniţi în rugăciune. Să stăm în reculegere evlavioasă lângă mormântul gol, pentru a redescoperi măreţia vocaţiei noastre creştine: suntem bărbaţi şi femei ai învierii, nu ai morţii.

Să învăţăm, din acest loc, să trăim viaţa noastră, travaliile din Bisericile noastre şi din întreaga lume, în lumina dimineţii de Paşti. Fiecare rană, fiecare suferinţă, fiecare durere, au fost încărcate pe umerii proprii de Bunul Păstor, care s-a oferit pe sine însuşi şi cu jertfa sa ne-a deschis trecerea la viaţa veşnică. [...]

Desigur, nu putem nega diviziunile care încă există între noi, discipoli ai lui Isus: acest loc sacru ne face să simţim cu suferinţă mai mare drama. Şi totuşi, la cincizeci de ani de la îmbrăţişarea acelor doi venerabili Părinţi, recunoaştem cu

Dosar recunoştinţă şi reînnoită uimire cum a fost posibil, prin impulsul Duhului Sfânt, să se facă paşi cu adevărat importanţi spre unitate. Suntem conştienţi că rămâne de parcurs încă un alt drum pentru a ajunge la acea plinătate de comuniune care să se poată exprima şi în împărtăşirea aceleiaşi Mese euharistice, pe care o dorim cu ardoare; însă divergenţele nu trebuie să ne înspăimânte şi să paralizeze drumul nostru. Trebuie să credem că, aşa cum a fost dată la o parte piatra de la mormânt, tot aşa vor putea fi înlăturate toate piedicile care încă împiedică deplina comuniune dintre noi. Va fi un har de înviere, pe care putem deja să-l pregustăm astăzi. De fiecare dată când cerem iertare unii de la alţii pentru păcatele comise faţă de alţi creştini şi de fiecare dată când avem curajul de a acorda şi de a primi această iertare, noi experimentăm învierea! De fiecare dată când, fiind depăşite vechi prejudecăţi, avem curajul de a promova noi raporturi fraterne, noi mărturisim că Cristos a înviat cu adevărat! De fiecare dată când gândim viitorul Bisericii pornind de la vocaţia sa la unitate, străluceşte lumina dimineţii de Paşti! În această privinţă, doresc să reînnoiesc dorința exprimată deja de Predecesorii mei, de a menţine un dialog cu toţi fraţii în Cristos pentru a găsi o formă de exercitare a slujirii proprii a Episcopului de Roma care, în conformitate cu misiunea sa, să se deschidă la o situaţie nouă şi să poată fi, în contextul actual, o slujire de iubire şi de comuniune recunoscută de toţi (cf. Ioan Paul al II-lea, Enciclica Ut unum sint, 95-96). (Celebrare ecumenică,

Muftiu al Ierusalimului, 26 mai)

Mergând pe urmele Predecesorilor mei, şi îndeosebi pe urma luminoasă a călătoriei lui Paul al VI-lea acum cincizeci de ani, prima a unui Papă în Ţara Sfântă, am dorit mult să vin ca pelerin pentru a vizita locurile care au văzut prezenţa pământească a lui Isus Cristos. Însă acest pelerinaj al meu n-ar fi complet dacă n-ar contempla şi întâlnirea cu persoanele şi comunităţile care trăiesc în această Ţară, şi de aceea sunt deosebit de bucuros să fiu cu voi, credincioşi musulmani, fraţi dragi.

Prietenia lui Isus faţă de noi, fidelitatea şi milostivirea sa sunt darul inestimabil care ne încurajează să continuăm cu încredere urmarea Lui, în pofida căderilor noastre, a greşelilor noastre, chiar a trădărilor noastre. Însă această bunătate a Domnului nu ne scuteşte de vigilenţa în faţa ispititorului, a păcatului, a răului şi a trădării care pot să străbată şi viaţa sacerdotală şi călugărească. Noi toţi suntem expuşi păcatului, răului, trădării.

Simţim disproporţia dintre măreţia chemării lui Isus şi micimea noastră, dintre sublimitatea misiunii

Ierusalim, Bazilica Sfântului Mormânt, 25 mai)

Întâlnirea Papei Francisc cu Marele Muftiu al Ierusalimului (foto stânga)

În acest moment, gândul meu merge la figura lui Abraham, care a trăit ca pelerin în aceste ţinuturi. Musulmanii, creştinii şi evreii recunosc în Abraham, deşi fiecare în mod diferit, un părinte în credinţă şi un mare exemplu care trebuie imitat. El s-a făcut pelerin, părăsind propriul neam, propria casă, pentru a întreprinde acea aventură spirituală la care îl chema Dumnezeu.

Un pelerin este o persoană care se face săracă, porneşte la drum, este îndreptată spre o ţintă mare şi dorită cu ardoare, trăieşte din speranţa unei promisiuni primite (cf. Evr 11,8-19).

Aceasta a fost condiţia lui Abraham, aceasta ar trebui să fie şi atitudinea noastră spirituală. Niciodată nu putem să ne considerăm autosuficienţi, stăpâni ai vieţii noastre; nu putem să ne limităm să rămânem închişi, siguri în convingerile noastre. În faţa misterului lui Dumnezeu, suntem cu toţii săraci, simţim că trebuie să fim mereu gata să ieşim din noi înşine, docili la chemarea pe care Dumnezeu ne-o adresează, deschişi la viitorul pe care El vrea să-l construiască pentru noi.(Vizita la Marele

şi fragilitatea noastră umană. Însă Domnul, în marea sa bunătate şi în milostivirea sa infinită, ne ia mereu de mână, pentru ca să nu ne înecăm în marea disperării. El este mereu alături de noi, nu ne lasă niciodată singuri.

Aşadar, să nu ne lăsăm învinşi de frică şi de descurajare, ci să mergem înainte cu curaj şi încredere pe drumul nostru şi în misiunea noastră.

Voi, iubiţi fraţi şi surori, sunteţi chemaţi să-l urmaţi pe Domnul cu bucurie în această Ţară binecuvântată! Este un dar şi este şi o responsabilitate. Prezenţa voastră aici este foarte importantă; toată Biserica vă este recunoscătoare şi vă susţine cu rugăciunea. Din acest loc sfânt, doresc de asemenea să adreseze un salut afectuos tuturor creştinilor din Ierusalim: aş vrea să îi asigur că îi amintesc cu afecțiune şi că mă rog pentru ei, cunoscând bine dificultatea vieţii lor în oraş. Îi îndemn să fie martori curajoşi ai pătimirii Domnului, dar şi ai Învierii sale, cu bucurie şi în speranţă.

(Întâlnire cu preoţi, călugări, călugăriţe şi seminarişti în biserica din Ghetsemani, lângă Grădina Măslinilor, Ierusalim, 26 mai)

„Cu adâncă smerenie vreau să spun că terorismul este un rău. Este un rău în originea sa şi este un rău în rezultatele sale. Este rău pentru că se naşte din ură, este rău în rezultatele sale pentru că nu este constructiv, ci distrugător.

Fie ca toţi oamenii să înţeleagă faptul că a alege calea terorismului nu este de folos! Calea terorismului este fundamental criminală. Mă rog pentru toate aceste victime şi pentru toate victimele terorismului din lume. Vă rog, să nu mai fie terorism! Este o cale fără ieşire!” (26 mai, mormântul victimelor terorismului )

Actualitatea Creștină iunie 2014

Dosar

Francisc și Bartolomeu: LUMINA DE LA IERUSALIM A DIALOGULUI CATOLICO-ORTODOX Claudia Stan în dialog cu pr. Lucian Dâncă

U

n preot, un rabin și un musulman mergeau împreună spre Ierusalim... Ceea ce sună ca o anecdotă, este istorie înfăptuită sub ochii noștri. La finele lunii mai, Papa Francisc a făcut un pelerinaj în Ţara Sfântă, în cadrul căruia s-a întâlnit la Ierusalim cu Patriarhul Bartolomeu al Constantinopolului, pentru a marca 50 de ani de la îmbrăţișarea frăţească a predecesorilor lor, Papa Paul al VI-lea și Patriarhul Athenagoras. În acest pelerinaj, Papa Francisc a fost însoţit de prietenii și colaboratorii săi de o viaţă, rabinul Abraham Skorka și liderul musulman Omar Abboud, ca semn al dorinţei de pace și de unitate. Și pentru că întreg acest pelerinaj a fost pus sub semnul dialogului, vă propun să începem întâlnirea noastră cu un gând al Papei Francisc din volumul „Despre cer și pământ”: „Dialogul se naște dintr-o atitudine de respect pentru altă persoană, din convingerea că celălalt are de spus ceva interesant și presupune să facem loc în inima noastră punctului său de vedere, părerii și propunerilor sale. A dialoga implică o primire cordială, și nu o condamnare prealabilă. Pentru a dialoga trebuie să știi să întinzi punţi, să-ţi deschizi ușa casei și să oferi căldură umană”. Într-un interviu acordat lui Mario Ponti înaintea întâlnirii de la Ierusalim, Patriarhul Bartolomeu evocă momentul din 1964, spunând că acesta a „urmat după un întreg mileniu de neîncredere reciprocă și de înstrăinare teologică între marile noastre tradiţii” și că „în pofida istoriei noastre comune de Scriptură și tradiţie, cele două Biserici ale noastre riscau să fie caracterizate de izolare și de autosuficienţă, mergând pe drumuri diferite încă din secolul al XI-lea”.

Părinte Lucian, ce s-a întâmplat în 1054?

Anul 1054 a însemnat apogeul unei perioade de distanţări religioase între Orient și Occident, marcate de trei importante evenimente politicoreligioase care, împreună, au condus la ceea ce astăzi numim Marea Schismă. Primul eveniment este legat de conceptul de Pentarhie (care definea cele cinci patriarhii orientale: Roma, Constantinopol, Alexandria, Antiohia și Ierusalim) și este decretat la Conciliul al II-lea Ecumenic desfășurat la Constantinopol, în 381, care așază Patriarhia Constantinopolului pe locul Actualitatea Creștină iunie 2014

al doilea ca importanţă, după Roma.

Constantinopolul devine astfel „Noua Romă”, datorită reședinței imperiale.

Al doilea eveniment este destrămarea Imperiului Roman unit, odată cu moartea împăratului Teodosie cel Mare, în 395. Imperiul Occidental rămâne cu Patriarhia Romei, pe când Imperiul Oriental păstrează celelalte patru Patriarhii, care aveau în prima poziție onorifică Patriarhia Constantinopolului, ierarhie confirmată la Conciliul al IVlea Ecumenic desfășurat la Calcedon, în 451, prin canonul 28, canon care a făcut obiectul unor aprigi discuții în Biserica Apuseană. Ultimul eveniment este legat de o chestiune teologică, și

anume de introducerea în Crez a lui Filioque de către Biserica Occidentală, expresie prin care se afirma purcederea Duhului Sfânt de la Tatăl și de la Fiul, care, urmând Crezul așa-numit al lui Atanasie, formulat în sec. al VI-lea în Spania, avea scopul de a contracara erezia ariană (care susţinea că Isus Cristos nu a existat din veșnicie și că nu era Dumnezeu adevărat), cu intenţia de a clarifica egalitatea dintre primele două persoane ale Sfintei Treimi.

Aceste trei evenimente conduc către momentul crucial din 1054, când Papa Leon al IX-lea trimite la Patriarhul de Constantinopol, Mihail Cerularie, o delegaţie care să solicite două lucruri: introducerea lui Filioque în Crezul rostit în Bisericile răsăritene și celebrarea Sfintei Liturghii cu pâine nedospită, ca în tradiţia occidentală. La refuzul lui Cerularie, delegaţia papală depune pe altarul Bazilicii Sf. Sofia, la data de 16 iulie 1054, bula de excomunicare a Patriarhului de Constantinopol. La 24 iulie 1054, Mihail Cerularie convoacă un sinod bizantin în care se emite un document de excomunicare a delegaţiei papale, persoana Papei nefiind inclusă pe lista excomunicaților (de altfel, papa murise între timp). Cu toate acestea, excomunicările reciproce nu prea au fost luate în serios nici în Orient nici în Occident, până ce nu a intervenit un alt eveniment istoric nefericit, care a contribuit la adâncirea separării dintre tradiţiile răsăriteană și apuseană: este vorba despre ravagiile produse de cruciații celei de-a patra cruciade în

Dosar orașul Constantinopol, cruciadă ce avea ca țintă eliberarea Ţării Sfinte, în 1204. Acest eveniment este imputat Bisericii Catolice până în zilele noastre, deși nu numai că peste el s-au așternut atâtea sute de ani de istorie, dar a făcut și obiectul cererii de iertare a Sfântului Papă Ioan Paul al II-lea pentru abuzurile comise de creștini de-a lungul istoriei.

Au existat în istoria Bisericii, de la 1054 până în 1964, alte momente-cheie care să favorizeze reconcilierea pe calea dialogului?

Unica tentativă de unire a Bisericii, după evenimentul petrecut în 1054, a fost Conciliul de la Ferrara-Florența, desfășurat între 1438 și 1439. Pentru prima dată de la 787, când a avut loc Conciliul de la Niceea II, întrunit împotriva iconoclasmului, occidentali și orientali participă activ la un conciliu bisericesc. Pe masa de lucru s-au așternut patru mari dosare, considerate a fi puncte de divergențe majore între răsăriteni și apuseni: exercițiul primatului Episcopului Romei; statutul sufletelor din purgatoriu; folosirea pâinii dospite sau nedospite pentru Sf. Liturghie și teologia purcederii Duhului Sfânt. După ample discuții și argumentații biblice și patristice, părinții conciliari au ajuns la concluzia că niciunul din punctele enumerate mai sus nu sunt în contradicție cu învățătura biblică și patristică și nu atacă esența credinței creștine. Prin consecință, fiecare tradiție poate continua obișnuințele și deprinderile specifice, cu o singură condiție: recunoașterea primatului onorific al Episcopului Romei, „primus inter pares – primul printre cei egali lui“, succesor al Sfântului Apostol Petru, ca semn de comuniune eclezială între toți creștinii, lucru recunoscut mereu în cadrul dezbaterilor primelor patru concilii ecumenice ale Bisericii. Toți fiind în acord, au semnat documentul de unitate a Bisericii Orientale și Occidentale pe data de 6 iulie, 1439, după care au celebrat o Sfântă Liturghie de mulțumire, în rit latin, la Roma, și o altă Sfântă Liturghie, în rit bizantin, la Veneția, înainte ca răsăritenii să se reîntoarcă în episcopiile lor. Doar Marcu al Efesului a îmbrăcat haina antiunionistă,

părăsind lucrările conciliare în ascuns.

Ajuns în Orient a făcut propagandă antiunionistă, câștigând foarte ușor de partea sa aproape întreaga obște monahală. După moartea lui, Ghenadie al II-lea Scolasticul devine Patriarh de Constantinopol prin bunăvoința sultanului Mahomed al II-lea, după căderea orașului imperial în mâinile otomanilor, în 1453, promițând să militeze împotriva documentului unionist. Astfel, unirea semnată în 1439 a durat până în anul 1480, după care majoritatea orientalilor au negat ecumenicitatea Conciliului de la Ferrara-Florența, precum și realizările acestui Conciliu. După această dată Bisericile Răsăriteană și Apuseană nu au mai cunoscut momente de întâlnire sau de lucru în vederea depășirii divergențelor pe calea dialogului și a carității creștine.

Nu este prea cunoscut un fapt extrem de important petrecut la întâlnirea din 1964, și anume ridicarea anatemelor reciproce de către Papa Paul al VI-lea și Patriahul Athenagoras. Ce înseamnă concret acest lucru?

Efectiv, știm că ierarhia Bisericii Catolice din România nu a putut fi prezentă la Conciliul Vatican II din cauza împrejurărilor timpului. În schimb, un preot ortodox, pr. Andrei Scrima, membru fondator la mișcării spirituale ortodoxe de rezistență împotriva regimului comunist, „Rugul Aprins”, devenind consilier patriarhal al Patriarhului Atenagoras, a participat la unele sesiuni conciliare, reprezentându-l pe Patriarhul Constantinopolului, care și-ar fi dorit el însuși să fie prezent la Conciliu. În această perioadă, pr.

Întâlnirea istorică dintre Papa Paul al VI-lea și Patriarhul Ecumenic Atenagoras, Ierusalim 1964

Scrima a făcut mai multe drumuri, după mărturia aflată în jurnalul dominicanului francez Yves Congar, între Roma și Constantinopol, pentru a pregăti întâlnirea dintre cei doi întâistătători ai Bisericilor Răsăritene și Apusene. Întâlnirea dintre cei doi a reprezentat un adevărat moment istoric din mai multe puncte de vedere. Cel mai important lucru însă rămâne înlăturarea excomunicărilor din 1054. Decretul comun al celor două înalte fețe bisericești exprimă în trei puncte intenția lor: regret pentru cuvintele de ofensă, pentru reproșurile fără fundament și pentru gesturile condamnabile care au marcat evenimentele acelor timpuri; înlăturarea sentințelor de excomunicare, a căror amintire este până astăzi un obstacol în calea dialogului și a trăirii carității creștine; regret pentru evenimentele ce au urmat anului 1054, printre care sunt menționate neînțelegerea și neîncrederea reciprocă ce au condus la ruptura dintre Orient și Occident. Aceasta înseamnă că ambele Biserici s-au angajat concret la depășirea obstacolelor ridicate între ele de-a lungul istoriei și la angajarea fermă pe drumul reconcilierii, dând ascultare îndemnului lui Isus Cristos în Evanghelia după Matei: „Când prezinți darul tău la altar și acolo îți amintești că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă-ți darul tău acolo, înaintea altarului, și dute, împacă-te mai întâi cu fratele tău și apoi vino să-ți oferi darul” (Mt 5,23-24).

De asemenea, prin reprezentanții ei, Biserica se angajează să nu mai folosească adjectivul „schismatic” și să dea uitării nefericitele evenimente ce au condus la separații și discuții răuvoitoare. În aceeași declaraţie a Patriarhului Bartolomeu despre care am vorbit mai înainte, se afirmă că „fraţii primaţi au fost informaţi despre apropiata noastră întâlnire cu Papa Francisc la Ierusalim” și ei și-au „exprimat sprijinul lor pentru eveniment și au reafirmat angajarea în favoarea dialogului teologic cu Biserica Catolică”. În persoana Patriahului Teofil al III-lea al Ierusalimului, avem confirmarea acestui sprijin cu privire la întâlnirea dintre cei doi. Cu toate acestea, să fim realiști și să spunem că au existat și voci foarte vehemente împotriva acestei întâlniri, precum cea a Mitropolitului Actualitatea Creștină iunie 2014

Dosar Hilarion din partea Patriarhiei Ortodoxe Ruse, care a discreditat declaraţia Patriahului Bartolomeu cum că acesta s-ar fi consultat cu fraţii primaţi și a ţinut să precizeze că „acţionează în nume propriu, nu ca reprezentant al ortodoxiei”.

După cum s-a putut vedea, Patriahul Teofil a fost prezent pe tot timpul întâlnirii, cu căldură și cordialitate, nefăcând altceva decât să urmeze ceea ce Paul al VI-lea și Athenagoras au declarat în 1964: „Regretăm reproșurile care au fost adresate de o parte și de cealaltă, care au condus la ignoranţă și aroganţă și au rupt dialogul dintre Orient și Occident” și „deplângem toate gesturile ulterioare acestui eveniment din 1054”.

Mitropolitul Hilarion, prezent fiind la înscăunarea Papei Francisc, alături de Patriarhul Bartolomeu, pe 19 martie 2013, a declarat într-adevăr că întâlnirea de la Ierusalim nu angaja toate Bisericile Ortodoxe. Biserica Ortodoxă Rusă este cea mai mare ca număr de credincioși, iar Moscova a fost numită a „Treia Romă”.

Prin consecință, Patriarhul Moscovei ar trebui să aibă un cuvânt greu de spus în asemenea întâniri, nicidecum Patriarhul Constantinopolului, care nu are decât câteva mii de credincioși în păstorire. Trebuie știut că în interiorul Bisericilor Ortodoxe relațiile bilaterale nu sunt întotdeauna dintre cele mai bune, iar negocierile pentru a ajunge uneori la un consens pot fi destul de lungi și anevoioase. În ceremonia ecumenică din Biserica Sfântului Mormânt, intervenţiile celor doi protagoniști au subliniat învierea lui Cristos ca element fundamental al unităţii. Papa Francisc a salutat auditoriul cu salutul oriental „Christos anesti!”, iar Patriahul Bartolomeu a subliniat faptul că „mormântul ne invită să alungăm teama de celălalt, teama de diferenţe, teama de adepţii altor credinţe, altor religii sau altor confesiuni”. Prin prisma acestora, vă invit să elaborăm ce înseamnă ecumenismul pentru Biserica Catolică. Știm că avem un document magisterial al Conciliului Vatican II care clarifică poziţia Sfântului Scaun faţă de ecumenism, „Unitatis Redintegratio”, dar, dincolo de acesta, vă rog să punctaţi pașii concreţi făcuţi în această direcţie.

Actualitatea Creștină iunie 2014

Un pas este invitaţia Sfântului Papă Ioan al XXIII-lea, promotorul Conciliului Vatican II, la dialog teologic, pentru o mai bună cunoaștere reciprocă.

Urmează apoi, ridicarea anatemelor în întâlnirea istorică dintre Papa Paul al VI-lea și Patriarhul Athenagoras, din 1964 (la 910 ani de la Marea Schismă) despre care s-a vorbit deja. Apoi, în 1999, un papă vizitează pentru prima dată o ţară majoritar ortodoxă: Papa Ioan Paul al II-lea vine în România și suntem martorii acelui strigăt al mulţimii: „Unitate! Unitate!”. În 2008, Patriarhul Bartolomeu îl vizitează pe Papa Benedict al XVI-lea la Roma, predicând în Solemnitatea Sfinţilor Petru și Paul. În 2013, același Patriarh Bartolomeu este primul lider ortodox care participă la ceremonia prilejuită de începutul pontificatului unui episcop al Romei, Papa Francisc. Dincolo de aceste evenimente punctuale, există eforturi comune permanente pentru refacerea unităţii și dintre acestea m-aș mărgini să amintesc doar două: comunitatea ecumenică de la Taizé (Franţa) – care practică un ecumenism spiritual, organizând întâlniri de rugăciune între persoane care aparţin unor tradiţii creștine complementare – și mănăstirea de la Bose (Italia) – vizitată în 2013 de Patriarhul Bartolomeu și în care, sub semnul ecumenismului intelectual, monahi catolici, ortodocși și protestanţi editează cărţi, organizează colocvii, plecând de la convingerea că intelectul ne conduce la inimă.

Am asistat cu toţii, la această întâlnire istorică de la Ierusalim, la o sumă de gesturi și de cuvinte cu imensă încărcătură simbolică. Papa Francisc a sărutat mâna Patriarhului Bartolomeu, gest emblematic pentru necesitatea noastră, a tuturor, de a ne face slujitori ai aproapelui, asemenea Mântuitorului.

Cum comentaţi semnificaţia acestui gest și accentul pe interioritate marcat și de Patriarhul Bartolomeu, care ne îndeamnă „să umplem despărţirea interioară a unora de ceilalţi”?

Apostolii, după învierea lui Cristos, rămân cu toţii uluiţi înaintea mormântului gol, în care nu găsesc nimic, dar, în același timp, găsesc totul!

Papa Francisc și Patriarhul Bartolomeu

LUCIAN DÂNCĂ (n. 1971) este preot-călugăr catolic în Congregaţia Augustinienilor Asumpţioniști, superiorul comunităţii din București și Directorul Bibliotecii Bizantine a Centrului „Sfinţii Petru și Andrei”, redeschis de Părinţii Asumpţioniști în anul 2010.

Din anul 2013, este Lector Universitar la Universitatea din București, Facultatea de Teologie Romano-Catolică, predând cursuri și la programul de Masterat în studii religioase al Facultăţii de Litere. Domeniul specific de cercetare este teologia patristică și istoria Bisericii.

CLAUDIA STAN (n. 1968) este jurnalist catolic. A publicat cărţile: „9 argumente creștine împotriva «Codului lui Da Vinci»” (2006), „De ce sunt preot. 15 dialoguri îndrăzneţe” (2010) și „Vladimir Ghika, un catolic ortodox” (2014). au făcut aceeași experienţă, de a nu găsi nimic în acel mormânt, dar, totodată, de a găsi (sau a regăsi) speranţa împăcării! Sfântul Augustin spune că, pentru a se umple de Dumnezeu, inima omenească trebuie să se dilate.

Iar o inimă umplută de Dumnezeu, nu poate fi decât o inimă unită. Același mare Sfânt Augustin spunea: „Pentru a rămâne uniți, mâncați-L pe cel care este însăși unitatea voastră”. Întâlnirea de la Ierusalim a avut un profund caracter profetic prin gesturile simple și pline de semnificație: am văzut cu toții cum, după discursul Patriarhului Bartolomeu în fața Sfântului Mormânt, Papa Francisc l-a salutat sărutându-i mâna, după care și-au dat acolada frățească; de asemenea, deseori de-a lungul vizitei s-a putut vedea mâna întinsă spre ajutor ce și-o ofereau unul altuia, vrând parcă să spună: „suntem frați și avem misiunea de a ne susține reciproc”.

Asemenea gesturi subliniază virtutea umilinței și dorința arzătoare a celor doi întâistătători de a face pași concreți împreună pe drumul unității Bisericii, unitate voită de însuși Isus înaintea pătimirii și morții sale pe cruce: „Ca toți să fie una, pentru ca lumea să creadă că Tu m-ai trimis”(In 20, 20-21).

Dosar

Mahmoud Abbas, Shimon Peres și Papa Francisc

8 IUNIE - ÎNTÂLNIRE DE RUGĂCIUNE

S-a spus despre întâlnirea din Vatican

P

Întâlnirea Papei Francisc cu președintele palestinian Mahmoud Abbas, la sosirea Pontifului la Betleem

„Î

n acest loc, în care s-a născut Principele Păcii, doresc să vă adresez o invitaţie dumneavoastră, domnule preşedinte Mahmoud Abbas, şi domnului preşedinte Shimon Peres, să înălţaţi împreună cu mine o intensă rugăciune invocând de la Dumnezeu darul păcii. Ofer casa mea din Vatican pentru a găzdui această întâlnire de rugăciune”.

Aceste cuvinte rostite de Papa Francisc pe 25 mai, la încheierea Sfintei Liturghii pe care a celebrat-o la Betleem, nu au rămas fără ecou.

Astfel că pe 8 iunie, în Solemnitatea Rusaliilor, cei doi Șefi de Stat vor da curs invitației și vor participa la o întâlnire de rugăciune pentru pacea în Orientul Mijlociu alături de Papa Francisc, în „casa” sa din Vatican. Întâlnirea dintre cei trei se va desfășura în după-amiaza zilei de 8 iunie. Șefii celor două State transmiseseră deja către agențiile internaționale, prin purtătorii lor de cuvânt, că acceptă invitația Pontifului, la doar câteva ore după apelul lansat de Sfântul Părinte.

Pe drumul de întoarcere de la Tel Aviv la Roma, dialogând cu ziariștii, Papa a spus: „Va fi o întâlnire de rugăciune, nu una de mediere sau în care vom căuta noi soluții. Vom fi împreună doar ca să ne rugăm. Apoi, fiecare se va întoarce acasă. Dar eu cred că rugăciunea este importantă, iar să ne rugăm împreună, fără să purtăm discuții de alt fel,

Papa Francisc și președintele israelian Shimon Peres , la sosirea Pontifului la Ierusalim

acest lucru ajută. Va fi o întâlnire de rugăciune: va fi un evreu, va fi un musulman și voi fi și eu”. Întâlnirea, care a fost confirmată de Papa în alt pasaj în cadrul aceleiași discuții cu ziariștii, ar fi trebuit să aibă loc în Țara Sfântă, dar anumite probleme „logistice” au împiedicat-o. În cadrul Audienței generale de pe 28 mai, rememorând etapele pelerinajului său în Țara Sfântă, Papa Francisc a amintit această întâlnire de rugăciune, numindu-i pe Mahmoud Abbas şi pe Shimon Peres „amândoi oameni ai păcii, făuritori de pace”.

Adresându-se credincioșilor prezenți la Audiență, Papa le-a spus: „Vă cer vouă să nu ne lăsați singuri; rugați-vă mult pentru ca Domnul să dăruiască pace în acel Pământ binecuvântat. Contez pe rugăciunile voastre! Rugați-vă mult, ca să fie pace!” (după vaticaninsider.lastampa.it)

e website-ul săptămânalului american Time, Christopher J. Hale, comentator al acestei publicații, a scris: „Deschiderea pe care a reușit să o realizeze Papa Francisc a fost remarcabilă dacă avem în vedere eforturile eșuate ale Statelor Unite, de la începutul acestei primăveri, de a aduce împreună cele două părți și de a începe negocierile de pace. Oricum, acest lucru ar putea fi impulsul de care avea nevoie Secretarul de Stat John Kerry, pentru a revigora acest proces de pace care, în ultimii patru ani, a stagnat în mare măsură”.

Christopher J. Hale a adăugat: „Aproape imediat, comentatorii au încercat să diminueze importanța întâlnirii. Daniel Levy [politolog israelian] a declarat pentru The New York Times că întâlnirea nu ar «avea nicio semnificație în contextul global».

David Horovitz, editor al publicației Times pentru Israel, a adăugat că «ar fi naiv să credem că dacă Peres, Abbas și Papa au o acțiune comună, asta poate schimba lumea». Cu toate acestea, el a admis faptul că întâlnirea ar putea să ajute «efortul de a promova o atitudine mentală diferită între israelieni și palestinieni»”.

Christopher J. Hale, comentator la Time, conchide: „A reduce întâlnirea din iunie la un act pur și simplu simbolic, ar însemna să nu înțelegem rolul pe care religia îl poate și trebuie să-l aibă în abordarea problemelor politice și etice dificile. De-a lungul istoriei omenirii, profeți religioși au indicat calea în situații încordate, promovând pacea și dreptatea. În secolul trecut, Gandhi, Martin Luther King sau Sfântul Ioan Paul al II-lea ne-au arătat că mărturia religioasă poate să câștige un război fără a ridica un deget”.

Actualitatea Creștină iunie 2014

Pagina Ghika

Vladimir Ghika şi devoţiunea către Inima Preasfântă a lui Isus

F

ericitul Vladimir Ghika a avut o devoţiune specială faţă de Inima Preasfântă a lui Isus. Meditaţia sa intitulată Ora sfântă este concentrată în jurul acestui cuvânt-cheie, „inimă”. Pentru Monseniorul Ghika, Inima lui Isus este modelul inimii noastre1. În cursul meditaţiei, se succed o serie de invocaţii adresate Inimii dumnezeieşti: „O, Inimă, care dai mărturie despre o iubire infinită, O, Inimă sfântă, care baţi pentru mântuirea sufletelor, fără încetare, O, Inimă dumnezeiască, ale cărei bătăi răsună în inimile celor care te iubesc, O, Inimă dumnezeiască, pe care o simt că bate până în inima mea. […]

O, Isuse, fă să ne reîntâlnim într-o zi, inimă către inimă cu tine, în cetatea construită după inima ta2”.

Multe din gândurile sale notate pe bileţele se referă la inima omului, iar unul din cele mai frumoase pune în paralel Inima Dumnezeiască a lui Isus şi inima omului, astfel: „Inimii Preasfinte să-i răspunzi cu o inimă consfinţită”3.

Această devoţiune s-a arătat în chip deosebit, întrun mod public, în anul 1917, când a avut loc în Franţa, la Paray-le-Monial, în data de 26 martie, o ceremonie specială. Aşa cum este notat într-un document intitulat Autobiographie belge, la organizarea acesteia a contribuit şi Vladimir Ghika, împreună cu Monseniorul

Simon Deploige. Evenimentul, care a avut loc în timpul Primului Război Mondial, a fost de fapt o manifestaţie a drapelelor şi a constat în depunerea acestora în capela Vizitaţiunii şi în consacrarea armatelor aliate Inimii Preasfinte, aşa cum i-a cerut Isus Sfintei Margareta Maria Alacoque, în anul 1689. Cu această ocazie, Vladimir Ghika a purtat drapelul român, binecuvântat de Papa Benedict al XV-lea. Au fost depuse şi drapelele altor ţări: Italia, Anglia, Japonia, Belgia, Rusia, Serbia. Se dorea astfel să se realizeze „un omagiu aproape ecumenic adus lui Cristos cel viu4”. După ceremonia drapelelor, seara, reprezentanţii puterilor aliate au participat la o oră de adoraţie care a avut drept suport textul lui Vladimir Ghika, Ora sfântă.

Albumul de gravuri intitulat Les Intermèdes de Talloires publicat în anul 1923, cuprinde spre sfârşit o frumoasă poezie dedicată Inimii Preasfinte, acestei inimi care „a ştiut să răspundă chiar şi loviturii de lance printr-o revărsare generoasă de viaţă şi de iertare”5.

Vladimir Ghika numeşte Inima lui Isus „refugiu, sprijin, ajutor, apărare”. Ea este locul în care nu se află decât iubirea, o iubire imensă, o iubire care ne urmează toată viaţa şi pe care nu o descurajează nimic, nici răutatea inimilor noastre, nici nepăsarea.

Iulia COJOCARIU

Paray-le-Monial, 26 martie 1917- Dl. Van de Wyvre, Dl. Poullet, Mons. Deploige, Dl. Renkin, Dl. Lafaurie, Dl. Steegert, Don Gabriel Palmer, Contele Goblet d’Alviella, Dl. Secholzer, Dl. Carton de Wyart, Cap. Gillet, Dl. Vanderwelde, Dl. Etienne Lamy, Gen. Léman, Gen. Roquerolles, Dl. Helleputte, Vladimir Ghika, Contesa Goblet d’Alviella, D-na Carton de Wyart, D-ra Goblet d’Alviella, Dl. Imbart de la Tour (legenda pozei după o notiţă a lui Vladimir Ghika – Arhiva Ghika ARCB)

1 Vladimir Ghika, Ora sfântă, Postulatura Cauzei de Beatificare şi Canonizare a Monseniorului Vladimir Ghika, Bucureşti, 2012, p. 31 2 Ibidem, p. 18-19 3 Vladimir Ghika, Pensées pour la suite des jours, Ed. Beauchesne, Paris, 1962, p. 52.

4 Vladimir Ghika, „L’âme d’une cérémonie. La solennité du 26 mars 1917 à Paray-le-Monial”, La revue hebdomadaire, nr. 27, 7 juillet 1917, p. 22.

5 Vladimir Ghika, Les Intermèdes de Talloires, Victor Jacquemin, Paris, 1923, p. 49.

Actualitatea Creștină iunie 2014

In memoriam

In memoriam

PIERRE HAYET

Î

n dimineaţa zilei de 8 mai, domnul Pierre o activitate culturală, diplomatică şi un Hayet a fost chemat de către Domnul la apostolat rodnic la Paris şi în apropiere de viaţa veşnică. Pentru acest ultim moment Chatillon sur Seine, la Auberive. Propune din viaţă a fost pregătit, a dorit şi a plecat introducerea cauzei pentru beatificare liniştit, având conştiinţa împăcată că şi-a cardinalului din Paris, scrie la Roma, vine împlinit bine misiunea pe acest pământ. şi la Bucureşti, insistă, nu se descurajează.

Simţind că se apropie de sfârşitul vieţii Din corespondența pe care am avut-o ani pământeşti, a spus soţiei şi celor doi fii care de zile, se poate înțelege că de multe ori au venit în vizită la căminul din Chatillon era nerăbdător; la fel, și din corespondența sur Seine, unde era internat de aproape un sa cu domnul Emanuel Cosmovici. A an şi jumătate, că se apropie ziua plecării şi trebuit să treacă peste douăzeci de ani de Pierre Hayet ziua întâlnirii cu Fericitul Vladimir Ghika, muncă, cercetare, strângeri de mărturii şi 1932 - 2014 pentru care în ultimii 26 de ani din viaţă, documente, articole în presă conferinţe, împreună cu soţia, au răspuns unei chemări unice, să-l traduceri, publicaţii, emisiuni la radio şi televizor etc… facă cunoscut şi să susţină cauza pentru beatificare.

Iniţiativa şi contribuţia familiei Hayet a fost providenţială.

Nu cu mult timp în urmă, fiind pensionar, se întreba ce Bucuros şi convins că ceea ce a început şi a susţinut să facă, el care era un om cult, inteligent și activ, trebuia zeci de ani se continuă cu succes la Bucureşti, decide ca să-şi schimbe stilul de viaţă, chiar şi domiciliul. Intr-o zi, o toată arhiva Vladimir Ghika să fie donată Arhiepiscopiei doamnă îi oferă pentru lectură o carte nouă, ştiind că se va Romano Catolice de Bucureşti, spunând: nu pentru mine bucura. Era cartea Memoria tăcerii, scrisă de Elisabeth de am muncit 26 de ani, pentru Monseniorul Ghika care Miribel, fosta secretară a lui Charles de Gaulle. Domnul este al vostru, pentru voi donez tot ce am despre Ghika, Pierre a rămas fascinat de personajul principal al cărţii, noi am început, voi aţi continuat, am încredere că sunteţi adică de Monseniorul Vladimir Ghica. Spre surprinderea singurii care puteţi preţui munca şi investiţia noastră. lui, constată că este vorba de un om care a trăit ca un Epuizat de muncă, obosit şi slăbit de puteri, primeşte sfânt şi a murit ca un adevărat martir. Această carte a vestea beatificării cu cea mai mare bucurie şi fericire. trezit în el dorinţa de a cunoaşte mai bine viaţa şi opera Asemenea bătrânului Simeon a putut să spună: de acum Mons. Ghika, pentru ca în felul acesta, să-l facă cunoscut pot să mor fericit. Cum a trăit, aşa a murit: cu gândul la în lume. Cunoaşte multe nume despre care se vorbeşte în Fericitul Vladimir Ghika. Putem crede că acum este în carte, persoane care l-au cunoscut sau care au colaborat cu împărăţia lui Dumnezeu împreună cu fericitul Vladimir Vladimir Ghika. Entuziasmul din el a devenit un ideal şi Ghika, mijlocitorul nostru din cer. un scop în viaţă. Ar fi putut să rămână cu admiraţia şi să Dumnezeu să-l răsplătească cu viaţa şi fericirea nu facă nimic. Ce bine că a luat în serios şi s-a apucat de treabă! De fapt, ce a făcut? Nici el nu ştia la ce se angajează veşnică! şi cum se va termina. A pornit de la zero şi a ajuns, după ani şi ani de muncă, să ne ofere documentele necesare București, 16 mai 2014 Pr. Ioan CIOBANU pentru a promova cauza de beatificare a Mons. Vladimir Ghika. A început să caute şi să ia contact cu persoanele pe care le cunoştea, a întrebat pe fiecare ce ştie despre Ghika, ce alte persoane mai pot fi contactate, ce amintiri, obiecte, manuscrise, fotografii etc. pot fi recuperate şi adunate în ÎPS Ioan Robu, Arhiepiscop Mitropolit de arhiva Fundaţiei Vladimir Ghika, pe care o înființase în Bucureşti, a transmis condoleanțe familiei dlui acest scop. La început, prietenii şi chiar cei din familie Pierre Hayet prin intermediul Pr. Ioan Ciobanu, îl acuzau că exagerează, că va fi timp pierdut şi o muncă care a participat la funeraliile dlui Hayet din partea fără succes.

Arhiepiscopiei Romano-Catolice de București și Dar nu a fost aşa. Domnul Pierre nu a luat în serios ce a Postulaturii Cauzei de Canonizare a Fericitului spuneau ceilalţi, a continuat cu fermitate şi încăpăţinare Vladimir Ghika. În după-amiaza zilei de vineri, ceea ce şi-a propus, continuă să caute, să călătorească 30 mai a.c., în Catedrala Sf. Iosif din București, a în acest scop pe urmele Mons. Ghika, să scrie, să dea fost celebrată o Sfântă Liturghie cu requiem pentru telefoane, să cumpere documente, obiecte, fotografii etc… odihna veșnică a sufletului răposatului Pierre Hayet.

Devine cunoscut în localitate ca fiind omul care susţine cauza unui preot martir de origine română, dar care a avut Actualitatea Creștină iunie 2014

Comemorare

Vladimir Ghika, la 60 de ani de la martiriu, comemorat şi omagiat la Roma

M

onseniorul Vladimir Ghika continuă să fie o punte de legătură între cele două ţări şi culturi atât de dragi lui: România şi Franţa. Doi ambasadori – Bogdan TătaruCazaban, Ambasadorul României pe lângă Sfântul Scaun şi Bruno Joubert, Ambasadorul Franţei pe lângă Sfântul Scaun – au avut iniţiativa de a omagia figura unică a Fericitului Vladimir Ghika, la 60 de ani de la martiriul său, din 16 mai 1954.

Seara de comemorare şi omagiere a Monseniorului Ghika a avut loc la Institutul Francez din Roma, luni, 26 mai, la ora 18.30, prin trei expuneri care au reliefat figura unică a celui supranumit de către Pius al XI-lea „Marele Vagabond Apostolic”.

Doamna Clémence de Rouvray, din Paris, istoric şi cercetător, a vorbit despre Vladimir Ghika şi Jacques Maritain, relatând despre cooperarea spirituală, apostolică şi intelectuală dintre cele două personalităţi, aşa cum reiese din scrisorile Monseniorului către filosoful francez de care a fost legat printr-o prietenie ce a durat un sfert de secol.

Preasfinţitul Ioan Robu, Arhiepiscop Mitropolit de Bucureşti, a rememorat mistuitorul martiriu al Fericitului Vladimir, care de-a lungul vieţii sale preoţeşti, a privit spre posibilitatea de a muri pentru Cristos ca spre cea mai mare onoare şi har la care ar putea spera un slujitor al Mântuitorului.

Domnul Ambasador Bogdan Tătaru-Cazaban a prezentat figura fascinantă a Monseniorului Vladimir

De la stânga la dreapta: d-na Clémence de Rouvray, ÎPS Ioan Robu și dl.

Bogdan Tătaru-Cazaban, Ambasadorul României pe lângă Sfântul Scaun

Ghika din perspectiva vieţii sale misionare, de slujire a celor săraci acolo unde îl chema zelul apostolatului carităţii, în diferite ţări, chiar şi în cele mai îndepărtate locuri ale planetei, evidenţiind totodată calităţile sale diplomatice şi autentica sa vocaţie de a crea punţi între oameni şi naţiuni.

Comemorarea de la Roma a Monseniorului Ghika – moderată de domnul Nicolas Bauquet, Directorul Institutului Francez din Roma – s-a bucurat de o prezenţă numeroasă. Laici români, francezi şi italieni, persoane consacrate – de la studenţi în teologie, călugări şi călugăriţe până la înalţi ierarhi – au avut parte de un moment special în amintirea Monseniorului Ghika şi de amintire a Fericitului care continuă să rămână un far spiritual, cultural şi diplomatic pentru oameni şi naţiuni, în toate anotimpurile existenţei.

Anca MĂRTINAŞ GIULIMONDI

File de istorie

Maria Durcovici (1857-1943)

S

-a născut în anul 1857, la Deutsch-Altenburg (Austria), părinţii săi fiind Anton şi Maria Mittermaier. Rămasă văduvă de tânără (1893), emigrează, doi ani mai târziu, în România, la Iaşi (1895), împreună cu cei doi fii, Francisc şi Anton, noul Fericit al Bisericii Catolice din România. În 1896, se mută cu cei doi copii la Ploieşti, pentru ca în anul 1898, să se stabilească definitiv la Bucureşti, locuind în strada Izvor, nr. 81, până în anul 1926, când se mută în strada General Berthelot, nr.19 (Palatul arhiepiscopal). În pofida greutăţilor materiale, Maria Durcovici a reuşit să îi ofere tânărului Anton susţinerea necesară pentru a răspunde vocaţiei sale preoţeşti.

După transferarea Seminarului „Sfântul Duh” în clădirea reşedinţei arhiepiscopale din Bucureşti, în vecinătatea Catedralei „Sfântul Iosif ”, Maria Durcovici va locui la demisolul imobilului pentru a fi alături de fiul său, Anton Durcovici, rectorul seminarului.

Moare la Bucureşti, la 17 martie 1943, fiind înmormântată la 19 martie, la Cimitirul Bellu, din acelaşi oraş.

Dr. Dănuţ DOBOŞ Actualitatea Creștină iunie 2014

Aprofundare

PAPA FRANCISC şi discordiile ideologice

U

nul din modurile cele mai hazardate de a citi doctrina socială a Bisericii este de a o înţelege ca pe o „a treia cale” între capitalismul individualist-liberal şi comunismul colectivist de sorginte marxistă. În fapt, articularea doctrinei sociale a Bisericii în tradiţia iniţiată de Leon al XIII-lea prin Rerum Novarum (1891) ţine de o logică foarte diferită. Aşa cum a explicat Sf. Ioan Paul al II-lea, doctrina socială a Bisericii nu trebuie aliniată alături de ideologiile sau doctrinele economice post-Iluministe (marxismul şi capitalismul), ci reprezintă o categorie separată. Doctrina în discuţie oferă mai curînd un cadru de reflecţie – elaborat în lumina credinţei şi a tradiţiei – asupra realităţilor sociale şi economice din prezent.

Neînţelegerea statutului special al magisteriului social al Bisericii şi ideea că ar propune doar o altă ideologie politică şi economică par a fi şi cauza confuziilor ce vizează mesajul „social şi economic” al Papei Francisc. De multe ori, mesajul teologic şi profetic privitor la societate al Sfîntului Părinte Francisc e caricaturizat ca o tactică de a compromite imaginea capitalismului, condamnîndu-i ex cathedra pe întreprinzătorii harnici, ce muncesc cinstit pentru a spori bunăstarea propriilor lor familii – Papa fiind, în schimb, adeptul lipsit de nuanţe al „socialismului latinoamerican”.

Fetişizarea valorilor politice şi economice „de stînga” sau „de dreapta” („socialiste” şi, respectiv, „capitalistconservatoare”) n-a fost niciodată o vocaţie a urmaşilor Sf. Petru. Sf. Ioan Paul al II-lea a criticat deopotrivă excesele socialismului şi ale capitalismului, accentuînd vocaţia omului la o fericire mai înaltă decît satisfacţiile preamărite de aceste ideologii economice. Benedict al XVI-lea a aprofundat critica predecesorului său la adresa doctrinelor progresiste ale Iluminismului, ce promit „mîntuirea terestră” (marxismul şi liberalismul), arătînd că ele îl deposedează pe om de speranţa oferită de credinţa într-o realitate supranaturală şi îl intoxică cu false speranţe într-un progres fără Dumnezeu. Doctrinar vorbind, Papa Francisc este continuatorul acestei tradiţii magisteriale de reflecţie teologică şi filozofică echilibrată asupra realităţii sociale. Etichetarea sa grăbită ca un „Papă de stînga”, „anticapitalist” etc. nu face dreptate poziţiei sale, ce denunţă în realitate, nu capitalismul ca sistem economic, ci idolii ideologici veneraţi în inimile oamenilor care cad în păcatul lăcomiei şi al egocentrismului economic în condiţiile create de capitalism, ignorînd în schimb suferinţa celor vulnerabili – o temă care rezonează profund cu magisteriul social al Papei Benedict al XVI-lea din Caritas in veritate (2009).

Mesajul Papei Francisc nu poate fi asimilat, aşadar, de susţinătorii „de stînga” ai ideologiilor socialiste sau colectiviste, întrucît nu critică sistemele (e.g., capitalismul), ci doar venerarea individuală a idolilor materialişti, ce

produce o orbire morală şi spirituală în raport cu cei care pierd în competiţia economică globală şi în care Isus Cristos continuă şi acum să sufere. În consecinţă, a vedea în Papa Francisc un „socialist” este la fel de reducţionist ca şi a vedea în Isus un marxist avant la lettre.

Discordii similare între tabere „de stînga” şi „de dreapta” nu lipsesc însă nici în Biserică. Şi aici, atitudinea primitoare a Papei faţă de „cei din urmă” – imigranţii din Lumea a Treia, refugiaţii, săracii etc. – este uneori citită ideologic.

Catolicii tradiţionalişti, ce contabilizează sever „concesiile” făcute de Papa Francisc „stîngii economice şi politice”, nu sunt deloc puţini la număr la ora actuală.

Există întotdeauna riscul ca un om al dialogului să fie confundat cu un adept al compromisului facil – şi confuzia sporeşte în raport cu propria indispoziţie de a dialoga cu cei care gîndesc altfel decît tine. Papa Francisc nu pare deloc înclinat către compromisul superficial şi e departe de a fi un lider indulgent – dar pune, în schimb, mare preţ pe dialog şi comunicare interpersonală. Nu e nici „relativist” – dar, în locul criticii asupra „dictaturii relativismului” ce a caracterizat discursul lui Benedict al XVI-lea, Francisc preferă să accentueze respectul pentru fiecare persoană care caută autentic adevărul, condamnînd însă în continuare păcatul (e.g. homosexualitatea). În privinţa limbajului simbolic pentru care el optează, acesta corespunde mai curînd simplităţii şi delicateţii lui Isus, care a intrat în Ierusalim ca un rege aclamat de mulţimi „blînd şi călare pe un măgar, pe un măgăruş, mînzul celei de sub jug” (Mt 21,5). Este limbajul unui vicar al Regelui care contrazice prejudecăţile oamenilor despre divinitate, arătînd iubirea pasională a lui Dumnezeu pentru oameni prin slujire, slăbiciune şi înfrîngere.

Este însă posibil ca „tradiţionaliştii” să nu vrea să audă invitaţia la simplitate, ieşire din sine şi slujire a Papei – temîndu-se poate de o schimbare care le-ar diminua puterea simbolică sau le-ar reduce privilegiile. Aceasta e o rezistenţă „firească” la un apel „neliniştitor” de a căuta Împărăţia lui Dumnezeu mai curînd decît comodităţile.

Nici apelul lui Isus la convertire nu a fost întotdeauna plăcut la auz şi puţini au primit harul de a se converti cu bucuria lui Zacheu (Lc 19,6). Totuşi, aceste rezistenţe n-ar trebui să conducă şi la proiectarea neonestă a unor intenţii ideologice asupra mesajului evanghelic şi teologic al Papei Francisc. „Războaiele ideologice” sunt purtate mai curînd în propria inimă – de multe ori între propria vocaţie la iubire şi fericire şi propria teamă egoistă de libertate...

Tereza-Brînduşa PALADE Actualitatea Creștină iunie 2014

Sfânta Scriptură

Cuvântul Domnului - comentariu la lecturile duminicale Coborârea Sfântului Duh (Rusaliile)

Î

Fap 2,1-11; Ps 103; 1Cor 12,3b-7.12-13; In 20,19-23

n sărbătoarea Rusaliilor, Biserica contemplă persoana şi rolul Duhului Sfânt în viaţa ei. Ne aducem aminte că această Persoană divină, care de la Tatăl şi de la Fiul purcede, era numită, în textele biblice ale duminicii a VI-a a Paştelui, Duhul Adevărului, întrucât avea să le reamintească ucenicilor toate Cuvintele rostite de Isus, dar şi Apărătorul, întrucât avea să-i susţină şi să-i întărească pe cei care se angajau să păşească pe urmele lui Cristos.

Textele biblice ale acestei sărbători, pun în evidenţă atât aspectul deosebit al manifestării sale, cât şi natura lucrării pe care El o împlineşte în lume. Manifestarea Duhului Sfânt capătă, într-adevăr, o formă spectaculoasă în ziua Rusaliilor. Coborârea Lui asupra ucenicilor Domnului, adunaţi în încăperea de sus, are loc sub forma unor limbi ca de foc ce se lăsau asupra fiecăruia dintre ei, limbi însoţite de un vuiet venit din cer şi de un vânt puternic ce au umplut casa în care se aflau. O astfel de manifestare ne poartă cu gândul la freamătul fulgerelor, al cutremurelor şi al sunetului de trâmbiţă care au precedat revelaţia Legii făcută lui Moise şi Legământul încheiat cu poporul lui Israel, de curând eliberat din Egipt. În virtutea acelui Legământ, poporului i-ar fi fost garantată protecţia divină, cu condiţia de a împlini cu fidelitate Poruncile transmise prin Moise (Ex 19,16-20 şi 20,1s). Spectaculoase sunt şi efectele prezenţei acestui Duh: toţi au început să vorbească în alte limbi, astfel încât străinii ce se aflau atunci la Ierusalim îi auzeau în limbile lor vorbind despre faptele minunate ale Domnului. Or, şi aceste manifestări ne poartă cu gândul la un anume moment din istoria umanităţii, mai precis cel al împrăştierii oamenilor pe toată faţa pământului după ce, voind să construiască un turn care să ajungă până la cer, Dumnezeu le-a amestecat limbilie, iar ei nu s-au mai putut înţelege între ei (Gn 11,19). Cu alte cuvinte, acest eveniment al coborârii Duhului Sfânt ar avea menirea de a reuni naţiunile pământului întrun singur popor care „să vorbească” o singură limbă şi să se călăuzească după Porunca unică orânduită de Isus Cristos: Poruncă nouă vă dau vouă, să vă iubiţi unul pe altul aşa cum eu v-am iubit pe voi... Împlinirea acestei porunci va trebui să înceapă, potrivit fragmentului evanghelic de astăzi, cu iertarea (păcatelor), iertare ce apare aici ca o lucrare a Duhului Sfânt: Isus... a suflat asupra lor şi le-a zis: „Primiţi pe Duhul Sfânt; cărora le veţi ierta păcatele, vor fi iertate, şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute...” şi va trebui să se continue, potrivit lecturii a doua, cu slujirea reciprocă, slujire susţinută de darurile sădite de acelaşi Duh Sfânt în fiecare dintre noi: fără Duhul Sfânt nimeni nu poate spune: „Isus este Domnul!” Darurile Actualitatea Creștină iunie 2014

harului sunt diferite, dar totdeauna este acelaşi Duh... Fiecare primeşte darul de a-l arăta pe Duhul spre binele tuturor. Înţelegându-L în acest mod, Duhul Sfânt va deveni o prezenţă cu adevărat vie în viaţa noastră.

Preasfânta Treime (A)

Î

Ex 34,4b-6.8-9; Ps Dan 3,52-56; 2Cor 13,11-13; In 3,16-18

n celebrările pascale, se reflectă cel mai bine misterul lui Dumnezeu. Dumnezeu este unic şi totuşi, faţă de omenirea căzută în păcat, El se revelează ca Tată care îşi trimite în lume Fiul ca preţ de răscumpărare, iar Tatăl şi Fiul, îl trimit pe Duhul Sfânt ca Duh al adevărului şi ca Apărător al celor ce cred în El. Cu alte cuvinte, El este un singur Dumnezeu, întreit, însă, în persoane. De altfel, prefaţa Liturghiei acestei sărbători îl evocă în aceşti termeni: tu eşti un singur Dumnezeu, un singur Domn; nu ca o singură persoană, ci ca o singură fiinţă în trei persoane... Şi mărturisind credinţa în Dumnezeul cel veşnic şi adevărat, noi adorăm într-o singură natură, trei persoane deosebite, dar egale în mărire.

Textele biblice ale acestei sărbători nu privilegiază, totuşi, astfel de formulări doctrinale. Ele îi evocă, mai curând, manifestările aşa cum au fost ele percepute de către figurile de seamă ale lumii Sfintei Scripturi sau cum le-a revelat Isus însuşi. Astfel, prima lectură ne prezintă experienţa pe care Moise a avut-o cu Dumnezeu pe muntele Sinai: Moise... s-a urcat pe muntele Sinai, aşa cum îi poruncise Domnul, aducând cu sine cele două table de piatră. Atunci Domnul s-a coborât din nor, s-a oprit aproape de Moise şi a rostit el însuşi numele său; el a trecut prin faţa lui Moise, spunând: „Iahve, Domnul Dumnezeu, este bun şi îndurător, încet la mânie, fidel şi plin de dragoste”. Din această percepţie, putem reţine acele aspecte care îl caracterizează: El este bun şi îndurător, încet la mânie, fidel şi plin de dragoste. De aceea este firească cererea lui Moise: Dacă este adevărat, Doamne, că am aflat har înaintea ta, atunci mergi împreună cu noi; ce-i drept, suntem un popor îndărătnic, dar tu iartă-ne vinovăţia şi păcatul şi fă din noi un popor care să-ţi aparţină.

La rândul său, Isus Cristos revela în aceste cuvinte lucrarea mântuitoare a lui Dumnezeu, Tatăl său: Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său unulnăscut, pentru ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică. Căci Dumnezeu a trimis pe Fiul său în lume, nu ca să osândească lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin el. Cine crede în el nu este osândit; dar cine nu crede este deja osândit, pentru că nu a crezut în numele Fiului unul-născut al lui Dumnezeu.

Prin Isus Cristos, Sfântul Paul a descoperit această identitate a lui Dumnezeu. Drept care, predicându-l corintenilor, apostolul îl va prezenta ca pe Dumnezeul

Sfânta Scriptură dragostei şi al păcii şi ca sursa orcărei binecuvântări. El singur este sursa harului, a dragostei şi a comuniunii.

Aşadar, contemplându-L pe Dumnezeu, revelat ca unic, dar întreit în persoane, ne lăsăm şi noi binecuvântaţi cu binecuvântarea apostolică: Harul Domnului nostru Isus Cristos, dragostea lui Dumnezeu şi împărtăşirea Duhului Sfânt să fie cu voi toţi!

Duminica a XII-a dpa (A)

Ier 20,10-13; Ps 68; Rom 5,12-15; Mt 10,26-33

C

hemarea adresată de Isus vameşului Matei, relatată de fragmentul evanghelic al duminicii a X-a de peste an, a fost urmată de o sărbătoare pe care viitorul apostol şi evanghelist a organizat-o înainte de a părăsi toate pentru a-L urma pe Cel ce l-a chemat. La acea sărbătoare au fost invitaţi să participe, pe lângă Isus şi ucenicii care îl urmau deja, mai mulţi prieteni ai vameşului chemat, prieteni care nu se bucurau de prea mare apreciere din partea „puritanilor religioşi” ai timpului. Aceştia din urmă vor merge până acolo încât îi vor reproşa lui Isus că a acceptat să stea la masă cu vameşii şi păcătoşii. Atunci, Isus Cristos rosteşte un cuvânt, rămas celebru, nu am venit să-i chem pe cei drepți, ci pe cei păcătoși, cuvânt care defineşte cel mai bine misiunea pe care o are de îndeplinit. Mai apoi, potrivit Evangheliei din duminica a XI-a, Isus îi trimite şi pe ucenici să predice şi să vindece pe bolnavi: Vindecaţi pe cei neputincioşi, înviaţi pe cei morţi, curăţiţi pe cei leproşi, scoateţi diavolii... Dar, în Evanghelia de astăzi, Isus le atrage atenţia celor trimişi că, la rândul lor, vor fi contestaţi sau chiar prigoniţi. De aceea îi avertizează: Nu vă temeţi de oameni... Ceea ce vă spun la întuneric, vestiţi la lumină şi ceea ce vă spun la ureche, predicaţi de pe acoperişuri. Să nu vă temeţi de cei care ucid trupul, dar nu pot ucide sufletul. Temeţi-vă mai curând de acela care poate să piardă şi sufletul şi trupul în Gheenă...

Dacă cineva dă mărturie despre mine înaintea oamenilor, şi eu voi da mărturie despre el înaintea Tatălui meu... şi pe cel care mă va renega înaintea oamenilor, îl voi renega şi eu înaintea Tatălui meu...

Prima lectură de astăzi ne asigură faptul că opoziţia şi chiar persecuţia îndreptată împotriva vestitorilor Evangheliei nu este o noutate. Dimpotrivă, mai toţi cei care au fost investiţi cu misiunea predicării Cuvântului lui Dumnezeu au avut de suferit. Astfel, profetul Ieremia îşi strigă suferinţa pricinuită de prigoana venită de la oamenii de vază ai poporului şi chiar de la prieteni: prietenii mei pândesc să vadă dacă mă clatin şi zic: „Poate că se va lăsa prins, vom pune mâna pe el, şi ne vom răzbuna pe el...”, dar îşi strigă şi încrederea în mântuirea lui Dumnezeu: Domnul este cu mine, ca un luptător puternic; de aceea prigonitorii mei se vor poticni şi nu vor birui.

Cât priveşte lectura a doua de astăzi, ea scoate în evidenţă valoarea extraordinară a mesajului predicatorilor creştini.

Mai precis, jertfa unui om [Isus Cristos] a obţinut lumii iertarea păcatelor şi împăcarea omului cu Dumnezeu. Cei pentru care mai înseamnă ceva acest lucru, vor şti că harul milostivirii divine s-a revărsat asupra noastră a tuturor odată cu moartea şi învierea lui Cristos.

Pentru noi e important să primim acest mesaj dătător de

Solemnitatea Sfinţilor Petru şi Paul Liturghia din ajun: Fap 3,1-10; Ps 18; Gal 1,11-20; In

21,15-19

Liturghia zilei: Fap 12,1-11; Ps 33; 2Tim 4,6-8.17-18; Mt 16,13-19 pace şi chiar să-l transmitem celor ce nu au auzit de el. ceastă sărbătoare ne invită să evocăm personalităţile a doi dintre protagoniştii de seamă ai Bisericii primare.

Rolul lor important este bine evidenţiat în textele celor două liturghii ale acestei sărbători, Liturghia din ajun şi Liturghia zilei. Astfel, pe lângă faptul că Petru a făcut parte dintre apropiaţii permanenţi ai lui Isus şi a fost înscris drept cap de listă al grupului celor 12 apostoli, textul evanghelic al Liturghiei din ajun ne descrie sentimentul şi ataşamentul lui profund faţă de Mântuitorul: „Simon, fiul lui Ioan, mă iubeşti?” Petru s-a întristat pentru că l-a întrebat a treia oară mă iubeşti şi i-a zis: „Doamne, tu toate le ştii; tu ştii că te iubesc”. Într-adevăr, Isus cunoştea bine atât sentimentul, cât şi ataşamentul profund ale ucenicului său, în ciuda exaltărilor sale imprudente din timpul activităţii publice sau a renegării sale din noaptea cumplită a Pătimirii. De aceea, Isus Cristos nu va ezita să-i încredinţeze misiunea: Paşte oile mele! Dar această misiune se fundamenta mai ales pe mărturia dată de Petru atunci când, la Cezarea lui Filip, Isus i-a întrebat pe toţi apostolii şi ucenicii prezenţi: „Cine spuneţi voi că este Fiul Omului?” Luând cuvântul, Simon Petru a zis: „Tu eşti Cristos, Fiul Dumnezeului celui viu!” Or, această declaraţie reprezenta esenţialul mesajului ce urma a fi vestit în lumea întreagă de către toţi apostolii, şi totodată fundamentul misiunii de întâistătător a lui Petru în Biserică: Tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica mea şi puterea Celui Rău nu o va birui. Ţie îţi voi da cheile împărăţiei cerurilor: orice vei lega pe pământ va fi legat şi în ceruri, şi orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat şi în ceruri. În ceea ce-l priveşte pe Paul, el se consideră apostol, nu pentru că l-ar fi urmat pe Isus Cristos, ci pentru faptul că exact în momentul în care, din zel pentru iudaism, prigonea Biserica, Dumnezeu... a găsit de cuviinţă să mi-l descopere pe Fiul său, pentru ca eu să-l vestesc popoarelor păgâne. Această misiune, el a împlinit-o în mod eroic: Eu sunt deja oferit ca jertfă, clipa plecării mele a sosit. Am luptat lupta cea bună, am alergat şi am ajuns la ţintă... De acum nu-mi rămâne decât să primesc cununa învingătorului, pe care Domnul... mi-o va da, şi nu numai mie, ci şi tuturor acelora care aşteaptă cu dragoste arătarea lui în mărire.

Amândoi apostolii au avut conştiinţa că Domnul le-a stat mereu alături în diferitele momente critice – vezi eliberarea lui Petru din închisoare (Fap 12,1-11), ca şi mărturia lui Paul: Domnul mi-a stat alături; el m-a întărit ca să vestesc până la capăt evanghelia şi s-o audă toate popoarele păgâne (1Tim 4,17) – şi de aceea nu şi-au cruţat puterile şi nici măcar vieţile, murind amândoi cu conştiinţa datoriei împlinite.

Pentru mărturia şi exemplul lor, Dumnezeu să fie mărit în vecii vecilor.

A

Pr. Tarciziu ȘERBAN

kl Actualitatea Creștină iunie 2014

Biserica Catolică în lume

BISERICA CATOLICĂ în INDIA - partea a II a -

D

acă ar fi să vorbim despre „vocaţia mistică” a unei ţări, atunci, cu siguranţă una dintre primele candidate, cu legendara sa tradiţie de viaţă contemplativă, ar fi India. Şi tocmai pentru că este atât de importantă pentru India, aici, religia s-a găsit dintotdeauna asociată cu... politica. La fel ca într-o relaţie de „dragoste şi ură” – cum descriu psihologii unele relaţii conjugale.

Toate religiile prezente în India au suferit consecinţele acestei relaţii. Creştinismul nu a făcut excepţie, de la începuturi şi până azi. Astfel, conform tradiţiei, Sfântul Apostol Toma ar fi fost martirizat pe coasta de sud-est a Indiei, în jurul anului 72 d.C., pentru că ar fi convertit-o la creştinism pe soţia împăratului de acolo. Aproape două milenii mai târziu, în 1986, cei care au ridicat obiecţii cu privire la vizita Papei Ioan Paul al II-lea în India au fost liderii partidelor religioase, care se temeau că Sfântul Părinte vine cu intenţia ascunsă de a-i converti pe locuitori, în cea mai mare parte hinduşi şi musulmani.

Creştinismul în India – o istorie zbuciumată În India, creştinismul a ajuns în valuri succesive. Primii martori ai lui Cristos pe aceste meleaguri, spune tradiţia, au fost Sfântul Apostol Toma, care a răspândit Evanghelia pe coasta de sud-est, predicând printre iudeii de acolo (în zona oraşului Madras, actualmente Chennai), şi Sfântul Apostol Bartolomeu, care Crucea Sf. Toma a adus creştinismul pe coasta de vest (Goa şi Kerala de azi). În secolele următoare, pe când în Imperiul Roman, creştinii erau ţinta unor persecuţii sângeroase, Biserica de rit siriac răsăritean din Edessa (azi Urfa, Turcia) a jucat rolul de centru spiritual major pentru teritoriile aflate la est de Imperiul Roman, extinzându-şi influenţa până în China şi India.

După ce, în anul 313, împăratul Constantin a acordat libertate Bisericii apusene, creştinii de rit caldeu din Mesopotamia au început să fie percepuţi ca eretici, iar persecuţiile care au decurs de aici i-au determinat pe unii dintre ei să migreze în India. Acesta a fost al doilea val creştin, ajuns în India începând cu anul 345 d.C., şi care, de-a lungul timpului, a menţinut vie legătura cu Patriarhatul caldeu, izolându-se, în schimb, tot mai mult de Biserica bizantină.

După căderea Bizanţului, în 1453, drumul pe uscat către mult râvnitele bogăţii ale Orientului a fost închis. Abia în 1498, după nenumărate expediţii eşuate şi mii de vieţi Actualitatea Creștină iunie 2014

pierdute, Vasco da Gama debarcă pe coasta de sud-est a Indiei, deschizând Europei o nouă rută pentru comerţul cu mirodenii. A fost momentul celui de-al treilea val creştin care a atins India, de data aceasta fiind vorba de ritul latin.

Dornici de supremaţie în regiune, portughezii au căutat imediat să pună bazele unei ierarhii catolice, încercând să-i asimileze, prin impunerea latinităţii, pe creştinii autohtoni.

Tentativa a reuşit în parte (azi Biserica Catolică de rit latin este cea mai mare comunitate creştină din India), dar a marcat şi începutul unei triste fărâmiţări în sânul „creştinilor Sfântului Toma”, Biserica originară a Indiei.

Următorul val de creştinism a ajuns în India la începutul secolului al XVII-lea, odată cu înfiinţarea primelor colonii olandeze şi britanice. A început astfel răspândirea în teritoriul Indiei a confesiunilor protestante, mai întâi cele tradiţionale (anglicani, luterani, calvini etc.), urmate, în ultimul secol, de evantaiul denominaţiunilor neoprotestante. Istoria se repetă: influenţa confesiunilor nou-sosite, însoţite de inerentele persecuţii, a dat naştere la alte rupturi. O parte din creştinii de rit latin proveniţi din ritul siriac s-au proclamat autocefali, în timp ce creştinii de rit siriac ce nu adoptaseră catolicismul latin s-au despărţit şi ei în diverse biserici, unele de inspiraţie protestantă, altele, tradiţionalist orientale. În acest context, este semnificativ că în vizitele sale în India (1986 şi 1999), Papa Ioan Paul al II-lea s-a declarat „pelerin al păcii”, repetând stăruitor chemarea la unitate, atât de scumpă „părintelui Indiei”, Mahatma Gandhi. Şi, la un alt nivel, încă şi mai semnificativ este faptul că în ciuda tuturor avatarurilor descrise mai sus, vocaţia mistică a Indiei nu s-a pierdut în sânul comunităţilor creştine, ea continuând să aducă, neobosită, roade. Semn că, aşa cum spune un proverb, Dumnezeu scrie drept, chiar dacă rândurile sunt strâmbe.

Catolicismul în India – o istorie la fel de zbuciumată După Conciliul din Efes, pe care l-a contestat, antica Biserică indiană „a Sfântului Toma” s-a izolat tot mai mult de comunitatea primară care o generase. În liturgie a păstrat ritul caldeu, foarte vechi, de origine incertă, având ca limbă liturgică siriaca (un dialect aramaic). Abia sosirea portughezilor, la sfârşitul secolului al XV-lea, avea să iniţieze, deşi în mod imperfect, o revenire la vechea unitate.

- Biserica Catolică de rit latin

Originile Bisericii Catolice de rit latin din India coincid cu înfiinţarea de către Papa Clement al VII-lea a Diecezei de Goa în 1533, la 30 de ani de la sosirea primilor

Biserica Biserica Catolică Catolică în lume în lume navigatori portughezi. Dieceza nou înfiinţată era sufragană a Arhidiecezei de Funchal, Portugalia, iar jurisdicţia ei se extindea de la Capul Bunei Speranţe (Africa) până în China şi Japonia. În timp, din această primă dieceză, s-au înfiinţat toate celelalte dieceze latine din India de azi.

- Biserica Catolică Siro-Malabareză

În primii ani după înfiinţarea Diecezei de Goa, relaţiile cu Biserica locală (Biserica Sfântului Toma, de rit siriac oriental) au fost cordiale. Situaţia s-a deteriorat însă odată cu ridicarea diecezei latine la rang de arhidieceză, în 1537, cu obiectivul de a supune biserica autohtonă patronajului portughez. Obiectivul a fost atins în 1599, prin Sinodul din Diamper, la doi ani după moartea ultimului episcop al Bisericii Sfântului Toma, Căsătorie în rit malabarez însă progresiva latinizare a ritului autohton a creat nemulţumiri tot mai mari şi a făcut Biserica locală să se îndrepte către Patriarhia Ortodoxă a Antiohiei. În 1652, arhidiaconul Tomas Parambil a preluat conducerea creştinilor protestatari şi s-a rupt de Roma, înfiinţând Biserica Ortodoxă Malankareză şi adoptând Liturghia numită „a Sfântului Iacob” (rit siriac apusean, sau antiohian). Creştinii care rămăseseră, în schimb, fideli deciziilor sinodului din Diamper au început să se numească oficial, din acest moment, Biserica Catolică SiroMalabareză. În urma unui proces treptat de emancipare, Biserica Malabareză a fost ridicată de către Papa Ioan Paul al II-lea la rangul de Biserică Majoră, dezvoltând o ierarhie provenită din clerul local şi revenind, în Liturghie, la străvechiul său rit caldeu (siriac oriental).

- Biserica Catolică Siro-Malankareză

Această Biserică îşi are originea în grupul de creştini care, desprinzându-se la mijlocul secolului al XVII-lea, din Arhidieceza de Goa, formaseră Biserica Ortodoxă Malankareză.

Diversele tentative de reunificare cu Roma au rămas fără rezultate semnificative până în 1930, când un grup de credincioşi conduşi de episcopul Geevarghese Mar Ivanios au cerut şi au obţinut permisiunea de a intra în Biserica Catolică, formând Biserica Catolică Siro-Malankareză, cu păstrarea ritului antiohian (sau siriac apusean) pe care strămoşii lor îl adoptaseră în 1652.

Astfel, după aproape patru Procesiune în fața sanctuarului secole de zbucium, determinat marian din Kuravilangad, Kerala, ale cărei origini datează, conform mai ales de interferenţe politice, tradiției, din secolul III d.C Biserica Catolică reuşea să

reunească în sânul ei creştini indieni de rit latin, caldeu şi antiohian. Pentru o imagine mai detaliată asupra Bisericii Catolice din India, v. site-ul http://cbci.in.

Sfinţi şi Fericiţi din India

Teritoriul Indiei a fost străbătut de mulţi sfinţi şi fericiţi, între care – ca să dăm numai câteva nume – Sfântul Francisc Xaveriu şi Fericita Tereza de Calcutta. Mai puţin cunoscuţi pentru noi Fer. Tereza de Calcutta și Sf. Ioan Paul al-II-lea sunt sfinţii autohtoni de rit malabrez: Sf. Alphonsa, canonizată de Papa Benedict în 2008, Sfântul Kuriakose Elias Chavara (1805-1871, preot carmelitan) şi Sfânta Euphrasia Eluvathingal (1877-1952, călugăriţă carmelitană), a căror canonizare a fost aprobată de Papa Francisc la 3 aprilie 2014.

Capela Sfintei Alphonsa, Bharananganam

Despre Sfânta Alphonsa (1910-1946), clarisă, renumită pentru multele vindecări obţinute prin mijlocirea ei, episcopul locului, P.S. Sebastian Valopilly, povestea următorul fapt: „Mă aflam într-o zi într-un sătuc din Wayanad, când am văzut un băiat care umbla cu oarecare dificultate, sprijinindu-se într-un băţ. Când s-a apropiat, am observat că ambele picioare îi erau întoarse cu tălpile în sus. Aveam un teanc de iconiţe cu Sora Alphonsa în buzunar, aşa că am scos una şi i-am dat-o, îndemnându-l să se roage pentru vindecare. Băiatul, care era isteţ pentru vârsta lui, mi-a răspuns: «Dar eu sunt musulman, şi apoi – aşa m-am născut». I-am spus atunci că Dumnezeu este puternic, îndemnându-l din nou să se roage. Câteva luni mai târziu, un băiat însoţit de un domn s-a prezentat la uşa noastră. Întâi nu l-am recunoscut, dar curând am aflat că era băiatul musulman, împreună cu tatăl său: veniseră sămi spună că picioarele i se vindecaseră după ce se rugase la Sora Alphonsa”. Băiatul se rugase mai întâi singur şi unul dintre picioare îi revenise la normal; atunci, a început să se roage întreaga familie şi i s-a îndreptat şi al doilea picior.

Liana GEHL Actualitatea Creștină iunie 2014

Universul familiei

n o i s i v E u ro

,

?

încotro Europa

M

ai mult ca niciodată, Eurovision-ul din 2014 a fost pus sub semnul „open mind”, în traducere „minte deschisă”, ceea ce pare a fi o stare de spirit la înălțimea vremurilor actuale. Dacă scopul iniţial al concursului era de a promova arta muzicală ca mijloc de apropiere dintre națiunile Europei, încetul cu încetul, artei i s-a alăturat divertismentul, iar pasul ulterior a fost ca divertismentul să ia întâietate asupra artei. Așa se face că Eurovision-ul este în zilele noastre mai degrabă o scenă de agregare şi mai puţin de socializare. Mai mult chiar, într-o lume în care divertisment este egal cu hrană, arta riscă să devină un pur ambalaj la bunul plac. Astfel s-a ajuns la trădarea intuiţiei originare a concursului. Derapajul este cu atât mai usturător dacă ne gândim că teme universale care duc la apropierea dintre oameni şi naţiuni, cum ar fi demnitate, libertate, adevăr, pace, dar şi teme ca egalitate, nediscriminare, drepturi ale omului, au fost puse în slujba unei viziuni trunchiate despre om. S-a mers până într-acolo încât se vorbeşte despre omul neutru. Căci tocmai o astfel de viziune promovează Tom Neuwirth, „băiatul foarte leneş când este acasă” - aşa cum a declarat jurnaliştilor - câştigătorul primului loc anul acesta.

Ne-am putea întreba: şi ce dacă un bărbat s-a travestit în femeie? Nu a făcut-o oare în numele libertăţii de expresie? În plus, l-au ales telespectatorii într-un mod democratic?

O bună parte dintre cei care au intervenit pe reţelele de socializare au dezaprobat „felul” de a se prezenta al competitorului austriac, caracterizându-l urât, chiar luciferic. Mulţi părinţi s-au simţit în dificultatea de a nu şti să dea o explicaţie copiilor. La polul opus acestor păreri este numărul de puncte, 8, al treilea ca importanţă, acordate de telespectatorii din România concurentului austriac. Asta ne face să ne gândim dacă nu cumva „open mind” a atins inima, mintea sau conştiinţa unei părţi semnificative a românilor? În numele lărgirii drepturilor omului, s-a relansat teza identităţii de gen în numele principiului nediscriminării.

De aici apelul la neutralitate cu consecinţa abolirii diferenţei sexuale. Clar că temelia acestei filozofii este cea de tip eliberator: scăparea din chingile normelor şi limitelor specifice naturii umane, atât cele externe ego-ului, cât şi cele de ordin biologic. Mai pe şleau: nu contează că sunt bărbat/femeie, am dreptul să mă port cum vreau şi să mă simt ce vreau şi trebuie să fiu tolerat(ă) aşa cum sunt.

Actualitatea Creștină iunie 2014

În plus, exhibarea slăbiciunilor e parte din procesul de eliberare. Iar pentru a justifica atitudini şi sentimente, se merge până la punctul de a perverti conceptele de feminin şi masculin. Iată de ce identitatea de gen este ambiguă, de-a dreptul nocivă. Şi, ca să spunem lucrurilor pe nume, apariţia lui Tom Neuwirth pe scena Eurovision-ului este o cale de a pune arta în slujba ciuntirii şi a caricaturizării omului. Sper să fiţi de acord cu afirmația că adevărata artă promovează omul frumos. În linie cu buna-cuviință, care este o virtute umană de bază, omul frumos este omul de bun-simţ, plin de pudoare, respectuos faţă de diferenţa sexuală şi faţă de alteritate.

Diferenţa sexuală este constitutivă eu-lui. E atât de originară, că suprimarea sa duce la denaturare şi rătăcire.

Interesant cum „divertisment”, din punct de vedere etimologic, derivă de la di-vertere, „a duce în altă parte, undeva aiurea”, ori - mai pe româneşte – „a se suci”. Dacă „open mind” înseamnă sucirea minţii, rezultă că omul nu mai este ceea ce ar trebui să fie. Din acest motiv, este nevoie de cum-vertere, adică de a se converti. Dumnezeu, în planul său „l-a creat pe om după chipul său, bărbat şi femeie i-a creat” (Gen 1,27). Acelaşi plan îi conferă omului capacitatea de a fi educat şi de a-şi înţelege condiţia de bărbat ori de femeie, nu de a fi şi una şi alta, nici de a fi neutru faţă de ambele. Diferenţa este punctul de plecare pentru a ajunge la plinătatea care se află în Dumnezeul Unic şi Întreit.

Prin credinţă, cunoaştem tainicul fapt că la originea a toate există un Eu, Dumnezeu Tatăl, care dăruieşte propria sa fiinţă altuia, anume Fiului, care, primind întrutotul acest dar şi restituindu-l, este născut. Între Tatăl şi Fiul, reciprocitatea e atât de desăvârşită, că rodul acestei relaţii este însuşi Dumnezeu în persoana Duhului Sfânt. În această lumină, se înţelege de ce cultura care refuză învăţătura despre adevărul Preasfintei Treimi nu mai reuşește să vadă în mod adecvat realitatea umană. Eurovision-ul ne-a oferit o mostră, un „încotro” în actuala cultură europeană.

Odată cu pierderea credinţei vii în Isus Cristos, cultura pierde semnificaţia vitală a Preasfintei Treimi. Prin urmare, greutatea de a gândi diferenţa, inclusiv diferenţa sexuală, ceea ce duce la o cultură tot mai androgină, la omologare, şi de fapt, la pierderea identităţii, la rătăcire.

Pr. Fabian MĂRIUŢ

Universul familiei

Din potirul binecuvântat…

„D

oamne, fie ca trăind să mă împărtăşesc din Viaţa Copoului din Iaşi devenise o Via conciliationis, iar stadionul Ta! şi murind să mă împărtăşesc din moartea Ta” municipal care s-a umplut de marea colorată a pelerinilor spune Fericitul Vladimir într-un gând. Cuvintele sale adunaţi din toată ţara, o replică a Pieţei Sfântul Petru. El, ne poartă în inima Sfintei Liturghii, când imediat după episcopul care nu a fost de acord să se dezică de legătura sa Prefacere, preotul aclamă „Misterul credinţei!”, iar noi, cu succesorul lui Petru, convoca peste timp credincioşii la credincioşii, răspundem „Moartea ta o vestim, Doamne, şi Sfânta Liturghie, într-un gest de unitate şi fidelitate faţă de învierea ta o mărturisim, până când vei succesorul apostolului Petru. Noi, cei veni!”. De celebrarea Sfintei Liturghii peste o mie de pelerini din Arhidieceză, ÎPS Ioan Robu celebrând cu potirul se leagă cele mai tainice, profunde şi alături de preoţii şi episcopii noştri, am Fericitului Vladimir Ghika, pe care Monseniorul Ghika l-a primit în intense momente din viaţa noastră. trăit bucuria de a-i oferi Domnului ziua hirotonirii lui preoțești Momente de har ca Ia Împărtăşania, recunoştinţa şi mulţumirea pentru Mirul, Căsătoria noastră, a copiilor Anton, preotul şi episcopul, care a noştri, a finilor noştri, a nepoţilor slujit pe plaiurile valahe şi moldave. La noştri. De Sfânta Liturghie se leagă predică, Eminența sa, Cardinal Angelo buna organizare a zilelor, Duminica Amato, a mărturisit admiraţia sa faţă fiind sfârșitul şi începutul săptămânii, de „acest excepţional episcop” pe care în Jertfa Sfintei Liturghii adunânduPapa Francisc îl numeşte „păstor plin se truda şi bucuria întregii săptămâni de zel, apostol al adoraţiei euharistice care a trecut, dar şi speranţa pentru cea şi mărturisitor eroic al comuniunii cu care vine. Ne place mult rugăciunea Sfântul Scaun al lui Petru”. luată din Didascalia apostolilor – o Din predică se mai desprind două operă a creştinilor din veacul al IIatribute ale Fericitului Anton: blând lea: „Precum grăunţele de grâu au şi curajos. Ca preot, şi-a manifestat fost risipite pe câmpii, iar boabele de curajul în susţinerea cu orice preţ a struguri pe dealuri, şi fiind ele adunate, Bisericii Catolice de ambele rituri. s-a făcut din ele o singură pâine şi un Părintele Anton Moisin relatează singur vin, care au fost aduse înaintea ta, Părinte ceresc, tot cum, după suprimarea Bisericii române unite cu Roma de astfel ne rugăm să aduni Biserica ta din toate colţurile lumii către regimul comunist, la data de 1 decembrie 1948, după şi să o faci una în credinţă şi iubire”. arestarea tuturor episcopilor greco-catolici, trei candidaţi Am retrăit acest simţământ de unitate cu ocazia primei ai Bisericii unite i-au cerut Arhiepiscopului Alexandru aniversări în calendar a Fericitului Vladimir, la data de Cisar să fie hirotoniţi în clandestinitate. O cerere care l-a 16 mai. Înainte de ne da binecuvântarea finală cu relicva prins nepregătit. Unul dintre candidaţi, Octavian Moisin, Fericitului Vladimir Ghika, Excelenţa Sa Ioan Robu a care avea să fie primul hirotonit între ei, relatează că la ținut să specifice că Sfânta Liturghie a fost celebrată cu acea discuţie era prezent şi Episcopul Anton Durcovici potirul Fericitului, care i-a fost dăruit de ziua hirotonirii care, sesizând deruta Episcopului Cisar, a spus: „Acum sale preoțești, 7 octombrie 1923. „Este o legătură în plus trebuie hirotoniţi!” Primind acest impuls a acceptat. Pe 8 pe care o avem cu Monseniorul, prin prezența lui Cristos în decembrie 1948, Octavian Moisin, Liviu Chifor şi Gheorghe Euharistie, pe care Fericitul Vladimir Ghika a celebrat-o, a Guţiu, din partea Bisericii Unite, şi Victor Iacobec, Vittorio predicat-o și a mărturisit-o în viață și în moarte”.

Blasutti, Ioan Dragomirescu şi Ioan Cervenco, din partea Atunci ne-am gândit că acest potir în care s-a pus Arhidiecezei de Bucureşti, erau consacraţi preoţi. Astfel, vinul provenit din rodul trudei sale preoţeşti şi al muncii Episcopul Durovici a dat din curajul său Episcopului Cisar, oamenilor pe care i-a slujit, împreună cu intenţiile de iar acesta, la rândul său, preoţilor nou sfinţiţi. rugăciune ale atâtora şi atâtora care au luat parte la Jertfa În calitate de familii, de credincioşi, ne rugăm ca preoţii Sfintei Liturghii celebrate de Monsenior, este martorul noştri, ridicând potirul la Sfânta Liturghie, să aibă curajul tăcut al preoţiei sale. de a mărturisi credinţa asemenea martirilor noştri, Fericiţii Privind la acest martor tăcut, la potir, cu gândul că în Vladimir Ghika şi Anton Durcovici, care au trăit şi au curând aveam să ne îndreptăm către Iaşi, mintea ne-a fugit murit în Cristos. Un gând special de rugăciune pentru îndată la cana în care Anton Durcovici a celebrat Sfânta diaconii Ciprian Matei şi Daniel Ioniţă care vineri, 27 iunie, Liturghie în închisoare. Acolo nu avea potir, nu avea altar, vor primi taina sfintei preoţii în Catedrala Sfântul Iosif, nu avea cărţile liturgice, însă avea o memorie vie şi, mai în acelaşi loc în care Anton Durcovici primea, la 5 aprilie ales, îşi păstrase intact zelul de păstor care se roagă pentru 1947, consacrarea episcopală. turma sa. În dimineaţa zile de 17 mai, drumul care taie dealul Asociaţia Familiilor Catolice „Vladimir Ghika” Actualitatea Creștină iunie 2014

Suflet tânăr

Gândul meu pentru TINERI Dragă prietene, căutător de Dumnezeu, În Mesajul Sfântului Părinte Papa Francisc pentru cea de-a 51-a Zi Mondială de Rugăciune pentru Vocaţii (11 mai 2014), am găsit un citat pe care Sfântul Părinte Papa l-a mai folosit într-o Omilie la Liturghia pentru cei care urmau să primească Sacramentul Mirului în 2013: „Noi, creştinii, nu suntem aleşi de Domnul pentru lucruşoare mici, mergeţi mereu mai departe, spre lucrurile mari. Jucaţi viaţa pentru idealuri mari!” Iar în Mesajul Papei Francisc pentru Ziua Mondială a Tineretului din acest an, întâlnim același îndemn: „Spuneţi-mi: voi aspiraţi cu adevărat la fericire? Într-un timp în care suntem atraşi constant de atâtea iluzii de fericire, riscăm să fim mulţumiţi cu puţin, să gândim „mic” despre viaţă. Aspiraţi, în schimb, la lucruri mari!

Lărgiţi inimile voastre!”

Firește, în fața acestor provocări lansate de Sfântul Părinte Papa Francisc, ne punem și noi întrebări: Ce înseamnă a gândi „mic” despre viață? Ce înseamnă a fi mulțumiți cu

puțin? Ce înseamnă a aspira la lucruri mari? Ce înseamnă a lărgi inimile? Ce înseamnă a juca viața pentru idealuri mari?

Acum, dacă ne oprim o clipă din „graba zilelor noastre” și facem puțină tăcere și ordine în interiorul nostru, vom găsi unele răspunsuri! Însă tinerii din Arhidieceza de București, cu ocazia Întâlnirii Diecezane din perioada 10-13 iulie 2014, de la Popești Leordeni, vor avea ocazia să descopere, să aprofundeze și să mediteze adevăratele răspunsuri la întrebările de mai sus cu ajutorul episcopilor și preoților din Arhidieceza noastră. Întâlnirea Diecezană a Tinerilor, din vara aceasta, este un eveniment care îi cheamă pe tineri să facă cu adevărat o experiență nouă de credință și de viață, gândindu-ne doar la faptul că sute de tineri vor fi găzduiți de către o comunitate…, sute de tineri vor fi împreună la un program…, sute de tineri vor face sărbătoare…, sute de tineri sunt în căutarea lui Dumnezeu…, sute de tineri vor să trăiască „altfel”! Vino și tu pentru a face o experiență nouă de credință și de viață!

Pr. Daniel BULAI

Scopul Întâlnirii Diecezane a Tinerilor Catolici 10 - 13 iulie 2014

L

a începutul fiecărui drum, destinația este scopul care ne ține neobosiți pe tot parcursul călătoriei. Atunci când știm exact unde vrem să ajungem, cu siguranță nu vom lăsa nimic să ne copleșească sau să ne oprească. Entuziasmul ne va îmbărbăta sufletul obosit, eliberându-l de orice povară ce l-ar putea îngreuna.

Planurile organizatorice legate de Întâlnirea Diecezană a Tinerilor Catolici (IDTC) sunt în plină desfășurare. Afișe, programe, postări, sigle, cazare…Toate detaliile vor fi puse la punct în cel mai scurt timp. Și totuși, oricât de mult ne-am strădui, un punct important se va sustrage acestei organizări. Scopul cu care fiecare tânăr va veni la acest eveniment. Întâlnirea Diecezană a Tinerilor Catolici revine în viețile noastre după o lungă perioadă de timp și poate reprezenta un nou început, o reîmprospătare sufletească, dar doar dacă noi ne dorim cu ardoare acest lucru. Tendința noastră de a banaliza lucrurile importante nu ar trebui să triumfe și de această dată. Trebuie să fim încrezători, deschiși unei schimbări pe care numai noi o putem controla.

Prezentul este o certitudine în mod paradoxal plină de îndoieli, de întrebări sau de suspiciuni. Viitorul, deși incert, este singurul controlabil. În fiecare zi, fiecare decizie pe care Actualitatea Creștină iunie 2014

o luăm, fiecare drum pe care îl alegem, nu face decât să mai contureze o porțiune de viață. Prin urmare, asumându-ne responsabilitatea propriului prezent, avem șansa unui viitor admirabil.

IDTC este o șansă. O șansă de a face, de a alege, de a concretiza. Vrem ca această experiență să marcheze o schimbare în viața noastră, să fie un punct de sprijin al credinței fiecăruia. Numai avându-l pe Isus în mijlocul nostru și oferindu-i mereu primul loc în viața noastră vom reuși să înțelegem tainele propriului destin, numai cu El alături vom putea face imposibilul să devină realitate.

Roxana MARIN