Actualitatea Creștină, nr. 4/2014

Păstorul Arhidiecezei

Învierea Domnului, 2014 Iubiți frați și surori, preacucernici părinți și persoane consacrate,

S

fânta Evanghelie proclamată în noaptea de Paști ne arată cum Maria Magdalena și cealaltă Marie au mers să vadă mormântul. „Și iată a venit un cutremur mare: Îngerul Domnului a coborât din cer, a venit și a rostogolit piatra, apoi s-a așezat pe ea. Înfățișarea lui era ca fulgerul, iar haina lui era albă ca zăpada. La vederea lui, paznicii s-au cutremurat de frică și au rămas ca morți. Dar îngerul a spus femeilor: «Voi nu vă temeți! Știu că îl căutați pe Isus cel răstignit. Nu este aici, căci a înviat, după cum a zis. Veniți și vedeți locul unde a zăcut»” (Mt 28, 2-6). Prin aceste cuvinte, Evanghelistul Matei pune relatarea Învierii lui Isus în contextul noutății creștine, preluând însă din Vechiul Testament elementele care însoțesc intervențiile lui Dumnezeu, cum sunt: apariția îngerului, cutremurul, fulgerul și albul imaculat al hainei.

Merită o atenție deosebită mărturia femeilor, mărturie care dă o garanție deosebită evenimentului extraordinar al Învierii, din moment ce ele, femeile, conform dreptului antic și ebraic, nu erau apte să fie martori. De asemenea, trimiterea în „Galileea” este fără îndoială foarte importantă: prin ea se arătă faptul că Cel Înviat este același Isus care a vorbit și a trăit cu ucenicii săi înainte de a muri și nu există vreo diferență între Isus cel cunoscut de istorie și Isus care a înviat și care a devenit „Domnul” sau „Stăpânul” istoriei, al Bisericii și al lumii.

Potrivnicii lui Isus care l-au dus la moarte au sigilat piatra mormântului, au pus și pază acolo, crezând că în felul acesta se termină cu totul cazul celui care îi tulbura cu învățăturile și cu minunile sale. Măsurile luate însă nu țin multă vreme, căci cutremurul din ora morții lui Isus se repetă în zorii primei zile a săptămânii. Femeile evlavioase au în fața lor urmările acelui cutremur și privind îl văd pe Îngerul Domnului stând așezat pe piatra care închidea mormântul, piatra sigilată, privită ca semn al victoriei morții; însă ele descoperă semnul atotputerniciei lui Dumnezeu: „Nu este aici, căci a înviat după cum a zis”. Acest adevăr descoperit de Tatăl ceresc prin vocea îngerului a ajuns până la noi, cei de astăzi, care, iată, ne adunăm să cinstim Sărbătoarea Învierii, cea mai mare sărbătoare creștină. Catehismul Bisericii Catolice ne spune că „Învierea lui Isus este adevărul culminant al credinței noastre în Cristos, crezut şi trăit ca adevăr central de cea dintâi comunitate creştină, transmis ca adevăr fundamental de Tradiţie, stabilit de documentele Noului Testament, predicat ca parte esenţială a Misterului Pascal împreună cu Crucea: Cristos a înviat din morţi, / Cu moartea pe moarte călcând; / Şi celor din

morminte / Viaţă dăruindu-le. Misterul Învierii lui Cristos este un eveniment real care a avut manifestări constatate istoric aşa cum atestă Noul Testament. Sfântul Paul le scrie deja corintenilor, către anul 56: «V-am transmis, înainte de toate, ceea ce am primit şi eu: că Cristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi; că a fost îngropat şi a înviat a treia zi, după Scripturi; şi că s-a arătat lui Chefa, apoi celor Doisprezece» (1Cor 15,3-4). Apostolul vorbeşte aici despre tradiţia vie a Învierii pe care o primise după convertirea sa la porţile Damascului. «Pentru ce-l căutaţi pe Cel Viu între cei morţi? Nu este aici, ci a înviat» (Lc 24, 5-6). În cadrul evenimentelor Paştelui, mormântul gol este primul element întâlnit. Acesta nu este o dovadă directă în sine. Lipsa trupului lui Cristos din mormânt ar putea fi explicată şi altfel. Cu toate acestea, mormântul gol a constituit un semn esenţial pentru toţi. Descoperirea lui de către ucenici a fost primul pas spre recunoaşterea faptului însuşi al Învierii.

Este cazul femeilor sfinte mai întâi, apoi al lui Petru.

«Ucenicul pe care-l iubea Isus» (In 20,2) afirmă că, intrând în mormântul gol şi descoperind «fâşiile de pânză jos» (In 20,6), «a văzut şi a crezut» (In 20,8). Aceasta presupune că el a constatat, după starea în care se afla mormântul gol, că lipsa trupului lui Isus nu putea fi o lucrare omenească şi că Isus nu revenise pur şi simplu la o viaţă pământească, aşa cum se întâmplase cu Lazăr. Maria Magdalena şi femeile sfinte, care veneau ca să isprăvească îmbălsămarea trupului lui Isus, îngropat în grabă în seara Vinerii Sfinte din cauza venirii sabatului, au fost cele dintâi care l-au întâlnit pe Cel înviat. Aşadar, femeile au fost primele mesagere ale Învierii lui Cristos pentru apostolii înşişi (cf. Lc 24, 9-10) (...) Învierea lui Cristos - şi însuşi Cristos înviat - este principiu şi izvor al învierii noastre viitoare: «Cristos a înviat din morţi, pârga celor adormiţi. (...) Căci, precum toţi mor în Adam, tot astfel toţi vor fi înviaţi în Cristos» (1Cor 15,2022). În aşteptarea acestei împliniri, Isus cel înviat trăieşte în inima credincioşilor săi. În El creştinii «gustă puterile veacului viitor» (Evr 6, 5) şi viaţa lor este atrasă de Cristos în sânul vieţii dumnezeieşti, «ca aceia care trăiesc să nu mai trăiască pentru sine, ci pentru Acela care a murit şi a înviat pentru ei» (2Cor 5, 15)”. Învățătura Catehismului este cu adevărat Crezul nostru despre Învierea pe care o sărbătorim și o mărturisim împreună cu întreaga Biserică Catolică, iar anul acesta, slavă Domnului, o sărbătorim în același timp și cu Bisericile Ortodoxe.

Asemenea Apostolilor, și noi, cei de astăzi, suntem vestitori ai Învierii și transmitem celor din timpul nostru și celor care vor veni după noi această convingere care străbate ființa noastră: Isus este Cel Viu, Isus este Domnul Actualitatea Creștină aprilie 2014

Magisteriu și Mântuitorul nostru, Calea, Adevărul și Viața noastră.

Mărturia noastră nu stă doar în cuvinte și în bucuria sărbătorii anuale a Paștelui, ci în întreaga noastră viață care a fost pusă în Cristos Cel pururi Viu și prezent în noi și în Biserică, învățând și luminând pe toți cu învățătura sa și hrănindu-ne cu Trupul și Sângele său, în Sfânta Împărtășanie.

Împreună cu Episcopul auxiliar Cornel Damian vă dorim Sărbători fericite și vă salutăm spunându-vă „Cristos a înviat!”. ÎPS Ioan ROBU Arhiepiscop Mitropolit de București

Din alocuțiunile Sfântului Părinte Preoții prelungesc în timp prezenţa lui Isus

S

unt două Sacramente care corespund la două vocaţii specifice: este vorba despre Preoţie şi despre Căsătorie.

Ele constituie două mari căi prin care creştinul poate să facă din propria viaţă un dar de iubire, după exemplul şi în numele lui Cristos şi astfel să coopereze la edificarea Bisericii.

Preoţia, ritmată în cele trei grade: episcopat, prezbiterat şi diaconat, este Sacramentul care abilitează la exercitarea slujirii, încredinţată de Domnul Isus apostolilor, de a paşte turma Sa, în puterea Duhului Său şi după inima Sa. A paşte turma lui Isus nu cu puterea forţei umane sau cu propria putere, ci aceea a Duhului şi după inima sa, inima lui Isus care este o inimă de iubire. Preotul, Episcopul, diaconul trebuie să pască turma Domnului cu iubire. Dacă nu face aceasta cu iubire, nu slujeşte. Şi în acest sens, slujitorii care sunt aleşi şi consacraţi pentru această slujire prelungesc în timp prezenţa lui Isus, dacă fac aceasta cu puterea Duhului Sfânt în numele lui Dumnezeu şi cu iubire.

1. Un prim aspect. Cei care sunt hirotoniţi sunt puşi în fruntea comunităţii. Sunt „în frunte”, da, însă pentru Isus înseamnă a pune propria autoritate în slujire, aşa cum El însuşi a arătat şi i-a învăţat pe discipoli cu aceste cuvinte: „Ştiţi că cei care conduc neamurile le domină şi cei mari îşi fac simţită puterea asupra lor. Între voi să nu fie aşa.

Dimpotrivă, cine vrea să devină mare între voi să fie sclavul vostru şi cine vrea să fie primul între voi să fie servitorul vostru, aşa cum Fiul Omului nu a venit ca să fie slujit, ci ca să slujească şi să îşi dea viaţa ca răscumpărare pentru mulţi” (Mt 20,25-28, Mc 10,42-45). Un Episcop care nu este în slujba comunităţii nu face bine; un preot, care nu este în slujba comunităţii sale nu face bine, greşeşte.

2. O altă caracteristică ce derivă tot din această unire sacramentală cu Cristos este iubirea pasionată faţă de Biserică. Să ne gândim la acel text din Scrisoarea către Efeseni în care Sfântul Paul spune că Cristos „a iubit Biserica şi s-a dat pe Sine pentru ea pentru a o sfinţi, purificând-o prin baia apei în cuvânt, ca să şi-o prezinte sieşi ca o Biserică glorioasă, fără să aibă vreo pată sau rid sau ceva asemănător” (5,25-27). În virtutea Preoţiei, slujitorul se Actualitatea Creștină aprilie 2014

dedică în întregime pe sine însuşi propriei comunităţi şi o iubeşte cu toată inima: este familia sa. Episcopul, preotul iubesc Biserica în comunitatea lor, o iubesc puternic. Cum? Aşa cum Cristos iubeşte Biserica. Acelaşi lucru îl va spune Sfântul Paul despre căsătorie: soţul îşi iubeşte soţia aşa cum Cristos iubeşte Biserica. Este un mare mister de iubire: acesta al slujirii şi acela al căsătoriei, două Sacramente care sunt drumul pe care persoanele merg în mod obişnuit la Domnul.

3. Un ultim aspect. Apostolul Paul recomandă discipolului său, Timotei, să nu neglijeze, ba chiar să reînsufleţească mereu darul care este în el. Darul care i-a fost dat prin impunerea mâinilor (cf. 1Tim 4,14; 2Tim 1,6).

Când nu se alimentează slujirea – slujirea Episcopului, slujirea preotului – cu rugăciune, cu ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu şi cu celebrarea zilnică a Euharistiei şi chiar cu o frecventare a Sacramentului Pocăinţei, se ajunge în mod inevitabil să se piardă din vedere sensul autentic al propriei slujiri şi bucuria care derivă dintr-o profundă comuniune cu Isus.

4. Episcopul care nu se roagă, Episcopul care nu ascultă Cuvântul lui Dumnezeu, care nu celebrează în fiecare zi, care nu merge să se spovedească în mod obişnuit, şi preotul însuşi care nu face aceste lucruri, cu timpul pierd unirea cu Isus şi ei devin o mediocritate care nu face bine Bisericii.

Pentru aceasta, trebuie să îi ajutăm pe Episcopi, pe preoţi să se roage, să asculte Cuvântul lui Dumnezeu care este hrana zilnică, să celebreze în fiecare zi Euharistia şi să meargă să se spovedească în mod obişnuit. Şi acest lucru este atât de important pentru că se referă tocmai la sfinţirea chiar a Episcopilor şi a preoţilor.

5. Aş vrea să închei cu un lucru care îmi vine în minte: ce trebuie făcut pentru a deveni preot? Unde se vând admiterile la preoţie? Nu, nu se vând. Acesta este o iniţiativă pe care o ia Domnul. Domnul cheamă. Aveţi grijă de această invitaţie şi rugaţi-vă pentru ca acest lucru să crească şi să dea rod în toată Biserica!

(Audiența generală, miercuri, 26 martie)

Actualitate

CATHEDRAL PLAZA, tot mai aproape de începerea dezmembrării Sentința privind demolarea a rezistat atacului la care a fost supusă de Primarul General (Comunicat de presă din 6 martie 2014)

T

ribunalul Dâmbovița a respins prin încheierea din 24.01.2014 şi hotărârea nr. 288/2014 două cereri formulate de Primarul Municipiului București, una de suspendare și alta de anulare a sentinței civile nr. 2520/2012, pronunțată anterior de acelaşi tribunal, prin care a fost dispusă desființarea clădirii ilegale Cathedral Plaza și aducerea terenului la forma anterioară construirii. „Căile de atac exercitate de Primarul General au fost în mod vădit inspirate de încercările confuze și disperate ale proprietarilor autointitulatei Cathedral Plaza. Se pare că prin această strategie, Millennium Building Development (MBD) și-a transferat influența și mijloacele de atac în sfera unei instituții publice care, într-un stat de drept, ar trebui să apere Catedrala Sf. Iosif și nu clădirea ilegală de lângă aceasta”, a declarat ÎPS Ioan Robu, Arhiepiscop Mitropolit de București.

Legătura dintre primărie și dezvoltator este relevantă.

O mare casă de avocatură, care a reprezentat (fără succes, e adevărat) firma MBD timp de mai mulți ani (probabil o mai face încă), îl reprezintă acum pe Primarul General în încercarea de a salva clădirea ilegală. Forma cererilor acestei case de avocatură în favoarea Primăriei Generale este evident asemănătoare cu cele anterioare în favoarea MBD. Oare Consiliul General al Municipiului București știe de această dublă reprezentare? Este, oare, de acord ca din

bugetul Primăriei Capitalei să se cheltuiască sume de bani în acest scop care desfigurează, în mod vădit, imaginea unei autorități publice? Baroul București are în vedere să se autosesizeze asupra unei eventuale incompatibilități și a încălcării legii avocaților și a Statutului profesiei?

Sub pretextul protejării Catedralei și al costurilor ridicate pentru dezmembrarea clădirii ilegale, primarul Oprescu încearcă să împiedice executarea unei hotărâri judecătorești de demolare și chiar să se eschiveze total de la această obligație. Acesta prezintă rapoarte de evaluare îndoielnice, realizate de înseşi firmele care au construit Cathedral Plaza, și refuză punerea în executare a obligației de desființare a construcției.

Care sunt costurile desființării Cathedral Plaza? Conform unor estimări independente acestea nu ajung nici la o treime din cifrele vehiculate de Primarul General însă, oricare ar fi acestea, într-un stat de drept, ele sunt mult mai mici decât costurile de a apăra ilegalitățile comise și rezultatul fraudulos al acestora.

Am spus și credem cu tărie că nimeni nu este mai presus de lege şi că autointitulata Cathedral Plaza are zilele numărate!

Biroul de presă Pr. Francisc DOBOȘ Purtător de cuvânt 0755 065069

Programul Sfintelor Liturghii din noaptea de Paşti în parohiile din Bucureşti 19 aprilie 2014 Catedrala Sfântul Iosif: - ora 23.00

Adormirea Maicii Domnului (Drumul Taberei):

Sancta Maria Gratiarum (Bărăţia):

Sfântul Anton (Colentina):

Sacré Coeur (Biserica Franceză)

Sfântul Francisc de Assisi (Militari):

- ora 20.00

- ora 18.00, în limba engleză - ora 20.00, în limba franceză - ora 22.00, în limba română

Preasfântul Mântuitor (Biserica Italiană):

- ora 20.00

- ora 21.00

Sfânta Elena: - ora 21.00

- ora 20.00 - ora 20.30

Sfinţii Apostoli Petru şi Paul (Băneasa): - ora 20.00

- ora 20.00, în limba română - ora 22.15, în limba italiană

Sfântul Iosif Muncitorul (Buftea):

Maica Îndurerată (Bucureştii Noi):

Fericitul Ieremia Valahul (Chitila):

- ora 20.00

Sfânta Cruce:

- ora 20.00

Sfânta Fecioară Maria Regină (Cioplea): - ora 20.00

Sfânta Tereza a Pruncului Isus: - ora 20.00

Sfânta Fecioară Maria, Regina Sfântului Rozariu (PopeştiLeordeni): - ora 20.00

- ora 20.00

Actualitatea Creștină aprilie 2014

Din viața Arhidiecezei

Dublă sărbătoare în Catedrala Sfântul Iosif

S

olemnitatea Sfântului Iosif, soțul Sfintei Fecioare Maria, celebrată în Biserica Catolică la 19 martie, a fost în acest an, ocazie de dublă sărbătoare în Catedrala Sf. Iosif din București: hramul bisericii catedrale și sărbătorirea a 46 de ani de preoție de către Nunțiul Apostolic în România, Excelența Sa Francisco-Javier Lozano. Celebrarea solemnă a avut loc în cadrul Sfintei Liturghii de la ora 18.30, prezidate de Nunțiul Apostolic, alături de care au concelebrat ÎPS Ioan Robu, Arhiepiscop Mitropolit de București, Pr. EduardMihai Coșa, secretar general al Conferinței Episcopilor Catolici din România, preoți diecezani și călugări din Arhidieceză, precum și doi preoți din partea Vicariatului greco-catolic de București. „Ziua de 19 martie 1968 este o dată care mi-a marcat întreaga viață”, a spus Excelența Sa la sfârșitul Sfintei Liturghii. Născut la Villaverde de Iscar, în Spania, în 1943, Francisco-Javier Lozano a fost hirotonit preot la 19 martie 1968, în biserica Colegiului Spaniol din Roma. În 1977, a obținut Doctoratul în Drept Canonic la Universitatea Pontificală din Lateran (Roma), implicându-se întreaga viață în diferite misiuni diplomatice ale Sfântului Scaun. La 9 iulie 1994, a fost numit Arhiepiscop titular de Penafiel și consacrat episcop la 25 iulie același an, consacrator principal fiind Cardinalul Angelo Sodano. Din decembrie 2007, este Nunțiu Apostolic în România și Republica Moldova.

„Astăzi – a adăugat Nunțiul Apostolic – doresc ca împreună cu voi, dragi frați și surori, să exprim la această Sfântă Liturghie, profunda, sincera și totala mea recunoștință lui Dumnezeu pentru chemarea de a fi slujitorul și preotul lui Cristos. Astăzi, cuvintele mele sunt de mulțumire față de Domnul, pentru că mi-a dat harul să fiu reprezentantul Sf. Părinte Papa Francisc în această nobilă și frumoasă țară, România. Această Biserică Catolică are o istorie veche și glorioasă, bogată în rituri și tradiții, valori culturale și artistice, fidelă față de Roma, iubitoare față de Isus Cristos, dar și plină de suferințe, după cum o demonstrează martirii și confesorii, victimele nevinovate ale unei ideologii atee și totalitare”.

Excelența Sa a adus apoi omagiu „Monseniorului Vladimir Ghika și tuturor episcopilor, preoților, călugărilor și laicilor angajați, care prin mărturia lor curajoasă au făcut să rodească mesajul Evangheliei în România și arată adevăratul chip al lui Isus Cristos, Domnul și Mântuitorul nostru”. La finalul celebrării, ÎPS Francisco-Javier Lozano le-a dat tuturor celor care au participat la Sfânta Liturghie Binecuvântarea Apostolică, în numele Sfântului Părinte Papa Francisc. (arcb.ro)

Chitila (Ilfov): Misiuni populare

L

a invitația părintelui paroh, Ciprian Mărtișcă, în perioada 14-16 martie, comunitatea din Chitila (Ilfov) a participat la trei zile de Misiuni populare, avându-l ca predicator pe părintele Marius Taloș, superiorul regional al Iezuiților din România. În predicile sale, Pr. Taloş, S.J. i-a îndemnat pe credincioşi să se apropie de Isus cu mai mult curaj, să apeleze mai mult la ajutorul și la iertarea Sa, oferind un exemplu de urmat, și anume Crucea. Această cale este într-adevăr singura care duce la mântuire. Nimic valoros nu poate fi dobândit fără jertfă, iar Mântuitorul însuși este pildă de urmat pentru noi toți. În acest itinerariu al vieții de credință, participanţii la misiuni au fost invitați să privească la Preasfânta Fecioară Maria, Mama Domnului nostru Isus Cristos și mama noastră, a tuturor. Ea este prima care a înțeles suferința și a fost alături de Fiul ei permanent, după cum putem vedea meditând misterele Sfântului Rozariu.

La celebrarea Jertfei Euharistice au mai participat părintele Gheorghe Cristescu, parohul comunității grecocatolice din cartierul Bucureștii-Noi, un exemplu de Actualitatea Creștină aprilie 2014

Misiuni populare în comunitatea din Chitila (Ilfov)

păstor care a suferit și ani de temniță la închisoarea de la Aiud, mărturisindu-l pe Cristos, și părintele Eusebiu Pișta OFM Conv, parohul comunității din Buftea-Crevedia și responsabil cu pastorația celor aflați în penitenciare, în cadrul Arhiepiscopiei Romano-Catolice de București.

Daniel-Marius FILIP

Din viața Arhidiecezei

Academia Durcovici, la parohia Padre Pio (Constanța)

Î

n perioada 14 -16 martie, a avut loc la Constanța, în Parohia Sfântul Pio din Pietrelcina (Padre Pio), un eveniment unic: pentru prima dată, Academia Anton Durcovici, Școala credinței, coordonată de pr. dr. Emil Moraru, și-a organizat și susținut conferințele într-o parohie din afara Bucureștiului.

Tema celor trei conferințe a fost: Prezența laicilor în Biserică, societate și cultură.

Prima conferință susținută de pr. prof. dr. Wilhelm Dancă a avut drept conținut două teme esențiale: „Cine sunt laicii?” și a doua „Ce trebuie să facă ei?” și a urmat structura scrisorii enciclice a Papei Ioan Paul al II-lea, Cristi fideles laici. A doua conferință, susținută de pr. dr. Iosif Tiba, a accentuat implicarea credincioșilor laici în viața Bisericii și în împlinirea misiunii lor în societate. Punctul central al conferinței a fost convertirea interioară proprie.

A treia conferință a fost susținută de pr. lect. dr. Emil Moraru. Aceasta a fost consacrată privirii de ansamblu asupra structurii Bisericii în Antichitate, Evul Mediu și în Epoca Modernă, trecându-se de la viziunea piramidală asupra Bisericii la cea de comuniune vizibilă și concretă.

Această conferință s-a încheiat cu citirea unei scrisori a Papei Paul al VI-lea, „Iubește-ți parohia!”. Întotdeauna, în

Academia Durcovici, la Parohia Padre Pio (Constanța)

modul lor specific, credincioșii laici pot să facă ceva pentru comunitatea lor. Este necesară umilința și preocuparea constantă de a crește în credință împreună cu ceilalți.

Credincioșii care au participat la cele trei conferințe și-au exprimat dorința ca această inițiativă să continue, arătându-și astfel interesul pentru o cunoaștere mai profundă a credinței proprii și dorința de a participa activ la viața comunității din care fac parte.

Pr. Petre BALINT

Zi de reculegere la Seminarul din Iași

Î

n seara zilei de 14 martie, părintele Daniel Bulai a călcat din nou pragul Seminarului din Iaşi pentru a ține o zi de reculegere pentru cei treisprezece seminarişti din anul IV şi cei paisprezece seminarişti din anul V. Aceștia, în data de 19 martie, în Solemnitatea Sfântului Iosif, patronul Seminarului, au fost instituiţi lectori şi respectiv, acoliţi.

Lectorii instituiţi sunt abilitaţi să proclame Cuvântul lui Dumnezeu, iar acoliţii instituiţi sunt miniştri extraordinari ai Sfintei Euharistii.

Părintele Daniel Bulai a propus spre meditare dăruirea necondiţionată. „Cine vrea să vină după mine să se lepede de sine să îşi ia crucea şi să mă urmeze”(Mt 16,24, Lc 9,23, Mc 8,34). Lepădarea de sine e grea…, dar cu ajutorul credinței, prin Euharistie, se poate ajunge la „o gândire ce concordă cu Euharistia!” Lepădarea de sine înseamnă renunţarea la vechiul eu, înseamnă să dăm jos haina „veche” de pe noi, pentru ca în noi să poată străluci chipul lui Cristos, la fel cum spune Sfântul Paul: „nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăiește în mine” Gal 2,20.

Acest lucru nu este posibil fără purtarea crucii. Crucea este o şcoală a vieţii, ne spunea părintele Daniel. Crucea alină durerea şi îmi vorbeşte despre iubire. Crucea face parte din viaţa noastră. Cu ea ne-am născut, cu ea trăim şi

Zi de reculegere la Seminarul din Iași

cu ea murim. Crucea nu este un instrument de umilinţă, ci e un izvor de viaţă nouă.

La sfârşitul zilei, seminariştii şi diaconii care ne pregătim să devenim preoţi pentru Arhidieceza de Bucureşti am avut o scurtă întâlnire cu părintele Daniel. E bine să ne susţinem şi să ne încurajăm reciproc atât în drumul de formare cât şi în munca de pastoraţie și să ne rugăm unii pentru alţii.

Vă invit şi pe dumneavoastră să vă rugaţi pentru preoţi, seminarişti şi vocaţii la Sfânta Preoţie!

Pr. diac. Ciprian MATEI Actualitatea Creștină aprilie 2014

Din viața Arhidiecezei

Sinaia: Întâlnire sacerdotală fraternă

Î

n perioada 12-14 martie, s-a desfășurat la Sinaia o întâlnire organizată de pr. Francisc Ungureanu, vicar episcopal pentru cler și vocații, la care au participat preoții hirotoniți pentru Arhidieceza de București în perioada 2008-2013. Scopul întâlnirii: timp de comuniune și împărtășire sacerdotală fraternă și observarea unor noi inițiative în vederea formării continue.

Pe parcursul celor trei zile, fiind găzduiți de pr. Anton Ghiuzan, responsabilul casei de odihnă de la Sinaia, am reușit să îmbinăm utilul cu plăcutul în vederea atingerii obiectivului întâlnirii noastre.

Utilul a fost reprezentat de discuțiile pe care le-am purtat în cursul zilei de joi când, pe parcursul câtorva întâlniri, am pus în comun din puținul experienței noastre pastorale acumulate până acum. Totodată, am încercat să prezentăm punctul personal de vedere cu privire la idealul preoțesc propriu, greutățile cu care ne confruntăm în timpul actual, importanța continuării formării umane, spirituale și intelectuale, comunicarea între preoți și colaborarea cu episcopul, pastorația vocațională, noi inițiative pastorale cu privire la dezvoltarea vieții sacerdotale etc.

Plăcutul a însemnat momentele de destindere, pe care le-am petrecut împreună, fie vizitând parohiile din decanat (Sinaia, Predeal, Ploiești), fie urcând pe munte.

La întâlnire au participat preoții: Petru Medveș (Parohia Catedralei Sf. Iosif, București), Bordeuș Florin-Ciprian (Parohia Sf. Anton de Padova, Constanța), Claudiu Vacaru (Parohia din Pitești), Maricel-Gheorghiță Bulai

Întâlnire sacerdotală fraternă

(Parohia din Brăila), Crișmaru Liviu (Parohia Sf. Tereza, București) Răileanu Mircea-Ioan (Parohia Catedralei Sf. Iosif, București), Vasile-Lucian Ianuș (Parohia din Popești Leordeni), Andrei Dumitrescu (Parohia Cristos, Rege, Ploiești), Gabriel Anghel (Parohia Catedralei Sf. Iosif, București), Șchiopu Iulian-Marian (Parohia Sf. Cruce, București), Herciu Aurelian (Parohia Toți sfinții, Craiova), Marian Blaj (Parohia Sf. Fecioară Maria, Regină, București).

Unul din obiectivele stabilite pentru viitor a fost acela de a se repeta această experiență, chiar cu alte serii de preoți, pentru a îmbunătăți acea formare continuă care nu trebuie să se oprească la terminarea ciclului de studii seminariale. Îi mulțumim lui Dumnezeu, organizatorilor și binefăcătorilor pentru că au făcut posibil acest moment de comuniune sacerdotală și sperăm ca el să aducă, în timp, roadele dorite.

Pr. Marian BLAJ

Noi membri în Fraternitatea Sfânta Elisabeta

P

e 8 martie, franciscanii seculari din București au participat la ritualul de admitere la noviciat a 4 persoane: Consuela-Florentina Vlăduţescu, Daniela-Mariana Roman, Maria Herdeș si Lucia Sîrghi. Noii membri se vor pregăti în anul de formare sub îndrumarea părintelui Anton Roca, asistentul spiritual al Fraternității Sfânta Elisabeta, din București, pentru a putea răspunde la întrebarea: „Sunt gata să îmbrăţişez carisma franciscanului secular: de la viaţă la Evanghelie şi de la Evanghelie la viaţă?”.

Alături de cei 7 fraţi şi surori care în 2013 au început anul de formare în cadrul comunităţii franciscanilor terțiari, noii membri vor fi însoţiţi de rugăciunea Fraternităţii şi de speranța că anul 2014 va însemna o regăsire a valorilor franciscane „pierdute” de această lume. La aceasta ajută, desigur, şi participarea la întâlnirea lunară a franciscanilor seculari, care are loc în a doua sâmbătă din lună, la Catedrala Sfântul Iosif, la ora 10,00, în capela de la subsolul Catedralei.

Cu această ocazie, îi invităm pe cei care doresc să-l întâlnească pe Domnul prin participarea la Sfânta Liturghie şi să se alăture unui program de rugăciune și mărturii.

Actualitatea Creștină aprilie 2014

Noi membri în Fraternitatea Sfânta Elisabeta

Chiar dacă nu este alcătuită dintr-un număr mare de membri, Fraternitatea Sfânta Elisabeta din București încearcă să răspundă cu simplitate cerinţei unei vieţi de spiritualitate franciscană, una dintre ocazii fiind organizarea și în acest an, în perioada 9 -11 mai, a exerciţiilor spirituale ce vor avea ca temă principală Exortaţia Apostolică a Papei Francisc Evangelii gaudium.

Sr. Anca VASILIU Ministra Fraternităţii

Din viața Arhidiecezei

Vizita relicvei Fer. Vladimir Ghika în parohia Cioplea

Î

n perioada 7-9 martie, la începutul Postului Mare, credincioșii din Comunitatea Cioplea au avut bucuria de a-l avea în mijlocul lor pe pr. Francisc Ungureanu, postulatorul cauzei de beatificare a Fericitului Ghika, care de ceva vreme, îl face prezent pe Monseniorul în comunitățile Arhidiecezei. Cu prilejul acestei vizite, în parohie au avut loc câteva momente speciale, care au sporit bucuria momentului.

Vineri seara, credincioșii s-au pregătit pentru primirea relicvei, cu ajutorul devoțiunii Sfintei Cruci, animate de pr. Emanuel Dumitru. După încheierea acesteia, a urmat Sfânta Liturghie, înaintea căreia Relicva a fost primită de comunitate, prin pr. Robert Balan, parohul comunității, pentru a rămâne în mijlocul ei până duminică seara. În cadrul predicii din timpul Liturghiei, părintele Francisc ne-a îndemnat să-l vedem pe Fericitul Vladimir Ghika drept un adevărat model și mijlocitor.

Sâmbătă seara, după Liturghie, tinerii comunității, călăuziți de pr. Marian Blaj, au animat o oră de adorație, în care i-au adus laudă lui Isus din Preasfântul Sacrament, în prezența relicvei Monseniorului. Duminică, la finalul Liturghiei festive a comunității, pr. Francisc Ungureanu i-a

Relicva Fer. Vladimir Ghika în Parohia Cioplea

înmânat părintelui paroh o relicvă a Fericitului Vladimir Ghika, pentru ca astfel Monseniorul să continue a veghea asupra comunității și după plecarea relicvei.

Un alt moment deosebit a avut loc după Liturghia copiilor, când cei mici, printr-un frumos moment artistic, și-au arătat recunoștința față de mamele lor, cu ocazia zilei de 8 martie.

După fiecare Sfântă Liturghie, credincioșii au avut posibilitatea de a se apropia de relicva Fericitului, pentru a-i șopti în taină Monseniorului gânduri de cerere sau de recunoștință.

Pr. Marian BLAJ

PS Anton Coşa a devenit capelan ad honorem al Ordinului de Malta

E

piscopul romano-catolic de Chişinău (Republica Moldova), PS Anton Coşa a devenit vineri, 7 martie a.c., capelan conventual ad honorem în grad de Mare Cruce al Ordinului Suveran Militar de Malta (OSMM) pentru Republica Moldova. Evenimentul a avut loc la Bucureşti, în cadrul unei Sfinte Liturghii celebrate în capela Palatului episcopal al Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti (ARCB).

La Liturghia prezidată de ÎPS Ioan Robu, Arhiepiscop Mitropolit de Bucureşti şi capelan conventual ad honorem al Ordinului Suveran Militar de Malta din România, au concelebrat PS Anton Coşa, Pr. Gabriel Popa, capelan magistral, și Pr. Peter Szabo, capelan conventual ad honorem pentru România ai OSMM, Pr. Eduard Mihai Coşa, secretar general al Conferinţei Episcopilor Catolici din România, Pr. Eduard Giurgi, preşedintele Tribunalului Diecezan al ARCB. Au fost de faţă dl. Francois Catto, președintele Asociației române a Ordinului de Malta, dl. Canisius Peter von Canisius, Ambasadorul Ordinului în Republica Moldova, şi soţia acestuia, dna ambasador Iulia Gore Costin, din partea Înaltului Reprezentant al Guvernului Român pentru Republica Moldova, membri ai Ordinului Maltez în România şi ai Serviciului de Ajutor Maltez. „Pentru mine, ziua de astăzi înseamnă o nouă angajare în lupta împotriva sărăciei și o nouă implicare în ajutorarea celor aflați în nevoi, în sărăcie, fie spirituală, fie materială.

Este cunoscut faptul că Ordinul Suveran Militar de Malta

PS Anton Coșa a devenit capelan ad honorem al Ordinului de Malta

s-a distins de-a lungul anilor prin ajutorul pe care îl oferă în special în ţările cu diverse dificultăţi sociale. La Chişinău, reprezentanţa Ordinului Maltez caută de mai mulţi ani modalităţi de ajutorare prin diferite proiecte sociale. În curând, la Chișinău se va deschide o cantină pentru săraci, susţinută de Ordinul Cavalerilor de Malta şi cu sprijinul voluntarilor din Parohia Catedralei romanocatolice Providenţa Divină. Sunt sigur că în calitate de capelan al Ordinului, mă voi putea implica mai mult în această misiune socială, spre binele Bisericii și, mai ales, al săracilor”, a declarat PS Anton Coșa.

Ordinul de Malta – singurul Ordin religios şi în acelaşi timp suveran – a fost înființat în Evul Mediu şi este activ și astăzi în peste 100 de ţări.

Cristina GRIGORE Actualitatea Creștină aprilie 2014

Știri interne

BISERICA ROMÂNĂ UNITĂ CU ROMA, GRECO-CATOLICĂ

Întrunirea Comisiei de Drept Particular

Î

n zilele de 17 și 18 martie, a avut loc la Blaj întrunirea Comisiei Sinodale pentru Redactarea Dreptului Particular al Bisericii Române Unite (CSDP). Au fost prezenţi Preasfinția Sa Alexandru Mesian, preşedintele comisiei, Preasfinția Sa Claudiu Pop, Episcopul curiei Arhiepiscopale Majore şi membrii: Pr. Alexandru Ploştinaru, secretarul comisiei, Pr. Drd. Iuliu V. Muntean, vicar judecătoresc al Eparhiei de Oradea, Pr. William A. Bleiziffer, vicar judecătoresc al Arhieparhiei de Făgăraș şi Alba-Iulia; Mons. Mihai Todea, protosincel al eparhiei de Cluj-Gherla; Pr. Augustin Butica, cancelar al eparhiei de

Maramureș; Pr. Ioan A. Pop, reprezentant al Consiliului Pontifical pentru Textele Legislative din Vatican, specialişti în drept canonic oriental din toate eparhiile Bisericii Arhiepiscopale Majore Române. Tema dezbaterilor a constituit-o Titlul VII: Eparhiile și Episcopii. Propunerile elaborate de CSDP vor fi propuse Sinodului Episcopilor BRU spre aprobare, iar apoi vor fi publicate, urmând a intra în vigoare pentru buna funcționare a vieții ecleziastice.

Pr. Alexandru PLOȘTINARU Secretariatul CSDP Sursa: www.bru.ro

DIECEZA ROMANO-CATOLICĂ DE IAȘI

Pregătire comună a celebrării beatificării episcopului martir Anton Durcovici

P

arohia Bad Deutsch-Altenburg a avut duminică, 2 martie 2014, marea bucurie de a-l avea în mijlocul ei pe Preasfinţitul Petru Gherghel, episcop de Iaşi, însoţit de Pr. Mihai Budău, vicar episcopal de Iaşi, de Pr. Eusebiu Bulai şi Pr. Iosif Bălteanu. La ora 10.00, a fost celebrată Sfânta Liturghie duminicală, prezidată de către PS Petru, care a ţinut şi predica. Preasfinţia Sa a adus un omagiu Episcopului martir Anton Durcovici, născut la Bad Deutsch-Altenburg, scoţând în evidenţă trei aspecte foarte bine conturate ale viitorului nostru fericit Anton, pornind de la cuvintele Papei Francisc, din 27 februarie: păstor - propovăduitor şi rugător - martor al lui Cristos.

Episcopul a mulţumit bunului Dumnezeu că a dat Diecezei de Iaşi un păstor care a purtat în inima sa poporul încredinţat lui, popor pe care l-a pus sub ocrotirea Sfintei Fecioare Maria. De asemenea, şi-a exprimat mulţumirea faţă de comunitatea catolică din Bad Deutsch-Altenburg, care a avut în sânul ei familia Durcowitsch cu cei doi fii, dintre care unul a fost călăuzit de providenţa divină

spre Dieceza de Iaşi, unde a propovăduit cu înţelepciune cuvântul divin, însoţindu-l cu propria rugăciune.

La oferirea darurilor, trei copii (unul al strănepoatei episcopului Durcovici şi alţi doi copii proveniţi din România) au oferit Preasfinţitului un buchet de flori, gestul lor simbolizând legătura între ţinutul austriac şi cel românesc. Iar în semn de comuniune între Dieceza de Iaşi şi cea de Viena, PS Petru a binecuvântat în capela „Sfânta Elisabeta de Turingien”, locul unde se păstrează imaginea martirului Anton Durcovici şi urna cu pământ din Sighetu Marmaţiei, asemănătoare celei din catedrala veche din Iaşi.

Ca o încununare a vizitei sale, PS Petru a rostit o rugăciune la piatra comemorativă unde s-a aflat casa natală a familiei Durkowitsch. De acolo, a mers la biserica parohială „Înălţarea Sfintei Fecioare Maria la cer”, unde s-a rugat în capela baptismală şi a admirat expoziţia de fotografii „Durcovici”.

Pr. Pavel BALINT decan şi paroh de Bad Deutsch-Altenburg Sursa: www.ercis.ro

A fost lansat site-ul Centrului „Gaudium et Spes”

P

e 31 martie, a avut loc lansarea site-ului Centrului social pentru promovarea valorilor umane „Gaudium et Spes” - www.gaudiumetspes.ro. „Gaudium et spes” funcţionează cu aprobarea şi binecuvântarea Episcopiei Romano-Catolice de Iaşi în conformitate cu Legea Cultelor nr. 489/2006. Întreaga sa activitate are în vedere să ofere ajutor, în special, diecezei locale, dar şi în afara ei, în domeniul formării preoţilor, călugărilor şi laicilor, atât uman, cât şi spiritual.

Centrul a fost înființat prin decret episcopal la 9 octombrie 2013; tot atunci au fost numiți directorul Centrului, în persoana pr. Claudiu Iştoc, și directorul executiv, în persoana pr. Adrian Fărăoanu.

Centrul social pentru promovarea valorilor umane „Gaudium et Spes” funcţionează ca filială a Congregaţiei „Misionarii Cuvântului Divin” - Mănăstirea „Sfinţii Ciril Actualitatea Creștină aprilie 2014

şi Metodiu” din localitatea Cordun, judeţul Neamţ, în parteneriat cu Episcopia Romano-Catolică de Iaşi, conform cu protocolul încheiat de ambele părţi.

Sediul acestui Centru este pus la dispoziţie de Congregaţia „Misionarii Cuvântului Divin” şi se află în localitatea Traian, Calea Romanului, nr. 128, comuna Săbăoani, judeţul Neamţ.

Continuând linia de colaborare deja existentă între Episcopia Romano-Catolică de Iaşi şi Congregaţia „Misionarii Cuvântului Divin”, Centrul promovează noua evanghelizare, deschiderea ecumenică, operele misionare, pastoraţia familiei şi doctrina socială a Bisericii.

Știri externe

ȚARA SFÂNTĂ: Mottoul şi logoul pelerinajului Papei Francisc

C

a toţi să fie una” (Ut unum sint) – cuvintele lui Isus „ din Evanghelia după Sf. Ioan (In 17, 20-23) – au fost alese ca moto pentru pelerinajul Papei Francisc în Ţara Sfântă, care va avea loc în perioada 24-26 mai 2014.

Mottoul și logoul pelerinajului au fost alese de Adunarea Ordinariilor Catolici din Ţara Sfântă, la ultima întâlnire ce a avut loc la Tiberias. Logoul reproduce îmbrăţişarea dintre Sf. Petru şi Sf. Andrei, primii apostoli chemaţi de

Isus în Galileea. Cei doi apostoli se află în aceeaşi barcă, simbol al Bisericii. Catargul bărcii are formă de cruce, iar pânzele sunt umflate de vânt - Duhul Sfânt care conduce barca pe apele lumii.

Pelerinajul Papei Francisc în Țara Sfântă comemorează 50 de ani de la întâlnirea, la Ierusalim, dintre Papa Paul al VI-lea şi Patriarhul Atenagoras al Constantinopolului.

VATICAN: Numiri în noul Consiliu pentru Economie

C

ontinuând completarea noilor instituţii înfiinţate prin scrisoarea motu proprio „Fidelis dispensator et prudens”, din 24 februarie 2014, Papa Francisc a numit, pentru un mandat de cinci ani, opt cardinali şi şapte experţi ca membri ai Consiliului pentru Economie. Cei opt cardinali sunt: Card. Reinhard Marx, Arhiepiscop de München und Freising, cu rol de coordonator; Card. Juan Luis Cipriani Thorne, Arhiepiscop de Lima; Card. Daniel N. DiNardo, Arhiepiscop de Galveston-Houston; Card.

Wilfrid Fox Napier, Arhiepiscop de Durban; Card. JeanPierre Ricard, Arhiepiscop de Bordeaux; Card. Norberto

Rivera Carrera, Arhiepiscop de Ciudad de México; Card.

John Tong Hon, Episcop de Hong Kong; şi Card. Agostino Vallini, Vicarul general al Sanctităţii Sale pentru Dieceza de Roma.

Cei şapte experţi, chemaţi de Papa Francisc să facă parte din noul Consiliu pentru Economie: Joseph F.X. Zahra (Malta), cu rol de vice-coordonator; Jean-Baptiste de Franssu (Franţa); John Kyle (Canada); Enrique Llano Cueto (Spania); Jochen Messemer, (Germania); Francesco Vermiglio (Italia) şi George Yeo (Singapore).

SPANIA: Ávila va celebra 500 ani de la naşterea Sf. Tereza

O

raşul spaniol Ávila se pregăteşte pentru a sărbători al cincilea centenar de la naşterea primei femei declarate Doctor al Bisericii, Sfânta Tereza de Ávila.

Evenimentele, organizate de Ordinul Carmelitelor Desculţe şi Dieceza de Ávila, vor începe la 15 octombrie a.c. O delegaţie a organizatorilor a vizitat luna trecută Roma şi i-a prezentat Sfântului Părinte Papa Francisc programul celebrărilor. Pr. José Emilio Martínez, Vicar

general al Ordinului Carmelit, a spus că Pontiful i-a primit „cu interes, cu atenţie şi cu dorinţa de a şti ce se face pentru Sfânta Tereza şi pentru centenar”. De asemenea, el a mai spus că Sf. Tereza de Ávila „continuă să fie importantă şi astăzi” pentru tineri, spre a descoperi cu adevărat ce pot fi şi ce trebuie să fie, și pentru a-i aduce mai aproape de două realităţi care fac parte din viaţa Bisericii: „rugăciunea contemplativă” şi „viaţa liturgică”.

PORTUGALIA: Vot pentru o Europă mai bună

R

eunit la Fatima, Consiliul permanent al Conferinței Episcopale Portugheze (CEP) a aprobat, la 10 martie, o Notă pastorală intitulată „Vot pentru o Europă mai bună”, care va fi supusă aprobării în următoarea Adunare plenară, programată între 29 aprilie și 1 mai. Documentul este un „apel la participarea” tuturor cetățenilor la alegerile europene din mai și la adoptarea de „politici împotriva șomajului și în favoarea dialogului intercultural și interreligios pe continent”. „Votul nu este o acțiune pur birocratică” – a arătat

într-o conferință de presă, Pr. Manuel Morujão: „Este un act prin care ne asumăm responsabilitatea pentru binele comun; în acest caz, nu numai față de țara noastră, dar și față de toate celelalte țări ale UE”. Purtătorul de cuvânt al CEP a adăugat că în Nota pastorală episcopii îşi manifestă dorinţa pentru „o Europă unde rezolvarea problemei şomajului să nu mai fie amânată la nesfârşit şi care să fie un continent cu graniţe deschise, nu o fortăreaţă izolată, unde numai cei puternici pot intra”.

Actualitatea Creștină aprilie 2014

Semnificații teologice

„Cuvântul s-a făcut om pentru ca noi să fim îndumnezeiți“ Strădania Sfântului Atanasie pentru evitarea elenizării creștinismului

S

ubtitlul de mai sus le poate părea ciudat unor cititori, fiindcă nu puține tratate de teologie sau de patrologie dau impresia că primele concilii ecumenice din Antichitatea creștină și cei dintâi mari Părinți ai Bisericii ar fi exagerat cu inculturarea Evangheliei în lumea greco-romană, croind teologia creștină după tiparele filosofiei grecești. Astfel, introducerea în teologie a unor termeni grecești nebiblici (cum ar fi, de pildă, homoousios) ar putea fi percepută ca nepotrivită, ba chiar ca o eroare; există și extrema cealaltă, și anume a părerilor care, subliniind importanța întâlnirii dintre creștinism și gândirea greacă, consideră că ar trebui mers și mai departe, aliniind mereu învățătura creștină la moda timpului.

Cercetările recente arată însă că, de fapt, Conciliul de la Niceea a dorit nu să elenizeze credința creștină, ci dimpotrivă, să contracareze tendința de elenizare venită din partea arianismului. Modul în care l-a înțeles Arius pe Isus Cristos face să pară că Mântuitorul ar fi un gen de ființă intermediară între Dumnezeu și om, un fel de semizeu, ca în mitologia greacă. O altă tendință de elenizare, apărută mai târziu, care îndepărta figura lui Cristos de modul în care a fost El prezentat în Scriptură, este așa-numita schemă Logos-sarx, a apolinarismului: o concepție asupra Întrupării ce considera că Cea de-a doua Persoană divină, Cuvântul lui Dumnezeu, a asumat doar un trup, doar „carne“, locul sufletului uman fiind luat de Logosul veșnic. În realitate, în Evanghelia după Ioan, acolo unde se afirmă „Cuvântul s-a făcut trup (gr. sarx, ‘carne’)“ (1, 14), termenul de „trup“ se referă la omul întreg; acest înțeles poate fi întâlnit și în alte locuri, cum ar fi „la Tine va veni tot trupul“ (adică „toți oamenii“, Ps 64).

Sfântul Atanasie (cca. 298-373) a scos în evidență importanța, pentru mântuirea noastră, a adevăratei dumnezeiri a lui Isus, spunând: „Dacă Fiul ar fi o făptură, omul ar rămâne pur muritor, fără a fi unit cu Dumnezeu [...]. Omul nu putea fi îndumnezeit, rămânând unit cu o făptură, dacă Fiul n-ar fi Dumnezeu adevărat“ (Oratio II contra Arianos, 69 și urm.). Așadar, pentru a-i putea uni pe oameni cu Dumnezeu, Fiul trebuie să fie Dumnezeu adevărat și nu doar o ființă intermediară, un semizeu. „Îndumnezeirea“, mai precis participarea la viața divină este una din temele principale ale soteriologiei (învățătura despre mântuire) Părinților Bisericii, alături de cea a eliberării de păcat, de moarte și de puterea diavolului, de jertfa de ispășire și de exemplul dat de Isus, de la care putem învăța. În acest context afirmă Sfântul Atanasie despre Întrupare: „Cuvântul s-a făcut om pentru ca noi să fim îndumnezeiți“ (De incarnatione, 54). Împotriva celeilalte tendințe de elenizare de care am amintit, Atanasie nu a reacționat ca în cazul lui Arius, având mai degrabă tendința să accepte cristologia de tip Logos-sarx. Totuși, folosind această concepție, el a subliniat unitatea subiectivă a lui Cristos; dat fiind că Atanasie înțelegea sufletul uman drept chip al Logosului, în cazul Mântuitorului considera că trebuie renunțat la imagine, dat fiind că este prezent chiar Originalul.

File de istorie

Pr. Ioan Henric Overbeck

N

ăscut la M. Gladbach (Germania), la 21 ianuarie 1874, a urmat cursurile școlare în localitatea natală, iar pe cele teologice la Roma, unde a fost sfințit preot la 13 mai 1897.

A venit în România în anul 1900, activând în parohiile Brăila, Craiova, Târgu Jiu, Colelia, Malcoci, Sulina, Bărăția – București, Tulcea Caramurat (M. Kogălniceanu), Catedrala Sfântul Iosif București și Pitești. De asemenea, a activat ca profesor la Seminarul „Sfântul Duh” din București, redactor la revista parohială „Bukarester Katholisches Conntagsblatt” și s-a ocupat de educația tinerelor catolice din Capitală.

A fost un iscusit predicator, ținând în mod deosebit predicile din Postul Mare și din luna mai. În anul 1937, pr. Ioan Henric Overbeck s-a retras în parohia Râmnicu Vâlcea, unde a și murit, la 7 ianuarie 1941. dr. Dănuț DOBOȘ Actualitatea Creștină aprilie 2014

Wilhelm TAUWINKL

27

AP

RI

LI

IOAN AL XXIII-LEA și IOAN PAUL AL II-LEA

E2 014

vor fi proclamați

S F I N Ț I

L

Ioan al XXIII-lea şi Ioan Paul al II-lea DOI PAPI MARI PRIN NOBLEȚEA SUFLETULUI

a 27 aprilie anul acesta vor fi înscrise în lista sfinţilor două figuri uriaşe de Papi: Ioan al XXIII-lea şi Ioan Paul al II-lea. Pontifi foarte iubiţi şi populari, care au rămas în inima oamenilor şi care cu genialitatea lor operativă au deschis noi orizonturi pentru drumul Bisericii şi au marcat istoria lumii. Doi Papi diferiţi ca origine şi ca formare, dar amândoi mari prin nobleţea sufletului, prin umanitatea bogată şi prin extraordinara spiritualitate şi inteligenţă.[...] În timp ce Biserica îl proclamă sfânt pe Papa Roncalli, din inimă apare în mod spontan aclamaţia: Cinste şi glorie acestui Papă care a deschis Conciliul; binecuvântat să fie acest Papă care a dat lumii imaginea bunătăţii şi a indicat tuturor că singurul drum care conduce la un viitor mai bun este calea adevărului, a dreptăţii, a solidarităţii şi a iubirii.

Binecuvântat să fie acest Papă care a învăţat lumea că omenirea are nevoie mai ales de iubire şi de bunătate. [...]

Lumea a apreciat şi figura uriaşă a Papei Ioan Paul al II-lea mai ales pentru ceea ce a făcut în cei 26 de ani şi jumătate de pontificat, pentru că acesta era aspectul care apărea mai mult. Totuşi, dimensiunea dominantă în el a fost fără nicio îndoială rugăciunea. Lunga sa viaţă a fost o minunată sinteză de rugăciune şi de acţiune, dar, în sufletul său şi în viziunea sa personală, prioritatea o avea rugăciunea. Încă din tinereţea sa, Karol Wojtyla a iubit şi a privilegiat rugăciunea; ea făcea parte din existenţa sa. Ba chiar putem spune că rugăciunea a fost adevăratul izvor al dinamismului său şi al activităţii sale apostolice neobosite; ea a fost şi rădăcina eficacităţii mărturiei sale. [...]

(Cardinalul Giovanni Battista Re) Actualitatea Creștină aprilie 2014

Dosar

Ioan al XXIII-lea

AU SPUS DESPRE PAPA IOAN AL XXIII-LEA

A

ngelo Giuseppe Roncalli, al treilea din cei treisprezece copii ai Mariannei Mazzola și ai lui Giovanni Battista Roncalli, se naște la 25 noiembrie 1881, în localitatea Sotto il Monte (Bergamo, Italia), într-o familie de agricultori.

La 17 noiembrie 1892, intră la Seminarul din Bergamo. Aici, după un început destul de anevoios, se remarcă atât la studiu, cât și în formarea spirituală, încât superiorii îl admit la tonsură înainte de a împlini vârsta de paisprezece ani. În luna ianuarie 1901, este trimis la Roma, la Seminarul Sfântul Apolinariu.

La 13 iulie 1904, la vârsta de douăzeci și doi de ani și jumătate, susține doctoratul în teologie.

La 10 august 1904, este hirotonit preot în biserica Santa Maria di Monte Santo. În octombrie 1904, începe, la Roma, studii de Drept canonic, pe care le întrerupe în februarie 1905, când este ales Secretar al noului Episcop de Bergamo, Mons. Giacomo Radini Tedeschi.

Moartea prematură a Monseniorului Radini, în 1914, pune capăt unei experiențe pastorale extraordinare, pe care viitorul Papă Ioan al XXIII-lea o consideră mereu punctul de referință fundamental pentru îndeplinirea sarcinilor pe care le-a primit de-a lungul timpului. În decembrie 1920, primește invitația Papei de a conduce activitatea Congregației de Propaganda Fide, în Italia. În 1925, prin numirea ca Vizitator Apostolic în Bulgaria, începe perioada diplomatică în slujba Sfântului Scaun, care se prelungește până în 1952.

După consacrarea episcopală, care are loc la Roma, la 19 martie 1925, pleacă în Bulgaria cu misiunea mai ales de a se ocupa de gravele nevoi ale micii și încercatei comunități catolice.

Misiunea se transformă într-o ședere de zece ani, timp în care Roncalli bune bazele constituirii unei Delegații Apostolice, al cărei prim reprezentant este numit chiar el, în 1931. Nu fără dificultăți reușește să reorganizeze Actualitatea Creștină aprilie 2014

Ioan Paul al II-lea:

Biserica Catolică, să instaureze relații de prietenie cu Guvernul și cu Casa Regală a Bulgariei; reușește, de asemenea, să lanseze primele contacte ecumenice cu Biserica Ortodoxă Bulgară. În noiembrie 1934, este numit Delegat Apostolic în Turcia și Grecia, și acestea țări fără relații diplomatice cu Vaticanul. În timpul Celui de-al Doilea Război Mondial, menține cu prudență o atitudine de neutralitate, ce îi permite să desfășoare o eficientă acțiune de asistență în favoarea evreilor, salvând de la exterminare mii de persoane, și în favoarea populației grecești, epuizate de foame.

Prin decizia Papei Pius al XIIlea, este promovat la Nunțiatura din Paris, unde ajunge la 30 decembrie 1944. Calitățile sale umane îi atrag stima mediului diplomatic și politic din Paris, unde instaurează relații de cordială prietenie cu unii dintre cei mai puternici exponenți ai guvernului francez.

La 5 martie 1953, este transferat la Veneția, cu proaspăta numire de Cardinal.

La 28 octombrie 1958, Cardinalul Roncalli este ales succesor al Papei Pius al XII-lea. În primăvara anului 1963, Papa Ioan al XXIII-lea primește Premiul Balzan pentru pace, ce recunoaște implicarea sa în favoarea păcii, prin publicarea Enciclicelor Mater et Magistra (1961) și Pacem in terris (1963) și prin intervenția sa decisivă, determinată de grava criză din Cuba, în toamna anului 1962. „Papa cel bun” moare în seara zilei de 3 iunie 1963, veste primită cu profundă durere de întreaga lume.

Traducere și adaptare după vatican.va

De la Papa Ioan, rămâne în amintirea tuturor imaginea unui chip zâmbitor și a două brațe larg deschise către lumea întreagă. Câte persoane nu au rămas oare cucerite de simplitatea sa sufletească, îngemănată cu o vastă experiență în ceea ce privește oamenii și lucrurile! Noutatea pe care el a adus-o nu privea atât doctrina, cât, mai degrabă, modul de a o prezenta; era nou stilul de a vorbi și de a acționa, era ceva nou valul de simpatie cu care el și-i apropia pe oamenii simpli și pe cei puternici ai lumii.

Benedict al XVI-lea:

Papa Ioan a prezentat credința în Cristos și apartenența la Biserică, mamă și învățătoare, drept garanție a unei fecunde mărturii creștine în lume. Astfel, în puternicele confruntări din timpul său, Papa a fost un om și un păstor al păcii, care a știut să deschidă în Orient și în Occident orizonturi neașteptate de fraternitate între creștini și de dialog cu toți.

Papa Francisc:

Ioan al XXIII-lea este, oarecum, imaginea „preotului de țară”, a preotului care ține la fiecare credincios al său, și asta a făcut și ca episcop și ca nunțiu. Câte mărturii de botezuri false a dat în Turcia în favoarea evreilor!

Este un curajos, un preot de țară bun, cu un mare, foarte mare simț al umorului și de o mare sfințenie. Când era nunţiu, unii nu prea îl agreau în Vatican, şi când sosea pentru a aduce sau a cere ceva, în unele birouri îl lăsau să aştepte. Nu s-a plâns niciodată: se ruga rozariul, breviarul. Un blând, un umil, unul care se îngrijea de săraci. (…) Apoi, în privința Conciliului: este un om docil la glasul lui Dumnezeu, pentru că ideea i-a venit de la Duhul Sfânt. Cred că nu s-a gândit la consecinţe: a simţit să facă un conciliu şi l-a făcut. Un om care se lăsa călăuzit de Domnul.

Dosar

Ioan Paul al II-lea

K

arol Józef Wojtyła s-a născut la 18 mai 1920, la Wadowice, în Polonia. Este al doilea dintre cei doi fii ai lui Karol Wojtyła şi Emilia Kaczorowska. În anul 1932, la vârsta de 9 ani, îşi pierde mama. Fratele mai mare, Edmund, de profesie medic, moare în anul 1932, iar tatăl, subofiţer, moare în armată, în anul 1941. În 1938, se înscrie la Universitatea Jagellonica din Cracovia, urmând cursurile Facultăţii de Litere şi Filosofie. Când forţele de ocupaţie naziste au închis Universitatea, în 1939, Karol a fost nevoit să lucreze într-o carieră de piatră (1940-1944), iar apoi, în fabrica de produse chimice Solvay, pentru a-şi asigura existenţa şi a evita deportarea în Germania.

Din anul 1942, a urmat cursurile universitare de teologie, la Seminarul Major clandestin din Cracovia, sub îndrumarea Cardinalului Adam Sapieha.

A fost hirotonit preot la 1 noiembrie 1946. În 1948, a obţinut doctoratul în teologie, la Universitatea Papală Angelicum, cu teza „Credinţa în gândirea Sfântului Ioan al Crucii”.

După obţinerea doctoratului la Roma, se reîntoarce în Polonia, unde activează ca vicar, fiind şi capelan al studenţilor. Îşi reia studiile filosofice şi teologice şi susţine în anul 1953, la Universitatea Catolică din Lublin, teza de doctorat cu titlul „Evaluarea posibilităţii fondării unei etici catolice în sistemul etic al lui Max Scheler”; devine profesor de teologie morală şi de etică socială.

La 4 iulie 1958, este numit episcop auxiliar de Cracovia, fiind consacrat la 28 septembrie 1958, în Catedrala Wawel din Cracovia.

Este numit arhiepiscop de Cracovia pe data de 13 ianuarie 1964, iar în 26 iunie 1967, este creat Cardinal.

A participat la Conciliul Vatican II (1962-1965), având o contribuţie importantă în elaborarea constituţiei Gaudium et Spes.

La 16 octombrie 1978, a fost ales papă, fiind al 264-lea succesor al

Sfântului Petru. A luat numele de Ioan Paul al II-lea şi din 22 octombrie 1978, începe solemn ministerul său de păstor universal al Bisericii.

Motto-ul pontificatului său este Totus tuus (Al tău întru totul), ca semn de devoţiune faţă de Preasfânta Fecioară Maria.

Pontificatul Papei Ioan Paul al II-lea a fost unul dintre cele mai lungi - 26 de ani - , al treilea ca durată.

A scris 14 enciclice, 15 exortaţii apostolice, 11 constituţii apostolice şi 45 de scrisori apostolice.

De asemenea, a scris şi a publicat

cinci cărţi: „Să trecem pragul speranţei” (octombrie 1994); „Dar şi mister: aniversarul a cincizeci de ani de preoţie” (noiembrie 1996); „Tripticul Roman”, meditaţii sub formă de poezie (martie 2003); „Sculaţi-vă, să mergem!” (mai 2004) şi „Memorie şi Identitate” (februarie 2005).

Papa Ioan Paul al II-lea a celebrat 147 de ceremonii de beatificare – în care a proclamat 1338 de fericiţi şi 51 de canonizări, cu un total de 482 de sfinţi. A creat 231 de cardinali (1 in pectore), a condus 6 întâlniri plenare pentru Colegiul Cardinalilor; a convocat 15 întâlniri pentru Sinodul Episcopilor.

Niciun alt Suveran Pontif nu s-a întâlnit cu poporul lui Dumnezeu aşa cum a făcut-o Ioan Paul al II-lea: la Audienţele Generale de miercuri (peste 1160) participând peste 17.600.000 de pelerini, fără a număra audienţele speciale şi ceremoniile religioase. Peste 8 milioane de pelerini numai în anul 2000, cu ocazia Marelui Jubileu; de asemenea şi milioanele de credincioşi întâlniţi în timpul vizitelor pastorale în Italia şi în întreaga lume.

32 de vizite oficiale şi 738 audienţe sau întâlniri cu șefi de state, 246 audienţe şi întâlniri cu prim-miniştri.

A acordat o atenţie specială tinerilor, astfel, în anul 1985, a iniţiat Zilele Mondiale ale Tineretului. În cele 19 ediţii celebrate de-a lungul pontificatului său, au participat milioane de tineri din întreaga lume.

La 13 mai 1981, este victima unui atentat comis în Piaţa „Sfântul Petru” din Vatican, de către Mehmet Ali Agca.

Ioan Paul al II-lea a trecut la Domnul, sâmbătă, 2 aprilie 2005, în jurul orei 21:37, în reşedinţa papală din Cetatea Vaticanului.

Funerariile s-au desfăşurat la Vatican, în Piaţa „Sfântul Petru”, la 8 aprilie 2005, fiind apoi depus în Grotele Vaticanului pentru înmormântare, găsindu-şi astfel odihna alături de alți predecesori ai săi.

Conform unei vechi tradiţii, trupul papei a fost aşezat în trei sicrie succesive: unul din lemn de chiparos, un altul din zinc, iar cel exterior, din lemn de nuc. papainromania.ro Actualitatea Creștină aprilie 2014

Dosar

PAPA IOAN AL XXIII-LEA

Procesul de canonizare. Scurt istoric • 3 iunie 1963 – moare la Roma Papa Ioan al XXIII-lea (Angelo Giuseppe Roncalli), la vârsta de 83 de ani; • 1963, toamna – la începutul celei de a doua sesiuni a Conciliului Vatican II, câțiva Părinți conciliari propun beatificarea Papei Ioan al XXIII-lea în timpul Conciliului; • 1967-1974 – începe procesul de beatificare, la Roma; • 1968-1973; 1981 – în diferite părţi ale lumii sunt deschise procese de beatificare la nivel local; • 15 martie 1999 – Consultorii teologi, după examinarea Positio, se exprimă favorabil asupra virtuţilor eroice şi a faimei de sfinţenie a Slujitorului lui Dumnezeu, Ioan al XXIII-lea; • 19 octombrie 1999 – Consultorii cardinali şi episcopi se exprimă şi ei favorabil; • 20 decembrie 1999 – Papa Ioan Paul al II-lea semnează decretul prin care

PAPA IOAN PAUL AL II-LEA

Procesul de canonizare. Scurt istoric • 2 aprilie 2005 – moare la Roma Papa Ioan Paul al II-lea (Karol Józef Wojtyła), la vârsta de 84 de ani; • 9 mai 2005 – Papa Benedict al XVIlea decide, prin decret, dispensarea de la termenul canonic de 5 ani de la deces, pentru începerea procesului de beatificare a Papei Ioan Paul al II-lea; • 28 iunie 2005 – începe etapa diecezană pentru recunoașterea virtuților eroice; • 2006 – etapa diecezană referitoare la miracolul pentru beatificare; • 2 aprilie 2007 – se încheie etapa diecezană și se trece la etapa romană pentru recunoașterea virtuților eroice; • 2007-2008 – se redactează Positio, care cuprinde o biografie a Slujitorului lui Dumnezeu Ioan Paul al II-lea şi o serie de mărturii adunate în timpul etapei diecezane a procesului; • 2008 – Positio este prezentată Congregaţiei pentru Cauzele Sfinţilor; • 23 martie 2008 – se încheie etapa diecezană a procesului referitoare la miracolul pentru beatificare; • 11 aprilie 2008 – decret de validitate a procesului diecezan referitor la miracolul pentru beatificare; Actualitatea Creștină aprilie 2014

sunt recunoscute virtuţile eroice ale Papei Ioan al XXIII-lea; • 27 ianuarie 2000 – Papa Ioan Paul al II-lea a semnat decretul prin care recunoaşte miracolul (de gradul III) dobândit de Sr. Caterina Capitani, italiancă, prin mijlocirea Slujitorului lui Dumnezeu Ioan al XXIII-lea; • 3 septembrie 2000 - este beatificat de Papa Ioan Paul al II-lea, la Roma, împreună cu Papa Pius al IX-lea, Arhiepiscopul de Genova Tommaso Reggio, preotul diecezan GuillaumeJoseph Chaminade şi călugărul benedictin Columba Marmion; • 3 iunie 2001 – rămăşiţele pământeşti ale fericitului Papă Ioan al XXIII-lea sunt mutate din Grotele Vaticane în Bazilica Sf. Petru, la altarul Sf. Ieronim; • Martirologiul Roman indică data cultului liturgic la 3 iunie; în Dieceza de Bergamo și Arhidieceza de Milano data cultului liturgic este la 11 octombrie, în amintirea deschiderii Conciliului Vatican II;

• 5 iulie 2013 – Papa Francisc a aprobat voturile favorabile ale cardinalilor şi episcopilor privind canonizarea Fericitului Ioan al XXIII-lea; • 30 septembrie 2013 – Papa Francisc a semnat decretul prin care a decis canonizarea Papei Ioan al XXIII-lea şi a Papei Ioan Paul al II-lea; data canonizării a fost stabilită la 27 aprilie 2014.

• 30 iunie 2009 – consultorii teologi votează şi avizează favorabil Positio; • 16 noiembrie 2009 – cardinalii şi episcopii consultori avizează favorabil Positio; • 19 decembrie 2009 – Papa Benedict al XVI-lea semnează decretul prin care sunt recunoscute virtuţile eroice ale Papei Ioan Paul al II-lea; • 21 octombrie 2010 – consultorii medici votează şi avizează favorabil miracolul prezentat pentru beatificare; • 14 decembrie 2010 – consultorii teologi votează şi avizează favorabil miracolul prezentat pentru beatificare; • 11 ianuarie 2011 – consultorii cardinali şi episcopi votează şi avizează favorabil miracolul pentru beatificare; • 14 ianuarie 2011 – Papa Benedict al XVI-lea promulgă decretul referitor la miracolul săvârşit prin mijlocirea Papei Ioan Paul al II-lea; • 1 mai 2011 – Papa Benedict al XVIlea îl beatifică pe Papa Ioan Paul al II-lea în cadrul unei Sfinte Liturghii solemne celebrate în Piaţa Sf. Petru din Vatican; • Martirologiul Roman indică data cultului liturgic la 22 octombrie; • 5 iulie 2013 – Papa Francisc a aprobat voturile favorabile ale cardinalilor

şi episcopilor privind canonizarea Fericitului Ioan al XXIII-lea; • 30 septembrie 2013 – Papa Francisc a semnat decretul prin care a decis canonizarea Papei Ioan al XXIII-lea şi a Papei Ioan Paul al II-lea; data canonizării a fost stabilită la 27 aprilie 2014.

Card. Angelo Amato: „Dosarul procesului de canonizare a Papei Ioan al XXIII-lea este plin de relatări de miracole și semne ale faimei lui de sfințenie”. De exemplu, în decembrie 2002, la Neapole, o femeie „a înghițit din greșeală un pliculeț cu cianură. Invocându-l pe fericitul Papă Ioan al XXIII-lea, s-a salvat de la otrăvire fără a rămâne cu răni la nivelul organelor interne, vindecându-se totodată și de o ciroză hepatică de care suferea mai înainte”.

Miracolul, a precizat cardinalul Amato, „face parte din procesul de beatificare și canonizare a fericitului papă”.

Floribeth Mora Diaz, o femeie din Costa Rica, în vârstă de 56 de ani, a fost vindecată, în mod miraculos, chiar în ziua beatificării Papei Ioan Paul al II-lea.

Suferea de un ictus cerebral hemoragic, inoperabil, și fusese externată din spital pentru a muri acasă. În ziua beatificării Papei Ioan Paul al II-lea, la 1 mai 2011, deși se simțea foarte rău și avea dureri mari de cap, s-a străduit să urmărească la televizor celebrarea beatificării, împreună cu familia. I-a cerut fericitului papă să mijlocească pentru vindecarea ei. A doua zi dimineața, în mod inexplicabil, s-a dat jos din pat și a început să meargă, să vorbească. La o ulterioară investigație medicală, s-a constatat nu doar vindecarea completă, dar și lipsa oricărui semn al afecțiunii de care suferise, un lucru inexplicabil pentru medici.

Dosar

Ioan al XXIII-lea și Conciliul Vatican II

A

legerea, la 28 octombrie 1958, a Cardinalului Roncalli, în vârstă de șaptezeci și șapte de ani, ca succesor al Papei Pius al XII-lea, îi face pe mulți să se gândească la un Pontificat de tranziție. Dar iată că la doar câteva luni de la alegerea sa ca Succesor al lui Petru, uimește printr-o decizie la care nimeni nu se aștepta: la 25 ianuarie 1959, în sărbătoarea convertirii Sfântului Paul, la sfârșitul unei Liturghii pontificale celebrate în Bazilica Sfântul Paul, Ioan al XXIII-lea, după ce face o scurtă prezentare a situației spirituale și morale a cetății Romei și a lumii, proclamă: „Venerabili frați și iubiți fii! Rostesc în fața voastră, desigur, tremurând de emoție și împreună cu o umilă fermitate impusă de acest moment, numele și propunerea unei duble celebrări: Sinodul Diecezan, pentru Urbe (Roma) și un Conciliu Ecumenic, pentru Biserica Universală”.

Fără a neglija celelalte aspecte ale activității sale, se poate spune că cea mai importantă contribuție a Papei Ioan al XXIII-lea este, fără îndoială, Conciliul Vatican II. Celebrarea Conciliului este o decizie personală, pe care Papa o ia după consultări private cu unii apropiați și cu secretarul de Stat, Cardinalul Tardini.

Papa începe pregătirile pentru Conciliu, constituind Comisia Pontificală Antepregătitoare. În iunie 1960, instituie Comisiile pregătitoare: teologie, episcopi şi conducerea diecezelor, disciplina clerului şi a poporului creştin, călugări, sacramente, liturgie, seminarii, Biserici orientale, misiuni, laici. Încă de la început, se observă că Ioan al XXIII-lea dorește un Conciliu cu adevărat deliberativ; respectă deciziile, după ce toate vocile au prilejul să se exprime și să se confrunte.

Obiectivele încredințate Adunării Conciliare, prezentate în manieră completă în discursul de deschidere, din 11 octombrie 1962, sunt originale: nu este vorba de a descoperi noi adevăruri, ci de a prezenta doctrina tradițională întrun mod mai potrivit sensibilității moderne. În perspectiva unei actualizări (aggiornamento) referitoare la întreaga viață a Bisericii, Ioan al XXIII-lea invită mai degrabă la a acorda întâietate milostivirii și dialogului cu lumea, decât să condamne și să fie în opoziție, într-o reînnoită conștientizare a misiunii ecleziale ce îi îmbrățișa pe toți oamenii. Din această deschidere universală nu puteau să fie excluse diferitele confesiuni creștine, invitate să participe la Conciliu pentru a deschide un drum de apropiere.

Conciliul Vatican II avea drept intenţie şi dorinţă să pună în lumină misiunea apostolică şi pastorală a Bisericii şi să-i determine pe toţi oamenii, prin strălucirea adevărului Evangheliei, să caute şi să primească iubirea lui Cristos, care întrece orice cunoaştere (cf. Ef 3, 19). Iar sarcina principală era să păstreze mai bine şi să explice mai bine tezaurul preţios al învăţăturii creştine, pentru a-l face mai accesibil creştinilor şi tuturor oamenilor de bunăvoinţă.

Pentru aceasta, Conciliul nu trebuia, în primul rând, să condamne erorile epocii, ci, înainte de toate, să caute să

arate cu seninătate, puterea şi frumuseţea învăţăturii de credinţă. „Luminile acestui Conciliu vor fi pentru Biserică (…) izvor de bogăţie spirituală.

Sorbind din el noi puteri, ea va privi fără teamă spre viitor. (…) Trebuie să întreprindem cu bucurie, fără teamă, lucrarea pe care o cere epoca noastră, urmând calea pe care Biserica merge de aproape douăzeci de veacuri” (Ioan al XXIII-lea).

La 11 octombrie 1962, Papa Ioan al XXIII-lea deschide în mod oficial Conciliul Vatican II, ocazie cu care afirmă: „Ceea ce interesează mai mult decât orice Conciliul este ca depozitul sacru al doctrinei creştine să fie păstrat şi învăţat în formă mai eficace. Această doctrină cuprinde omul integral, alcătuit din suflet şi din trup, iar nouă, care locuim pe acest pământ, ne porunceşte să tindem ca pelerini spre patria cerească... Al douăzeci şi unulea Conciliu Ecumenic... vrea să transmită în întregime, nu diminuată, nu deformată, doctrina catolică, care, printre controverse și dificultăți, a devenit patrimoniu comun al omenirii” (Cuvântarea de deschidere a Conciliului ecumenic al II-lea din Vatican, 11 octombrie 1962).

Prima sesiune se încheie pe 8 decembrie 1962.

Următoarea sesiune este programată în luna septembrie a anului următor. Însă, la 3 iunie 1963, Papa Ioan al XXIIIlea moare. Cu moartea Papei, Conciliul este suspendat. Îi revine succesorului decizia de a-l continua sau nu. Noul papă, ales la 21 iunie, Giovanni Battista Montini - Paul al VI-lea, continuă munca predecesorului său. Lucrările Conciliului Vatican II continuă până în 1965.

Pe 8 decembrie 1965, la celebrarea ce marca încheierea solemnă a Conciliului, Papa Paul al VI-lea afirma: „Părinţii conciliari au putut elabora, de-a lungul a patru ani de lucru, un ansamblu considerabil de expuneri doctrinale şi de directive pastorale, oferite întregii Biserici. Păstori şi credincioşi găsesc în ele orientări pentru această «reînnoire în gândire, în activitate, în moravuri, în forţă morală, în bucurie şi speranţă, care a fost însuşi scopul Conciliului»” (Paul al VI-lea, Cuvântare de încheiere a Conciliului ecumenic al II-lea din Vatican, 8 decembrie 1965).

Conciliul Vatican II a fost opera a două mari figuri ce s-au aflat la cârma Bisericii Catolice: Ioan al XXIII-lea și Paul al VI-lea. Ioan al XXIII-lea a văzut Conciliul ca o inpirație divină, iar încrederea în Dumnezeu i-a oferit siguranța reușitei inițiativei al cărei artizan a fost. În jurnalul Arhiepiscopului Pericle Felici, secretar general al Conciliului, pe data de 10 octombrie 1962, în ajunul inaugurării, alături de cuvintele părintești de încurajare, este menționată și o scurtă propoziție a Papei Ioan al XXIII-lea, cu valoare de profeție: „Conciliul va reuși!”. Și nu avea cum să nu reușească acea lucrare ce urmărea să aducă Actualitatea Creștină aprilie 2014

Dosar aer proaspăt în Biserică, „Mireasa lui Cristos ce preferă să folosească medicamentul milostivirii divine” (Gaudet Mater Ecclesia, 11 ottobre 1962). „Ioan al XXIII-lea a trăit și a murit pentru Conciliu.

A urmărit îndeaproape lucrările de pregătire; a asistat de multe ori la Congregațiile generale, din biroul său, prin intermediul telecamerelor cu circuit închis, ce fuseseră instalate în Aula conciliară; a intervenit cu autoritatea sa

pentru a soluționa anumite probleme, mai ales în perioada primilor pași ai Conciliului. Dar meritul său cel mai mare a fost acela că a oferit, mai întâi perioadei de pregătire, apoi, Conciliului, o „gură de aer”, o extraordinară suflare de viață care trecea dincolo de granițele Bisericii” (Arhiepiscopul Pericle Felici, secretar general al Conciliului Vatican II).

Cristina Șoican

Ioan al XXIII-lea: Amintiri din patria fratelui Ieremia Valahul Angelo Roncalli a fost, între 1925 și 1934, vizitator și delegat apostolic al Sfântului Scaun în Bulgaria, ocazie cu care a vizitat de mai multe ori România. Ales Papă, în 1958, și-a luat numele de Ioan al XXIII-lea, iar la 17 decembrie 1959 a proclamat virtuțile eroice ale fratelui Ieremia Valahul.

A

cel sfârșit de an 1959 era destul de încărcat în evenimente pentru Ioan al XXIII-lea, italianul bergamez, fost Patriarh de Veneția, ales cu un an în urmă la conducerea Bisericii Catolice: calendarul lunii decembrie menționa exerciții spirituale, încheierea novenei la Neprihănita Zămislire, întâlnirea cu președintele american, Dwight Eisenhower, consistoriul pentru crearea de noi cardinali, proclamarea virtuților eroice a doi venerabili, celebrarea Nașterii Domnului etc.

Așezat la biroul său de lângă fereastra largă, prin care se vedea cupola Bazilicii Sf. Petru, mama tuturor bisericilor catolice din lume, Papa Ioan așterne rândurile pe care urmează să le citească în celebrarea, ce avea să se desfășoare vineri, 17 decembrie, în Sala Clementină, pentru proclamarea virtuților eroice ale venerabililor Ieremia Valahul și Elizabeth Ann Seton. „Diferite circumstanțe ar sugera multe aprofundări, oportune și mișcătoare, dar nu putem decât să ne limităm la câteva cuvinte. E de ajuns să amintim numele națiunilor care le-au dat naștere acestor eroi ai credinței...”. „România a fost patria fratelui Ieremia Valahul... o bătrână țară a Europei, care și prin nume amintește legăturile sale cu mama comună a neamurilor...”.

România... câte amintiri îi inundă deodată gândurile și inima, făcându-l să uite și de disconfortul resimțit încă după răceala puternică care nu i-a dat pace mai bine de o săptămână! „În ochii inocenți ai fratelui Ieremia se reflectau câmpiile nesfârșite ale patriei sale pământești...”, scrie papa, și prin fața propriilor ochi trece amintirea vizitelor pe care, în anii de misiune în Bulgaria, i le făcea Mons. Angelo Maria Dolci, italian și el, nunțiu la București. El însuși, în 1933, fusese indicat de presa italiană ca viitor nunțiu la București, după ce Mons. Dolci a fost creat cardinal, la 13 martie. A fost doar o știre falsă, dar ar fi venit cu drag de la București în vizită la Sofia, așa cum a mers de atâtea ori de la Sofia la București. Era aproape: lua trenul de la Sofia la Russe, trecea Dunărea la Giurgiu, și de acolo, circa o oră și jumătate până la București-Filaret, tot cu trenul, printre lanurile nesfârșite de grâu care străluceau în soare. Sau mergea direct de la Actualitatea Creștină aprilie 2014

Russe, ca în mai 1930, după exercițiile spirituale ținute în Casa Părinților Pasioniști, de unde vedea, de la fereastra camerei, Dunărea, și dincolo de ea, bogata câmpie română, care uneori noaptea căpăta nuanțe roșiatice de la furnalele de petrol. L-a impresionat atât de mult acel spectacol al naturii, încât l-a notat în „Jurnalul sufletului”.

Bulgaria și România erau apropiate nu doar geografic, ci și deoarece catolicii trăiau situații asemănătoare, în mijlocul unei majorități ortodoxe. Vizitase cu plăcere mănăstiri și biserici ortodoxe din Bulgaria, în care admirase și venerase icoane vechi, mozaicuri minunate, manuscrise din alte veacuri. În vara anului 1930, în timpul vizitei sale la Nunțiul Dolci, la 18 august a mers la mănăstirea ortodoxă de la Căldărușani, în apropiere de București. Printr-o ironie a sorții, parcă, acest sfânt lăcaș avea să devină în 1949 lagăr pentru Episcopii greco-catolici și loc de consacrare, în clandestinitate, a episcopilor Tit-Liviu Chinezu și Ioan Cherteș. La ceasul în care Papa așternea rândurile despre venerabilul frate Ieremia, mulți episcopi catolici erau deja morți în închisori, iar Căldărușani devenise domiciliul obligatoriu pentru Episcopul Iuliu Hossu. „În România – scrie în continuare Papa – catolicii trec prin ceasul încercării, permis de Providență, și cred că umilul fiu al Sfântului

Dosar Francisc [Ieremia Valahul] ne îndeamnă, din mormântul său, să urmăm cu generozitate pe drumul întreprins, să ne rugăm cu mai multă încredere și să ne dedicăm cu mai multă dăruire cauzei binelui”.

Dedicându-se el însuși cauzei binelui, pe când era delegat apostolic în Turcia, s-a implicat neobosit în salvarea a zeci de mii de evrei din diferite părți ale Europei, persecutați de regimul nazist. În februarie 1944, Rabinulșef al Ierusalimului, Isaac Herzog, l-a întâlnit de două ori cerându-i să intervină pentru salvarea evreilor români deportați în Transnistria. Cu colaborarea Nunțiului de la București, Andrea Casullo, a trimis ajutoare evreilor din lagăre și a reușit să salveze circa 750 de evrei români din Transnistria (dintre care 250 de copii orfani), intervenind

pentru ca nava cu care călătoreau, din portul Constanța, să poată ajunge cu bine în Palestina.

De data aceasta catolicii din România trăiau timpuri grele. Recunoașterea virtuților eroice ale călugărului valah Ieremia avea, așadar, o importanță istorică și spirituală: Ioan al XXIII-lea le dăruia, astfel, un ocrotitor în cer românilor prigoniți pentru credința lor.

Câțiva ani mai târziu, în 1983, Papa Ioan Paul al II-lea avea să-l declare fericit pe călugărul capucin, făcând din Ieremia Valahul primul român ridicat la cinstea altarelor de Biserica Catolică.

Cristina GRIGORE

Sunt fericit că am putut sta în raza de lumină a Papei care ne-a vizitat ţara, i-a sărutat pământul şi i-a vorbit limba interviu cu Monseniorul Anton Lucaci

I

maginea care mă urmăreşte cel mai des este cea din „ faţa bazilicii Sfântul Petru, în ziua înmormântării.

Este imaginea Evangheliarului aşezat pe sicriu cu filele întoarse de vânt, sugerând scurgerea timpului şi a vieţii, şi ridicarea sicriului şi purtarea lui în Bazilică. Intrarea în Bazilică mi-a sugerat intrarea în Patrie. L-am rugat să nu mă uite”: sunt cuvintele Mons. Anton Lucaci, românul căruia i-a fost dat să stea cel mai mult timp în preajma Papei Ioan Paul al II-lea, sfânt din 27 aprilie. Mons. Lucaci, „profesorul de limba română a Papei”, a binevoit să acorde acest interviu revistei Actualitatea Creştină, cu gândul de a ne dărui şi nouă din darul de a fi cunoscut un sfânt. Este o mărturie directă şi intensă despre Pontiful care avea o dragoste specială pentru Biserica din Ţara noastră şi pentru România.

AMG: Dintre români, sunteţi persoana care a petrecut cel mai mult timp cu Ioan Paul al II-lea. Cum este să poţi spune „am cunoscut îndeaproape un sfânt”?

AL: Este adevărat că, fără vreun merit personal, am avut prilejul fericit de a fi de multe ori aproape de Papa Ioan Paul al II-lea, din 1991 până în 2005, ca redactor şi apoi responsabil al departamentului românesc Radio Vatican.

Cele mai multe ocazii au fost pentru a-l ajuta pe Pontif să pronunţe scurtele saluturi adresate pelerinilor de limba română prezenţi la audienţele generale. Alături de colegii altor redacţii lingvistice interesate, uneori şase-şapte, eram primiţi pe rând într-o sală din Palatul Apostolic, unde Papa, stând în picioare lângă o masă, citea textul pe care făcea cu creionul semne personale. Odată, venind de la Castel Gandoflo în Vatican pentru audienţa generală, fiind vremea ploioasă, Papa ne-a primit în elicopterul aterizat pe eliportul din Grădinile Vaticane. Au fost apoi discursurile prilejuite de vizitele episcopilor catolici din România pentru

Mons. Anton Lucaci alături de Papa Ioan Paul al II-lea

vizitele periodice „ad limina Apostolorum”, precum şi cele către delegaţiile oficiale sosite în Vatican din Ţara noastră.

Le voia în limba română. Evident, ocazia mai degrabă unică decât rară a fost aceea pentru pregătirea vizitei apostolice a Sfântului Părinte în România, din mai 1999, urmată de vizita la Vatican a Patriarhului ortodox, Teoctist, în 2002.

Se adaugă la acestea peste zece ocazii de a fi oaspete la masa de prânz cu Sfântul Părinte. Asculta mult şi vorbea puţin punând întrebări scurte spre a continua conversaţia. Voia să ştie cât mai multe despre cei cărora li se adresa.

Ce pot spune despre faptul că „am cunoscut un sfânt”?

Pentru a răspunde, amintesc că, abia sosit la Roma pentru studii, am notat că în universităţile pontificale se discuta între teologi despre deosebirea dintre persoana istorică a lui Isus şi Cristos Înviat, potrivit redactării evangheliştilor. Într-un text de spiritualitate, cineva îl întreba pe un altul: „Ce-ai face dacă Isus Cristos ar trăi în zilele noastre?”

Acesta din urmă răspundea: „M-aş simţi fericit dacă l-aş recunoaşte”. Aşa este, poţi trăi şi trăim lângă sfinţi şi nu ne dăm seama. În ce mă priveşte, mi-am dat seama că Ioan Paul al IIActualitatea Creștină aprilie 2014

Dosar lea era un om deosebit. După sfiiciunea iniţială, de altfel firească, am început să simt căldura părintească, calmul şi liniştea sa care făceau să te simţi bine în preajma lui. L-am observat în capela particulară după Sfânta Liturghie de dimineaţă mulţumind lui Dumnezeu. Trecea probabil în revistă agenda zilei pe care o încredinţa Domnului prin mâinile Madonei Negre de deasupra altarului. Mimica feţei i se schimba, părea un om zbuciumat lăuntric care stă de vorbă cu cineva şi imploră. Uneori şoptea cuvinte abia perceptibile. Am zis în sinea mea că se luptă precum patriarhul Iacob cu îngerul lui Dumnezeu cerându-i binecuvântarea pentru Biserică şi lumea întreagă. De aici am început să întrevăd în el ceva din semnele sfinţilor: unul care se roagă mult pentru popor. Şi aş putea continua. Sunt fericit că am putut sta în raza lui de lumină.

AMG: Vă lipseşte Pontiful polonez? Care dintre caracteristicile Papei Wojtyła v-ar face azi să spuneţi „îmi lipseşte”, latura aceasta o avea doar el.

AL: Fiecare Papă are caracterul şi carisma sa. În timpul permanenţei mele la Roma am văzut cinci papi şi am cunoscut trei, dintre care, fireşte, cel mai îndeaproape pe Ioan Paul al II-lea, care din duminica Divinei Milostiviri 2014 este Sfântul Ioan Paul al II-lea. Episcopii Romei sunt succesori ai Apostolului Petru şi, ca Păstori ai Bisericii Universale, dovedesc solicitudine pentru toate Bisericile locale. Papa polonez avea însă o dragoste specială uşor de perceput pentru Biserica din Ţara noastră şi pentru România. Am notat asta încă de la prima sa întâlnire cu episcopii catolici din România în 1991, când le-a spus cu admiraţie studenţilor greco-catolici că sunt urmaşi de martiri, că românii sunt creştini de la începuturile Bisericii.

Nu enumăr alte dovezi în sprijinul acestei afirmaţii. Aş fi însă ingrat dacă nu aş recunoaşte public acest lucru, fără nicio intenţie de a ştirbi solicitudinea celorlalţi Pontifi pentru România.

AMG: Monseniore, de unde-şi lua forţa Ioan Paul al IIlea? Cum reușea să facă faţă unei misiuni atât de dificile cu un trup atât de fragil? Pentru mine rămâne un mister…

AL: Orice om, orice creştin, orice preot este „dar şi mister”, ar spune Papa care ne-a vizitat ţara, i-a sărutat pământul şi i-a vorbit limba. Omul acesta care a înconjurat de câteva ori globul pământesc pentru a purta Evanghelia la cât mai mulţi oameni, era un îndrăgostit de Cristos, „Răscumpărătorul omului”. O iubea cu gingăşie pe Mama lui Isus, Preasfânta Fecioară Maria. A reînsufleţit în Biserica noastră evlavia către Maica Domnului într-o vreme când, în efortul de a-l aşeza pe Cristos în centrul credinţei, se propaga o anumită declasare a cultului marian. Ioan Paul al II-lea îmbina bărbăţia paternă şi duioşia maternă. Era atât de uman în atitudini şi atât de mistic în convingerea că lumea are nevoie de milostivirea lui Dumnezeu încât a înfiinţat sărbătoarea Divinei Milostiviri.

Sunt convins că Ioan Paul al II-lea îşi alimenta candela vieţii spirituale cu rugăciunea simplă şi asiduă. Cardinalul Roberto Tucci, mulţi ani principalul organizator al Actualitatea Creștină aprilie 2014

călătoriilor apostolice, povestea uimit că odată, în zbor spre ţara de destinaţie, l-a găsit pe papa Ioan Paul al II-lea la geamul avionului „făcând” Calea Crucii dintr-o cărticică, aşa cum au copiii. Aceasta ne aminteşte de cuvintele lui Isus: „dacă nu vă veţi întoarce şi nu veţi deveni ca pruncii nu veţi intra în împărăţia cerurilor”.

Relatez aici un fapt mai puţin cunoscut, sau poate inedit. În timpul vizitei memorabile la Bucureşti, după ceremonia sosirii la aeroportul Băneasa şi slujba de primire în catedrala patriarhală, urmată de întrevederea particulară cu Patriarhul Teoctist, a avut loc întâlnirea cu membrii Conferinţei Episcopale din România şi prânzul la sediul Nunţiaturii. În după-amiaza aceleiaşi zile de vineri, 7 mai 1999, Papa avea alte întâlniri cu oficialităţile civile.

După prânzul cu episcopii catolici, Papa s-a retras în capela Nunţiaturii. Împreună cu secretarul particular, Stanislaw Dziwisz, l-am însoţit în capelă. Credeam că este vorba despre o simplă vizită, de câteva minute, la Preasfântul Sacrament. Papa s-a aşezat în genunchi să se roage. Intrat pe uşa dinspre altar, am rămas în spatele Papei, aşteptând ca el să-şi termine rugăciunea. Însă, între timp, secretarul i-a adus cartea Rugăciunii Orelor, o altă carte şi un prosop.

Mi-am dat seama că nu e vorba de o simplă vizită, ci de o oră de rugăciune înaintea altarului. Eu mă simţeam obosit, dar Papa se odihnea în prezenţa lui Isus din Euharistie.

Nu puteam să mă retrag fără să fiu văzut, căci trebuia să-i trec prin faţă, ieşirea fiind pe uşa din spatele altarului. Pe lângă aceasta, trebuia să ştiu dacă are nevoie de prezenţa mea pentru după-amiază. I-am făcut semn secretarului să-l întrebe pe Papa dacă pot pleca. Mi-a spus că da.

Deşi în vârstă şi bolnav, după oboseala călătoriei şi a primelor întâlniri din acea zi, Papa a rămas cu Domnul în rugăciune ca să tragă putere, lumină şi inspiraţie pentru etapele următoare ale vizitei.

AMG: Care este amintirea cea mai frumoasă despre Ioan Paul al II-lea? Există un moment deosebit pe care-l păstraţi ca pe o relicvă, o imagine pe care aţi voi s-o luaţi cu sfinţia voastră chiar şi în eternitate?

AL: Amintirile sau, cum spuneţi, „relicvele”, sunt multe şi mă urmăresc. Reţin momentul când, în avion, la întoarcerea din România, mi-a prins mâna şi mi-a spus ceva ce n-am auzit bine. A făcut acelaşi gest cu mâna în sărbătoarea Înălţării Domnului, la masa de prânz, voită de Pontif pentru o evaluare a călătoriei pastorale şi ecumenice în Ţara noastră. Însă, imaginea care mă urmăreşte cel mai des este cea din faţa bazilicii Sfântul Petru, în ziua înmormântării. Este imaginea Evangheliarului aşezat pe sicriu cu filele întoarse de vânt, sugerând scurgerea timpului şi a vieţii, şi ridicarea sicriului şi purtarea lui în Bazilică. Intrarea în Bazilică mi-a sugerat intrarea în Patrie. L-am rugat să nu mă uite.

Avea o bună memorie. Din nou o întâmplare. În 2001, o delegaţie din România în frunte cu Preşedintele, a venit în Vatican, ca să aducă bradul de Crăciun pentru Piaţa „San Pietro”. Papa avea un discurs în română pe care urma să-l rostească în Sala Clementină şi dorea să verifice

Dosar pronunţarea. Nu se ivise de mult ocazia de a-l întâlni în privat. Deşi preşedintele aştepta în anticameră, iar secretarul Papei făcea semn să grăbesc lectura, bunul Ioan Paul al II-lea găsea de cuviinţă să mă întrebe cum stau cu sănătatea şi dacă sunt tot la Radio Vatican.

AMG: Se poate vorbi de o „schimbare la faţă” a României, după vizita lui Ioan Paul al II-lea? Cum eram şi cum am devenit după ce ne-a trecut pragul ţării?

AL: Faţa unei ţări se schimbă treptat, odată cu trecerea timpului. Nu ştiu dacă vizita Papei Ioan Paul al II-lea la Bucureşti a schimbat înfăţişarea ţării. Ştiu doar că, în timpul vizitei, românii au arătat partea cea mai frumoasă şi nobilă a sufletului. A fost o surpriză. Trecând pe străzile capitalei în urma Papei am notat sfiala, bunăcuviinţa, „evlavia” oamenilor ieşiţi să-l salute pe succesorul lui Petru, pe Papa de la Roma. Însemna atunci un fel de înnobilare a neamului nostru şi o primenire a Bisericii nu doar Catolice ci şi Ortodoxe. Impactul a fost enorm, cel puţin pentru o parte a populaţiei ţării. La aceasta au contribuit mult massmedia, presa, radioul, televiziunea. Am constatat ulterior că jurnaliştii noştri s-au exersat pe măsură în subiecte religioase, inclusiv în limbajul catolic, universal creştin.

Mulţi fac acest lucru şi azi. Deci, ceva a rămas. Imaginea Bisericii, percepţia Papei în imaginarul colectiv a cunoscut o schimbare benefică.

AMG: Ioan al XXIII-lea şi Ioan Paul al II-lea: doi pontifi, două călăuze. Ce căi ne indică în labirintul timpurilor noastre?

AL: Sunt două figuri de Papi aşezate acum în candelabrul Bisericii, ca să-i lumineze drumul. Despre Papa „Cel Bun”, cum a fost numit Ioan al XXIII-lea, la noi în România au ajuns doar simple adieri peste „cortina de fier” care despărţea atunci Europa. Imaginea lui însufleţea odinioară inimile credincioşilor la nivel ecumenic chiar dacă la noi se cunoşteau doar frânturi din viaţa sa. Simplitatea vieţii şi spiritul său profetic pot inspira mult timpurile de faţă.

Cât priveşte moştenirea spirituală a lui Ioan Paul al II-lea, ea are nevoie de o anumită decantare. Ceea ce mi se pare deosebit de actual este mesajul din finalul Pontificatului său despre milostivirea lui Dumnezeu. Mesajul era însoţit de suferinţa personală unită cu jertfa lui Cristos.

Patima şi moartea lui Isus constituie momentul decisiv al Răscumpărării.

O lume ce pare dezorientată are nevoie de compasiune, de îndurare. Şi lui Cristos îi era milă de popor. Papa Francisc continuă spiritul profetic al lui Ioan al XXIII-lea şi mesajul îndurării lansat de Ioan Paul al II-lea. Suntem în miezul creştinismului. interviu realizat de Anca MĂRTINAŞ GIULIMONDI

Doi papi cu simțul umorului

C

ând bucuria (ca substantiv și verb) se regăsește în Biblie de câteva sute de ori, când învățătura lui Isus este o veste bună, când Isus însuși recomandă o serie de Fericiri (v. Mt 5,3-12 și Lc 6,20-23) ca program de viață și îndeamnă ca nici măcar în timp de post creștinul să nu aibă fața tristă (v. Mt 6,16), atunci nu e surprinzător ca doi papi, mai mult, doi papi sfinți, să aibă un dezvoltat simț al umorului.

Canonizarea Papilor Ioan al XXIII-lea și Ioan Paul al II-lea, la 27 aprilie 2014, ne oferă, iată, o dată în plus, o lecție de viață și o confirmare că sfințenia și umorul nu se exclud.

Înrădăcinat în umilință și realism, umorul ne ajută să trecem altfel peste momentele dificile, făcând haz de necaz.

Se spune, de exemplu, că una dintre glumele preferate ale Papei Ioan Paul al II-lea despre criza din estul Europei era aceea care oferea ca posibile două soluții: una realistă și alta miraculoasă. Soluția realistă era ca Maica Domnului de la Czestochowa să apară deodată cu toți îngerii și sfinții și să inspire imediat o rezolvare; soluția miraculoasă era ca toate națiunile să coopereze. Ioan al XXIII-lea, un om umil și curajos, considerat un papă de tranziție, dar care, prin Conciliul Ecumenic Vatican II, a revoluționat întreaga Biserică Catolică, a spus odată: „Știu de ce Duhul Sfânt m-a ales pe mine: vrea să lucreze singur!”. Altă dată a povestit cum, la începutul pontificatului, copleșit de povara grijilor

și a problemelor, nu reușea să doarmă, până când, într-o seară, a auzit o voce care i-a spus: „Hei, Angelo, dar de când te iei tu atât de în serios?” „Imediat am adormit”, a mărturisit papa.

Umorul rupe bariere, ne apropie de oameni. Dacă ne gândim la sentimentul de profund respect, chiar de reverență, față de persoana papei, înțelegem cât de mult însemnau unele gesturi ale lui Ioan Paul al II-lea, ca cel de a-i trage uneori de șireturi sau de nasturi pe gardienii din Gărzile Elvețiene, sau cel de a-și pune ochelarii lui Bono la ochi, în timpul audienței acordate artistului, ori Actualitatea Creștină aprilie 2014

Dosar de a dirija cu bastonul, în timpul unei întâlniri mondiale cu tinerii. Se povestește că Angelo Roncalli, viitorul Papă Ioan al XXIII-lea, pe când era nunțiu la Paris, în timpul unei recepții, s-a întâlnit cu Rabinul-șef al Franței, cu care a început să converseze. Trebuind să treacă într-o altă sală, pentru dineu, rabinul l-a invitat pe nunțiu să meargă înainte. „Nu. Mai întâi Vechiul Testament”, a spus Roncalli invitându-l pe rabin să intre primul. Într-o seară, mergând să viziteze un prieten internat în Spitalul Duhul Sfânt, din apropierea Vaticanului, Ioan al XXIII-lea a fost întâmpinat de superioara călugărițelor care administrau instituția.

Emoționată, s-a prezentat: „Sfinte Părinte, sunt superioara Duhului Sfânt”. „Ferice de dumneavoastră! Eu sunt doar Vicarul lui Cristos!”.

Pentru a ieși din situații stânjenitoare sau dificile, Ioan al XXIII-lea apela de multe ori la o glumă. Supraponderal fiind, glumea adesea pe seama acestui lucru, însă uneori era pus de alții în situații mai puțin plăcute. Imediat după alegerea lui ca papă, s-a retras pentru a se pregăti să iasă la balconul Bazilicii Sf. Petru. Trebuia să se îmbrace cu veșmintele de papă care, conform tradiției, se pregătesc dinainte în trei măsuri: mică, medie și mare. Cea mai mare măsură însă s-a dovedit a fi strâmtă pentru noul papă, așa încât aghiotanții au început să se agite în jurul lui cu ace și bolduri, încercând să-i aranjeze cât de cât veșmintele. „E clar că cei de la croitorie nu mă voiau papă”, a spus Roncalli zâmbind. Altă dată, cu ocazia unei vizite într-o parohie din Roma, o femeie a exclamat: „Vai, cât e de gras!”. Papa s-a întors spre ea și i-a spus cu blândețea-i caracteristică: „Doamnă, trebuie să înțelegeți un lucru: Conclavul nu este un concurs de frumusețe!”. Despre Ioan Paul al II-lea se povestește că odată, ridicându-se după ce a căzut alunecând pe covor, a spus în italiană, folosind un joc de cuvinte: „Sono caduto, non scaduto!”, „Am căzut, nu sunt expirat!” Iar în perioada când trupul își arăta tot mai mult slăbiciunea, la o întâlnire cu mai mulți episcopi, Ioan Paul al II-lea a intrat în sală mișcându-se cu dificultate. Când s-a oprit, i-a privit și a zis zâmbind în colțul gurii: „Eppur si muove!” („Și totuși se mișcă” - cuvintele lui Galileo Galilei). Altă dată, pus într-o situație dificilă de un jurnalist care, înaintea unui meci de

fotbal între Polonia și Italia, l-a întrebat cu ce echipă ține, a răspuns: „Ar fi mai bine să rămân pe margine”. Sau Ioan al XXIII-lea, abordat de un gardian din Gărzile Elvețiene, care s-a plâns că după 25 de ani de serviciu nu este scos la pensie, a spus: „Dragul meu, eu încă nu am 25 de ani în serviciu și încearcă să mă scoată la pensie”. Ulterior, problema gardianului a fost rezolvată, dar, pe moment, gluma papei a detensionat puțin situația.

Astăzi, nu de puține ori, trece drept amuzant ceea ce este vulgar, lipsit de respect, răutăcios, chiar cinic ori prostesc.

Umorul sfinților, umorul sănătos, chiar și cel ironic – atunci când se ironizează pe sine, dar nu sarcastic –, exprimă un mod de a se privi pe sine și întâmplările din jur, ținând cont de propriile (in)capacități și de faptul că totul este în mâna lui Dumnezeu. Urmând, așadar, exemplul sfinților, cine are simțul umorului, să-l cultive. Și cine nu-l are, să-l ceară, urmând îndemnul Papei Francisc: „Doamne, dă-mi simțul umorului!”

(C. G.)

AU SPUS DESPRE SFINȚENIE IOAN AL XXIII-LEA „Din virtuțile sfinților eu trebuie să iau substanța și nu ce e accidental. Eu nu sunt Sfântul Alois, nici nu trebuie să mă sfințesc așa cum a făcut el, ci conform cu modul meu diferit de a fi, cu caracterul meu, cu condițiile mele diferite” (Jurnalul Sufletului, 1903).

Actualitatea Creștină aprilie 2014

IOAN PAUL AL II-LEA „Ce este sfințenia? E bucuria de a face voința lui Dumnezeu. Această bucurie este experimentată de om printr-o lucrare constantă la sine însuși, prin fidelitate față de legea Divină, față de poruncile Evangheliei. Și asta nu fără renunțări” (Predică, 18 ianuarie 1981).

Dosar

Librăria „Sf. Iosif” din Bucureşti vă recomandă: Ioan Paul al II-lea, Enciclice, EARCB 2008, 880 pag.

Ioan Paul al II-lea, Sculaţi-vă, să mergem!, EARCB 2009, 192 pag.

Ioan Paul al II-lea, Memorie şi identitate, RAO, 2006, 192 pag.

Ioan Paul al II-lea, Iubirea umană în planul lui Dumnezeu.

Răscumpărarea trupului şi sacramentalitatea Căsătoriei în catehezele din zilele de miercuri (1979-1984), Sapientia 2013, 622 pag.

Profet al vremurilor noi. Volum festiv publicat cu prilejul beatificarii Papei Ioan Paul al II-lea, 1 mai 2011, EARCB, 2011, 150 pag.

Arturo Mari, La revedere în rai, EARCB 2009, 140 pag, Domenico Del Rio, Karol cel Mare. Istoria papei Ioan Paul al II-lea, Pauline 2005, 400 pag.

Franco Ranaldi, Papa Ioan Paul al II-lea şi jubileul anului 2000, Paralela 45 2002, 136 pag.

George Weigel , Martor al sperantei. Biografia Papei Ioan Paul al II-lea (1920-2005), Ed. Galaxia Gutenberg, 2007, 1140 pag.

Gian Franco Svidercoschi, Scrisoare către un prieten evreu.

Povestea simplă şi extraordinară a prietenlui evreu al lui Karol Wojtyla, EARCB 1993, 76 pag.

Stanislao Dziwisz, O viaţă cu Karol. Conversaţie cu Gian Franco Svidercoschi, RAO 2008, 256 pag.

Nicolae Mareş, Ioan Paul al II-lea. Un Papă Sfânt, Editura Curtea Veche 2009, 504 pag.

Alceste Santini, Moştenirea Papei Wojtyla, Aquila `93, 2005, 192 pag.

Bişoc Iosif (coord.), Un buchet de laude pentru papa Ioan Paul al II-lea, Serafica 2006, 182 pag.

Actualitatea Creștină aprilie 2014

Pagina Ghika

Vladimir Ghika – Pagină dintr-o agendă

P

e o pagină din agenda din anul 1911, Vladimir Ghika a notat în ziua de 27 martie (9 aprilie, stilul nou), un fel de program spiritual şi caritativ pentru întregul an. Pentru fiecare lună din an, era prevăzută o activitate. Astfel, pentru ianuarie: spiritul Societăţii; pentru februarie: modalităţi de a-l sluji pe Dumnezeu în familie; pentru martie: vizitarea spitalelor; pentru aprilie: instruirea săracilor; pentru mai: convertirea protestanţilor; pentru iunie: edificarea noilor convertiţi; pentru iulie: îngrijiri acordate prizonierilor; pentru august: evanghelizarea celor marginalizaţi; pentru septembrie: modalităţi de a-l sluji pe Dumnezeu la ţară; pentru octombrie: vizitarea săracilor; pentru noiembrie: îndatoririle unui bun enoriaş; pentru decembrie: cultul Preasfântului Sacrament.

De-a lungul întregii sale vieţi, Monseniorul Vladimir Ghika a urmat acest program concretizat în diferite forme. Astfel, activitatea din luna septembrie are o bună exemplificare în încercarea de constituire a unei opere caritative în Moldova, la ţară. Există o ciornă intitulată „Opere la ţară”, în care conturează un plan ce conţinea: obţinerea unei case într-unul din marile centre rurale

catolice, constituirea unei opere de caritate în această casă, atragerea de vocaţii1.

Pentru cultul Preasfântului Sacrament, a compus o meditaţie intitulată „Ora sfântă”. Vizitarea săracilor a beneficiat, de asemenea, de o scriere intitulată chiar aşa, rezultată din conferinţele pe care le-a ţinut asociaţiei „Doamnelor de caritate”, care se ocupa cu acest lucru. Ar fi vrut ca această cărticică să devină un fel de vademecum pentru persoanele care intrau în contact cu săracii.

Asistenţa prizonierilor este una din propunerile pe care Vladimir Ghika le face Comitetului permanent al Congreselor Euharistice Internaţionale, după ce devine membru al acestuia. Pe lângă organizarea unei reculegeri pentru membrii Comitetului permanent, el mai sugerează şi efectuarea unor fapte de milostenie de către o delegaţie a membrilor Comitetului, care să includă vizitarea spitalelor, a închisorilor, a azilurilor a caselor de corecţie şi, totodată, să celebreze liturghia sau să dea binecuvântarea cu Preasfântul Sacrament în aceste aşezăminte2.

La Bucureşti, a vizitat de multe ori închisorile pentru a celebra Liturghia şi pentru a se îngriji de sufletele celor lipsiţi de libertate. Despre curajul cu care mergea la închisoarea Văcăreşti în timpul bombardamentelor, a scris cu admiraţie Tudor Arghezi3. Monseniorul Ghika a reuşit, în acele momente de groază, să aducă alinare şi să ofere sprijin sufletesc deţinutelor. Într-o scrisoare adresată lor, numeşte acele zile de bombardament „zile de iertare dumnezeiască şi de blagoslovenii”, pe sine se intitulează „duhovnic din zilele grele”, iar pe deţinute le îndeamnă să fie „strâns legate de făgăduinţele de îndreptare şi de îndrumare către Dumnezeu”, pe care le-au făcut atunci4.

Vizitarea spitalelor, a celor bolnavi, a celor răniți de pe urma diferitelor catastrofe (cutremur, război, răscoală), grija deosebită pe care a arătat-o față de aceștia, implicarea sa în lazaretul de la Zimnicea, ca simplu sanitar, constituie trăsături importante ale activității desfășurate de Vladimir Ghika, în așa măsură încât a fost numit „apostol al suferinței”5. La Paris, a fost o vreme capelanul Asociației „Prietenii infirmilor”, asociație care își propunea să ofere sprijin spiritual infirmilor spitalizați sau izolați și bolnavilor cronici și să formeze o elită spirituală în societate6.

Iulia COJOCARIU

1 Arhiva Lazariştilor, Paris.

2 „Suggestions faites par les membres du Comité permanent. Monseigneur V. Ghika”: L.M. XX Schorung, p. 40 (Arhiva Ghika – ARCB) 3 Tudor Arghezi, „Neant”, în Bilete de papagal, 11.01.1945..

4 Scrisoarea lui Vladimir Ghika către deţinutele de la Văcăreşti, în Verbum, V / 1994, p. 144.

5 Scrisoarea baroanei Coche de la Ferté către Vladimir Ghika, 7.03.1924, L.M. XX Schorung, p. 127 (Arhiva Ghika – ARCB).

6 „Les Amis des Infirmes. Chronique de l’Œuvre (1919-1926)”: L.M. XX Schorung, p. 117-118 (Arhiva Ghika – ARCB); „Règlement”: L.M. XX Schorung, p. 119 (Arhiva Ghika – ARCB).

Actualitatea Creștină aprilie 2014

Pagina Ghika

Pelerinajul relicvei Fericitului Vladimir Ghika (18 noiembrie 2013 – 16 mai 2014)

F

ericitul Martir Vladimir a făcut deja peste 30 de vizite în parohiile Arhidiecezei de București. Pelerinajul relicvei a început în data de 18 noiembrie, cu ocazia comemorării arestării Monseniorului Ghika, și a găsit peste tot loc în pietatea și în inimile credincioșilor și ale oamenilor de bunăvoință. Astfel, pregătim prima comemorare liturgică a Fericitului Vladimir, 16 mai 2014, care coincide cu sărbătorirea a 60 de ani de la jertfa sa martirică. De acum, este clar că peleriajul va continua și după sărbătoarea din 16 mai, pentru că a fost imposibil să acoperim tot teritoriul Arhidiecezei în acest timp.

Pelerinajul va continua după următorul program: Luna aprilie: în Parohia din Mihail Kogălniceanu (46), Colegiul „Sf. Iosif ”- Jilava (9), Parohia Medgidia cu filialele (12-13), Parohia din Oituz (21-23).

Luna mai: în Parohiile din Motru (1-3), Buftea (4), Năvodari (6-8), Tulcea (9-11), Constanța - Sf. Anton

și Padre Pio (12-16), București - Sf. Elena (18-21), Oratoriul Salezian (24), Pantelimon - Constanța (25) apoi, iarăși Parohia Sf. Anton din Constanța (26-31).

Luna iunie: în Parohiile din Slatina (1-3), Brașov – Astra (4-6), Brezoi (22), Râmnicu Vâlcea (22-24), Câmpulung (29-2).

P.S. Puteți urmări pelerinajul în multiplele albume foto de pe facebook, pagina Servus Dei Vladimir Ghika, martyr sau cele ale parohiilor vizitate.

Pr. Francisc UNGUREANU Postulatorul Cauzei de Canonizare a Fericitului Vladimir Ghika

In memoriam

Daniel de Briey, strănepot al Monseniorului Ghika

L

a 8 martie 2014, a murit la Montereau de întrebări privind sensul suferinţei, pe în Franţa, Daniel, al cincilea copil al care în cele din urmă, le-a depăşit. contelui Pierre de Briey şi al Manolei, La 65 de ani, a intrat în comunitatea nepoată de frate a Monseniorului Ghika. laică „Vive flamme” a Carmelului şi a Daniel s-a născut în timpul purtat scapularul Maicii Domnului de războiului, la 4 septembrie 1943, lângă pe muntele Carmel.

Londra. În timpul cercetărilor necesare cauzei S-a mutat apoi cu familia la Geneva, de beatificare, cei trei strănepoţi ai apoi la Bruxelles şi iarăşi la Geneva.

Monseniorului Ghika, Daniel, Thierry În cele din urmă, s-a stabilit în Franţa, şi Geneviève (d’Hoop), s-au implicat unde a funcţionat ca expert recunoscut intens în susţinerea acestei cauze. Daniel în transporturile feroviare. a fost preşedintele Asociaţiei pentru S-a căsătorit în 1977 cu Isabelle Beatificarea Monseniorului Ghika, din Béranger, cu care a avut trei copii, Franţa (ABMVG). Daniel şi Thierry, Manola, Franck şi Viviane. împreună cu o parte din familia lor, au Cei doi soţi se cunoscuseră în corul fost prezenţi la Bucureşti, la ceremonia Montjoie. Ei aveau aceleaşi preocupări beatificării.

Daniel, conte de Briey pentru lecturi, muzică, sport, dar şi În Arhiva Ghika, se păstrează o 1943 - 2014 aceleaşi căutări spirituale. Până în valoroasă corespondenţă a lui Daniel, pe ultimele zile de viaţă, Daniel a fost membru activ al acestui teme politice, filozofice şi religioase, precum şi compoziţii cor. Compozitorul lui preferat era César Franck. de-ale lui.

Foarte de tânăr, Daniel a contractat boala Wegener, care Alături de Monseniorul Ghika, avem, de-acum, un nou l-a dus în scurt timp la dializă. prieten în Cer. Soţia lui a murit în 1999, în urma unui tragic accident.

Deşi catolic practicant, Daniel a fost asaltat multă vreme Dumnezeu să-l odihnească în pace!

Actualitatea Creștină aprilie 2014

Sfânta Scriptură

Cuvântul Domnului - comentariu la lecturile duminicale -

Duminica Floriilor (A)

Mt 21,1-11; Is 50,4-7; Ps 21; Fil 2,6-11; Mt 26,14-27,66 n această duminică, ultima dinaintea celebrărilor pascale, sunt evocate două evenimente importante: intrarea solemnă a lui Isus în Ierusalim şi Pătimirea Mântuitorului.

Intrarea solemnă a lui Isus în Ierusalim marchează începutul etapei finale a activităţii sale publice. Călare pe un măgăruş şi aclamat de mulţimea de ucenici care îl însoţeşte, Isus se prezintă în centrul politic şi religios al poporului iudeu în ipostaza regelui (mesia), prevestit de profetul Zaharia (9,910), venit să instaureze o nouă eră: era slujirii cu modestie a tuturor celor care îl recunosc drept Rege. Această eră venea să înlocuiască era aroganţei, a violenţei, a dispreţului față de cel mic şi neajutorat.

Cel de-al doilea eveniment evocat în această duminică este Pătimirea Mântuitorului. Liturgia Cuvântului prezintă această Pătimire ca fiind un moment fundamental al lucrării de mântuire. Într-adevăr, în prima lectură, profetul Isaia ne oferă trăsăturile mai importante ale celui care îl prevesteşte prin jertfa de sine şi prin suferinţa sa pe Cristos: Domnul mi-a dat o inimă înţeleaptă, ca să ştiu să vorbesc celor deznădăjduiţi. Domnul Dumnezeu mi-a deschis urechea, iar eu nu m-am împotrivit... Spatele mi l-am dat spre a fi lovit, obrajii spre a fi pălmuiţi şi faţa nu mi-am întors-o de la cei care mă ocărau şi mă scuipau. Domnul Dumnezeu îmi vine în ajutor, de aceea nu m-au doborât ocările... şi ştiu că nu voi rămâne de ruşine. Prezicerea Pătimirii mântuitoare este completată de Psalmul responsorial care anticipează şi alte detalii ale suferinţei îndurate de Isus: Toţi care m-au văzut, au râs de mine, au clătinat din cap, au strâmbat din buze: „S-a încrezut în Domnul, să-l mântuiască, să-l scape, pentru că îl iubeşte”... Mi-au străpuns mâinile şi picioarele, îmi pot număra toate oasele. Îşi împart hainele mele între ei şi trag la sorţi pentru haina mea.

Regăsim toate aceste elemente (alături de multe altele) în descrierea Pătimirii făcute de Sfântul Matei. Acest evanghelist, asemenea celorlalți, a pus în evidenţă faptul că Isus ştia bine ce urma să se întâmple. Altfel spus, El nu a ajuns din greşeală în vâltoarea evenimentelor. Întradevăr, Isus apare mereu stăpân pe sine şi chiar anticipând cele mai multe din evenimentele al căror protagonist va fi.

Astfel, după cum ştia cu cine se vor întâlni ucenicii trimişi să pregătească cina pascală, la fel ştia că va fi trădat de Iuda şi renegat de Petru. Şi mai impresionant e faptul că deşi resimţea în trupul său repulsia faţă de suferinţa fizică, Isus Cristos rămâne consecvent misiunii sale şi o acceptă pentru a apăra adevărul Evangheliei predicate de El şi pentu a plăti preţul răscumpărării noastre.

Participând astăzi la procesiunea de la începutul Sfintei Liturghii, noi ne alăturăm mulţimii de ucenici din toate timpurile care au recunoscut în Isus pe Mesia, pe Cel ale cărui învăţătură evanghelică şi jertfire de sine ne obţin nouă pacea.

Î

Actualitatea Creștină aprilie 2014

Sâmbăta Sfântă (Privegherea pascală)

C

elebrarea Privegherii pascale este deosebită şi fascinantă.

Ea se compune din patru momente: 1. Liturgia Focului; 2. Liturgia Cuvântului; 3. Liturgia Botezului; 4. Liturgia Euharistică. Pe măsură ce înaintăm în celebrare trăim tot mai mult simţământul că în adâncul nostru se face lumină.

Descoperim o nouă viaţă. Cristos Domnul, înviat din morţi, revarsă în fiinţele noastre o nouă sevă de viaţă care ne poartă, încet-încet, către convertire (baptismală) şi către un nou tip de relaţie cu semenii, una fraternă, deprinsă în jurul mesei euharistice.

Liturgia Cuvântului cuprinde nouă texte: şapte din Vechiul Testament şi două din Noul Testament. Fiecare prezintă câte o situaţie de viaţă în care, imediat ce intervine Cuvântul lui Dumnezeu şi Lucrarea Lui salvatoare, totul se luminează, devine limpede. Acea viaţă se înnoieşte. În noapte se deschide prima lectură şi, după ce Dumnezeu spune Să fie lumină!, Lumina s-a făcut... spune autorul. Dar în acelaşi text (Gen 1,1-2,2) crearea omului este prezentată ca o ţâşnire de lumină în noapte: Dumnezeu a zis: „Să-l facem pe om după chipul şi asemănarea noastră... Şi l-a făcut Dumnezeu pe om după chipul său”. În lectura a doua, bezna se află în sufletul lui Abraham căruia Domnul îi cere să-şi jertfească unicul fiu, pe Isaac (Gen 22,1-18). Un mod de a-l determina pe Abraham să verifice cine este mai preţios pentru el, Dumnezeu sau Isaac. Or, arătând că e gata să-şi jertfească fiul la Cuvântul Domnului, Dumnezeu i-l redă pe Isaac împreună cu binecuvântarea Sa veşnică. În plină „noapte” se află poporul lui Israel în robia egipteană. Când, însă, poporul strigă către Domnul, El îl aude şi îl eliberează, trecându-l prin Marea Roşie ca pe pământ uscat. I-a salvat Domnul în ziua aceea pe israeliţi din mâinile egiptenilor... A văzut Israel puterea cea mare pe care a folosit-o Domnul împotriva egiptenilor (Ex 14,15-15,1).

O adevărată beznă este şi timpul exilului în care poporul se simte părăsit aidoma unei soţii abandonate de soţul ei (Is 54,5-14) sau sleit de puteri aidoma celui flămând şi însetat (Is 55,1-11). Unor astfel de suflete descurajate Dumnezeu le aduce lumina spunând: Oare poate bărbatul să-şi uite soţia luată în tinereţea lui? Te voi primi înapoi cu mare dragoste. Şi tot El le spune: Voi care sunteţi însetaţi, veniţi la apă, veniţi şi procuraţi-vă grâu fără bani şi mâncaţi... Ascultaţi-mă pe mine şi veţi mânca numai bunătate... Iar profetul Baruh explică ce înseamnă pentru popor să sufere, în mod concret, din cauza nelegiuirilor sale: Ascultă, Israele, poruncile vieţii... Pentru ce te afli, Israele, exilat în ţara duşmanilor tăi? De ai fi umblat pe calea lui Dumnezeu, ai fi trăit în pace pentru totdeauna (Bar 3,9-4,4). La rândul său, profetul Ezechiel le vesteşte lucrarea purificatoare a lui Dumnezeu, lucrare însoţită de promisiunea: Voi pune în voi duhul meu şi atunci veţi păzi poruncile mele...

Veţi fi poporul meu şi eu voi fi Dumnezeul vostru (Ez 36,16-28).

Sfânta Scriptură În noapte erau sufletele femeilor venite la mormânt cu miresme pentru a-L „înmormânta” definitiv pe Cristos când, îngerul, adresându-li-se, le-a zis: „Nu vă temeţi! Ştiu, îl căutaţi pe Isus cel răstignit. Nu este aici, căci a înviat, precum a zis...”

Aşadar, Învierea lui Isus Cristos reprezintă punctul culminant al acestui proces înnoitor de care avem şi noi parte atunci când, prin botez, ne angajăm să ducem o viaţă nouă: Prin botez am fost înmormântaţi împreună cu el întru moarte, pentru ca să trăim o viaţă nouă asemenea lui Cristos, care a înviat din morţi prin atotputernicia Tatălui.

ÎNVIEREA DOMNULUI (PAȘTELE)

Fap 10,34a.37-43; Ps 117; Col 3,1-4; In 20,1-9

P

otrivit textelor biblice din această sărbătoare, ziua întâia a săptămânii începe într-o atmosferă relativ calmă. După agitaţia din zilele precedente în care autorităţile religioase şi politice l-au tot urmărit pe Isus şi, în cele din urmă, l-au prins, l-au judecat, l-au schingiuit şi l-au ucis, totul părea să se liniştească. Maria Magdalena, plecând dis-de-dimineaţă spre locul în care Învăţătorul a fost depus după ce a fost luat de pe cruce, nu bănuia ceea ce o aştepta. Ajunsă la mormânt, ea a văzut că piatra fusese înlăturată. Această constatare pentru ea nu a însemnat altceva decât că L-au luat pe Domnul din mormânt şi nu ştim unde l-au pus. Nici cei doi apostoli, Petru şi celălalt ucenic, veniţi să constate cu ochii lor cele spuse de Maria, nu au văzut altceva decât acelaşi mormânt deschis, fâşiile de pânză pe jos şi ştergarul care îi acoperise faţa... înfăşurat şi pus undeva deoparte. Or, dacă Petru „s-a blocat” în constatarea făcută, ucenicul iubit, la vederea acestor detalii, are o tresărire: el a văzut şi a crezut. Credinţa lui seamănă cu o bănuială ce se cuibăreşte în suflet pentru a aştepta acolo o confirmare. Iar confirmarea nu putea veni decât din înţelegerea a ceea ce este Învierea lui Cristos, în ce constă Ea şi mai ales ce semnifică Ea pentru noi, înţelegere pe care doar Scriptura, mai precis profeţiile vechi, dar şi cuvintele lui Isus, o puteau oferi.

Prima lectură de astăzi ne arată că Petru a reparcurs cu gândul tot ce a făcut Isus în Galileea, după botezul primit de la Ioan, şi a înţeles că Dumnezeu l-a consacrat prin Duhul Sfânt şi l-a întărit cu puterea sa pe Isus din Nazaret, care pe unde a trecut a făcut bine şi i-a vindecat pe toţi cei stăpâniţi de diavol, căci Dumnezeu era cu el. A mai înţeles că deşi iudeii l-au dat la moarte, Dumnezeu l-a înviat a treia zi şi i-a îngăduit să se arate, nu la tot poporul, ci martorilor orânduiţi de Dumnezeu, nouă care am mâncat şi am băut cu el (în mod euharistic), după ce a înviat din morţi. Mai mult, el a făcut munca lecturii Scripturilor şi s-a convins că despre El toţi profeţii dau mărturie. Nu în ultimul rând, Petru a înţeles semnificaţia deplină a acestor fapte şi anume că oricine crede în El primeşte, în numele lui, iertarea păcatelor.

Lectura a doua de astăzi completează această înţelegere explicând semnificaţia pentru noi a evenimentelor pascale: prin botez, voi aţi murit şi viaţa voastră este ascunsă de acum cu Cristos în Dumnezeu... Dacă, aşadar, aţi înviat împreună cu Cristos, râvniţi la lucrurile de sus, unde Cristos şade de-a dreapta lui Dumnezeu. Năzuiţi spre cele de sus, nu la cele de pe pământ.

Doar cel care a făcut acest parcurs în timpul Postului Mare, înţelege ce vor apostolii să ne spună întrucât percep în ei înşişi această noutate de viaţă.

Duminica a II-a Paştelui (A)

Î

Fap 2,42-47; Ps 117; 1Pt 1,3-9; In 20,19-31

n mod obişnuit se consideră că cea de-a doua scriere a Sfântului Luca, Faptele Apostolilor, este o carte istorică ce relatează primii ani ai vieţii Bisericii. În realitate, această carte face mai mult decât atât. Ea îşi propune să ne arate în ce fel Isus Înviat îşi continuă în lume, după înălţarea Sa la cer, lucrarea de mântuire. Într-adevăr, în fragmentul de astăzi, Sfântul Luca subliniază cu insistenţă faptul că Domnul, zi de zi, îi făcea să intre în rândurile comunităţii pe cei care erau chemaţi la mântuire. Or, efectele lucrării înnoitoare a Învierii sale se văd tocmai în transformarea petrecută în mentalitatea şi în comportamentul lor. Astfel, noii fraţi devin capabili, după ce au stăruit în învăţătura apostolilor, în legătura frăţească, în frângerea pâinii şi în rugăciuni, să iasă din egoismul specific uman şi să îşi pună în comun bunurile pentru ca ele să fie, mai apoi, împărţite fiecăruia după trebuinţele sale.

O astfel de transformare este, potrivit lecturii a doua, o adevărată renaştere, obţinută prin Învierea lui Isus Cristos.

Sfântul Paul spune în acest sens: În marea lui îndurare, el ne-a renăscut, prin învierea din morţi a lui Isus Cristos, la o speranţă vie, pentru o moştenire nepieritoare... În ce ne priveşte, noi putem avea acces la această renaştere şi putem fi păstraţi în ea doar prin credinţă: Prin credinţă, voi sunteţi păstraţi de puterea lui Dumnezeu, ca să ajungeţi la mântuirea care se va arăta în vremea de apoi...

Această atitudine de încredere în prezenţa şi în lucrarea mântuitoare a lui Isus Cristos Înviat nu vine de la sine. Ea se cultivă prin stăruinţa în învăţătura apostolilor, prin legătura frăţească, prin participarea frecventă la frângerea pâinii şi prin rugăciune. Numai așa ataşamentul faţă de Cristos rămâne nezdruncinat chiar şi atunci când ochiul nostru de carne nu vede şi mâinile noastre nu simt prezenţa, totuşi reală, salvatoare şi înnoitoare a lui Cristos Înviat. Acesta ar putea fi unul din sensurile episodului întâlnirii lui Isus Cristos Înviat cu apostolii în prima zi a săptămânii şi mai apoi opt zile mai târziu. Aceste întâlniri cu Cel Înviat le-au adus apostolilor acea pace şi acea bucurie pe care numai El le-o putea oferi. Dacă Toma nu a avut parte de o întâlnire asemănătoare cu a celorlalţi apostoli, el nu ar fi fost lipsit de „roadele Învierii” cu condiţia să fi recunoscut prezenţa lui Cristos Înviat în mărturia celor care L-au văzut pe Domnul.

Astfel, această mărturie apostolică devine sursa de credinţă în mântuire pentru toţi cei care nu l-au întâlnit personal pe Cristos Înviat:Pentru că m-ai văzut, Toma, de aceea crezi; fericiţi sunt cei care cred fără să fi văzut!

Noi, cei din generaţiile post-apostolice, avem la îndemână atât mărturiile celor care L-au văzut pe Domnul, cât şi legătura frăţească, frângerea liturgică a pâinii şi rugăciunea. În ele va trebui să descoperim prezenţa lui Cristos victorios asupra morţii pentru a avea parte de pacea şi de bucuria sa. kl Pr. Tarciziu ȘERBAN Actualitatea Creștină aprilie 2014

Recenzie

Și cred și gândesc •Wilhelm Dancă, Și cred și gândesc. Viitorul unui dialog controversat •Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de București, 2014, 346 pag., preț: 25 lei

A

apărut de curând, la Editura Arhiepiscopiei RomanoCatolice de București, un nou volum al Pr. prof. univ. dr. Wilhelm Dancă, decan al Facultății de Teologie Romano-Catolică a Universității din București și membru corespondent al Academiei Române. Cartea cuprinde cincisprezece conferințe și studii publicate în țară și în străinătate, între anii 2008 și 2012, grupate tematic în trei mari capitole: „Credință și religie“, „Credință și rațiune“, „Credință și educație“.

Reflecția în jurul acestor trei mari teme face referire la mari gânditori ai tuturor timpurilor, începând cu Fericitul Papă Ioan Paul al II-lea, a cărui enciclică Fides et ratio inspiră întregul volum, după cum o sugerează și titlul. Ne întâlnim apoi cu Sfântul Toma de Aquino, cu Fericitul Antonio Rosmini, cu Pr. Battista Mondin, CFX, cu Fericitul Vladimir Ghika, cu Episcopul Anton Durcovici — care va fi beatificat în curând — și, în sfârșit, cu Cardinalul Tomáš Špidlík, SJ. Acești gânditori nu sunt doar mari teologi și filosofi, ci și oameni ai credinței și rugăciunii; câțiva dintre ei au fost canonizați, beatificați sau urmează a fi. Probabil de aceea, volumul are un epilog despre puterea miraculoasă a rugăciunii, care, potrivit autorului, este capabilă să dărâme ideologiile.

Autorul ne spune în prefață (p. 5), că volumul se adresează acelor oameni „care au avut curajul să facă o alegere religioasă sfidând gândirea sau stilul de viață la

modă“. Mesajul principal al cărții este că, „în drumul către Dumnezeu, omul are nevoie și de credință, și de rațiune“ (ibid.).

Volumul este prefațat de binecunoscutul filosof italian Vittorio Possenti (n. 1938), profesor universitar la Universitatea din Veneția și autorul unor numeroase volume și studii din domeniul gândirii politice, al eticii și ontologiei. El este de părere că metoda folosită de autor este oportună, dat fiind că ne ajută „să plasăm teme și autori într-un context istorico-cultural care astăzi este necunoscut pentru mulți [...]. Putem să depășim această distanță față de trecut dacă cineva ne ia de mână și ne conduce spre fapte, evenimente și persoane ale trecutului“ (p. 8).

Vă invităm deci să citiți această „farmacie a spiritualității“, cum o numește însuși autorul, în care vom găsi „leacuri pentru întărirea dialogului dintre minte și inimă“ (p. 6).

W.T.

Noi apariţii in luna aprilie la Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti Paolo Bizzeti SJ, Până la marginile pământului. Meditaţii asupra Faptelor Apostolilor, 440 pagini, format A5, copertă necartonată, preţ 35 lei. Textul este însoţit de citatele biblice (cartea Faptelor Apostolilor, integral), bibliografie şi note de subsol.

Traducere de pr. Sebastian Lucaciu şi Silvia Toma. Ediţie îngrijită de Francisca Băltăceanu şi Monica Broşteanu, cu o prefaţă de pr. Marius Taloş SJ. Actualitatea Creștină aprilie 2014

Ignacy Różycki, Cultul Milostivirii lui Dumnezeu.

Studiu teologic asupra Jurnalului Sfintei Faustina Kowalska legat de tema Cultului, 128 pagini, format A5, coperta necartonată. Textul este însoţit de bibliografie şi note de subsol. Traducere realizată de Grupul Faustinum. Ediţie îngrijită de sr. Cristiana Mareş şi pr. Tadeusz Rostworowski, cu o prefaţă semantă de Preasfinţitul Cornel Damian.

Biserica Suflet Catolică tânăr în lume

Zi de reculegere pentru adolescenți și tineri

I

sus ne invită să parcurgem împreună cu el calea iubirii, aceasta fiind singura cale spre viaţa veşnică. El însuși ne arată cum putem face acest lucru, fiind aproape de noi.

Drumul nu este uşor, încercările sunt multe, suferinţa este apăsătoare, însă ceea ce ne învaţă Isus prin fericirile Sale, este faptul că doar înfruntând cu mult curaj toate acestea vom putea fi fericiţi. În fiecare an, părintele Daniel Bulai a oferit tinerilor Arhidiecezei ocazia de a aprofunda misterul morţii şi al învierii Fiului lui Dumnezeu, printr-o zi de reculegere. Și în acest an aceștia au răspuns afirmativ acestei ocazii, participând într-un număr de aproximativ 100 de tineri, însoţiţi de 8 preoţi.

Tema acestei zile a fost luată din mesajul Sfântului Părinte Papa Francisc pentru cea de-a XXIX-a Zi Mondială a Tineretului: „Fericiţi cei săraci în duh, căci a lor este împărăţia cerurilor”(Mt 5,3). Locul în care s-a desfăşurat programul acestei zile a fost Mănăstirea Sfânta Agnes din Popeşti-Leordeni.

Programul a conţinut o scurtă rugăciune de început, două meditaţii, Calea Sfintei Cruci şi s-a încheiat cu Sfânta Liturghie, precedată de o prielnică ocazie de spovadă.

Cele două meditaţii ale acestei zile au fost susţinute de pr. Marius Taloş. În prima meditaţie, părintele a explicat tinerilor, prin exemplele sale şi printr-o scurtă povestioară, faptul că fără Duhul Sfânt, nu suntem pe deplin întregi. Duhul Sfânt este Duhul lui Cristos şi el ne ajută să nu devenim „zmeie de hârtie”. De asemenea, a explicat la ce se referă fericirea sărăciei în Duh, spunând că această fericire este fericirea dărniciei.

Calea Sfintei Cruci a fost animată de tinerii echipei diecezane, moment în care, simbolic, s-a parcurs un mic traseu pentru o aprofundare mai adâncă a drumului pe care Cristos l-a străbătut pentru noi, oamenii, spre a ne răscumpăra şi spre a ne curăţa de toate păcatele. În a doua meditaţie, părintele Marius Taloş a prezentat patru puncte din mesajul Sfântului Părinte Papa Francisc.

Forţa revoluţionară pe care o oferă fericirile este un model total opus celui ce astăzi, de cele mai multe ori, este întâlnit în diferitele medii în care fiecare îşi desfăşoară activităţile.

Curajul fericirii – în această parte Sfântul părinte ne îndeamnă să avem curaj să fim cu adevărat fericiţi. Să avem şi să oferim adevărata fericire care este Isus Cristos. În a treia parte, Fericiţi cei săraci în duh este prezentată, prin libertatea faţă de lucrurile materiale, atenţia faţă de cei nevoiaşi şi faptul că de la fiecare persoană avem ceva de învăţat, chiar și de la cei mai săraci. În ultimul punct prezentat, se face referire la partea a doua a fericirii: căci a lor este împărăţia cerurilor, „ Împărăţia cerurilor este dar şi promisiune”. „Să reînnoim în fiecare zi încrederea în acţiunea Duhului Sfânt, încrederea că El acţionează în noi, El este înlăuntrul

Gândul meu pentru TINERI Dragă prietene, căutător de Dumnezeu, Cristos înviat ne spune că tot ceea ce Tatăl Ceresc a înfăptuit prin El este adevărat. În învățătura, minunile și gesturile săvârșite de Isus, găsim drumul spre viața veșnică. În prima dimineață a învierii, când femeile pioase au mers la mormânt, cu mirodenii pregătite conform tradiției ebraice, au fost întrebate: „Pentru ce îl căutați pe cel viu între cei morți?”, apoi au primit vestea: „Nu mai este aici, a înviat!” (cf. Lc 24,5-6). Cristos a înviat și inimile noastre se umplu de bucurie. De acea bucurie că Dumnezeu poate fi întâlnit în tot ce ni se întâmplă în această viață! De acea bucurie că Dumnezeu nu-l lasă niciodată pe om singur în căutările sale pe acest pământ! De acea bucurie că Dumnezeu este prezent, cu puterea Sa de răscumpărare, în viața fiecărui creștin în parte.

Cristos înviat ne spune că El este imaginea, icoana și fața adevărată a lui Dumnezeu. În prezența lui Isus în această lume, întâlnim iubirea nemărginită a lui Dumnezeu care a existat, există și va exista față de toți oamenii. Când cei doi ucenici de la Emaus „s-au întors la Ierusalim, acolo i-au găsit pe cei unsprezece apostoli, adunați cu ai lor, care leau zis: E adevărat, Domnul a înviat și s-a arătat lui Simon Petru” (Lc 24,33-34). Cristos a înviat și totul are un sens.

Acum întreaga Scriptură este luminată de învierea lui Cristos. Acum întreaga viață a Bisericii își găsește puterea în învierea lui Cristos. Acum întreaga omenire este atrasă de forța învierii lui Cristos. Acum toată creația participă la opera lui Cristos cel înviat.

Pr. Daniel BULAI

nostru, ne dă fervoarea apostolică, ne dă pacea, ne dă bucuria. Să ne lăsăm conduşi de El, să fim bărbaţi şi femei ai rugăciunii, care mărturisesc cu curaj Evanghelia, devenind în lumea noastră instrumente ale unităţii şi ale comuniunii cu Dumnezeu” (Papa Francisc, Audiența generală din 22 mai 2013).

Adriana CALOTĂ Actualitatea Creștină aprilie 2014

Universul familiei

Doi papi, umăr la umăr

27

aprilie 2014, Duminica albă şi, totodată, a Milostivirii lui Dumnezeu, este ziua în care doi papi, ambii Fericiţi ai Bisericii, Ioan al XXIII-lea şi Ioan Paul al II-lea, sunt declaraţi Sfinţi. Primul a rămas în inima credincioşilor şi a oamenilor de bunăvoinţă pentru umanitatea sa, încât şi-a atras titlul de papa bonus – Papa cel Bun. Al doilea, în schimb, este revendicat de o paletă vastă de categorii sociale, de la tineri la familii, de la copii la bătrâni, de la muncitori la intelectuali, încât fiecare dintre ele îl tratează ca parte a lor, ca şi cum papa le-ar aparţine primind astfel supranume care merg de la Papa tinerilor la Papa familiilor. Desigur, e vorba de o apartenenţă tainică născută din continua jertfire, consumare, dăruire a lui Ioan Paul al II-lea, prin care ne-a făcut să înţelegem că „omul este calea Bisericii”.

Canonizându-i în aceeaşi zi, umăr lângă umăr, Biserica aşază una lângă alta virtuţile lor dominante: bunătatea şi dăruirea. Din icoana votivă a zilei de 27 aprilie, aceste virtuţi se vor revărsa peste veacuri ca două raze de lumină harică. Umăr la umăr din veşnicie, din tinda Împărăţiei cerurilor, cei doi sfinţi ne vor atrage şi mai mult către sfinţenia pe care au trăit-o şi au predicat-o în calitate de urmaşi ai apostolului Petru.

Cum bunătatea este o rază din dumnezeire, Ioan al XXIII-lea a căutat să o oglindească în acţiunile şi scrierile sale. Anul trecut, pe 11 aprilie, se împlineau 50 de ani de la publicarea documentului Pacem in terris, enciclică apărută într-un moment crucial al Războiului rece, pe fondul crizei diplomatice în jurul rachetelor din Cuba. Prin bunătatea ce i-a fost dăruită, papa lansa un puternic mesaj de pace în vederea depăşirii diviziunilor de natură ideologică.

Mesajul a fost ascultat îndată şi părţile adverse au dat curs înţelepciunii de a face un pas îndărăt pentru evitarea unui conflict dezastruos. Oare câtă intuiţie avusese în alegerea motto-ului Obedientia et pax pentru a descrie misiunea sa de urmaş al lui Petru? În orice caz, el care învăţase să asculte Cuvântul lui Dumnezeu, putea acum să spună „Fericiţi făcătorii de pace”.

Panorama geopolitică mondială nu mai este cea din timpul Războiului rece. Totuși, în lumea globalizată de astăzi, criza economică şi financiară a adus noi provocări.

Actualitatea Creștină aprilie 2014

Pacea este ameninţată acolo unde naţionalismul şi ura religioasă şi de rasă expun societăţile la conflicte violente, acolo unde creşte decalajul dintre bogaţi şi săraci, acolo unde omul pierde din umanitatea sa.

Ioan Paul al II-lea a mers cu mult înainte de anii 2009 - 2010, la sursa crizelor actuale. A făcut acest lucru în calitate de protagonist al trecerii din al II-lea în al III-lea mileniu. Este papa care aparţine atâtor categorii sociale, dar şi celor două milenii. În timpul său, s-a prăbuşit zidul ideologiei comuniste. Ce se clădeşte pe nisip nu are trăinicie! Criza actuală se datorează unui derapaj grav de natură antropologică, despre care vorbea încă din 1993, în enciclica Veritatis Splendor. Ruptura dintre adevăr şi libertate şi ruptura dintre credinţă şi morală alcătuiesc solul şubred care se macină clipă de clipă. Când adevărul este redus la informaţie, libertatea la bunul plac, credinţa la mit şi morala la nişte precepte de natură externă, atunci omul este descompus lăuntric şi societatea e profund divizată şi conflictuală. În lumea multiculturală şi multietnică, în care comunicarea este facilitată în aşa fel încât lumea ar putea fi redusă la dimensiunile unui sat global, paradoxal, experienţa unităţii autentice dintre oameni e mai scăzută ca odinioară.

Tocmai plecând de la riscul degradării comuniunii între oameni şi a coeziunii sociale privim la cei doi sfinţi puşi alături, umăr la umăr, ca la o icoană de comuniune. „Comuniune” este cuvântul-cheie şi programul lăsat Bisericii de Conciliul Vatican al II-lea. Iar cei doi sfinţi sunt făuritori de comuniune într-o lume a diviziunilor. Acum, peste veacuri, din veşnicie îşi dau mâna ca mijlocitori de comuniune. Cred că au o privire predilectă asupra familiei, izvorul natural al comuniunii. Şi neapărat una asupra Tainei Euharistiei, izvorul tainic al comuniunii. Cât de grăitor că ultima enciclică a Papei Ioan Paul al II-lea, Biserica trăieşte din Euharistie, e asemenea unui testament în care ne lasă ca moştenire această învăţătură: „darul cel mai de preţ pentru noi este dăruirea de sine a lui Cristos în Euharistie”. Din partea noastră însă, e nevoie de o dăruire care să o aibă pe Maica Domnului ca mijlocitoare: Totus tuus, o Maria!

Pr. Fabian MĂRIUŢ

Universul familiei

De la viaţă la viaţă

A

n de an, la început sau spre mijloc de primăvară, sărbătorim Sfintele Paști. Pentru creştinii din emisfera nordică, retrezirea naturii la viaţă este cadrul extern al celui mai important eveniment liturgic: Învierea Domnului.

Apelând la înțelepciunea Fericitului Vladimir, ne oprim asupra câtorva din gândurile sale despre viaţă. O privire succintă ne ajută să vedem că termenul viaţă acoperă un spaţiu care merge de la sfera biologică la cea spirituală, de la mişcarea lăuntrică a sufletului, la înălţimea vieţuirii în şi cu Dumnezeu.

Deosebit de interesantă este distincţia pe care ne-o oferă limba greacă între bios şi zoe. Primul indică viaţa biologică pusă de Creator în făpturile sale încă de la început. Din Cartea Genezei aflăm că Dumnezeu a pus viaţa în fiinţele vii care populează cerul, marea, pământul. Şi Adam a primit suflul biologic în nările sale, la facerea din ţărână.

Comun tuturor vieţuitoarelor, bios-ul este o înzestrare naturală; odată cu terminarea ciclului natural, bios-ul se stinge, lăsând loc morţii. În schimb, zoe indică plinătatea vieţii. Din perspectivă antropologică, zoe se referă la ceea ce este specific uman, adică la ceea ce distinge omul de alte făpturi vii: raţiune, minte, voinţă, inimă. Din perspectivă teologică, zoe trimite la Creator, autorul vieţii. De fapt, e vorba de o viaţă intensă care include sfera bios-ului, dar pe care o transcende tocmai datorită comuniunii pe care omul o stabileşte nemijlocit cu Creatorul. Dacă bios se referă strict la condiţia de creatură şi e o prerogativă naturală, zoe se referă la omul recreat, mântuit şi e o prerogativă harică.

Distincția dintre bios şi zoe este o pledoarie în favoarea valorii imense a vieţii umane şi a respectului faţă de fiinţa umană încă de la concepţie până la sfârşitul său natural, deoarece chiar dacă omul este înzestrat cu bios, el nu este niciodată numai bios, e în mod nemijlocit zoe. Pentru creştini, zoe înseamnă plinătatea vieţii trăite în comuniune cu Cristos. În catehezele de miercurea, Papa Francisc a vorbit despre ecologia umană în strânsă legătură cu ecologia ambientală. Într-un gând, Fericitul Vladimir exprimă uimirea sa faţă de întreaga creaţie şi mai ales prețuirea pe care o arată faţă de bios: „Priveşte această viaţă imensă ieşită din Dumnezeu!

Priveşte aceşti copaci, binecuvântaţi din generaţie în generaţie şi care îşi urmează unii altora, din secol în secol! Voi numiţi această înlănţuire o lege; eu aş numi-o mai degrabă o binecuvântare fără căinţă”. Cum bine ştim, credinţa creştină e mai intensă şi profundă acolo unde omul reuşeşte să ţină legătura cu natura, şi e mai ameninţată acolo unde trăieşte izolat între pereţii casei, în confortul apartamentului. Omul din apartament, adică pus deoparte, e ispitit să creadă şi să se încreadă prea mult în forţele proprii, ca şi cum ar fi el creatorul ambientului.

De riscul căderii în această capcană şi-a dat bine seama Fericitul Vladimir când a scris: „Dumnezeu care ne posedă pentru totdeauna în chip suveran, ne încredinţează printr-un

fel de împrumut nouă înşine, ca să decidă, în urma acestui împrumut pe termen, asupra caracterului personal al acestei posesii şi al acestei folosinţe. Şi toate acestea se numesc viaţă”. E vorba de profundul respect pe care Dumnezeu îl arată faţă de om şi faţă de libertatea sa. Se spune că atotputernicia lui Dumnezeu se termină în faţa libertăţii omului. E demonstraţia clară a ceea ce Conciliul Vatican al II-lea afirmă: „omul este singura făptură din univers pe care Dumnezeu a voit-o pentru sine” (GS ). De aici ia naştere şi marea responsabilitate de a alege. În Gânduri, întâlnim definiția cea mai lapidară a omului ca fiinţă morală: „Viaţa, o colecţie de alegeri”. Într-adevăr o colecţie de alegeri, însă depinde la ce se raportează omul cu preponderență: „îţi pun în faţă viaţa şi binele, moartea şi răul” (Deut. 30,15). În faţa omului este pusă şi trecerea de la viaţă la viaţă, adică de la bios la zoe. Acesta este Paştele (adică trecerea) fiecărui om. Din moment ce Isus este răscumpărătorul, adică cel care plăteşte tributul ca să fim scoşi de pe calea pieirii, Fericitul Vladimir vorbește despre câştigarea vieţii: „Pentru Viaţa Eternă, mai mult chiar decât pentru viaţa acestei lumi, există acea vorbă pe care trebuie s-o folosim cu toată rigoarea termenilor ei şi s-o traducem mereu în act, chiar cu sudoarea frunţii noastre: să ne câştigăm viaţa...”

Asociaţia Familiilor Catolice „Vladimir Ghika” Actualitatea Creștină aprilie 2014

Retrospectivă

Parohia francofonă din București în Țara Sfântă

Î

n perioada 16 – 23 februarie, 30 de enoriași ai parohiei francofone Sacré-Cœur din București, însoțiți de părintele Michel Kubler, aa, rectorul comunității, și de părintele Luc Duquenne, sj, rector onorific, au participat la un pelerinaj în Țara Sfântă. Redăm câteva mărturii. „O călătorie în Țara Sfântă nu era în planurile mele... Dar citind programul pelerinajului, această oportunitate mi-a apărut ca un fapt evident!

A doua evidență: un pelerinaj în Țara Sfântă trebuie să aibă un ghid. Sunt atât de multe lucruri de văzut și de înțeles de la un „ghid”. Și acolo, părintele Jean-Daniel, care ne-a călăuzit pe durata întregii săptămâni, ne-a oferit atâtea informații din domeniul biblic, liturgic, dar și istoric. De exemplu, eu am fost surprins să descopăr Locurile Sfinte: îmi închipuiam locurile de acum 2000 de ani așa cum erau atunci; dar am avut o mică dezamăgire să descopăr acele locuri în plin oraș, acoperite de biserici… Din fericire, părintele Jean-Daniel era acolo pentru a ne transpune în locurile, în istoria și în situațiile de atunci. A fost bine, pentru că asta așteptam de la acest pelerinaj.

Sfatul meu: dacă și pentru voi, așa cum ni s-a întâmplat nouă, se ivește această oportunitate, participați! Nu ezitați!”

(Christophe ) „Acest pelerinaj a fost o adevărată descoperire în familie, alături de fetele noastre de 19 și, respectiv, 13 ani: - prin simplul fapt de a fi la faţa locului, la Locurile Sfinte, textele au căpătat un alt sens, iar emoția era una vibrantă; când am cântat la procesiune, cu lumânări în mâini, împreună cu franciscanii, în capela Nașterii Domnului, când am participat la Liturghie în „deșertul” ispitirilor la primele ore ale dimineții, când numai flauturile lui Agnès şi Gaspard s-au auzit în faţa lacului Tiberiadei. Momentele de rugăciune au dat o altă dimensiune la tot ce am vizitat.

- prin întâlnirile cu oameni extraordinari care ne-au vorbit despre ce înseamnă să fii evreu astăzi, în Israel (un rabin), despre dialogul ecumenic și interreligios (un părinte alb) și despre locul creștinilor în această societate divizată (un preot arab israelian). De exemplu, fiicele noastre au fost impresionate de energia și de credința călugărițelor de la Maternitatea din Bethleem, care salvează de la disperare şi chiar de la lapidare tinere fete musulmane care se întâmplă să rămână însărcinate.

- prin momentele de comuniune, foarte puternice, pe care le-am trăit alături de membrii grupului: masa luată împreună, pregătirea pentru Liturghie, pregătirea cântecelor, a vizitelor, a momentelor de destindere (baia în Marea Moartă, traversarea cu barca a lacului Tiberiadei, bazarul…).

A existat o interacțiune extraordinară între cei mici și cei mari, și fiecare și-a găsit locul său.

Așadar, la faţa locului şi în familie, am devenit conștienți că facem parte dintr-o comunitate creștină puternică și Actualitatea Creștină aprilie 2014

unită, ce așteaptă să crească. Dorim să continuăm, în familie, să aprofundăm credința noastră și să o punem în practică” (Anne ). „A hrănit acest pelerinaj credința mea? Grea întrebare, pentru moment… Și apoi, când am lăsat să se decanteze experiența, ca o sticlă de vin bun, pe care tocmai am deschis-o, mi-am dat seama că da, am fost hrănită, mi s-au impregnat mirosul, lumina, peisajele… Textele Evangheliei aveau o altă savoare, un sens mai profund, pentru că erau situate în contextul lor geografic și istoric; nu mai primesc aceste cuvinte în „alb şi negru”, ci în culori.

Un alt aspect: pelerinajul în Țara Sfântă permite să te întâlneşti cu celelalte religii. La Ierusalim, sunt prezente cele trei religii monoteiste (creștinismul, iudaismul și islamul) într-o manieră unică în lume. Inevitabil, mi-am pus întrebări despre toate aceste religii.

Chiar la Ierusalim, există diferite confesiuni creștine careși „dispută” Locurile Sfinte. Acest fapt oferă o atmosferă și religioasă, și turistică uimitoare. Dar pentru cei care se confruntă cu întrebări, acest lucru permite să-ți întărești bazele credinței și ale religiei. Pentru mine, este o confirmare a faptului că sunt creștină.

Ca urmare a acestei călătorii, dorința de a căuta și de a continua să înțeleg, de a merge mai departe este foarte prezentă. Există o dorinţă de a continua cumva călătoria, pelerinajul” (Anne-France). „Acest pelerinaj a însemnat pentru noi toți descoperirea unei țări, a unui teritoriu, a unor persoane: - uimirea în fața peisajelor extraordinare și atât de variate ale Palestinei: Galileea, Marea Moartă, lacul Tiberiadei, deșertul Iudeii, Ierusalimul… Am fost uimită de dimensiunea redusă a Israelului; în felul acesta, se văd diferit călătoriile lui Isus și se înțelege fragilitatea pe care o pot resimți israelienii.

- confruntarea cu dificultățile de relaționare: între israelieni și palestinieni (am văzut destul de des şi uneori am traversat zidul ce marchează teritoriile palestiniene), dar și între creștini, în numele rivalității de a controla Locurile Sfinte, aşa cum este acest zid imens situat în centrul Sfântului Mormânt, la 10 metri de mormântul lui Isus, între

Social zonele aflate sub control catolic și ortodox. M-am gândit că universalitatea Bisericii Catolice este o extraordinară oportunitate ce ne permite să ne ridicăm ochii spre lume și spre marile ei provocări.

- întâlnirea unor persoane care trăiesc în Palestina sau care, ca și noi, au venit să cunoască locurile lui Cristos: beduini, în deșert; evrei ortodocși, la Ierusalim; creștini orientali cu diversitatea lor: greco-ortodocși, călugări etiopieni de la Sfântul Mormânt, enoriaşi melchiți din Nazaret, alături de care am celebrat Liturghia în arabă, în ritul greco-catolic. Ca

să nu mai vorbim de pelerinii de toate confesiunile, de pe toate continentele: episcopalieni din Statele Unite (preotul lor era o femeie), pelerini ruși și români.

Un ultim cuvânt despre părintele Jean-Daniel Gullung, asumpționist din Ierusalim, care cu pasiune și adeseori cu umor, ne-a fost alături cu explicațiile și predicile sale, pe toată durata acestei călătorii.

A fost o călătorie care mi-a luminat și mi-a hrănit credința și care, de asemenea, mi-a trezit curiozitatea despre multe subiecte (Jean-Marc).

Fă un pas în plus! Fii prietenul copiilor în viața reală!

Redirecționează 2% din impozit către Asociația Caritas București

Î

n era comunicării virtuale în care trăim, rețelele sociale ocupă un loc fruntaș în topul instrumentelor de comunicare. Nimic greșit, dacă acestea sunt gestionate cu responsabilitate și servesc scopului pentru care au fost create. Doar până și Sfântul Parinte folosește aceste instrumente care ni-l aduc mai aproape de noi, ne împărtășesc din gândurile și preocupările lui, din evenimentele semnificative din viața Bisericii, ne atrag atenția asupra lucrurilor cu adevărat importante pentru viața noastră de credință, ni se comunică și comunică cu noi. Reacționăm de cele mai multe ori cu ușurință în fața unei știri sau a unei imagini care ajunge direct la inima noastră, fie că aceasta exprimă bucuria sau suferința. Ne grăbim să dăm like, share, comentăm cu sârguință, ne manifestăm solidaritatea.

Nu o dată, însă, am constatat că o astfel de implicare nu este suficientă, că în fața suferinței și a nevoii pe care o întâlnim în fiecăre zi, nu e suficient să reacționăm. E nevoie și de o implicare reală, e nevoie să ne mănifestăm caritatea în viața de zi cu zi. Despre aceste forme de sărăcie și mizerie (materială, morală și spirituală) ne amintește Sfântul Părinte în mesajul cu ocazia Postului Mare. Tot el ne spune cu fermitate că nu are încredere în pomana care nu costă și care nu doare.

Este ideea de la care a pornit și Asociația Caritas București în campania 2% din acest an, însăși această campanie fiind promovată pe rețelele sociale. Ca multe alte organizații și asociații prezente cu opere sociale în cadrul Bisericii, și Asociația Caritas București recheamă în această perioadă fiecare comunitate din Parohii şi fiecare creştin să aibă „o inimă care vede” mizeria, suferinţa şi pe cei aflaţi în nevoie, care se află în faţa uşii noastre, precum sărmanul Lazăr (Consiliul Pontifical Cor unum, De Humana et Christiana Progressione Fovenda). E o invitație la implicare liberă și responsabiliă, printr-un gest simplu, fără ca acesta să necesite timp sau efort financiar (acestea fiind motivele pe care le invocăm de cele mai multe ori pentru lipsa noastră de implicare).

Anul trecut, Asociația Caritas București a reușit să strângă și cu ajutorul tău, prin campania 2% din impozitul pe venit, suma de 7500 euro. Acești bani ne-au ajutat să continuăm să susținem Casa Sf. Ioan și Centrul de Zi pentru Copii cu Dizabilități (în special cu Sindorm Down). În acest an, atenția noastră se îndreaptă tot către copiii cei mai vulnerabili din serviciile asociației și te invităm să ne fii din nou alături.

Tu ești diferit, tu nu poți merge la școală cu alți copii normali, tu nu poți recupera și nu poți avea un viitor, tu nu te poți juca cu ceilalti copii, familia ta nu mai are prieteni și a rămas fără sprijin sunt cuvinte pe care un copil cu Sindrom Down și părinții lui le aud în fiecare zi.

Problemea copiilor cu Sindorm Down este că noi îi vedem doar ca o dizabilitate. Ei au însă aceeași inimă roșie ca a noastră și aceeași dorință de a fi fericiți. Pentru noi, ei sunt copiii noștri de valoare și de mai bine de 20 de ani, dezvoltăm servicii de recuperare și educare prin terapii specifice, integrare și reintegrare socială, consiliere socială și psihologică în cadrul Centrului de Zi pentru Copii cu Dizabilități.

Pentru miile de copii și tineri care nu pot trăi alături de propria familie, lumea se reduce doar la nesiguranță, confuzie, insecuritate, lipsă de apartenență, neacceptare Actualitatea Creștină aprilie 2014

Social din partea societății, lipsa unei perspective, lipsa unui cămin și a unor persoane care să le ofere dragoste, drama abandonului. Un copil, însă, nu poate să trăiască și să crească fericit, decât dacă este iubit. Pentru ei a luat naștere Casa Sf. Ioan, un loc care prin însuşi statutul său, îşi propune să recreeze, pe cât posibil, mediul familial necesar pentru a le da încrederea că ei sunt valoroși, pentru a le oferi acel loc mult râvnit numit acasă, unde copilul să se simtă acceptat, respectat şi valorizat.

Lor li se adaugă copiii din familiile care se confruntă zilnic cu sărăcia, cu dificultatea de a pune ceva pe masă

copiilor, cu dificultatea de a-i trimite la școală, copii care trăiesc în condiții nedemne de persoana umană. Multe vieți, multe istorii, toate care au în comun dificultatea de a trăi. Pentru ei și pentru alte categorii de persoane (familii sărace, șomeri, vârstnici) a luat naștere în urmă cu 23 de ani, Cantina socială, care le oferă o masă caldă în fiecare zi, dar și activități socio-educative, consiliere și orientare.

Ce înseamnă 2%?

formularul prin poștă, ca scrisoare recomandată, sau depune direct forumularul la Administrația Financiară a localității de domiciliu.

Dacă reușești să strângi mai multe formulare de la colegi, prieteni, colaboratori care redirecționează 2% către Asociația Caritas București, ne poți contacta la numărul de telefon 021.2332134 sau la adresa de e-mail: office@caritasbucuresti.org și vom stabili împreună cum vom colecta, trimite sau depune noi formularele la Administrația Financiară. Dacă ai depus formularele, te rugăm să ne informezi, ajutându-ne astfel să știm cine sunt prietenii și colaboratorii care ne-au sprijinit.

Noi te vom ține la curent cu proiectele, evenimentele și oportunitățile de voluntariat ale organizației.

Este un mecanism prin care contribuabilii persoane fizice pot să redirecționeze 2% din impozitul pe venit aferent anului 2013 (anul pentru care se completează declarația) către o fundație sau asociație. Poți astfel decide către cine merge 2% din impozitul tău. Este o redirecțonare, nu o donație. În fiecare an poți redirecționa doar către o singură organizație, completează, deci, un singur formular! Nu este nevoie de copia fișei fiscale.

Care sunt pașii pe care trebuie să-i faci?

•Completează formularul 230, dacă în 2013 ai realizat venituri doar din salariu și asimilate. Completează cu atenție datele tale de identificare, cu datele din buletin (punctul I). Nu uita să semnezi în ultima secțiune a formularului și nu te preocupa dacă nu cunoști suma care va fi redirecționată, administrația financiară o va calcula.

•Completează formularul 200 dacă în 2013 ai realizat și alte venituri în afara salariului (activităţi independente, cedarea folosinţei bunurilor, profesii liberale, drepturi de proprietate intelectuală etc). Completează formularul la toate capitolele aferente tipului de venit obținut. Pentru a nu greși, citește cu atenție instrucțiunile atașate formularului.

Formularele le poți descărca de pe website-ul asociației: www.caritasbucuresti.org Pâna la data de 23 mai 2014 (data poștei), trimite

Lăcrămioara REDIU Manager Departament Dezvoltare și Fundraising

Asociaţia Caritas Bucureşti este instrumentul oficial al Episcopului în implementarea carităţii pastorale, prin intermediul căreia sunt suținute anual peste 3500 de persoane, acoperind ca arie de intervenţie 17 judeţe din sudul şi sud-estul ţării şi Bucureşti. Principalele servicii ale asociației sunt: Centrul de Zi pentru Copii cu Dizabilităţi, Casa Sf. Ioan - centru cu module de tip familial, Farmacia Socială, Cantina socială, Spălătoria socială, Sprijin la distanţă pentru copii pentru prevenirea abandonului familial și școlar, Programe de prevenire a traficului de persoane, Intervenţii în situaţii de urgenţă (calamităţi naturale).

Pelerinaj la Iași, cu ocazia beatificării Episcopului Anton Durcovici

S

âmbătă, 17 mai 2014, ora 11.00, la Iaşi, va fi beatificat Episcopul Anton Durcovici (1888-1951), episcop romano-catolic mort în închisoarea de la Sighetu Marmaţiei, al cărui martiriu pentru credinţă a fost recunoscut de Papa Francisc la 31 octombrie 2013. Sfânta Liturghie solemnă va fi oficiată de Cardinalul Angelo Amato, Prefect al Congregaţiei pentru Cauzele Sfinţilor.

Pentru Arhidieceza Romano-Catolică de București, Beatificarea Episcopului Durcovici este prilej de mare bucurie, având în vedere că acesta a lucrat cu multă râvnă și în Arhidieceza noastră. Pentru a împărtăși această bucurie, se va organiza un pelerinaj pentru credincioșii Actualitatea Creștină aprilie 2014

care doresc să participe la Liturghia de Beatificare.

Pelerinajul se organizează la nivel parohial, fiecare părinte paroh fiind însoțit de un grup din propria parohie.

Plecare spre Iași va fi în dimineața zilei de 17 mai, urmând ca întoarcerea în București să aibă loc după Sfânta Liturghie de Beatificare.

La beatificare va participa și un grup de tineri din Arhidieceză care, în drumul de întoarcere, vor prelungi pelerinajul, poposind la mănăstirea de la Șumuleu Ciuc.

Persoanele din Arhidieceza Romano-Catolică de București care doresc să participe la pelerinaj sunt rugate să ia legătura cu părintele paroh.