Almanah

Alex TOTH

CEALALTĂ Editura EDU Târgu Mureș 2013

Prefaţă Diferenţa dintre un turist şi un călător, spunea cineva, este că în timp ce primul are în buzunar biletul de întoarcere acasă, cel de al doilea pleacă pentru un timp nedeterminat, poate pentru totdeauna. Primul îşi cară în rucsac modul de viaţă, cel de-al doilea se desprinde de trecut şi se cufundă complet într-o nouă lume, într-o nouă limbă, întro nouă viaţă. Primul este interest de peisaje, bucătărie şi repere turistice, cel de-al doilea de un nou mod de viaţă, un nou sistem de valori, un nou început.

Dacă acceptăm metafora călătorului, o putem accepta şi pe cea a drumului. Orice drum are un început şi un sfârşit iar între aceste două puncte peisajele se schimbă, drumul ia cotituri neaşteptate, se îngustează sau se lărgeşte, are răspântii care necesită decizii, parcurgerea lui necesită hotărâre şi efort, prilejuieşte întâlniri sau despărţiri, opţiuni noi sau renunţări.

Alex Toth scrie despre călători de succes şi drumurile lor. Cartea poate fi descrisă ca o colecţie de 33 de scurte jurnale de călătorie. Sau nararea de 33 de ori a aceleiaşi călătorii, acelaşi drum privit cu ochi diferiţi. Pe cei mai mulţi dintre călători îi cunoaştem. Sunt plecaţi de la noi, deacasă, în ultimii 10-15 ani. Părinţii lor ne sunt vecini, profesorii lor ne-au ghidat şi nouă paşii, prietenii lor ne sunt şi nouă prieteni.

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României TOTH, ALEX

Cealaltă Românie / Alex Toth Târgu-Mureş: Edu, 2013 ISBN XXX-XXX-XXXXX-X-X XXX.XXX.X-XX

Am deschis cartea cu speranţa că voi găsi raspunsuri la mai multe întrebări: „Ce i-a determinat să plece?”, „Ce le-a devenit mai clar de ultima dată când ne-am văzut?”, „Cum i-a schimbat călătoria?”, „Ce i-a făcut fericiţi?”, „Ce le-a adus succesul?”, „Cum arată “acasă” de departe?” sau „Ce planuri au?”

Structura cărţii se raportează la întrebările de mai sus într-un mod mai puţin obişnuit în zilele noastre. În loc să analizeze povestirile şi apoi să ne ofere răspunsuri organizate într-o construcţie logică, ne (re)povesteşte întâmplările pe care le-a aflat, lăsându-ne pe noi să formulăm răspunsurile. Şi fiecare înţelege conform sistemului propriu de valori şi a felului în care percepe realitatea, controversele sunt evitate iar adevărul rămâne în aceste povestiri pentru a fi relevant/perceput de oricine.

Alex Toth nu intervine în desfăşurarea naraţiunii, este ca şi cum a văzut filmul acestor călătorii şi ne povesteşte ce a văzut, doar pentru ca să şi-l amintească mai bine. Cei care ascultă cu atenţie, vor putea spune povestea şi altora. Aşa cum spunea Seneca, „…călătoriile şi schimbarea aduc o nouă prospeţime minţii”.

Conf. dr. Dumitru RĂDOIU, Universitatea “Petru Maior” Târgu-Mureş

Cuvânt înainte Am fost întrebat, nu de puține ori, atât de prieteni cât și de simple cunoștințe, de ce mă încăpățânez să scriu în cotidianul “Zi de Zi” despre diverși mureșeni care au făcut și realizează lucruri interesante în străinătate. “Oricum, n-au de gând să mai revină vreodată acasă”, am auzit contraargumente la demersul meu de a-i prezenta pe respectivii mureșeni în paginile gazetei.

Am răspuns, de fiecare dată, că datoria mea, a jurnalistului, este să promovez înainte de toate elitele și nu nonvalorile care în ultimele două decenii au invadat spațiul media autohton, fie că vorbim de presa scrisă sau de de cea audiovizuală. Povești pozitive există. Ele trebuie doar găsite, scrise și transmise mai departe.

Există o teorie potrivit căreia numărul mic de știri cu tentă pozitivă se explică prin faptul că oamenii doresc să vadă la televizor sau să citească în ziare doar mondenități cu iz de scan-

dal, orori și ciudățenii. După părerea mea, există cerere și pentru povești po­zitive, iar cartea “Cealaltă Românie” încearcă să demonstreze că și valoarea are audiență.

Din punctul meu de vedere, “Cealaltă Românie” este ca un pahar plin pe jumătate. Sau gol pe jumătate, depinde cum îl pri­vim. Cu un ochi ne vine să râdem văzând jumătatea plină, adică succesele înregistrate de mureșenii noștri pe diferite meridiane ale lumii, iar cu celălalt ochi ne vine să plângem atunci când zărim jumătatea goală.

Când realizăm că mureșenii noștri fac istorie departe de casă și când ne întrebăm, retoric, cum ar fi arătat țărișoara noastră dacă ei n-ar fi plecați. Și nu i-am descoperit pe toți mureșenii de excepție de peste hotare. “Cealaltă Românie” e doar vârful aisbergului...

Alex TOTH

Cristina Băţagă, PR-istă de top la Rotterdam Absolventă a Rotterdam School of Management din cadrul Universităţii Erasmus (Olanda), târgumureşeanca Cristina Băţagă lucrează în prezent pentru o companie multinaţională cu sediul în Rotterdam. Aici, tânăra de 22 de ani îşi desfăşoară activitatea în cadrul departamentului de comunicare, iar în paralel îşi face Masterul în Marketing Management, tot la Rotterdam School of Management.

Studii în Olanda şi Anglia

Susţinută de părinţi

A absolvit Colegiul Naţional “Unirea” din Târgu-Mureş în anul 2008, la profilul mate-info-bilingv engleză, hotărând apoi să îşi continue studiile în Olanda.

“După absolvire ştiu că e moda ca unii să îşi ia un an liber pentru a călători sau a se descoperi pe sine, eu am decis să merg la facultate în Olanda. La Aston University am fost într-un program de Exchange or­ganizat de facultatea din Olanda. În primul rând, am ales să merg la Exchange deoarece e un privilegiu foarte bun să cunoşti lume nouă, locuri noi şi să observi cum se învaţă în alte locuri. Am ales Aston pentru că mă atrage Anglia ca şi ţară, întotdeauna dorisem să o vizitez”, îşi aminteşte Cristina Băţagă.

Decizia de a pleca în “ţara lalelelor” nu a fost deloc uşoară, tânăra precizând că deşi îşi dorea să urmeze Medicina în oraşul natal, totuşi, impulsul de a studia într-o ţară europeană a fost mai puternic. “Eram foarte indecisă în clasa a XII-a de ceea ce vroiam să fac. Mult timp dorisem Medicina în Târgu-Mureş, de fapt cam până prin semestrul I din a XIIa medic vroiam să fiu. Dar apoi, am decis că e o lume prea mare în afara oraşului şi ţării noastre pe care eu trebuie să o văd, aşa că am decis să plec. Uitându-mă printre facultăţi am văzut că Rotterdam School of Mana­ gement (RSM) era atunci printre primele cinci în Europa şi în plus era în Olanda, o ţară care mă impresionase deja de când aveam 12 ani şi o vizitasem cu ai mei. Nu ştiu, până atunci parcă ezitasem la orice idee legată de viitorul meu, dar când am văzut programul facultăţii a fost aşa un click instantaneu între noi”, explică Cristina Băţagă.

Aceasta a fost susţinută de părinţi, ambii medici de profesie, care nu s-au opus plecării fiicei lor la studii, în străinătate. “Ştiu, că întrebarea aici e dar cum de părinţii nu au protestat deciziei, doar ambii sunt medici. Dar adevărul e că sunt oameni cu o minte foarte deschisă care întotdeuna m-au lăsat să iau singură deciziile”, adaugă tânăra.

Lecţii de independenţă Referindu-se la diferenţele dintre sistemul de învăţământ din România şi cele din Olanda şi Anglia, târgumureşeanca spune că în comparaţie cu ce se întâmplă la noi, în alte ţări europene studenţii au o mai mare libertate, învăţând să devidă independenţi.

“Sistemul de acolo e foarte independent, în sensul că îţi dă foarte multă li­bertate. Tu alegi când înveţi, cum înveţi, cum te pregăteşti, nu stă nimeni după tine. Mai ales în Olanda. Aici te învaţă să te organizezi singur şi dacă ai picat un examen e problema ta, nu poţi vorbi cu profesorul, deoarece majoritatea examenelor sunt cu compliment multiplu şi nu mai ai ce discuta, te duci la restanţă şi gata. Iarăşi, depinde de tine dacă vrei să lucrezi pe lângă, îţi găseşti un job şi liniştit nu spune nimeni nimic, efectiv tu alegi ce vrei să faci. Asta a fost lecţia mea cea mai importantă, aici ai cam orice oportunitate doar că nu trebuie să te astepţi să vină ea la tine. Totodată, toată lumea se mira că noi aici nu avem oră de sport în curriculă, e foarte normal, avem sală şi dacă vrei să mergi acolo mergi, ei nu trebuie să fie forţaţi pentru a face sport, e ceva natural”, subliniază Cristina Băţagă.

PR pentru Benelux Târgumureşeanca a absolvit BSC în International Business Administration la Rotterdam School of Management din cadrul Universităţii Erasmus şi acum îşi

face Masterul tot la Rotterdam School of Management în Marketing Ma­ nagement. Între timp tânăra a intrat în câmpul muncii, în cadrul unei companii multinaţionale din Rotterdam, la departamentul de comunicare.

“Lucrez ca şi intern la o companie multinaţională, unde am început din noiembrie 2011. Sunt în departamentul de comunicare, unde responsabilitatea mea iniţială e sa îmbunăţăţesc comunicarea internă şi externă a companiei. În general încerc împreună cu agenţia de PR a companiei să dezvoltăm un plan de comunicare pentru a face populaţia Beneluxului mai informată de companie şi pentru a face şi angajaţii mai informaţi de ce se întâmplă în alte divizii ale companiei”, explică Cristina Băţagă. În ceea ce priveşte cea mai mare reuşită de până acum din punct de vedere profesional, târgumureşeanca mărturiseşte că fiind la început de carieră, şi desfăşurându-şi activitatea într-o companie foarte mare, cel mai important lucru este să respecte politica paşilor mărunţi. Astfel, la începutul anului 2012 tânăra a organizat aproape singură un work-shop care a fost foarte apreciat de conducerea companiei. “La actualul meu internship am făcut în ianuarie 2012 un work-shop în care am organizat totul în mare eu, şi am primit foarte multe felicitări. Cum lucrez la o companie foarte mare care e implicată în orice domeniu vă puteţi imagina, deja şi ei se încurcă un pic, şi nu mai ştie un departament ce face altul. Şi e o mare problemă deoarece

s-ar putea deschide multe oportunităţi dacă ar fi mai informaţi unul de celălat, iar scopul acestui work-shop a fost să-i aducem pe cât mai mulţi reprezentanţi împreună, să le dăm o structură de a explica ce fac în aşa fel încât să se cunoască unul pe celălalt. Totodată, a fost invitată şi agenţia noastră nouă de PR pentru a vedea ce poveşti pot fi amplificate şi duse spre presă. Workshop-ul a fost un succes deoarece a adus beneficii şi pentru comunicarea internă dar şi cea externă”, povesteşte Cristina Băţagă.

Oportunităţi puţine în ţară Întrebată dacă va reveni să profeseze în România, tânăra răspunde, cu sinceritate, că deşi şi-ar dori acest lucru, lipsa oportunităţilor diminuează mult şansele de întoarcere acasă.

“Nu ştiu ce să spun, deocamdată pentru ceea ce fac eu nu văd multe oportunităţi în ţară, poate spre viitor”, afirmă experta în PR, care recunoaşte că îi e dor de Târgu-Mureş, oraşul unde se află nu numai familia, ci şi numeroşi prieteni. “Târgu-Mureş e un oraş foarte apropiat de inima mea, întotdeuna îmi va face plăcere să mă întorc, deoarece de aici am plecat şi sincer mi se pare un oraş foarte frumos care începe să se dezvolte, asta e impresia mea. Acolo sunt familia mea şi prietenii mei cei mai apropiaţi cu care păstrez o strânsă legătură deoarece am încercat să nu lăsăm distanţa să ne îndepărteze”, încheie Cristina Băţagă.

2

Dana Bota, „îmblânzitoare” de microcipuri în Olanda Târgumureşeanca Dana Bota este unul din cei 600 de ingineri de software care lucrează pentru compania olandeză ASML din Eindhoven. În vârstă de 26 de ani, tânăra este absolventă a Institutului Naţional de Ştiinţe Aplicate din Lyon, secţia de ingineria calculatoarelor. Specializarea Danei Bota: maşinile de fotolitografie indispensabile în procesul de fabricare al circuitelor integrate. „E o provocare continuă să lucrez acolo şi cu cât învăţ mai multe despre acest domeniu cu atât sunt mai impresionată”, mărturiseşte fosta papiistă.

Profesori de excepţie la „Papiu” A absolvit Colegiul Naţional „Alexandru Papiu Ilarian” din Târgu-Mureş în anul 2005 la secţia de matematicăinformatică-bilingv engleză, anii de liceu fiind bogaţi în provocări, în special în acumularea cunoştinţelor din domeniul matematicii. „De „Papiu” mă leagă multe amintiri frumoase. Mi-am dorit să ajung la „Papiu” în mare parte datorită imaginii pe care mi-au creat-o poveştile surorii mele mai mari, care a fost elevă acolo. Iar anii în „Papiu” au fost aşa cum mi i-am imaginat: plini de provocări, de reuşite şi de năzbâtii. Acolo am legat prietenii care sunt şi azi importante pentru mine şi tot acolo am avut parte de profesori deosebiţi, a căror pasiune pentru materia ce o predau a fost molipsitoare. E vorba în special de doamna profesoară Măscăşan Angelica şi de domnul profesor Cristinel Codău, doi profesori de care îmi amintesc cu mult drag”, spune Dana Bota.

Studentă la INSA Lyon Îi e dor de România „Cea mai mare satisfacţie profesională de când îmi desfăşor activitatea în Olanda e adusă de faptul că reuşesc să duc la bun sfârşit proiectele de care răspund, de faptul că reuşesc să aduc ceva în plus în compania în care lucrez şi de aprecierea oamenilor din jur. Încerc să vin acasă cel puţin o dată pe an şi mi-e dor de ţară. Momentan îmi doresc să mai călătoresc, să lucrez şi în alte ţări, dar probabil pe viitor mă voi întoarce în România.”

3

După absolvirea liceului, tânăra plă­nuia să se înscrie la Universitatea Tehnică din Cluj Napoca, dar a ajuns să studieze în Franţa, la Institutul Naţional de Ştiinţe Aplicate (INSA) din Lyon. „În clasa a XII-a însă, doamna profesoară Florina Seuchea ne-a vorbit despre o bursă de un an sau doi în Franţa, la Institutul

Naţional de Ştiinţe Aplicate din Lyon.

Era vorba despre un acord între respectiva universitate si câteva universităţi tehnice din ţară, printre care şi Universitatea Tehnică din Cluj Napoca. Câteva eleve din clasă am completat formularul de înscriere şi câteva luni mai târziu am aflat că urma să plec în Franţa”, mărturiseşte fosta papiistă.

Potrivit acesteia, primul an la INSA din Lyon a fost destul de dificil. „Nu atât din punctul de vedere al învăţăturii, unde românii excelau fără să depună prea mult efort, cât mai ales din punct de vedere social”, explică târgumureşeanca. „Diferenţele de cul­ tură şi mentalitate mi se păreau foarte mari, aveam dificultăţi în a înţelege franceza de zi cu zi, foarte diferită de cea pe care o învăţăm la şcoală şi nu încetam nicio clipă să compar lucrurile care nu-mi plăceau cu ceea ce aveam acasă. Însă cu timpul mi-am făcut mulţi prieteni, iar colega mea de cameră franţuzoaică nu doar că m-a învăţat franceza, dar m-a făcut să descopăr multe lucruri din cultura franceză care au ajuns să-mi placă. În vacanţe fie veneam acasă fie mergeam în vizită la alţi colegi, ajungând astfel să vizitez Franţa, Spania, Portugalia, Olanda, Italia, Germania şi Irlanda”, spune Dana Bota.

Practică la o firmă de software din Mexic Fosta papiistă îşi aminteşte că după doi ani petrecuţi în Franţa nu mai era atât de hotărâtă să se întoarcă la Cluj Napoca, iar faptul că i se cerea să dea 13 examene de diferenţă pentru a intra în anul trei a convins-o să continuie studiile în Franţa şi apoi în Mexic. „La sfârşitul anului trei am făcut trei luni de practică la o firmă de software din Monterrey, în Mexic, ţară care m-a impresionat prin frumuseţea peisajelor dar mai ales prin deschiderea şi căldura locuitorilor. Astfel, am optat să fac anul cinci, considerat an de masterat, la ITESM în Monterrey, universitate care avea de asemenea un acord cu INSA permiţând schimburile universitare. Acolo am făcut un semestru de cursuri, orientate spre sisteme incorporate, domeniul ce mă interesa cel mai mult, iar apoi timp de şase luni proiectul de diplomă pe tema implementării unei soluţii permiţând folosirea protocolului DNSSEC în telefoanele mobile de tip Smartphones”, explică Dana Bota.

INSA, la secţia de ingineria calculatoarelor, mutându-se apoi în Olanda, la Eindhoven, pentru a fi aproape de prietenul ei. „Prietenul meu fiind în Olanda la masterat, în Eindhoven, care se afla într-o regiune cunoscută pentru tehnologia înaltă, am decis să îmi caut o slujbă acolo. Aşa am ajuns să lucrez la ASML, firmă care produce 80% din maşinile de fotolitografie din lume.

Fotolitografia este procesul prin care un model de microcip este reprodus pe un strat de material semiconductor, acest proces fiind repetat pentru fie­care din cele câteva zeci de straturi ale unui microcip. Cu alte cuvinte, nişte aparate de fotografie foarte mari şi foarte complexe, indispensabile în procesul de fabricare al circuitelor integrate.

Deci indispensabile pentru producerea calculatorelor, a telefoanelor mobile şi în general, a oricărui aparat electronic”, afirmă fosta papiistă.

Job în Eindhoven

Tehnologii impresionante

Târgumureşeanca a absolvit în 2010

Conform acesteia, tehnologia folo­

sită în fa­bricarea respectivelor ma­ şini e impresionantă, roboţii din in­ terio­rul maşinii putându-se mişca cu o acceleraţie de până la zece ori mai mare decât acceleraţia gravitaţională. „Cele mai fine trăsături imprimate în silicon sunt de 30 nanometri, iar straturile sunt suprapuse cu o acurateţe de doi nanometri. Mărimea trăsăturilor depinde în principal de lungimea de undă a luminii folosite pentru expunere, iar cele mai noi maşini folosesc unde ultraviolete extreme, care sunt absorbite de aer, astfel încât expunerea se face în vid. Cât despre partea de software pe care lucrez, arhiva de software se numără printre cele mai mari din lume, şi suntem peste 600 de ingineri de software care lucrăm împreună pentru aceeaşi aplicaţie. Per asamblu, e o provocare continuă să lucrez acolo şi cu cât învăţ mai multe despre acest domeniu cu atât sunt mai impresionată de cât de repede avansează tehnologia şi de cât de departe pot să ajungă oamenii când vor”, conchide Dana Bota.

4

Piaţa bursieră din SUA vegheată de Vasile Bud Într-o Românie aflată în continuă tranziţie, lipsa de modele îi face pe mulţi tineri să nu preţuiască învăţătura şi să urmeze diverse şabloane de succes care par mai degrabă roadele hazardului decât ale pregătirii asidue din timpul şcolii. Vasile Bud este un târgumureşean în vârstă de 31 de ani, absolvent al Universităţii din Minnesota (SUA) cu calificativul “Summa Cum Laude”, al cărui crez este că tinerii trebuie să înţeleagă că singura cale de reuşită în viaţă este învăţătura. În prezent, Vasile lucrează ca şi programator la compania Bloomberg din New York, unde asigură sistemul informatic de tranzacţionare de acţiuni pe piaţa americană.

De la “Papiu” la Universitatea din Minnesota Pentru Vasile Bud “aventura ameri­cană” a început după absolvirea liceului, când a trimis aplicaţii la un număr impresio­ nant de universităţi din SUA, alegând în cele din urmă să-şi aprofundeze studiile la University of Minnesota. “Am ajuns în SUA după ce am terminat liceul “Ale­ xandru Papiu Ilarian”, secţia fizică-chimie.

Am comunicat cu sute de universităţi americane, dintre care un număr foarte restrâns ofereau ajutor financiar. Am ales University of Minnesota pentru ajutorul acordat şi mărimea universităţii”, îşi aminteşte Vasile Bud. Ajuns la destinaţie, târgumureşeanul a realizat că un mod pragmatic de a reuşi în State îl reprezintă studiile de informatică, datorită cerinţei de programatori. “Am continuat studiile la University of North Carolina cu un masterat cu concentrarea pe algoritmică.

Masteratul a fost de doi ani şi în vara dintre cei doi ani am urmat un stagiu la compania financiară Bloomberg, la care am şi continuat să lucrez după terminarea studiilor”, mărturiseşte Vasile, care a absolvit Universitatea din Minnesota cu ca­ lificativul “Summa Cum Laude”.

Educaţia din SUA, bazată pe onestitate În opinia târgumureşeanului, educaţia 5

din SUA este bazată pe onestitate şi seriozitate, temele se fac pe muncă proprie şi nu pe copiat, iar motivul principal pentru care SUA se află în fruntea topului mondial îl reprezină` valoarea universităţilor. “Sunt examene şi teme de-a lungul întregului semestru şi examenul final contează doar 20-30%.

Ce este de subliniat este faptul că industria cunoaşte forţa universităţilor şi apreciază studiile făcute. Este un sistem care încurajează munca şi inovaţia, profesorii sprijinind şi încurajând studenţii. Principalul motiv pentru care SUA este în vârf îl reprezintă universităţile de top”, spune Vasile Bud.

Miliardarii ţării trebuie să investească în învăţământ Aceasta este prima schimbare pe care România trebuie să o facă, crede papiistul, care susţine că cea mai importantă investiţie care ar trebui făcută de cei mai avuţi cetăţeni ai ţării este înfiinţarea unei universităţi după modelul celor din SUA sau Europa de Vest. “Unul dintre aceşti miliardari ai noştri ar face cel mai mare serviciu ţării dacă ar pune pe picioare o universitate acasă, similară cu una din SUA sau

Europa de Vest. Ar ridica o ştachetă care ar forţa universităţile de stat să încerce să se schimbe. Nu văd o altă soluţie”, afirmă Vasile Bud.

Programator la Bloomberg New York În prezent, Vasile Bud lucrează la compania Bloomberg din New York, înfiinţată de primarul metropolei, Michael Bloomberg, unde are sarcina de a ajuta la vegherea asupra sistemului informatic de tranzacţionare de acţiuni pe piaţa din SUA. “La firmă lucrez pe sistemul informatic de tranzacţionare de acţiuni pe piaţa americană. Un grup interesant cu multă adrenalină necesară. Primarul New York-ului nu mai are nimic de-a face cu compania, care este condusă de un management profesionist şi are peste 10.000 de angajaţi. El nu mai profesează şi nu a mai apărut în companie de ani buni“, precizează târgumureşeanul.

Îşi doreşte să pună bazele unei universităţi de top Întrebat dacă va reveni vreodată aca­

să, Vasile Bud e sincer: s-ar întoarce în următorii ani doar dacă ar avea suficient de mulţi bani pentru a pune bazele unei universităţi de nivel mondial, iar dacă nu va dispune de capitalul necesar, se va întoarce în România doar după pensionare. „Nu ştiu dacă m-aş întoarce acasă în următorii ani.

Dacă ajung la o avere mare voi reveni să pun pe picioare o universitate de top, dacă nu, voi reveni poate la pensie”, a precizat târgumureşeanul de la Bloomberg.

Cu plagiat nu ajungi departe “Oricâţi bani s-ar arunca pe univer­ sităţile de stat de acasă nimic nu s-ar schimba, poate doar unii profesori s-ar îmbogăţi. Şi un alt lucru, după 35 de ani o mare parte a profesorilor din România nu mai produc nimic nou educaţional şi până la 70 de ani nimeni nu poate să îi scoată de la universitate. Cu plagiat şi alte lucruri dubioase devin profesori universitari. La University of North Carolina profesorii de 50 de ani încă lucreză 12-14 ore pe zi producând lucrări de cercetare de nivel mondial.”

6

Mircea Canţăr, IT-ist de elită în Bangkok Târgumureşeanul Mircea Canţăr poate fi considerat, pe bună dreptate, unul din puţinii “pionieri” români plecaţi pe continentul galben. Fost absolvent al Colegiului Naţional “Alexandru Papiu Ilarian” şi al Universităţii “Dimitrie Cantemir”, secţia Finanţe Bănci Contabilitate, Mircea Canţăr deţine în prezent funcţia de manager de proiect în cadrul firmei Inetasia Solutions Ltd. din Bangkok, Thailanda, care oferă servicii web cum ar fi dezvoltarea de site-uri şi portaluri, precum şi servicii de online marketing şi analiza traficului. Firma este distribuitor oficial în 12 ţări din Asia pentru Webtrends Analytics, lider în analiza traficului pe internet.

Din Târgu-Mureş la Bangkok Pasionat de calculatoare de când se ştie, Mircea a simţit întotdeauna o atracţie irezistibilă pentru domeniul IT. “Lucrez de mai mult de zece ani în IT dar cu legături strânse cu viaţa economică, nu doar pur IT. În România din 2002 până în 2005 am lucrat la Banca Comercială Carpatica pe poziţia de informatician. Da ... ştiu că studiile mele nu prea au legatură cu IT-ul dar poziţia asta mi-a dat şansa de a lucra cu toate departamentele băncii şi m-a făcut să înţeleg cum funcţionează o bancă atât pe ansamblu cât şi în cele mai mici detalii. În ansamblu sunt foarte mulţumit de experienţa aceasta”, explică Mircea Canţăr. În anul 2005, tânărul a decis să părăsească România nu din considerente financiare, ci mai degrabă dintr-un impuls de a cunoaşte cât mai multe despre cultura asiatică. “Povestea plecării... sincer nu ştiu dacă am o poveste să spun sau e doar ceva ce am simţit că trebuie să fac. Fiind în România, trăind în România, tot ce ştiam despre Asia era de la televizor, internet sau alte articole scrise. Într-un fel mă fascina, în alt fel mă gândeam că totuşi nu am nici cea mai mică idee despre ce se întâmplă în Asia şi asta din toate punctele de vedere. Cred că atât familia cât şi prietenii nu m-au crezut că o voi face 7

deşi i-am anunţat cu ceva timp înainte de intenţiile mele”, îşi aminteste Mircea Canţăr despre momentele de dinaintea plecării.

A învăţat graiul thailandez Ajuns în Bangkok, târgumureşeanul a găsit o cu totul altă lume, mult diferită de modelul european de trai. “Adaptarea nu a fost uşoară, cultura, stilul de viaţă sunt diferite în Thailanda în comparaţie cu România. Bangkokul e un oraş imens, aglomerat, poluat atât climatic cât şi sonor... şi totusi, cu toate astea are şarmul său, are părţi frumoase, interesante pe care oricât ţi le-ar povesti cineva nu se pot cuprinde în vorbe”, mărturiseşte Mircea Canţăr, unul din puţinii români, exceptând turiştii, din capitala thailandeză.

“Sincer să fiu, singurii români cu care m-am întâlnit sunt angajaţii de la ambasada României pe care ţin să-i salut şi să le mulţumesc pentru suportul acordat. Alţi români nu am întâlnit nici din greşeală şi nu am cunoştinţă cum că ar fi pe aici”, spune Mircea Canţăr.

Fiind o persoană sociabilă şi deschisă către noi experienţe, târgumureşeanul a fost “adoptat” rapid de către noii săi colegi, mai ales că s-a încăpăţânat să înveţe cuvinte şi expresii thailan­ deze, pentru a comunica mai eficient cu băştinaşii. “Thailandezii în princi-

pal sunt prietenoşi, chiar dacă limba engleză se cunoaşte doar în zonele turistice. Învăţând un pic din limba lor mi-a dat posibilitatea, pe lângă a mă face înţeles, să înţeleg o parte din cultura lor, să înţeleg comportamentul şi acţiunile lor. Limba unei ţări, expresiile folosite, situaţiile în care anumite cuvinte sunt folosite îţi dau posibilitatea de a înţelege şi de a avea răspunsuri la o multitudine de întrebări cu privire la comportamentul locuitorilor respectivei ţări sau zone”, explică Mircea Canţăr.

Fascinat de Asia, deranjat de poluare În ceea ce priveşte diferenţele dintre modul de lucru din România şi cel asiatic, Mircea Canţăr este de părere că asiaticii au cultul muncii mult mai dezvoltat decât europenii. “Ca şi piaţă, ca şi dezvoltare, ca şi dinamică e ceva fantastic, toate se întâmplă aşa de repede, totul se dezvoltă şi ia amploare, e mult mai dinamic în comparaţie cu ce eram obişnuit în România. De asemenea, este mult mai competitiv, în toate sectoarele de activitate.

Concurenţa e mare, de la angajat la angajator şi pe toate fronturile”, spune IT-istul, mulţumit totuşi de nivelul de trai din Thailanda. “Capitala, Bangkok, e un oraş în care nivelul de

trai este ridicat, nivelul de securitate este rezonabil, doar poluarea e, după părerea mea, cam la limite înalte. De fapt, un studiu de acum doi-trei ani situează Bucureştiul şi Bangkokul pe poziţii foarte apropiate din punct de vedere al nivelului de trai. După cum am mai spus, nu am venit aici pentru că în România nu mi-a plăcut sau pentru a căuta un nivel de trai mult superior. Totuşi, recunosc că aici e un pic mai avantajos cu toate că, şi aici, preţurile cresc mult mai repede decât salariile.

Se pare că e o tendinţă mondială mai ales din cauza scumpirii carburanţilor”, crede Mircea Canţăr.

Aventura vieţii, în jungla cambodgiană În urmă cu aproape şase ani, Mircea Canţăr a trăit aventura vieţii pe tărâm asiatic. Totul s-a petrecut la sfârşitul lunii iulie, când a trebuit să se deplaseze în Laos, pentru a obţine o viză nouă de şedere în Thailanda. “Fiind în Laos, în capitala ţării Vientianne, cu prietena mea (thailandeză - n.a.) , totul a început bine, locul e frumos, primitor, nu e scump şi cu mâncare bună. Partea ciudată a fost când cei de la Consu­la­ tul Thailandei au hotărât să nu îmi dea viză pentru a intra înapoi în Thailanda.

Din Laos nu mă puteam întoarce direct în România, deci a trebuit, în decurs de

două-trei ore, să găsim o soluţie pentru viza mea. Ca şi alternative aveam Vietnam şi Cambodgia. Vietnamul era mai departe şi cu posibile complicaţii, deci am ales repede varianta a doua.

Planul a fost să trecem din Laos în Cambodgia, să primesc viza în Phnom Penh şi să ne întoarcem în Thailanda, în Bangkok”, îşi aminteşte Mircea Canţăr.

După o noapte de odihnă şi o vizită la un internet-cafe pentru a afla informaţii despre noua destinaţie, despre care ştia doar din filme, Mircea Canţăr şi perechea sa au început inedita călătorie prin jungla asiatică. “Având o hartă imprimată, am plecat spre Pak-Xe în sudul Laosului şi apoi spre Cambodgia. Pâna în Pak-Xe am luat un autocar şi am călătorit toată noaptea pe o ploaie torenţială. Dimineaţa ploaia a încetat, am ajuns la destinaţie şi am căutat un alt mijloc de tran­sport pentru a ne duce în Phnom Penh, capitala Cambodgiei”, se destăinuie târgumureşeanul.

Neexistând servicii oficiale de tran­ sport, cuplul a apelat la servicii particulare. Deşi preţul cerut pentru trecerea graniţei spre Phnom Penh a fost unul piperat, nu era loc de negociere, deoa­ rece altă ofertă nu era. “Am călătorit pe drumuri de pădure, drumuri neasfaltate până la graniţa dintre Laos şi Cambodgia care e în pădure. O barieră, o cabană de lemn şi câţiva militari cu arme automate compuneau tot de-

corul. Nu vorbeau limba engleză dar ştiau să citescă paşaportul. S-au uitat aproape cinci minute la paşapoartele noastre, cinci minute în care se uitau când la noi când la paşapoarte şi tot ce auzeam era ciripitul păsărelelor în pădure în contrast cu metalul armelor automate din faţa ochilor noştri. A fost un moment interesant... nu pot spune de frică, pentru că eram mult prea obosiţi pentru a ne fi şi frică, şi am ajuns mult prea departe pentru a ne opri”, îşi aminteşte Mircea Canţăr. În cele din urma militarii le-au înapoiat paşapoartele ştampilate şi călătorii au intrat în Cambodgia, unde au rezolvat problema vizei. “Nu îmi pare rău că am fost nevoit să vizitez Cambodgia, pentru că este plin de istorie acolo. E o ţară săracă, mai săracă decât mi-am putut imagina din ceea ce vedeam la televizor. Am vizitat obiective turistice din capitală precum şi vestitele temple din Ankor, ruine ale unei civilizaţii demult apuse, dar pline de istorie, de acel magic asiatic. Bineînţeles că m-am simţit mult mai relaxat de cum am pus piciorul pe teritoriul thailandez. Între Thailanda şi ţările învecinate Myanmar, Laos şi Cambodgia diferenţele sunt enorme”, conchide Mircea Canţăr, care a mărturisit că nu trece o zi în care să nu se gândească la România şi la Târgu-Mureş. “Îmi e dor de prieteni, de familie, de... căţel şi sper să revin în curând în ţară”, a încheiat Mircea Canţăr.

8

Mircea Cimpoi, premiat de Microsoft, doctorand la Oxford Deşi încă nu şi-a definitivat pregătirea, târgumureşeanul Mircea Cimpoi a atras atenţia colosului IT Microsoft care i-a acordat, în decursul a trei ani, două premii Microsoft Patent Award şi o distincţie Microsoft Gold Star Award. “Am primit o ofertă condiţionată pentru o poziţie de doctorand cercetător, în cadrul departamentului Engineering Science la Oxford. Face parte din Visual Geometry Group, unde îmi pregătesc lucrarea de doctorat sub îndrumarea profesorului Andrew Zisserman”, spune tânărul în vârstă de 26 de ani, referindu-se la viitorul său în domeniul cercetării.

A absolvit facultatea cu media 9.99 După absolvirea Colegiului Naţional “Alexandru Papiu Ilarian”, în anul 2004, Mircea a fost admis din oficiu, cu media 10, la Facultatea de Matematică şi Informatică, în cadrul Universităţii “Babes Bolyai” din Cluj Napoca, pentru premiul trei la Olimpiada Naţională de Matematică, obţinut în timpul liceului. Aici a urmat cursurile la specializarea Informatică, unde limba de studiu era engleza. “Am urmat cursurile la specializarea Informatică, linia engleză. Am ales această specializare pentru că limba engleză este cea mai potrivită pentru studiul informaticii, documentaţia şi termenii de specialitate fiind în mare parte în limba engleză. Pentru cei care nu sunt încă decişi sau convinşi, pot spune că nu am uitat limba română în cei patru ani de facultate şi consider că o vorbesc chiar destul de corect. Un alt avantaj al predării în limba engleza a fost, pe lângă exersarea limbii, şi faptul că multe din explicaţiile necesare au fost date de două ori, atât în limba engleză cât şi în română”, îşi aminteşte

9

târgumureşeanul care a terminat fa­ cultatea cu media 9.99, clasându-se al treilea între absolvenţii de la linia engleză, fiind printre puţinii care au obţinut nota 10 şi distincţia de merit pentru lucrarea de licenţă.

Stagii de practică la Siemens şi Microsoft Pe perioada studenţiei, Mircea Cimpoi s-a remarcat atât la concursurile de matematică, cât şi datorită stagiilor de practică efectuate la Siemens PSE România, în Braşov, şi la Microsoft Development Center Serbia, în Belgrad.

“Dintre activităţile şi rezultatele de menţionat în timpul facultăţii, enume­ rez stagiile de practică la Siemens PSE România, în Braşov, şi la Microsoft Development Center Serbia, în Belgrad. În urma stagiului de la Belgrad, am primit o ofertă să revin în firmă ca programator. De asemenea, am continuat participarea la concursuri, cu aceeaşi dedicare, ca în timpul liceului. În anul întâi am obţinut o menţiune la concursul studenţesc de matematică “Traian Lalescu”. Începând din anul al doilea, am făcut trecerea spre informatică şi am participat în fiecare an la Ima­ gine Cup, organizat de Microsoft, la secţiunile Algoritmică şi Software Design”, mărturiseşte informaticianul care a mai urmat training-uri şi master classuri oferite de ISDC România, iar în urma cooperării cu această firmă a fost selectat pentru a participa în tabăra de excelenţă organizată de ISDC în 2006.

În finala Imagine Cup, secţiunea Software Design Cel mai bun rezultat obţinut la Imagine Cup a fost în ultimul an de facultate, când Mircea Cimpoi a reuşit califica­ rea în finala competiţiei, desfăşurată în capitala Franţei. “Echipa era alcătuită din Cristina Ciuhuţă, Diana Zoicaş şi Radu Meza. Eram îndrumaţi de lectorul dr. Dan Mircea Suciu şi am obţinut locul întâi la etapa naţională a secţiunii Software Design, fapt ce ne-a adus calificarea în finala mondială, la Paris”, afirmă fostul papiist, care în anul trei de facultate a beneficiat de o bursă de cercetare din partea Siemens PSE România, Cluj Napoca, pentru un studiu pe tema GNU Build System.

Practică de vară la Microsoft Belgrad Curând după aceea, Mircea Cimpoi a ajuns la Belgrad cu un stagiu de

practică de vară. Nu oriunde, ci la Microsoft. “S-au anunţat câteva oferte de practică la Microsoft, în SUA şi în Serbia. Raţionamentul meu de atunci a fost ca toţi cei despre care am auzit că au urmat un stagiu de practică la Microsoft au fost în SUA sau Canada, şi mi-am propus să încerc ceva dife­ rit. Mai ales că printre cerinţele suplimentare ale celor din Serbia figurau şi cunoştinţe solide de matematică.

Ulterior, aveam să descopăr faptul că matematica era o condiţie sine qua non pentru a trece testul scris, unul dintre cele mai dificile filtre de selecţie din Microsoft, devenit deja tradiţie a centrului din Belgrad”, spune informaticianul.

Prototipuri de tehnologii noi După terminarea perioadei de practică, Mircea Cimpoi a primit propunerea de a reveni în capitala Serbiei după finalizarea studiilor, ofertă respinsă iniţial de târgumureşean.

Care a acceptat, totuşi, propunerea în mai 2008, dată la care a început să lucreze în cadrul Live Labs Microsoft.

“Ulterior, în luna mai, 2008, am acceptat oferta, iar din august am început să lucrez în cadrul Live Labs - divizie care se ocupa la acea vreme cu prototipuri de tehnologii noi. Am încercat să încep masterul la Universitatea din Belgrad, la Facultatea de Inginerie Electrică, cea mai bună, sau cel puţin facultatea cu cel mai bun renume de acolo. M-am izbit însă de birocraţie şi costuri destul de ridicate, fiind student străin. Adeverinţa de licenţă, în care era menţionat că diploma urma a se elibera în termen de un an, tradusă şi legalizată, nu a fost recunoscută de facultate. Din acest motiv, am amânat ideea de a începe masterul în Belgrad cu un an. M-am înscris în septembrie 2010 la Racunarski Fakultet, o facultate privată, dar acreditată, şi cu rezultate

foarte bune obţinute de studenţi, la concursuri precum ACM, BubbleCup, 24h Challenge iar dintre foştii studenţi s-au remarcat pentru admiterea la MIT, angajarea la Facebook şi stagii de practică la Microsoft. Mi-au recunoscut diploma de licenţă de merit, precum şi cei patru ani de studii, şi am fost admis într-un program de master de un an, pe care îl voi termina vara aceasta”, spune tânărul.

Soft pentru recunoaşterea textului tipărit Informaticianul a semnat un contract pe o perioadă de un an, pe care l-a reînnoit datorită proiectului provocator la care lucra, şi anume un soft pentru recunoaşterea textului tipărit. “Am făcut parte iniţial, după cum am mai amintit, începând din august 2008, din echipa Live Labs, o parte a firmei orientată pe inovaţie şi cercetare, în strânsă cooperare cu Microsoft Research. Am lucrat la un soft pentru recunoaşterea textului tipărit, optical character recognition, cu contribuţii în recunoaşterea individuală a caracterelor şi în determinarea şi înţelegerea structurii unui text tipărit, cu scopul principal al determinării ordinii de citire sau parcurgere a textului”, precizează Mircea Cimpoi.

Un nou proiect revoluţionar: Courier În luna mai a anului 2009, echipa din care târgumureşeanul făcea parte a fost desfiinţată, ca şi alte echipe din Live Labs, pe fondul crizei economice şi al reducerii costurilor. “Am fost “adoptaţi” de o echipă din divizia Entertainment and Devices, cei care au dezvoltat XBox şi Zune, pentru a lucra la un proiect confidenţial la acel moment, Courier. A fost perioada în care

Pasionat de inteligenţă artificială “Pasiunea pentru inteligenţa artificială a început în vara anului 2007, când am avut primul contact cu domeniul, în timpul perioadei de practică la Microsoft. Am lucrat la un program software destinat clasificării manuale, de către oameni a unor imagini reprezentând text tipărit, pentru a putea fi folosite ulterior la antrenat o reţea neuronală. Tot atunci am avut ocazia să efectuez primele experimente cu reţele neuronale. Acestea mi-au sporit interesul pentru cursul de inteligenţă artificială din anul IV, şi m-au motivat să-mi aleg şi materiile opţionale tot în acest domeniu: Calcul Evolutiv şi Roboţi Inteligenţi. La cursurile de la master, am aprofundat, în principal algoritmii genetici şi reţelele neuronale, iar pentru lucrarea de disertaţie mi-am propus să lucrez la un sistem de asistare a conducătorilor auto, care presupune înţelegerea condiţiilor de drum, a semnelor de circulaţie, şi ajută la creşterea siguranţei circulaţiei auto.”

10

am învăţat cel mai mult, fiind unul din puţinii începători din echipă, marea majoritate a noilor colegi având în spate între 10 şi 20 de ani în firmă.

A fost şi proiectul de care m-am simţit cel mai ataşat şi cred, unul din puţinele produse de nişă create de Microsoft. Din păcate, şi la acest proiect s-a renunţat aproximativ un an mai târziu”, îşi aminteşte IT-istul.

Distins de trei ori de Microsoft În acel moment, Mircea Cimpoi a luat în calcul variantele existente: înscrierea la doctorat la o universitate de top, revenirea în ţară sau transferul la Centrul de Dezvoltare Microsoft din Nor11

vegia, unde are câţiva foşti colegi de generaţie, de la Universitatea Tehnică din Cluj Napoca. Târgumureşeanul a ales să-şi continue activitatea în capitala Serbiei, decizie pe care nu o regretă, obţinând o distincţie Microsoft Gold Star Award la doar o jumătate de an de la acceptarea ofertei făcute de noua echipă. “Am primit între timp o ofertă să mă alătur echipei de Bing Augmented Reality şi de a continua lucrul la recunoaşterea textului în imagini, proiect abandonat cu un an în urmă. Astfel, până în prezent, am lucrat la partea de recunoaştere a textului în imagini pentru aplicaţia iBing, pentru iPhone - începând de la portarea codului sursă

pe platforma iOS, folosită de iPhone până la îmbunăţaţirea performanţei şi calităţii recunoaşterii textului. În aceşti aproape trei ani în centrul din Serbia, am obţinut două premii Microsoft Pa­ tent Award, pentru patente în OCR (Optical Character Recognition n.r.), şi o distincţie Microsoft Gold Star Award, pentru merite deosebite în realizarea aplicaţiei iBing, un client pentru iPhone al motorului de căutare Bing. De la finele lunii mai 2011 am decis să renunţ la serviciu, pentru a mă dedica finalizării masteratului, şi apoi pentru a urma cursurile unui program de doctorat în domeniul Computer Vision, la Oxford”, afirmă fostul papiist.

Peter Csaba, inginerul de top de la Yahoo! Australia Fost student al Universităţii “Petru Maior” din Târgu-Mureş, Peter Csaba îşi desfăşoară activitatea, din 2009, în cadrul gigantului Yahoo! Australia, unde coordonează echipa care lucrează la o nouă versiune a paginii de start a reţelei au.yahoo.com, cea mai vizitată pagina a reteţei Yahoo! Australia, cu peste patru milioane de accesări zilnic.

Acomodarea, relativ uşoară “Acomodarea în Australia a fost re­lativ uşoară, graţie şi faptului că am primit multe informaţii de la fratele meu care deja trăia în Australia de câţiva ani. Dar totuşi familia şi prietenii ne lip­ sesc până în ziua de azi. Trebuia să învăţăm a serie de noutăţi, sistemul de taxe fiscale, sistemul medical, să cunoaştem oraşul, să ne obişnuim cu transportul în-comun. Totul este online, sistemul bancar, plata facturilor. Nu în ultimul rând, a trebuit să învăţăm să comunicăm într-o limbă care deşi ne era familiară, accentul şi jargonul australian ne-a oferit câteva surprize. Deşi ştiam şi am auzit despre multiculturalitatea din Australia, am învăţat multe şi mai avem multe de învăţat. La scurt timp după acomodare am început să explorăm oraşul, ţara, continentul. Am călătorit mult, mai ales în jurul Sydney-ului dar am ajuns şi la corali şi am făcut două ture cu maşina, de 2.800 de kilometri şi 5.000 de kilometri. Explorările acestea ne-au ajutat mult să cunoaştem oamenii, stilul de viaţă specific australian.”

Student la Universitatea “Petru Maior” După absolvirea Liceului Teoretic “Bolyai Frakas” din Târgu-Mureş în 1995, Peter Csaba s-a înscris la Universitatea “Petru Maior”, specialitatea Matematică - Informatică. “Asta era în 1996 când informatica şi internetul erau doar la început şi Universitatea „Petru Maior” mi s-a părut locul în care îmi pot diversifica cunoştinţele în acest domeniu. La facultate am ajuns să ajut la administrarea reţelei cabinetului informatic şi astfel am avut mai mult access la internet şi implicit la mai multe informaţii. Universitatea „Petru Maior” este o universitate de prestigiu, cu profesori de calitate şi dotările tehnice necesare pentru a te perfecţiona în domeniul informatic. Nedorind să plec din oraş, Universitatea „Petru Maior” era alegerea firească”, îşi aminteşte ITistul în vârstă de 35 de ani.

Pasionat de numere şi matematică Târgumureşeanul spune că a ales domeniul IT-ului deoarece încă de pe băncile şcolii primare se simţea atras de numere şi apoi jocuri pe calculator. În mod firesc, elevul de atunci a progresat reuşind să realizeze mici opere de artă, una din ele fiind o poză cu formaţia Metallica, alcătuită din mii de liniuţe şi puncte. “Întotdeauna mi-au plăcut numerele şi în şcoală puteam să rezolv problemele de matematică re­ lativ uşor. După ce am văzut primul cal-

culator cu nişte jocuri simple dar foarte interesante pentru vremea respectivă, am aflat că se pot scrie mici programe, se pot face animaţii, calcule sau chiar şi baze de date. Am simţit că parcă s-a deschis o lume nouă în faţa mea şi m-am simţit atras de acest domeniu. Prima mea „capodoperă” a fost să desenez pe calculator o poză cu formaţia mea preferată, Metallica. La vremea respectivă nu exista cameră digitală, scanner sau chiar monitor co­ lor, ca atare poza trebuia realizată din puncte şi liniuţe. Ţin minte, am desenat poza pe hârtie de milimetru şi zile întregi am lucrat să introduc fiecare punct şi fiecare linie ca până la urmă să iasă poza. Asta însemna mii de linii de genul plot (x,y), plot (x,y), line (x1,y1,x2,y2) pe care la urmă le salvam pe o casetă”, explică inginerul.

Primul job, la Netsoft În mod firesc, primul loc de muncă a fost în domeniul IT-ului, la Netsoft, singura firmă din acel moment din Târgu-Mureş care oferea servicii internet. “Eram în al doilea an de facultate când am primit o ofertă de la Netsoft, singura firmă pe vremea aceea care oferea servicii internet. Era o oportunitate pe care nu puteam pierde. Aici am început să fac primele pagini web printre care şi pagina www.top100.ro care după puţin timp a devenit pagina cu cei mai mulţi vizitatori din România. Întotdeauna mă gândesc la Netsoft la un loc unde am învăţat enorm, am lucrat cu o echipă de profesionişti şi unde am fost apreciat şi încurajat să fiu 12

creativ”, rememorează Peter Csaba.

Dezvoltator de pagini web După absolvirea facultăţii, tânărul a înfiinţat, împreună cu doi parteneri din Germania, o firmă de programare, prin intermediul căreia a început să penetreze piaţa business-urilor online din mai multe ţări ale lumii. “Am lucrat exclusiv pentru piaţa din Germania.

Era apogeul perioadei „dot com”, caracterizată printr-o explozie de business-uri online apărute peste noapte.

Am condus o mică echipă cu ajutorul căreia am dezvoltat nenumărate pagini web pentru piaţa din Germania până când bula „dot com” s-a spart şi clienţii germani şi-au închis firma.

Din fericire, am reuşit să găsesc interes pentru serviciile noastre prin dife­ rite părţi ale lumii, în ţări precum Anglia, Franţa, Canada şi Italia”, afirmă târgumureşeanul.

Din 2009, la Yahoo! Australia Pe lângă muncă, IT-stul a început să viziteze mai multe ţări, una dintre acestea fiind Australia, în 2006, de care s-a îndrăgostit iremediabil, alături de soţia sa Maria. Trei ani mai târziu, Peter Csaba se muta cu familia la Sydney, angajându-se în doar trei săptămâni la compania Yahoo! Australia. “Deşi lucrurile mergeau cât se poate de bine în România, după vizita din Australia am decis să ne mutam aici pentru că am ajuns la concluzia că aici avem mai multe oportunităţi atât pe plan personal cât şi pe cel profesional. În 2009 am împachetat două rucsacuri şi ne-am mutat în Sydney. Pot să spun că nu a fost uşor să lăsăm totul în urma şi să începem totul de la capăt. După ce am revenit din amorţeala produsă de drum şi de diferenţa fusului orar, ne-am acomodat şi am început să caut de muncă. După doar două săptămâni am fost acceptat la un interviu la Yahoo! Australia şi după o săptămânaă am început să lucrez la o companie la care nici nu visam că pot să ajung cât timp eram în Târgu-Mureş”, precizează inginerul.

Premiat pentru cea mai bună idee Întrebat ce face concret la Yahoo!

Australia, târgumureşeanul spune că în cei trei ani de activitate a lucrat la mai multe proiecte importante care au avut un impact direct în creşterea numărului de utilizatori ai 13

paginilor Yahoo! şi implicit au contribuit la mărirea profitului înregistrat de companie. „După doar doi am primit o distincţie pentru inovaţie şi recent am câştigat competiţia „Hack Day” în care se premiază cea mai bună idee. Competiţia începe dimineaţa şi durează 24 de ore, timp în care stăm la birou şi dezvoltăm un prototip funcţional. Deşi se lucrează greu la implementarea ideilor ne facem timp să mai jucăm un fotbal de masă, să mâncăm pizza sau chiar să bem o bere. Momentan coordonez o echipă şi lucrez la o nouă versiunea a paginii de start au.yahoo.com, cea mai vizitată pagina a retelei Yahoo! Australia, care are peste patru milioane de accesări zilnic”, afirmă fostul student de la Universitatea “Petru Maior.” „Munca la Yahoo! Australia este interesantă şi din cauza faptului că trebuie să colaborezi nu doar cu departamentele interne ci şi cu birourile aflate în dife­ rite ţări cum ar fi SUA, India, China şi altele”, adaugă IT-istul.

Condiţii de muncă excelente Potrivit acestuia, condiţiile de muncă

de la Yahoo! Australia sunt foarte bune, cu numeroase oportunităţi de dezvoltare profesională şi personală.

“La Yahoo! Australia pot să zic că avem condiţii foarte bune. Departamentul de resurse umane face tot posibilul ca personalul să fie satisfăcut şi fericit şi să rămână la firmă.

Avem oportunităţi de dezvoltare profesională, poţi să faci diverse cursuri de perfecţionare online ale căror costuri sunt acoperite de companie, sau sunt organizate evenimente pentru motivarea individuală şi de echipă.

Desigur, avem posibilitatea să ne şi destindem când simţim nevoia, există masă de fotbal, masă de ping pong, xbox, wii, table sau şah. Cât timp îţi faci treaba la timp nimeni nu se uită peste umărul tău ce faci. Într-adevăr, salariul este mai mare decât în România, se poate trăi decent dintr-un salariu”, explică Peter Csaba. „Încerc să mă folosesc de toate oportunităţile de perfecţionare şi dezvoltare profe­ sională care sunt oferite în cadrul firmei. În curând o să-mi finalizez cursul de project management şi doresc sămi fructific cunoştinţele obţinute şi să progresez în carieră”, încheie inginerul.

Ovidiu Dan, IT-istul de la Microsoft Are 27 de ani, este licenţiat al Universităţii INHolland din Amsterdam, promoţia 2009, iar în prezent îşi realizează doctoratul în domeniul informaticii la Lehigh University din Bethlehem, Pennsylvania, Statele Unite ale Americii.

Din România în SUA, via Olanda Fost absolvent al Colegiului Naţional “Ale­xandru Papiu Ilarian” din TârguMureş, Ovidiu Dan îşi desfăşoară activitatea în Washington D.C., în cadrul laboratoarelor Bing, motorul de cău­tare al Microsoft, unde participă la implementarea unui proiect păstrat deocamdată secret pentru opinia publică. “Am ales să studiez în afara ţării pentru ca să încerc să trăiesc într-o altă cultură şi să experimentez un alt sistem de învăţământ. În plus, câţiva prieteni mai mari care erau deziluzionaţi de calitatea învăţământului la nivel universitar m-au sfătuit să evit

Finanţat de Google pe perioada studenţiei “În 2008 am aplicat pentru Google Summer of Code, un program prin care Google oferă finanţare câtorva sute de studenţi ca să lucreze la proiecte open source pe timpul verii. Anual, cinci - zece români reuşesc să intre în acest program şi ţinând cont că studenţii lucreză online fără să fie nevoiţi să călătorească, salariul e foarte bun pentru România. De exemplu, în 2010 salariul a fost 5.000 de dolari în total pentru trei luni, aşa că încurajez orice student să aplice pentru anul viitor. Scopul proiectul la care am lucrat eu a fost să adaug funcţionalităţi de back-up şi stocare distribuită la un album de poze numit Coppermine Photo Gallery.”

facultăţile din România. Am aflat de INHolland, facultatea din Olanda, dintrun CD informaţional obţinut la Târgul de Universităţi Internaţionale RIUF. CDul conţinea o bază de date cu ofertele tuturor universităţilor din Europa. Facultatea din Olanda era printre singurele din Europa ce oferea programe de IT în limba engleză la nivel de licenţă. Am completat un dosar şi am avut un interviu telefonic cu unul dintre profesori.

După o vreme mi-au comunicat că mă acceptă dacă iau o notă bună la BAC”, explică Ovidiu Dan. Acesta spune că trecerea din Europa în SUA se datorează unui număr de trei motive: nevoia de aprofundare a teoriei, oportunităţile mai bune de cercetare şi nivelul superior al universităţilor americane. “Am aplicat la doctorat în SUA din trei motive. În primul rând, programa facultăţii din Olanda a fost un pic prea practică, fiind concepută în colaborare cu firmele care angajeză absolvenţii. Deşi am învăţat materii ce se pot aplica direct în joburile din IT, am simţit nevoia unei baze teoretice mai solide. În al doilea rând, întotdeauna am vrut să ajung în cercetare, ceea ce necesită un doctorat. În al treilea rând, facultăţile din SUA sunt în medie mai bune decât cele din Europa. În doi ani de masterat/doctorat în SUA cred că am învăţat mai mult decât în patru ani în Olanda”, afirmă târgumureşeanul.

Proiecte diverse de cercetare Din 2009, fostul papiist lucrează la la­

boratorul WUME (Web Understanding, Modeling, and Evaluation Lab), unde şase studenţi şi un profesor îndrumător se ocupă de cercetare în domeniul motoarelor de căutare şi al reţelelor sociale. “Eu am lucrat în principal pe date colectate de pe Twitter. Noi colectăm zeci de milioane de mesaje Twitter zilnic şi folosim 40 de servere care lucreză împreună ca să analizăm aceste mesaje. Unul dintre proiectele la care am lucrat încearcă să estimeze care mesaje vor deveni populare adică vor primi multe retweets în viitor.

Un alt proiect pe care l-am început recent urmăreşte crearea unui algoritm de personalizare pentru Twitter. În acest moment când un utilizator se loghează pe twitter.com, el vede ultimele mesaje de la prieteni ordonate descrescător în funcţie de dată. Dacă utilizatorul are foarte mulţi prieteni, îi va fi greu să citească sute de mesaje zilnic. Software-ul la care lucrăm noi poate determina care sunt cele mai importante mesaje pentru fiecare utilizator, în funcţie de personalitatea şi interesele fiecăruia”, explică expertul IT. “Când încă eram în Olanda şi aplicam pentru doctorat în SUA m-am înscris într-un program de mentorat numit MentorNET. Mentorul care mi-a fost desemnat în mod aleatoriu de către website era o cercetătoare de la AT&T, care m-a ajutat cu sfaturi despre facultăţile la care vroiam să aplic. După ce am ajuns în State ea m-a pus în legătura cu un alt cercetător de la AT&T care lucra în domeniul meu. După două interviuri telefonice am fost primit ca şi practicant la AT&T pe timpul verii. Proiectul 14

meu principal a constat în crearea unui algoritm ce poate căuta mesaje despre programe TV printre mesajele de pe Twitter. Proiectul poate fi explicat mai uşor printr-un exemplu: când cineva spune pe Twitter “i am going to my house” se referă la cuvântul “casă” în engleză sau se referă la cunoscutul serial “House”? Dar când spune “i am going to watch house”?”, adaugă târgumureşeanul.

Activitate Top Secret În 2011, Ovidiu Dan a decis că e vremea să lucreze pentru Microsoft Research, unul din laboratoarele de top din SUA. “În fiecare primăvară şeful laboratorului WUME trimite CV-urile tuturor membrilor către contacte din mai multe firme care lucreză în domeniul motoarelor de căutare, printre care şi Microsoft. Toţi membrii laboratorului participă la mai multe interviuri şi fie­ care reuşeşte de obicei să obţină trei luni de practică pe timpul verii. În acest an am primit oferte de la toate firmele cu care am avut interviu, dar am decis să mă duc la Microsoft Research pentru că e un laborator de cercetare respectat în SUA. Scriu aceste rânduri din birourile de la Bing, motorul de căutare al Microsoft, care e pe locul doi în SUA după Google. Deşi nu pot intra în multe detalii, proiectul meu de la Bing are legătură cu asigurarea calităţii rezultatelor returnate de motorul de căutare”, spune specialistul IT.

Premii şi distincţii Munca acestuia nu a trecut neob­ser­ vată, Ovidiu Dan fiind recompensat

Proiect inedit din perioada liceului “În 2005, pe când eram încă la “Papiu”, am început un proiect de cercetare cu Horaţiu Mocian, care îmi era coleg de clasă. Proiectul, numit Newistic, a evoluat într-un start-up ce oferea servicii de monitorizare media companiilor farmaceutice. Am construit un sistem distribuit care colecta şi analiza non-stop articole de pe mii de site-uri de ştiri, folosind algoritmi de inteligenţă artificială.

Orice firmă putea să monitorizeze menţiuni media despre competitori dar şi despre propriile produse. Împreună cu Horaţiu am publicat o lucrare de cercetare despre Newistic pe baza căreia am intrat la doctorat în State.”

15

de-a lungul timpului cu importante premii şi distincţii. “În 2006 am participat cu Newistic la ICUBE, un concurs de antreprenoriat organizat de Asociaţia Oricum şi sponsorizat de Consulul Onorific al României la Boston. Premiul a fost o excursie în Statele Unite, unde am întâlnit antreprenori, investitori, şi am vizitat câteva firme de software printre care şi Adobe. În 2007 şi în 2010 am fost finalişti la alte două concursuri de antreprenoriat, YEurope Austria şi Mini Seedcamp Praga. Anul acesta (2011 - n.r.) am câştigat cu un coleg de laborator un premiu pentru cea mai bună lucrare de cercetare în format poster la conferinţa World Wide Web 2011 din India. Am primit cel mai recent premiu acum o săptămână, când am concurat împotriva la nouă alte echipe din Microsoft într-un concurs intern, şi am ieşit pe primul loc”, explică fostul papist.

Ar reveni acasă…

Referindu-se la proiectul IBM de la Târgu-Mureş şi la o eventuală revenire acasă, specialistul IT spune că întoarcerea în ţară e oricând posibilă, dar cu o condiţie: cercetarea din România să nu se afle la pământ, ci să ofere oportunităţi. “Proiectul IBM e o veste excelentă pentru România şi pentru

Târgu-Mureş. Sunt sigur că dacă ar exis­ ta mai multe oportunităţi pentru tinerii plecaţi la studii în străinătate aceştia s-ar întoarce acasă. Din păcate, cercetarea la noi este la pământ. Mai mult, am discutat cu studenţi ce s-au întors pe posturi de asistenţi şi au întâmpinat probleme din partea profesorilor tocmai pentru că au studiat în afara ţării.

E foarte posibil să mă întorc în ţară la un moment dat, dar momentan încerc să îmi termin studiile şi să capăt un pic de experienţă. Între timp, mă implic cum pot în viitorul României. De peste doi ani conduc departamentul IT al Ligii Studenţilor Români din Străinătate, un ONG apolitic care are 25 de filiale şi peste 5.000 de membri în toată lumea.

Printre scopurile organizaţiei se numără încurajarea tinerilor români să revină în România, dar şi susţinerea celor care doresc să studieze în afara ţării.

Website-ul nostru, www.lsrs.ro, conţine informaţii despre procesul de aplicare la facultăţi din străinătate. În acest moment, cel mai important proiect al Ligii Studenţilor Români din Străinătate este “România Jună”, proiect aflat sub patronajul Băncii Naţionale a României şi al domnului guvernator Mugur Isărescu. Mai multe detalii despre activitatea noastră pot fi obţinute pe siteul www.romania-juna.eu”, a încheiat Ovidiu Dan.

Vlad Dobru, mureşeanul de pe Wall Street Născut în urmă cu aproape 24 de ani în municipiul Târgu-Mureş, Vlad Dobru este în prezent unul dintre cei mai valoroşi experţi români din domeniul economiei.

Specializat în matematică şi economie, fostul papiist îşi desfăşoară în prezent activitatea în cadrul companiei Oliver Wyman Financial Services din New York, unde deţine funcţia de consultant financiar.

New York, un oraş special „New York este un oraş foarte aparte, iar unii nu se adaptează niciodată acolo. Aşa cum unii ardeleni nu se pot adapta niciodată în Bucureşti, aşa e şi cu New York, chiar sunt americani care nu se pot adapta acolo. Este o amestecătură de culturi şi de naţii şi viaţa e foarte scumpă, totul este cam de două ori mai scump decât altă zonă a Ame­ ricii. Când am vizitat pentru prima dată oraşul, agitaţia era foarte mare şi mă uitam pe sus, la clădiri.

Asta a fost în toamna anului 2006 când am mers în vizită la o colegă de Ziua Recunoştinţei şi aveam mereu senzaţia că sunt foarte mic.”

Recunoştinţă dascălilor „Consider că am avut parte de o educaţie fenomenală în România, începând cu Şcoala Generală 4 din Târgu-Mureş şi continuând cu liceul unde am avut nişte profesori fără îndoială excepţionali. La Papiu am învăţat ce înseamnă excelenţa şi să te menţii la anumite standarde indiferent de situaţie. Le datorez foarte mult profesorilor de la „Papiu”: Angelica Măcicăşan, Diana Dunca, Adriana Păcurar, Kovacs Barna, Cristina Corla, precum şi doamnelor Urzică şi Popa de la Şcoala Generală numărul 4, toţi dascăli de excepţie.”

Admis la Universitatea Darmouth din SUA După absolvirea liceului în 2006, la Colegiul Naţional „Alexandru Papiu Ilarian” din Târgu-Mureş, secţia matematică - informatică intensiv bilingv engleză - română, Vlad Dobru a fost admis la Universitatea Darmouth din SUA. „Acolo am studiat matematică şi economie şi am absolvit universitatea cu ambele specializări. Am ales matematica pentru că încă din şcoala generală eram foarte pasionat de această materie. Astfel, am participat la olimpiada naţională de matematică în clasa a

şaptea şi a opta şi am obţinut rezultate foarte bune. De asemenea, în clasa a cincea am avut o profesoară foarte bună, doamna Ionescu, care mi-a deschis orizontul pentru matematică”, spune tânărul despre pasiunea sa spre matematică.

Cinci interviuri într-o zi Potrivit acestuia, adaptarea la viaţa şi sistemul de învăţământ din SUA a fost interesantă, iar lumea de la facultate foarte prietenoasă. „Mi-am dat seama de la început că din punct de vedere cultural suntem foarte diferiţi şi a tre16

buit oarecum să descopăr altă parte a mea cu care să comunic cu americanii şi să-mi păstrez în acelaşi timp identitatea de român. După doi ani însă m-am acomodat, iar în anul trei am ales să studiez în Europa, la Madrid şi la Oxford. Acolo mi-am dat seama cât de similare sunt culturile europene, indiferent dacă eşti francez, spaniol, britanic sau român”, afirmă Vlad Dobru. În ultimul an de studiu, târgumureşeanul s-a întors la Universitatea Darmouth, începând să contacteze mai multe firme în vederea obţinerii unui job. Acesta a fost obţinut la una din principalele companii financiare de peste Ocean.

Nu a fost deloc uşor, ci după o serie de cinci interviuri avute în decursul a câtorva ore. „Am reuşit în scurt timp să mă angajez la firma Oliver Wyman Financial Services, a cărui fondator a absolvit la Universitatea Darmouth. Am avut cinci interviuri unul după altul.

Eram extenuat pentru că m-am trezit la patru dimineaţa să prind zborul de la şase dimineaţa şi de la ora zece până după-masa am avut numai interviuri.

Apoi, în aceeaşi zi, am aflat că am primit slujba. Am terminat anul patru, părinţii au venit în iunie la festivitatea de absolvire, iar apoi m-am mutat în New York unde am început lucrul în august”, îşi aminteşte Vlad Dobru.

Consultant la Oliver Wyman Financial Services În prezent, târgumureşeanul deţine funcţia de consultant financiar la Oliver Wyman Financial Services din New York, cotată ca fiind una din cele mai importante companii de profil din SUA. „Compania la care lucrez este una de consultanţă, ceea ce înseamnă că oferim sfaturi în ceea ce priveşte strategia clienţilor noştri. Suntem axaţi pe instituţiile financiare cum ar fi marile bănci şi companii de asigurări, fonduri mutuale şi mai noi şi agenţii guvernamentale care se ocupă de reglementarea sistemului financiar. Oliver Wyman Financial Services este cea mai bună companie din SUA în domeniul managementului riscului financiar, motiv pentru care suntem foarte populari în mometul de faţă atât în Europa cât şi în SUA”, precizează fostul papiist.

Acesta este unul dintre cei aproximativ trei mii de angajaţi ai companiei Oliver Wyman Financial Services, care are sediul central în New York şi filiale în cele mai importante centre financiare ale lumii. „Compania noastră are circa 3.000 de angajaţi, fiind în topul primelor cinci companii din lume, iar la divizia financiară lucreză aproxima17

tiv o mie de angajaţi. Pe lângă faptul că ajutăm firmele să crească profitul şi să impementeze produse noi, înaintea crizei financiare ne-am ocupat de îmbunătăţirea sistemelor de control al riscului. Criza financiară înseamnă o oportunitate imensă pentru că în sfârşit marii şefi de strategie care nu erau neaparat atenţi la riscuri înainte au început să asculte şi le e foarte teamă de criză acum. Noi observăm că suntem capabili să introducem nişte măsuri care vor face sistemul financiar mai puţin periculos, măsuri care nu s-ar fi putut introduce în urmă cu patru ani.

Compania noastră a devenit un fel de sinonim pentru managementul riscului şi management consulting în domeniul financiar, domenii la care este numărul unu din SUA. Sediul firmei este la New York, iar birourile funcţionează în multe centre financiare cum ar fi Londra, Paris, Frankfurt şi Zurich”, spune târgumureşeanul.

Navetă între New York şi Los Angeles Întrebat cum decurge o zi obişnuită de lucru, Vlad Dobru spune că aceasta depinde foarte mult de client. „Lucrăm de obicei la un proiect care durează între o lună şi trei luni. Am început iniţial cu un proiect de strategie a unei mari societăţi de asigurări franceze şi a fost un proiect foarte interesant. Era vorba despre cum să creşti profitul fără a te expune la riscuri suplimentare.

Aceasta a fost prima componentă, iar a doua componentă a fost cum să-şi maximizeze clientul avantajele faţă de competitorii săi. Din fericire cunoşteam piaţa foarte bine, ştiam jucătorii de pe piaţă şi echipa ştia oarecum răspunsurile înainte de a începe, dar chiar şi în aceste condiţii am petrecut o lună - două ca să ne perfecţionăm şi să oferim clientului cele mai bune soluţii”, afirmă consultantul financiar.

Referindu-se la cel mai important pro­ iect la care a contribuit, Vlad Dobru mărturiseşte că acesta a fost implementat pentru o companie din Coreea de Sud. Nu fără sacrificii, deoarece întâlnirile de lucru aveau loc la Los Angeles, oraş unde târgumureşeanul a făcut naveta cu avionul. „Am făcut naveta New York - Los Angeles timp de opt luni. A fost o experienţă interesantă, având în vedere că zborul dura şase ore şi periodicitatea acestora era unul la două săptămâni. În plus, mai era şi diferenţa de fus orar de trei ore. Am avut nişte clienţi coreeni, una din marile corporaţii sud-coreene care vroia să se extindă, să introducă pe

piaţă nişte produse noi despre care nu ştiau nimic pentru că respectivele produse nu erau deloc populare în Coreea de Sud. Pe piaţa americană produsele erau destul de dezvoltate şi dacă nu le-ar fi introdus şi la ei ar fi rămas în urma competitorilor japonezi, nemţi şi americani. A fost destul de dificil pentru că nu erau foarte deschişi fiindcă corporaţia mamă nu înţelegea produsul, astfel încât era foarte greu pentru coreenii trimişi în America să explice şefilor lor că produsele sunt într-adevăr ceva ce trebuie urmărit. Am început de la un studiu al pieţei, am continuat cu un model financiar care ne-a dat nişte proiecţii de venituri şi profit şi apoi biroul nostru din Seul a tradus docu­mentul şi s-a ocupat de câştigarea consensului, cum se spune în limba engleză”, precizează Vlad Dobru.

Proiectul IBM, bun pentru Târgu-Mureş „Proiectul IBM la Târgu-Mureş mi se pare o idee foarte bună. TârguMureş este un oraş foarte liniştit, cochet, e ideal pentru cercetare pentru că nu este un orăşel uitat de Dumnezeu unde nu vrea nimeni să se mute.. din contră. Cred că nu va fi nicio problemă ca proiectul să atragă tineri să se întoarcă acasă.

Ideal ar fi ca oraşul să convingă IBM că aici e cel mai potrivit loc pentru acel centru, şi nu altundeva.”

Prânz cu Bill Wyman „Bill Wyman, unul din cei doi americani care au înfiinţat firma este vecin cu profesorul meu de finanţe din facultate. Acesta a aranjat un prânz, ocazie cu care l-am cunoscut pe Bill Wyman şi pe soţia lui, nişte oameni extraordinari. Deşi sunt foarte bogaţi şi au spre 80 de ani, ambii sunt încă foarte activi, au şi o fundaţie şi din 1980 merg constant în Uganda unde au înfiinţat o clinică şi intenţionează să mai înfiinţeze două clinici. La un moment dat, Bill Wyman îmi povestea că a vorbit cu Bill care are şi el o fundaţie şi mă întrebam cine este acest Bill.

După aceea mi-am dat seama că vorbea despre Bill Clinton, cu care vorbeşte la telefon aproape zilnic şi asta m-a impresionat foarte mult. Soţii Wyman stau într-o casă normală şi o mare parte din veniturile lor se duc spre proiectele sociale din Uganda.”

Proiectul a avut loc între noiembrie 2010 - iunie 2011, perioadă în care târgumureşeanul a avut oportunitatea de a-şi înlocui pentru scurt timp mana­ gerul, aflat în concediu de paternitate. „Echipa de proiect era alcătuită din mine, un manager britanic, un partener britanic şi unul din San Francisco. Eram de departe cel mai „junior” membru al echipei. De obicei un consultant junior are un consultant senior între el şi manager, dar eu am avut o oportunitate fantastică să lucrez direct cu managerul şi cu cei doi parteneri.

De asemenea, la un moment dat mana­ gerul a fost în concediu de paternitate trei săptămâni şi m-a lăsat pe mine să conduc proiectul în acest interval de timp. A fost o oportunitate nemaipomenită pentru mine.

Au avut încredere în mine, în America este modelul de a învăţa de la alţii şi „on the job”, făcând. De obicei aceste firme angajează persoane foarte capabile, care chiar dacă nu ştiu acum vor învăţa pentru că sunt motivaţi să o facă. Şi chiar dacă nu au experienţă de a interacţiona cu clientul, sigur vor învăţa de la superiorii lor”, detaliază consultantul financiar.

Evaluarea de şase luni, foarte bună Târgumureşeanul spune că a obţinut rezultate bune la evaluarea de şase luni şi speră ca acelaşi lucru să se întâmple şi la evaluările viitoare. „Evaluarea de şase luni a fost foarte bună şi dacă o să continui tot aşa sunt şanse bune să fiu promovat. Următorul pas în ierarhia firmei este funcţia de manager. Ai cea mai mare responsabilitate şi după vreo

cinci ani ai şansa să devii partener în companie. Primeşti un anumit număr de acţiuni şi o cotă din toate proiectele pe care le vinzi, cam 20%. Marea majoritate a partenerilor lucrează la trei patru proiecte în paralel. Dacă reuşeşti să vinzi un proiect de cinci milioane de dolari, îţi revine automat un milion”, afirmă Vlad Dobru.

De asemenea, târgumureşeanul dez­ vă­luie că unul din secretele profesiei de consultant financiar este stăpânirea artei dialogului, în special cu clienţii experimentaţi care apreciază interlocutorii culţi, capabili să abordeze su­ biecte diverse. „Am aproape 24 de ani şi încep să cunosc o serie de aspecte despre sistemul financiar mai mult sau mai puţin obscure. Am cunoscut nume foarte importante din domeniu.

Sunt îmbrăcat la costum şi la cravată dar se vede că am 24 de ani şi atunci când mă întâlnescu cu oameni de 50 - 60 de ani care au zeci de ani de experienţă în domeniul respectiv dacă nu ştiu despre ceea ce vorbesc, dacă nu stăpânesc subiectul, atunci nu merge. E foarte important să cunoşti multe lucruri, nu doar despre finanţe, pentru a câştiga încrederea clienţilor, e foarte important să fii cult ca să ai o conversaţie matură, inteligentă cu ei şi atunci le câştigi încrederea. Pentru asta trebuie să munceşti foarte mult”, explică fostul papiist.

Fondurile UE, „gură de oxigen” pentru România Referindu-se la situaţia economico-

financiară din România, analistul economic de pe Wall Street afirmă că în cazul în care statul român i-ar solicita sfatul, una din soluţiile indicate pentru ieşirea din recesiune ar fi o mai bună accesare a fondurilor europene, capitol la care ţara noastră se află în suferinţă. „Din păcate, recesiunea de la noi din ţară încă este destul de severă. Eram convins că în 2010 economia îşi va reveni dar nu a fost aşa, dar sper că în 2011 îşi va reveni pentru că mai rău de atâta nu se poate. Dacă mi s-ar cere părerea despre ce ar trebui făcut, în prima etapă aş spune ceea ce spune toată lumea: trebuie să absorbim fondurile europene mai eficient. Acestea sunt o sursă extraordinar de mare de venituri de care nu profităm. Economia românească este la reanimare momentan, practic nu există venituri, salariile bugetarilor au scăzut cu 25%, băncile nu mai dau credite... şi atunci de unde să ie bani dacă nu de la Uniunea Europeană? A doua etapă ar fi să vedem de ce nu suntem în stare să câştigăm proiecte şi să obţinem finanţări şi aici cred că lucrurile sunt mult mai grave decât par la prima vedere”, explică Vlad Dobru în viziunea căruia economia este un domeniu mult mai apropiat de filozofie decât de matematică. „Economia este ca filozofia... Este vorba despre studierea comportamentului uman, nu ţine atât de mult de matematică. Economia este o ştiinţă aflată în perpetuă dinamică, în fiecare criză se propun noi teorii şi se reevaluează ipotezele din trecut”, a încheiat Vlad Dobru.

18

Preşedintele Austriei cucerit de Emese Dörfler-Antal Târgumureşeanca Emese Dörfler-Antal organizează, de trei ani, Gala „Life Goes On”, eveniment în cadrul căruia sunt acordate distincţii unor oameni care şi-au dedicat viaţa cauzelor umanitare. Gala din 2011 a fost susţinută de dr. Heinz Fischer, preşedintele Austriei, a fost găzduită de Palatul din Viena, locaţie care a găzduit 600 de invitaţi din întreaga lume. „Evenimentul a ajuns la cea de-a treia ediţie, însă este prima dată când este organizat la Palatul din Viena. După ce ne-a ajutat de două ori la galele din trecut, acum preşedintele Austriei ne-a invitat la Palatul din Viena spunându-mi că i-au plăcut foarte mult primele două ediţii. Parcă nu-mi vine să cred deoarece a organiza un eveniment acolo este foarte greu, lunar fiind zeci de evenimente pe lista lor, iar eu şi preşedintele Austriei ne-am înţeles rapid, în doar 30 de minute”, explică Emese Dörfler-Antal.

Relaţie excelentă cu dr. Heinz Fischer Târgumureşeanca a recunoscut că are o relaţie excelentă cu preşedintele Austriei, pe care l-a cucerit nu doar datorită seriozităţii cu care organizează Gala „Life Goes On”, ci şi printr-un umor fin. „Preşedintele Austriei, dr.

Heinz Fischer, m-a întrebat odată ce fac în timpul meu liber şi i-am spus că încerc să încadrez Tirolul în Austria. Am spus asta pentru că uneori tirolezii sunt asemenea secuilor. Munţii închid orizontul în faţa lor şi câteodată sunt foar­ te încăpăţânaţi. Preşedintele Austriei a râs şi i-am spus că eu întotdeauna fac nişte proiecte cu încadratul în ţara în care trăiesc şi astfel am mai multe pro­ iecte, unul dintre acestea fiind „Sportul nu cunoaşte frontiere”, explică Emese Dörfler-Antal.

Palmares de argint şi bronz, suflet de aur Fostă sportivă de performanţă, cu un palmares de excepţie din care nu lip­ sesc două medalii de argint şi trei de bronz la Cupa Mondială de patinaj viteză, precum şi participări la două Olimpiade de iarnă, Lillehammer 1994 şi Nagano 1998, târgumureşeanca 19

măr­­turiseşte că ideea organizării galei i-a venit după ce a participat în calitate de sportivă la diverse evenimente cu caracter social. „Întrucât am fost sportivă şi colegul meu Christian Rijavek este un schior care a făcut free style, având în palmares şi titlul de campion mondial, eram invitaţi mereu în calitate de sportivi la diverse evenimente caritabile. La un moment dat ne-am zis că ar fi bine să facem şi noi ceva, astfel încât să contribuim mai mult decât cu simpla prezenţă la gale şi să organizăm un eveniment concret, să ajutăm de exemplu persoanele cu handicap”, precizează Emese DörflerAntal. „Am gândit proiectul, am lucrat trei luni la el şi ne-a plăcut ceea ce am făcut, astfel încât ne-am decis să continuăm. Suntem cinci persoane care organizăm gala şi în cadrul evenimentului se acordă premii la diferite categorii cum ar fi sport, artă, cultură, business, societate şi implicare socială pentru personalităţi din toată Europa care au demonstrat calităţi şi implicare pentru a ajuta alţi oameni”, adaugă târgumureşeanca.

Olimpiadă ratată din cauza birocraţiei Rugată să rememoreze circumstanţele plecării din România şi modul în care s-a adaptat în Austria, Emese DörflerAntal afirmă că schimbarea n-a fost deloc uşoară, mai ales datorită vârstei fragede pe care o avea la acea vreme. „Aveam vreo 19 ani când am plecat din România. N-a fost deloc uşor să mă realizez, dar am avut noroc pentru că eram tânără şi bună la patinaj şi statul austriac m-a ajutat cu cetăţenia”, rememorează târgumureşeanca, că­ să­torită în prezent cu tirolezul Dietman Dörfler.

Schimbarea ţării s-a soldat însă şi cu efecte negative, unul din acestea fiind ratarea participării la o ediţie a Olimpiadei de iarnă. „În şase luni de la venire am primit cetăţenia şi oficialii Federaţiei din Austria au cerut de la Federaţia din România să-mi dea dezlegarea pentru a putea concura pentru Austria. Am plătit 15.000 de şilingi, echivalentul a 1.500 de euro, pentru dezlegare. Cu o săptămână înainte de Olimpiadă, cei de la Federaţia română ne-au spus că totuşi nu îmi dau dezlegarea. Astfel, n-am luat startul la Olimpiadă şi am rămas şi fără bani. M-am supărat foarte tare şi am rămas acasă refuzând oferta Austriei de a concura pentru ei. Acum îmi dau seama că faci sport pentru tine şi nu pentru o ţară şi dacă mă trimite acum

cineva să concurez pentru Filipine mă duc, dar atunci am gândit altfel. Nu m-am dus la Olimpiadă cu toate că eram între primele trei sportive la acea vreme”, explică Emese Dörfler-Antal.

Traducătoare la Tribunalul din Innsbruck În prezent, târgumureşeanca îşi desfă­ şoară activitatea în cadrul Tribunalului din Innsbruck unde deţine funcţia de traducătoare şi deţine agenţia Experts of Speed în cadrul căreia are grijă de destinele viitorilor patinatori din zonă.

Totodată, Emese Dörfler-Antal a cochetat şi cu fotbalul, fiind şefa departamentului de marketing pentru un club austriac din liga secundă. „Sunt traducătoare din limba germană în română şi maghiară şi invers pentru Tribunal, dar şi pentru diverse site-uri.

De asemenea, sunt manager pentru câţiva sportivi juniori care au nevoie de sponsori sau mentori. Am fost până anul acesta şefa departamentului de marketing la un club de fotbal, aici într-un sătuleţ mai mare, în divizia B, dar am renunţat pentru că n-am mai avut timp, însă de la anul aş vrea să revin din nou şi la fotbal. Cine ştie, poate vom avea acolo şi fotbalişti tineri şi talentaţi din Târgu-Mureş”, arată fosta patinatoare care pregăteşte alţi copii care să-i calce pe urme. „Sunt şi antrenoare pentru copii până la 16 ani şi după aceea îi predau unui alt antrenor. Facem patinaj viteză şi patinaj

pe rotile, vara, iar una din elevele mele a câştigat în acest an medalia de argint la Campionatele Europene la patinaj pe rotile. Ne antrenăm de patru - cinci ori pe săptămână, evident în timpul meu liber, seara”, completează Emese Dörfler-Antal.

Revine cu drag la Târgu-Mureş Referindu-se la oraşul natal, Emese Dörfler-Antal recunoaşte că revine mereu cu drag la Târgu-Mureş, unde adoră să se plimbe prin centru, pe Bulevardul 1 Decembrie 1918 şi să vizi­ teze Cetatea Medievală. „Câteodată sigur că îmi este dor de Târgu-Mureş, iar atunci când revin acasă mă simt foar­ te bine, însă atunci când văd sărăcia de acasă mă doare sufletul că nu pot să ajut pe toată lumea. Am mai ajutat sportivi, în special patinatori, dar nu am puterea să ajut mai mult, de aceea uneori mă doare. Revin acasă cam de două ori pe an, dar anul acesta n-am venit deoarece mama este bolnavă şi a trebuit să stau aici, în Austria, alături de ea. Îmi place să mă plimb pe Bulevardul 1 Decembrie 1918, prin centru şi să vizitez Cetatea Medievală. Când vin acasă, sunt în oraş toată ziua, nu stau deloc în casă. În centrul din TârguMureş îmi place mai mult decât în centrul de aici, din Innsbruck. Şi aici în Austria mă simt acasă, dar acasă - acasă sunt doar la Târgu-Mureş”, mărturiseşte fosta patinatoare.

20

Claudio Gherendi, pe urmele lui Elvis… în Norvegia Născut în Târgu-Mureş în urmă cu 35 de ani, Claudio Gherendi a luat drumul Norvegiei acum 13 ani, stabilindu-se în oraşul Stavanger. Aici, târgumureşeanul îşi câştigă existenţa datorită vocii sale, susţinând recitaluri în diverse piano-baruri norvegiene şi pregătindu-se să dea lovitura pe piaţa muzicală din Europa.

1998, anul plecării în Norvegia După absolvirea liceului, în 1995, cântăreţul a fost încorporat în armată, iar doi ani mai târziu a decis că e timpul să îşi încerce norocul în altă ţară. Astfel, artistul a plecat în Norvegia, împreună cu un prieten, ambii angajându-se în domeniul showbizului. “Am absolvit liceul în anul 1995, la “Electromureş” apoi am continuat stagiul militar. În 1998 eu şi cu colegul meu pe nume Nelu Faghiura am primit contract de duo-band să cântăm în 21

diferite lanţuri hoteliere”, îşi aminteşte târgumureşeanul.

Seriozitatea cucereşte nordicii Referindu-se la adap­tarea pe plaiurile norvegiene, Claudio Gherendi mărturiseşte că aceasta a survenit destul de rapid, secretul principal fiind seriozitatea, calitate foarte apreciată de localnici. “Modul de viaţă şi mentalitatea din Norvegia sunt foarte dife­rite în comparaţie cu cele din România.

Cred că m-am adaptat destul de re-

pede, iar secretul constă în seriozitate.

Dacă eşti serios în tot ceea ce faci şi respecţi oamenii din jur este foarte uşor chiar dacă norvegienii sunt mai reci.

Odată însă ce te-ai împrietenit cu ei, îţi devin prieteni pentru toată viaţa”, explică târgumureşeanul.

Repertoriu variat Acesta spune că este îndrăgostit de muzică din copilărie, iar pasiunea nu a trecut cu trecerea anilor, ci - dimpotrivă - a devenit tot mai intensă, iar repertoriul foarte generos

cu spectatorii. “Cred că pasiunea pentru muzică este un dar pe care l-am primit de la mama mea. De mic copil mi-a plăcut muzica şi visam să fac ceva în viitor. Muzica pe care o cânt este foarte variată şi depinde de locul şi anturajul în care mă aflu.

De la Frank Sinatra, Luis Amstrong, Elvis Presley şi Ray Charles. Repertoriul meu este foarte simplu, pot să ajung să cânt noutăţile din topuri, dar totuşi lumea care merge în piano-baruri preferă boogie rock and rool country, soul dance chiar salsa şi samba.

De regulă cam asta ar fi ceea ce pot să cânt”, afirmă solistul. “De asemenea, sunt şi compozitor, am şi câteva piese pe YouTube, iar una dintre ele, “Over you”, a fost difuzată mult timp pe un post de radio din Norvegia”, completează târgumureşeanul.

Recordul de audienţă, 2.000 de melomani Referindu-se la satisfacţiile profesionale, artistul se declară mulţumit de concertele pe care le susţine, chiar dacă deocamdată recordul de audienţă este de 2.000 de spectatori.

“Sunt multe satisfacţii, printre cele mai importante satisfacţii numărându-se concertele. Deocamdată, concertul cel mai de succes din punct de vedere al spectatorilor a fost cel în care m-au ascultat cântând 2.000 de oameni. Poate, cine ştie, vor veni alte şanse mai mari. O altă satisfacţie pe care o am este că sunt în contact cu foarte mulţi artişti ceea ce e foarte frumos”, afirmă Claudio Gherendi.

Revenire acasă În ceea ce priveşte proiectele de viitor, interpretul a mărturisit că lucrează la o piesă pe care intenţionează să o lanseze şi în România. “Am mai multe planuri. Am un proiect în Norvegia, lucrez la o piesă pe care vreau să o lansez chiar şi în România, dar detalii­ le le păstrez deocamdată în secret”, spune târgumureşeanul. “Deşi sunt departe de oraşul natal, sunt foarte aproape de familie şi aproape zi de zi vorbim la telefon, ceea ce e foar­ te important pentru mine. Am, de asemenea, mulţi prieteni cu care ţin legătura mai mult pe Facebook.

După ultimul concert pe care l-am susţinut în pub-ul “Down Town” din Târgu-Mureş, unde am avut un public senzaţional, am promis că experienţa se va repeta cu siguranţă, probabil în luna iulie când voi reveni în România”, promite artistul.

22

Adrian Gozar, fizicianul finanţat de Obama Performanţă remarcabilă reuşită de Adrian Gozar, un târgumureşean în vârstă de 37 de ani care a reuşit să obţină o finanţare în valoare de 2,5 milioane de dolari din partea guvernului Statelor Unite ale Americii. Plecat din România din 1998, fostul papiist este în prezent cercetător asociat la Brookhaven National Laboratory, situat în Long Island, la circa 80 de kilometric est de New York.

Specializat în Fizica Stării Solide Absolvent în 1992 al Colegiului Naţional „Alexandru Papiu Ilarian” din TârguMureş, secţia de informatică, Adrian a urmat cursurile Facultăţii de Fizică de la Măgurele din cadrul Universităţii Bucureşti, absolvită în 1997 la specia­ lizarea Fizica Stării Solide. „Principalul „vinovat” a fost domnul profesor Dumitru Rădoiu care mi-a predat fizica în ultima clasă din gimnaziu şi în anii de liceu. Am obţinut licenţa în 1997 la specializarea Fizica Stării Solide sau Fizica Materiei Condensate cum se numeşte mai nou pentru a reflecta diversitatea şi interdisciplinaritatea cercetării curente. În perioada 1997-1998 am continuat studiile cu un masterat la aceeaşi specializare”, îşi aminteşte cercetătorul.

1998, începutul aventurii americane După finalizarea studiilor, târgu­mu­ reşeanul a decis să plece în SUA, la o bursă de doctorat în cadrul the University of Illinois at Urbana-Champaign (UIUC). Era anul 1998, iar motive erau destule, două dintre acestea fiind curio­zitatea şi lipsa vreunei perspective de a-şi continua activitatea de cercetare în condiţii normale în România. „Au fost câteva motive care m-au determinat să plec din ţară, o decizie 23

pe care nu am luat-o uşor, motive care cred că au fost valabile pentru mulţi. În primul rând a fost vorba de curiozitatea de a „vedea cum e în State” şi de dorinţa de a studia fizica într-un loc bun. Speram ca blazarea şi deziluzia acumulate în perioada facultăţii să se diminueze. Acestea au fost cauzate de lipsa de stimulare, nivelul scăzut al predării, cu excepţia notabilă a câtorva profesori, al studenţilor şi de condiţiile, se poate spune fără multă ezitare, de mizerie în care se stătea. Un alt motiv a fost că atunci nu întrezăream nicio posibilitate de a continua o carieră în fizică, ce ar fi putut asigura în acelasi timp un trai independent şi decent. Un alt factor a fost puterea exemplului: vedeam că cei mai buni dintre colegii mei au plecat sau încearcau să plece în străinătate.

De exemplu, cu excepţia unui singur coleg care ulterior a urmat cursurile facultăţii de teologie, toţi ceilalţi colegi din grupa mea de specializare au plecat la docto­rate în străinătate, printre ei fiind şi toţi cei ce au luat medalii la olimpiadele internaţionale de fizică din generaţia mea”, mărturiseşte Adrian.

Zis şi făcut. Papiistul a dat testele de engleză şi fizică după care a obţinut bursa la UIUC, universitate cotată la acea vreme în fruntea topului din domeniul Fizicii Stării Condensate. „În acea perioadă universitatea aceasta care e mai puţin cunoscută la noi era cotată pe primul loc în SUA în domeniu Fizicii Stării Condensate şi este încă o

universitate de top în acest domeniu. În plus, acolo erau persoane care au absolvit fizica la Măgurele în anii anteriori şi care îmi erau cunoscute”, spune Adrian Gozar.

Cercetare la Bell Laboratories New Jersey Doctoratul a durat şase ani, din 1998

cepte familiare aproape oricui. Am folosit trecutul, „a fost”. Acum e criză: din cele două-trei sute de cercetători implicaţi cel puţin parţial în cercetare fundamentală a mai rămas doar unul singur, probabil de sămânţă. E păcat că locuri de cercetare industrială precum Bell Labs au dispărut, cel puţin pentru moment, din peisajul ştiinţei pure. Ce va fi vom vedea. Însă nu mor caii când vor câinii”, precizează cercetătorul.

Transfer la Brookhaven National Laboratory Anul 2004 a însemnat pentru Adrian Gozar trecerea la Brookhaven National Laboratory (BNL), situat în Long Island, la circa 80 de kilometri est de New York, în cadrul căruia i s-a acordat pentru trei ani, în perioada 2004 – 2007, un “director’s fellowship”. “Aceasta înseamnă o poziţie postdoctorală mai privilegiată acordată la trei candidaţi pe an, incluzând toate domeniile de cercetare şi în care dispuneam de ceva fonduri proprii de cercetare, o remunerare cam cu 30% mai mare ca media şi unde exista, implicit, o posibilitate ca ulterior să fiu angajat ca cercetător”, spune târgumureşeanul.

Potrivit acestuia, în SUA există zece laboratoare naţionale precum BNL, instituţii finanţate predominant prin fonduri de cercetare ale departamentului de energie al guvernului american. “Managementul laboratorului Brookhaven pentru departamentul de energie se realizează de către universităţi din apropiere precum Columbia, Harvard, Stony Brook sau Princeton şi de asemenea prin organizaţii non-profit centrate pe dezvoltare şi tehnologie aplicată. La BNL există mai multe departamente de cercetare precum fizică, chimie, bio­ logie şi domenii interdisciplinare. Deşi aici nu există cercetare în domenii de securitate şi de interes militar secret precum la Los Alamos, accesul fiind dificil şi pentru cetăţeni străini care vor să viziteze, iar o aprobare ia cel puţin o lună”, afirmă fostul papiist. până în 2004 şi s-a axat în special pe spectroscopie în sisteme magnetice. În perioada 1999 - 2004, deşi era formal afiliat cu UIUC, Adrian Gozar era înre­gis­ trat la universitate „in absentia”, ceea ce însemna că toata munca pentru doctorat a fost făcută la Bell Laboratories în New Jersey, secţia de cercetare şi dezvoltare a companiei de telecomunicaţii Lucent Technologies, la rândul ei descendenta principală a

mai mai vechii AT&T. „Bell Laboratories a fost una dintre cele mai importante centre de cercetare fundamentală şi tehnologie aplicată din istorie. Nici nu trebuie să ne referim neaparat la cele şapte premii Nobel în fizică pentru cercetare începută şi finalizată acolo, dar cred că invenţiile şi tehnologiile gene­ rate acolo precum tranzistorul, telefonia celulară, limbajul de programare C sau laserul, printre altele, sunt con-

Avansare în funcţia de cercetător asociat La BNL, cercetarea lui Adrian Gozar s-a axat pe spectroscopie şi fenomene de transport în sisteme de electroni corelaţi, precum supraconductorii la temperatură înaltă. “Există un consens în comunitate că aceste sisteme prezintă la momentul de faţă una din cele mai importante probleme încă 24

Revine în România anual, în concediu

“De când am venit în SUA am fost în România în fiecare an. Până acum câteva luni când m-am căsătorit, toată familia îmi era acolo: părinţii, familia fratelui meu. Am câţiva prieteni pe care încerc să-i văd de fiecare dată când sunt acasă şi îmi e dor de ei. Sper ca data viitoare când ajung nepoata mea, Iulia, să mă aştepte cu o lucrare la pian…”

nerezolvate din Fizica Stării Condensate, interesante atât din punctul de vedere al mecanismelor fundamentale care generează proprietăţile lor neconvenţionale cât şi din cauza potenţialelor aplicaţii”, explică târgumureşeanul.

După cei trei ani ai perioadei postdoctorale, Adrian Gozar a devenit asistent cercetător, iar din 2007 şi până în prezent este cercetător asociat în cadrul BNL. “Modul de avansare la Brookhaven continuă tradiţia mediului universitar, unde o perioadă de profesor asistent/asociat se evaluează ulterior în vederea unei promovări într-o poziţie de profesor plin sau cercetător.

Acestea sunt aşa numitele poziţii permanente, deşi aici nu există, la propriu, aşa ceva după cum pe deplin au demonstrat-o ultimii ani. M-am referit la fonduri pentru că ideea trebuie să fie clară: cu puţine excepţii, indiferent de vârstă, realizări sau poziţie ierarhică, un cercetător îşi poate continua munca şi e susţinut de departament doar atâta timp cât reuşeşte să-şi finanţeze pro­ iectele”, spune cercetătorul.

Provocarea lui Obama Anul 2010 a fost unul foarte important pentru Adrian Gozar, târgumureşeanul întâlnindu-se cu oportunitatea de a se desprinde de grupul în care lucra, pentru a începe un proiect independent.

“La origine e o iniţiativă a preşedintelui Obama de sprijinire a inovaţiei şi a cercercetării ştiinţifice prin promovarea unor tineri care sunt la început de carieră şi care sunt consideraţi de valoa­ re. Iniţiativa aceasta e în cadrul a ceea ce se cheamă “American Recovery and Reinvestment Act”, adică un amplu proiect guvernamental de relansare şi competitivizare a economiei şi a creării de locuri de muncă în contextul crizei actuale”, explică Adrian Gozar.

Finanţare de 2,5 milioane de dolari Târgumureşeanul s-a numărat printre

25

Recomandări pentru studenţi

“Pentru cei care se gândesc la “hai s-o emigrăm”: dacă e mai bine a rămâne în România sau a pleca în străinătate la studii e o problemă a cărei soluţie depinde de fiecare, şi în cazul niciunei persoane răspunsul nu e tratabil maniheist.

Recomand cu căldura tuturor celor cărora le e dragă ştiinţa să vină măcar pentru o perioadă în Europa sau SUA. E o experienţă care merită şi foarte utilă în cazul în care se vor întoarce şi vor realmente să facă ceva pentru cercetarea şi şcoala din România. Şi chiar dacă parte din cei ce ne guvernează par mai degrabă că “au făcut atâta şcoală cât am avut noi vacanţă”… ah, pardon, am uitat de corectitudinea politică: vroiam să spun cei care ne conduc şi pentru care cercetarea nu este principala prioritate, situaţia se va rezolva într-un viitor, dar dacă asta se poate realiza într-un timp mai scurt, de ce nu?”

cei 1.750 de aplicanţi din care guvernul SUA a acordat 69 de granturi, proiectul lui Adrian Gozar beneficiind de o finanţare de 2,5 milioane de dolari, pentru o perioadă de cinci ani.

“Proiectul pe care l-am propus are ca scop studiul sistemelor complexe de electroni corelaţi prin spectroscopie cu rezoluţie de ordinul nanometrilor - 1 nm = 10-9 m, adică dincolo de limita impusă de fenomenul de difracţie, caracteristic tuturor microscoapelor optice. Acest proiect a obţinut finanţare care a constat în acordarea de 2,5 milioane de dolari pentru cinci ani. Fondurile par uriaşe însă trebuie să se ţină seama că aici granturile sunt folosite şi pentru a susţine infrastructura colaterală cercetării propriuzise. Aceste “taxe” sunt însemnate şi pot varia substanţial de la un caz la altul, putând fi chiar de peste 100%, birocraţia, mai ales în sectoarele guvernamentale, e nelipsită şi aici. Toată treaba asta a fost şi o aventură unde am avut şi foarte multă şansă deoarece s-au acordat doar 69 de granturi în toată SUA din aproximativ 1.750 de aplicaţii, proiectul meu fiind şi singurul finanţat din cele câteva care s-au bucurat de sprijinul laboratorului unde lucrez”, precizează târgumureşeanul.

Cercetarea din România, timidă Referindu-se la diferenţele dintre nivelul cercetării din SUA şi România, Adrian Gozar este de părere că ţara noastră a început “să mişte” câte ceva în domeniu, insuficient însă pentru a se crea o emulaţie. “Din ce am văzut şi din câte am auzit de la prieteni e cert că, în ciuda impasibilităţii celor ce ne conduc, au început să se formeze nişte nuclee şi grupuri de cercetare capabile să propună şi să obţină finanţare internaţională şi să conducă proiecte foarte interesante la nivel absolut comparabil cu ce se întamplă în Europa sau în SUA. Aceste eforturi sunt încă la o scară redusă faţă de ce s-ar putea face. În domeniul specific în care lu-

crez situaţia îmi pare însă şi mai puţin fericită decât în medie. Văd multe nume de cercetători români ca autori de articole din jurnale respectabile însă numărul celor afliliaţi în principal cu universităţi sau instituţii româneşti e dramatic de scăzut”, mărturiseşte fostul papiist.

Nu exclude reîntoarcerea acasă În ceea ce priveşte o eventuală revenire acasă, Adrian Gozar e sincer: ar face acest pas dacă ar avea sufi­ ciente garanţii profesionale. Întrucât momentan acestea sunt inexistente, cercetătorul spune că s-ar mulţumi şi cu participări la schimburi de experienţă şi conferinţe organizate în România. “Dacă mă gândesc în general la revenitul acasă? Păi întrebarea nu se pune aşa, ci de câte ori pe zi. Poate acum lucrurile s-au mai schimbat, dar tema întoarcerii era ideea centrală, discutată ad infinitum, epuizată complet şi apoi reluată cu încăpăţânare din nou, bineînţeles steril de cele mai multe ori, a oricărui grup de studenţi români pe care i-am cunoscut în primii ani după ce am plecat, indiferent de context, de oră din zi şi din noapte sau de stare de trezie sau ebrietate. Vorbind rea­ list, sunt aproape 13 ani de când am plecat. Cuvântul “acasă” continuă să genereze o stare de conflict care iniţial eram convins că se va rezolva simplu, devenind apoi o problemă mai anevoios de limpezit şi pe care am sfârşit prin a o accepta ca totalmente insolubilă. Ideal la momentul de faţă mi s-ar părea ca într-un viitor apropiat să putem avea libertatea şi timpul să petrecem măcar o parte din an în România, în cadrul unor colaborări, conferinţe, schimburi de experienţă cu universităţi de acasă.

E modul constructiv de a ne ajuta pe noi şi, dacă putem, pe cei de acasă.

Mai apoi? Am doar răspunsul exas­ perant şi evaziv: nu exclud o reîntoarcere”, spune cercetătorul.

Mădălina Iacob, reportera de la Financial Times A absolvit, în 2001, Colegiul Naţional “Alexandru Papiu Ilarian” din Târgu-Mureş, îndreptându-şi paşii către domeniul mass media, aprofundat la Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării din cadrul Universităţii Bucureşti şi la Universitatea “Rutgers” din New Jersey, SUA. Şi-a început activitatea ca reporter la cotidianul “Adevărul”, a trecut, în 2005, “pe sticlă”, la Realitatea TV, iar în prezent este reporter la compania financiară Debtwire din SUA, parte din grupul Financial Times.

De la “Adevărul” la Realitatea TV După absolvirea Colegiului Naţional “Alexandru Papiu Ilarian”, în 2001, şi-a continuat studiile la Universitatea Bucureşti, Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării. “În anul trei de facultate am obţinut o bursă Soros la Universitatea “Rutgers” din New Jersey, SUA, unde am studiat jurnalism şi ştiinţe politice. M-am întors în ţară pentru a-mi termina studiile, respectiv anul patru de facultate. M-am angajat la ziarul “Adevărul” ca reporter la Secţia externe, mai ales că în SUA am avut ocazia să fac un stagiu de două luni la Misiunea Permanentă a României la ONU unde am dobândit experienţă în domeniul afacerilor externe”, îşi aminteşte Mădălina Iacob. Tânăra mărturiseşte că a fost atrasă de scris şi de presă încă din liceu când alături de alţi colegi redacta revista VIP, adică “Viaţa în Papiu”. “Sunt curioasă din fire, perseverentă şi interesată de tot ce se întâmplă în jurul meu. Îmi place să comunic şi să aflu informaţii pe care să le decodez apoi pentru cititori sau ascultători”, afirmă jurnalista. În mai 2005, în timpul conflictului care a scindat ziarul în două tabere, “Adevărul” şi “Gândul”, Mădălina Iacob a decis că e vremea să se angajeze la televiziune.

Evident, la o televiziune de ştiri. “Mi-am depus CV-ul la Realitatea TV pentru un post de redactor ştiri la secţia externe.

Am fost angajată după un interviu cu şefa de secţie şi producătorul general.

26

În timpul facultăţii făcusem stagii la Pro TV şi TVR, iar în America am avut ocazia să lucrez ca stagiar la Fox News, iar aceste experienţe mi-au creat o serie de oportunităţi în ţară”, explică fosta papiistă.

Aventuri în Cuba Mădălina Iacob îşi aminteşte că a plecat de la Realitatea TV în august 2008 pentru a face un master în jurnalism financiar în Statele Unite. În prezent, târgumureşeanca lucreză ca reporter la compania financiară Debtwire, parte din grupul Financial Times, postură din care a avut nenumărate experienţe. Una dintre ele s-a petrecut în Cuba, ţară în care tânăra a avut sentimentul că timpul a stat pe loc, prizonier al unui regim odios. “Chiar dacă nu am trăit prea mult în comunism, am avut momente de “deja vu” în Cuba de la magazinele aşa numite “bodegas”, cu rafturile goale în care se vindeau produse pe cartelă, până la frica de a discuta la telefon pentru că era ascultat. Paradoxurile din Cuba sunt frapante, rata analfabetismului scade de la an la an, însă pe stradă câţiva cubanezi mi-au cerut creioa­nele cu care luam notiţe pentru a le da copiilor. Doctorii cubanezi sunt trimişi în Venezuela, în schimbul petrolului, însă în farmaciile din Havana nu sunt medicamente. Îmi amintesc de 27

o experienţă delicată. Am întrebat o doamnă pe stradă ce părere are despre retragerea lui Fidel Castro de pe scena politică, iar după câteva minute am fost oprită de un poliţist cubanez. Cameramanului i s-a interzis să mai filmeze. De la mine vroia să afle de ce am pus întrebări despre “El Comandate” pe stradă. Ne-a verificat legitimaţiile de jurnalişti, a schimbat câteva vorbe cu un alt coleg iar în cele din urmă ne-a lăsat să plecăm însă cu o condiţie, să nu mai luăm interviuri pe stradă”, spune Mădălina Iacob.

Întâlniri de gradul zero Rugată să rememoreze diverse întâlniri cu lideri ai planetei, jurnalista răspunde prompt. “I-am luat un interviu succint fostului secretar de stat american Henry Kissinger, cu ocazia vizitei sale în România la “Gala Zece pentru România” organizată de Realitatea TV. De asemenea, l-am întâlnit pe fostul cancelar german Helmut Kohl şi el invitat la “Gala Zece pentru România”. Am transmis de la summitul NATO sosirea la Bucureşti a foştilor preşedinţi George W. Bush şi Vladimir Putin. L-am văzut pe Papa Benedict al XVI-lea în timpul întâlnirii cu Patriarhul Ecumenic Bartolomeu I. La CNN International în Londra am asistat la o serie de interviuri şi reportaje realizate de Christiane Amanpour”, spune Mădălina Iacob.

Jurnaliştii din SUA, mai etici În ceea ce priveşte diferenţele existente între mass media din SUA şi cea din România, târgumureşeanca este de părere că în America jurnaliştii sunt mai bine pregătiţi şi au un simţ acut al eticii şi deontologiei profesionale.

“Am avut ocazia să public articole în Wall Street Journal în timpul unui stagiu anul trecut şi am fost expusă la rigurozităţile presei americane. Greşelile de orice fel, nume, cifre, informaţii, sunt aspru sancţionate, iar credibilitatea publicaţiei în faţa cititorilor este primordială”, explică Mădălina Iacob.

“Mica Românie” departe de casă Deşi locuieşte la mare depărtare de locurile natale, fosta papiistă afirmă că trăieşte în stil românesc, alături de alţi compatrioţi aflaţi peste Ocean, în special cu ocazia sărbătorilor tradiţionale. “Îmi este dor de casă şi încerc să vin o dată pe an în ţară să-mi revăd familia şi prietenii. Mi-am creat şi aici o “mică Românie.” Am prieteni români cu care mă văd des. Nu am uitat tradiţiile şi obiceiurile din ţară şi împreună sărbătorim Crăciunul, Paştele ca şi acasă. Păstrez legătura cu foştii colegi de liceu şi mă bucur de fiecare dată când îi revăd”, spune Mădălina Iacob.

Michael Lassel, pictorul care a expus la British Museum Mureşeanul Michael Lassel este singurul pictor român care a expus vreodată la British Museum din Londra. Născut în judeţul Mureş în urmă cu 62 de ani, artistul s-a stabilit în Germania, în Bavaria, fiind prezent cu lucrări în muzee din Germania, Tokyo, Londra şi Singapore, precum şi în colecţii private, cum ar fi cele ale companiei Texaco Oil (SUA), ale familiei Baur (Elveţia), ale ducilor Beaufort sau ale descendenţilor lui Bonaparte. Considerat a fi cel mai important pictor contemporan al stilului trompe l’oeil-ului, Michael Lassel are în palmares numeroase distincţii, cum ar fi medalii de aur la expoziţiile internaţionale din Nancy, Bezier, Avignon şi Saarbruck, Vitelius d´Or (Metz), Stanislas d`Or (Nancy), premiul Robert Vrinat (Metz), precum şi premiul Academiei Europene de Artă în Luxemburg. De asemenea, din 1992 artistul a fost ales societar al Salonului de Toamnă de la Paris.

A plecat în Germania în 1986 Născut la 19 decembrie 1948 în localitatea mureşeană Logig, Michael Lassel a studiat între 1968 şi 1972 pictura la Academia de Artă din Bucureşti, după care a lucrat ca profesor de artă la Gimnaziul German din Sighişoara, mutându-se în Germania în 1986, împreună cu familia. „M-am născut în anul 1948 în Logig. România am părăsit-o, în mod legal şi împreună cu familia, în anul 1986. La scurt timp după stabilirea mea în Germania m-am hotărât să mă dedic numai picturii şi am devenit pictor liber profesionist. Locuiesc în Bavaria, în localitatea Fürth de lângă Nürnberg. Aici am un atelier în care îmi desfăşor activitatea de pictor“, îşi începe povestea artistul.

Maestru al trompe l’oeil-ului Catalogat de critica de specialitate ca fiind un maestru al trompe l’oeilului şi totodată cel mai valoros pictor contemporan adept al acestui stil, Michael Lassel spune că a ales să facă parte din gruparea „Trompe-l’oeil realite” din considerentul că fiecare obiect reprezintă o relicvă tăcută, care aşteaptă să-i fie descifrată povestea.

“Cariera mea a început încă în anii 1980 cu tablouri în tradiţia picturii abstracte. Începând din anul 1989 am expus anual în Salonul de Toamnă din

Paris, al cărui membru permanent am devenit apoi din 1992. Aici am întâlnit gruparea “Trompe-l’œil realité” şi m-am decis pentru o nouă concepţie a limbajului meu artistic. Pentru mine nu există obiecte neînsufleţite, pasive.

Monede, sculpturi din lemn sau instrumente muzicale sunt relicve tăcute, care aşteaptă să le descifrez povestea. În trompe-l’œil mă fascinează posibilitatea de a interpreta realitatea, tălmăcind din ea o altă veridicitate”, mărturiseşte pictorul.

Invitat la British Museum cu “Turnul Babel” Una din cele mai mari satisfacţii ale artistului este participarea la expoziţia “Babylon - Myth and Reality” găzduită între 2008 şi 2009 de British Museum, fiind astfel singurul pictor român prezent cu o lucrare în celebrul lăcaş de cultură londonez. “În anul 2007, în toiul pregătirii unei expoziţii în muzeul “Fembohaus” din Nürnberg, am primit din partea domnului Neil MacGregor, directorul de la British Musem, invitatia de a-mi prezenta lucrarea “Turnul Babel” în cadrul marii expoziţii “Babylon - Myth and Reality”. O mare onoare pentru mine, dacă luăm în considerare că alături de o artistă fotograf din SUA şi o graficiană din Anglia, am fost singurul pictor contemporan din această complexă expoziţie care a prezentat 28

pe tema “Babilon” lucrările din cinci secole ale elitei artei europene: Bo­ tticelli, Degas, Pieter Bruegel, Lukas van Valkenborch, Delacroix, Rubens şi Rembrandt, Turner, William Blake sau Dürer”, îşi aminteşte Michael Lassel.

Creaţia artistică, răspunsul dat sorţii Referindu-se la trăirile pe care le are atunci când munceşte în atelier, pictorul spune că întreaga sa creaţie este expresia existenţei, o raportare permanentă la propria moştenire culturală şi o comunicare nonverbală cu semenii. “Creaţia mea artistică este expresia existenţei, este răspunsul meu dat sorţii. Ea este manifestaţia atitudinii mele în realitate, a felului meu de a gândi, este propriul meu drum în viaţă.

Relevant pentru mine este faptul că mă identific cu această poziţie, că ea apare din convingere, căci doar atunci izbuteşte actul de creaţie iar opera de artă este reuşită, devenind o comunicare nonverbală cu semenii mei. Lucrările de artă sunt create de artist, dar ele trebuiesc văzute întotdeauna pe un fundal personal şi unul istoric. Limbajul meu artistic este produsul cercului meu cultural, nou zămislit prin metamorfoza concepţiei mele despre viaţă şi artă. Consider că este important să ne raportăm la propria moştenire culturală, permiţând schimbarea de tensiune între vechi şi nou şi acceptând-o drept teren propice pentru inspiraţie”, afirmă artistul.

29

Lecţia lui Corneliu Baba: tenacitate şi respect faţă de artă Elev al maestrului Corneliu Baba (generaţia 1972), de la care a desluşit lecţia maeştrilor olandezi şi flamanzi, mureşeanul urmează şi acum cu stricteţe învăţăturile primite. “Principalele învăţături primite de la maes­ trul Corneliu Baba sunt tenacitatea în muncă şi respectul faţă de artă”, spune, cu modestie, artistul. “În munca mea revin des la vechii maeştri, a căror tehnică şi formă de expresie pentru mine încă şi azi au valabilitate.

Incluzând în propriul proces artistic aceste experienţe vechi, le întregesc cu percepţia mea de astăzi. Dialogul cu maeştrii vechi îmi reînsufleţeşte arta, o idee, un gând evoluează astfel mai departe. În artă nu trebuie să plecăm de unde s-a oprit un altul. Fiecare trebuie să-şi caute, să-şi găsească şi să-şi parcurgă propriul drum pentru dezvoltarea sa artistică. Această evoluţie necesită factorul timp, lentoare pentru a creşte, la fel ca în natură. Din cunoştinţa propriilor rădăcini vor răsări noi lăstari”, adaugă Michael Lassel.

Nu a uitat de Mureş şi de România Întrebat dacă îi e dor de locurile unde a copilărit, pictorul a afirmat că indiferent unde s-ar afla, poartă în suflet şi o părticică din Mureş şi din România. „În-

treaga lume îţi este ţară, dacă locuieşti în propria-ţi inimă, spunea Andreas Tenzer, un filozof german. În acest sens, locurile natale le port peste tot cu mine…”, explică artistul.

Ioana Jago, papiista care a făcut reviste pentru Toyota Fostă absolventă a Colegiului Naţional “Alexandru Papiu Ilarian” din Târgu-Mureş şi a Universităţii “Hyperion” din Bucureşti unde şi-a perfecţionat cunoş­tinţele în limba japoneză, Ioana Jago şi-a început cariera profesională în “Ţara Soarelui Răsare”, la Toyota Motor Corporation din Tokyo, unde şi-a desfăşurat activitatea în cadrul Diviziei Globale de Marketing, în cadrul căruia se ocupa de redactarea şi editarea revistei de marketing “team Toyota.” Între timp, târgumureşeanca în vârstă de 32 de ani s-a mutat în Anglia, la Londra, unde este responsabilă de dezvoltare la W&O Events, una dintre cele mai dinamice firme de evenimente corporate şi programe motivaţionale din Marea Britanie.

Învaţă nipona de la 15 ani

Sprijinită de prof. dr. Beatrice Budea

A absolvit Colegiul Naţional “Alexandru Papiu Ila­rian” din TârguMureş în 1998, la secţia uman, englezăfranceză. Pe lângă limbile lui Voltaire şi a lui Shakespeare, Ioana Jago vorbea şi nipona, a cărei studiu îl începuse la 15 ani. “La vremea aceea stu­ dia­sem deja limba japoneză de trei ani. Am început în vacanţa de vară la 15 ani şi ştiam clar două lucruri: primul, că limba japoneză va fi paşaportul meu către Occident, via Orient, şi al doilea, că nu voi atinge nivelul de performanţă lingvistică necesar unei cariere în Japonia decât dacă mă voi dedica complet studiului limbii pentru câţiva ani”, îşi aminteşte târgumureşeanca.

Ioana Jago spune că iniţierea în limba japoneză n-a fost deloc uşoară, însă s-a bucurat de sprijinul prof. dr. Beatrice

Budea, alături de care “şi-a flexat” neuronii făcând caligrafie şi desluşind regulile gramaticale, deloc uşoare. “Am început să studiez japoneza în 1995 inspirată de prof. dr. Beatrice Budea de la Colegiul National “Unirea” din Târgu-Mureş. În toiul verii la bloc, ne-am echipat amândouă cu mult entuziasm şi cu materiale originale şi fotocopiate, o tablă improvizată cu un marker pe care o ştergeam cu Axion, tabele de scriere şi săptămână după săptămână exersam silabarul japonez cu scriere cu tot şi ne flexam neuronii când învăţam că în japoneză ceaiul, baia, beţigaşele, vinul de orez, vatra casei etc. sunt toate onorabile! Şi pe deasupra adjectivele au valoare de verb! Şi nu există gen sau conjugare! Şi există trei sisteme de scriere complementare: hiragana, katakana şi kanji, adică ideograme.

A fost extrem de interesant, nou şi motivant pentru gimnastica minţii şi a mâinii.

30

Teme de caligrafie pe caiete cu pătrăţele la 15 ani nu sunt pentru oricine dar priesc unei minţi jucăuşe şi agile.

Am învăţat enorm în cei trei ani dinainte de admiterea la facultate, în cadrul Asociaţiei Iubitorilor de Limba şi Cultura Română şi Japoneză “Shido”, fondată şi condusă de Beatrice Budea”, afirmă Ioana Jago.

1998, anul mutării la Bucureşti Proaspăta absolventă de liceu a decis apoi să se mute în capitală, datorită oportunităţilor de a studia la un nivel ridicat limba niponă cu profesoara Angela Hondru, cetăţean de onoare al Japoniei. “În 1998 japoneza se studia la nivel universitar doar în Cluj unde se lansase o nouă catedră de japoneză şi în Bucureşti unde la Universitatea “Hyperion” preda cel mai renumit specialist în japoneză din România, cetăţean de onoare al Japoniei, etnolog, antropolog şi traducător, profesoara Angela Hondru. Alegerea mea a fost simplă, motivată şi de faptul că toate instituţiile culturale implicate în promovarea relaţiilor româno-japoneze, începând cu Ambasada Japoniei, JICA, Japan Foundation, muzee şi galerii de artă, precum şi principalul punct de acces în România al ideilor noi şi al purtătorilor acestora era Bucureştiul”, precizează tânăra.

Târgu-Mureş, pe harta de interes româno-japonez Ioana Jago a continuat să studieze cu seriozitate şi să se implice alături de mentorul ei, prof. dr. Beatrice Budea, în diverse activităţi care au aşezat oraşul Târgu-Mureş pe harta de interes româno-japonez, conso­li­dând tot­o­dată relaţiile culturale dintre cele două ţări.

31

“În doar trei ani cu mult efort din partea membrilor fondatori şi din nou, sub conducerea energică a prof. dr. Beatrice Budea, am pus Târgu-Mureşul pe harta centrelor de schimb româno-japonez, am participat la competiţii organizate de fundaţiile japoneze din România şi am organizat un festival de film japonez la Târgu-Mureş, o expoziţie de arhitectură japoneză şi un festival cultural japonez cu demonstraţie de ikebana, kimonouri, ceremonia ceaiului”, explică fosta papiistă.

Bursă la Universitatea “Hirosaki” Dar aventura abia începea pentru Ioana Jago, care a obţinut în anul trei de facultate o bursa Mombusho de un an, oferită de Ministerul Japonez al Educaţiei, studiind astfel limba şi literatura japoneză, precum şi relaţii internaţionale şi economie la Universitatea “Hirosaki” din nordul Japoniei.

“După întoarcerea la Bucureşti am absolvit anul patru şi am susţinut lucrarea de licenţă, am început să lucrez ca ghid turistic însoţind grupuri de turişti americani, francezi şi japonezi. În paralel însă, aşteptam veşti bune din Japonia unde avusesem câteva interviuri la un târg de joburi în Tokyo pe perioada studiilor”, mărturiseşte tânăra.

Primul job, la Toyota Motor Corporation Şi veştile bune au venit curând, Ioana Jago fiind invitată la un interviu la Toyota Motor Corporation din Tokyo, pentru care a început să lucreze în cadrul Diviziei Globale de Marketing după câteva luni de muncă de probă şi un şir de interviuri şi teste. “La puţin timp înainte de absolvire am fost contactată de Toyota Motor Corporation din Tokyo, care m-au intervievat şi mi-au oferit şansa de a face un internship la ei pentru trei luni. În octombrie am început să lucrez în cadrul Diviziei Globale de Marketing din cadrul sediului Toyota din Tokyo. Trei luni mai târziu şi după încă o rundă de interviuri şi teste, mi s-a oferit un post în acelaşi departament unde mă ocupam de redactarea şi editarea unicului mecanism de promovare a schimbului de Best Practice in Sales & Marketing între cele 144 de ţări cu reprezentanţă Toy-

ota, revista de marketing “team Toyota”, precizează târgumureşeanca.

Un nou început, în Anglia

Acomodare rapidă cu “Ţara Soarelui Răsare”

La sfârşitul anului 2005, Ioana Jago a realizat că trecuseră zece ani de când începuse să înveţe limba japoneză şi să fie pasionată de Japonia, hotărând că se impune o schimbare şi o reîntoarcere pe “Bătrânul continent”. Mai exact în Anglia, unde este responsabilă de dezvoltare la W&O Events, una dintre cele mai dinamice firme de evenimente corporate şi programe motivaţionale din Marea Britanie. “Zece ani în contextul celor 25 de ani pe care îi aveam atunci, reprezentau 100% din viaţa mea adultă şi 100% din viaţa mea profesională. Care era strategia mea pentru viitor? Planul A, măritişul cu carieră într-o societate generoasă însă care nu le permite străinilor să se integreze complet sau planul B, care pentru mine reprezenta Europa - şi în Europa Marea Britanie era opţiunea numărul 1 - şi o carieră care să îmbine cunoştinţele mele de marketing şi dragostea pentru călătorii în întreaga lume, şi în plus, un zbor scurt până acasă. În Anglia sunt responsabilă de dezvoltare la W&O Events, una dintre cele mai dinamice firme de evenimente corporate şi programe motivaţionale din Marea Britanie. În capacitatea mea mă ocup de branding, PR, direct marketing, digital marketing inclusiv social media, licitaţii în întreaga lume, pe scurt strategie de dezvoltare şi implementarea acesteia”, precizează tânăra.

Deşi pentru majoritatea europenilor impactul cu o altă cultură este devastator, necesitând ani buni de acomodare, Ioana Jago spune că s-a simţit ca acasă în “Ţara Soarelui Răsare”, unde a deprins tainele olăritului tradiţional şi unde obişnuia să călătorească la sfârşit de săptămână. “La vremea la care am ajuns să locuiesc în Japonia investisem deja şapte ani din viaţă în studierea limbii, literaturii, istoriei, vieţii mondene. Mă împrietenisem cu studenţi japonezi pe care i-am invitat şi găzduit în Târgu-Mureş, studiasem un an în Japonia. Călătoream în fiecare sfârşit de săptămână în cele mai ascunse colţuri ale ţării şi în plus mergeam la cursuri de olărit în tradiţia ceramicii japoneze – şi asta după programul de serviciu unde principala limbă de comunicare era japoneza urmată de engleza. Simţeam pe deplin, vorba cântecului, că I’m Turning Japanese. Pe scurt, da, m-am integrat rapid pentru că eram pasionată de Japonia şi spre deosebire de alţi străini sau “gaijini” cum li se spune, nu aveam nicio prejudecată faţă de japonezi - cum se întâmplă de exemplu în cazul americanilor şi englezilor raportat la dinamica celui de-al Doilea Război Mondial - şi nici ei faţă de români. Românii, ca de altfel toţi ceilalţi străini, intră în categoria “gaijini” şi vor fi trataţi ca atare”, îşi aminteşte fosta papiistă.

Îndrăgostită de britanicul Andrew În Japonia, tânăra s-a îndrăgostit de britanicul Andrew Jago, un coleg de muncă la care a apreciat umorul onestitatea şi rafinamentul, alături de care a decis să îşi întemeieze o familie. “Andrew lucra şi el la Toyota Motor Corporation, venise cu un program de schimb pentru executive şi se ocupa de marketing pentru echipa de Formula 1 a Toyotei. Andrew a fost primul om din anturajul meu plin de viaţă, cu vervă autentică, onestitate maximă, simţul umorului, profesionalism şi rafinament British şi dorinţa sinceră de a cunoaşte Japonia reală… alături de o româncă”, spune târgumureşeanca.

Revine cu plăcere la Târgu-Mureş Cu toate că se află la mii de kilometri de locurile natale, Ioana Jago spune că revine acasă, la Târgu-Mureş, de câteva ori pe an, desigur împreună cu Andrew care apreciază atât ciorba de burtă ardelenească, cât şi oamenii din Ardeal. “Târgu-Mureş este pentru mine vatra. Potrivit de mic şi isteţ, oraşul nostru este incredibil de agil! Mulţi prieteni din toată ţara care trăiesc în străinătate mă invidiază. Avem zboruri directe nu doar către Londra, ci către alte zece destinaţii europene! Avem băi, munţi, lacuri şi râuri şi după părerea lui Andrew, cea mai bună ciorbă de burtă şi cei mai simpatici concitadini! Deci, da, revin la Târgu-Mureş cu Andrew de câte ori avem ocazia, cel puţin de trei ori pe an, şi în rest, ne încurajăm cunoştinţele din Anglia să aleagă România pentru un week-end sau o mini-vacanţă”, a încheiat Ioana Jago.

32

Adrian Lobonţiu, pionierul chirurgiei robotice din Europa Născut în municipiul Reghin în urmă cu 47 de ani, Adrian Lobonţiu este în prezent unul dintre cei mai valoroşi chirurgi care îşi desfăşoară activitatea în Europa.

Specializat în chirurgia robotică, telesatelitară şi cea a obezităţii, Adrian Lobonţiu, chirurg la Spitalul „Henri Mondor” din Paris este în prezent director medical pentru Europa al societăţii americane EndoGastric Solutions, Inc., cu sediul european în Milano şi de asemenea consultant pe probleme ştiinţifice şi chirurgicale pentru societatea Intuitive Surgical, Inc., care se ocupă cu chirurgia robotică cu sediul în Sunnyvale, California, SUA.

Mesaj pentru medicii tineri de acasă „Cred că dacă ne facem munca în mod conştiincios şi cu răbdare putem reuşi oriunde în lume şi acesta ar fi un mesaj pe care îl adresez tinerilor medici din România, să lucreze chiar dacă acum nu văd e­xact unde şi ce vor ajunge. Dacă îşi văd de treabă serios în fiecare zi, rezultatele se vor vedea şi trebuie să visăm la lucruri mai mari pentru că numai aşa visele ni se pot îndeplini.

Failure is not an option!!”

De la „Unirea” la UMF A absolvit liceul în 1983, la Colegiul Naţional „Unirea” din Târgu-Mureş, la clasa de bio-chimie. „La „Unirea” se punea foarte mult accentul pe materiile care contau pentru admiterea la medicină, iar pregătirea era serioasă.

După 1983 am dat examen de admitere la UMF Târgu-Mureş şi am intrat la medicină, facultate pe care am început-o în toamna aceluiaşi an”, îşi începe povestea Adrian Lobonţiu.

33

Invitat şase luni la Paris, în 1993 După finalizarea studiilor de la UMF în 1989, reghineanul şi-a început rezi­ denţiatul în chirurgie la Spitalul Clinic Judeţean din Târgu-Mureş. În paralel, proaspătul rezident a purtat o co­respondenţă cu profesionişti de renume din străinătate, primind o invitaţie pentru şase luni la Paris, din partea profesorului Didier Houssin, unul din cei mai renumiţi chirurgi în domeniul transplantului din lume. „Rezidenţiatul l-am făcut la clinica profesorului Victor Emilian Bancu, unde astăzi şeful clinicii este distinsul profesor Constantin Copotoiu. Acolo am început rezidenţiatul în chirurgie, fiind foarte mult implicat pe proiecte de cercetare în chirurgia transplantului. Intrând în contact cu un profesor de chirurgie din Paris, vestit în domeniul transplantului, profesorul Didier Houssin, corespondând cu dânsul, dar şi cu alţi profesori din Anglia şi SUA, până la urmă profesorul Didier Houssin văzând că mă implic foarte mult în acest domeniu mi-a făcut o invitaţie să vin în clinica „Cochin” din Paris şi să continui specializarea în chirurgie transplantului şi în chirurgia mini-invazivă. Aşa am ajuns în Paris, într-o zi de 13 septembrie 1993, la ora

5:45 dimineaţa, unde mi-am continuat specializarea în chirurgia mini-invazivă şi chirurgia transplantului de ficat”, îşi aminteşte Adrian Lobonţiu.

Cea mai grea decizie, stabilirea în Franţa Cele şase luni au trecut rapid şi francezii i-au propus absolventului de la UMF să-şi prelungească şederea cu încă o jumătate de an. După aceea, mulţumiţi de modul în care reghineanul a făcut faţă exigenţelor, francezii l-au rugat să se stabilească definitiv la Paris. „Prima dată când am fost invitat la Paris pe o perioadă de şase luni eram deja asistent universitar la Chirurgie I în TârguMureş. Eram pe post de medic specia­ list acolo. În Franţa, după tot programul de chirurgie, profesorul Didier Houssin mi-a propus să-mi mai prelungească cu încă şase luni şederea la Paris.

Bineînţeles că am cerut aprobarea de la UMF Târgu-Mureş şi am mai rămas şase luni, perioadă în care am avut un program intens, de dimineaţa până seara, atat în Clinică, cât şi în Departamentul de Chirurgie Experimentală din Paris. După aceea, rezultatele fiind foarte bune si fiind prezentate la un congres internaţional la Boston, în SUA, ei fiind foarte mulţumiţi de activitatea

mea mi-au propus să rămân în continua­ re să mă specializez în domeniul chirurgiei mini - invazive. Atunci a fost cea mai grea decizie. Până la urmă au reuşit şi au avut mijloacele potrivite pentru a mă convinge să rămân. Mi-am continuat specializarea la mai multe spitale din Paris şi până la urmă cele şase luni s-au transformat în mai mulţi ani”, explică Adrian Lobonţiu.

Specializare în chirurgia robotica telesatelitară A urmat o perioadă în care reghineanul a participat din ce în ce mai des la congrese internaţionale avand ca temă chirurgia mini-invazivă, organizate în SUA, Anglia, Olanda, Italia şi alte ţări. La unul din acestea i s-a propus să meargă peste Ocean, în Silicon Valley în California, pentru a se specializa în chirurgia robotică şi telesatelitară, tehnici utilizate pentru operarea soldaţilor americani răniţi pe front. Era anul 1999 când fostul „unirist” a ajuns în SUA, în Silicon Valley, la un laborator de chirurgie robotică experimentală. „Congresele la care participam erau despre chirurgia miniinvazivă. Astfel, am întâlnit un chirurg american pe nume Fred Moll care era foarte pasionat în domeniul chirurgiei telesatelitare şi chirurgiei robotice şi care m-a invitat în SUA, în San Francisco, pentru a mă specializa în chirurgia robotică.

A fost un an foarte important în care a trebuit să renunţ la postul din Paris şi să plec în SUA, dar a fost o experienţă exraordinară pentru că acolo am întâlnit ingineri de la NASA, cercetători, chirurgi, medici şi investitori. În perioada aceea se investea foarte mult în chirurgia telesatelitară pentru ca braţele robotului să fie trimise pe câmpul de luptă pentru armata americană, iar soldaţii răniţi să fie trataţi pe câmpul de luptă în timp ce chirurgul stă aşezat la o consolă, are o imagine în trei dimensiuni, manipulează anumite manete de tip joystick şi poate opera la distanţă. Pentru mine a fost o experienţă greu de descris în cuvinte, să descopăr chirurgia robotică şi oameni extraordinari implicaţi în acest proiect”, afirmă Adrian Lobonţiu.

Pionierul chirurgiei robotice în Europa Astfel, reghineanul s-a specializat în chirurgia robotică după care s-a reîntors pe „bătrânul continent” pentru a transmite mai departe cunoştinţele acumulate în laboratorul din SUA. „Mam specializat în acest tip de intervenţii chirurgicale robotice care sunt foarte

precise. Practic, este vorba despre un computer situat între degetele chirurgului, braţele robotului şi instrumentele robotice care se află în abdomenul pacientului, iar misiunea mea era să revin în Europa şi să introduc aceste intervenţii chirurgicale în diferite spitale din mai multe ţări europene, efectuând demonstraţii operatorii. Aşa am început chirurgia robotică în Europa, primele intervenţii chirurgicale fiind făcute în Bruxelles”, îşi aminteşte chirurgul.

Cel mai bun medic specialist din 2006 Încet-încet, numele lui Adrian Lobonţiu a ajuns din ce în ce mai cunoscut în mediul chirurgilor de elită din Europa, nu numai la Paris, dar în special în Londra.

Datorită abilităţilor sale excepţionale în domeniul chirurgiei robotice, precum şi a activităţii prodigioase de disemi­ nare a cunoştinţelor pe tărâm britanic, reghineanul a fost distins cu titlul de cel mai bun medic specialist al anului de către Centrul Biografic din Cambridge.

„În perioada 2005-2006 am lucrat foarte mult în Anglia, la Londra, la Spitalul „Saint Mary’s” din Paddington care face parte din Imperial College of Medicine. Am lucrat cu echipe de cercetători britanici pe probleme de chirurgie robotică. Plecam în fiecare săptămână - de obicei miercuri - din Paris, joi şi vineri lucram în Londra, unde am operat pacienţi cu echipele de medici ale spitalului „Saint Mary’s” şi cu participarea a foarte mulţi profesori universitari şi cercetători din Cambridge care veniseră şi ei la Londra fiind implicaţi în acest program de cercetare chirurgicală robotică. Nu erau numai medici, ci şi ingineri, cercetători care au văzut cum funcţionează totul, realizând astfel care sunt avantajele enorme pe care le aduce chirurgia robotică în domeniul medicinei şi a chirurgie în general. „Având în vedere că la ora respectivă eram cea mai specializată persoană din Europa în domeniu chirurgiei robotice, pentru că eu i-am învăţat cum să opereze cu robotul, care sunt programele care trebuie aplicate, care sunt indicaţiile în chirurgie, 34

Premieră mondială în chirurgia obezităţii ce anume se poate şi ce nu se poate opera, cei de la Centrul Biografic din Cambridge au fost foarte impresionaţi de activitatea şi parcursul meu, propunându-mă pentru a fi distins cu titlul de cel mai bun medic specialist al anului 2006”, precizează chirurgul.

Intervenţii chirurgicale şi în România Referindu-se la nivelul chirurgiei robotice din România, reghineanul spune că aceasta este utilizată şi la noi în ţară, în capitală. Evident, prima intervenţia chirurgicală de acest tip din România a fost efectuată în anul 2006, sub supravegherea lui Adrian Lobonţiu, care este mulţumit atât de nivelul de pregătire al chirurgilor autohtoni, cât şi de cel al dotărilor. „Chirurgia robotică este folosită şi în România. Am avut oportunitatea şi onoarea să lucrez cu mari specialişti din ţară. Prima intervenţie chirurgicală robotică am făcut-o împreună cu dr. Şerban Brădişteanu la Spitalul de Urgenţă din Bucureşti, în anul 2006, o

Mulţumiri părinţilor, fostei soţii şi copiilor „Doresc să mulţumesc părinţilor mei care m-au stimulat şi m-au orientat pe tot parcursul copilăriei, în timpul şcolii şi al studiilor. Fără ajutorul lor nu aş fi ajuns aici. Fostei mele soţii, care a fost mereu singură, eu fiind tot timpul plecat în SUA sau în Europa şi nu în ultimul rând şi în special copiilor mei, Alyssa (8 ani) şi Victor (11 ani), născuţi la Paris, actualmente stabiliţi la Bucureşti: vă dedic vouă, cu cea mai mare dragoste de părinte şi tată, toată munca mea. Sunteţi cei mai cuminţi copii din lume, plângeaţi uneori că nu mă jucam îndeajuns cu voi, aveam de redactat, târziu în noapte, noi conferinţe, congrese internaţionale, publicaţii sau protocoale operatorii. Vă iubesc! Şi îmi lipsiţi enorm!”

operaţie pe cord. Clinica de Chirurgie Cardiacă şi Clinica de Chirurgie Generală de la Spitalul de Urgenţă din Bucureşti sunt dotate cu un asemenea robot. Prima intervenţie de chirurgie non-invazivă, fără incizii, am realizato cu profesorul Mircea Beuran, tot de la Spitalul de Urgenţă din Bucureşti.

O altă intervenţie chirurgicală în

35

premieră în România am efectuat-o cu echipa profesorului Irinel Popescu la Spitalul Fundeni, care este dotat de asemenea cu un robot chirurgical. Mi-a făcut o deosebită plăcere şi onoare să lucrez cu foşti profesori de-ai mei cu care acum am devenit „coechipier” - dacă pot spune aşa efectuând premiere chirurgicale de succes în România. Avem şi specialişti buni şi tehnologie modernă. Pot spune că intervenţiile chirurgicale din România s-au făcut la aceleaşi standarde cu cele din alte ţări europene sau SUA”, mărturiseşte Adrian Lobonţiu.

Portiţa revenirii acasă, deschisă În ceea ce priveşte o posibilă revenire acasă, în România, chirurgul este adeptul zicalei „niciodată să nu spui niciodată”, deşi este conştient de diferenţele existente între sistemul de sănătate autohton şi cel din Franţa. „Întotdeauna este o portiţă deschisă şi întotdeauna îmi face plăcere să revin acasă, în România. Niciodată nu spun nu, într-adevăr deocamdată aici în Franţa şi în SUA îmi pot desfăşura activitatea aşa cum vreau eu, am bugetul pe care l-am stabilit, sunt conştient că acest buget şi aceste condiţii de lucru sunt greu de avut în România. Cred că va veni timpul când voi reveni în ţară să desfăşor aceeaşi activitate de cercetare chirurgicală pe care o desfăşor aici şi să mă implic în trata­ rea pacienţilor din ţară şi introducerea noilor metode cât mai mult cu putinţă în România”, spune Adrian Lobonţiu.

Secretul reuşitei, seriozitatea muncii Întrebat care este secretul reuşitei sale, reghineanul are următorul răspuns: responsabilitatea, conştiinciozitatea şi seriozitatea muncii. Satisfacţia lucrului împlinit asa cum trebuie. „În biroul profesorului Houssin era pus în ramă pe perete un citat de Nietzsche care nu m-a părăsit niciodată şi care devine din ce în ce mai prezent în activitatea mea: „La qualité d’un homme se mesure à la quantité d’incertitude qu’il peut supporter”. Cât de mult adevăr: trebuie să avem capacitatea de a asimila cât mai multă incertitudine, numai aşa putem avansa în viaţă. Să schimbi nu este uşor!”, afirmă Adrian Lobonţiu.

Important este să îţi vezi de treabă şi să îţi faci munca aşa cum trebuie, fără a te gândi la un eventual eşec, astfel încât să găseşti tot timpul soluţii,

„Participând la congrese inter­na­ ţionale de chirurgie robotică am fost contactat de alte echipe de cercetători din SUA care efectuau o cercetare de dezvoltare a anumitor instrumente chirurgicale care se pot introduce pe gură. Avem pense, foarfeci, instrumente de cusut, cameră de luat vederi, care se introduc pe gură în stomac, în cavitatea abdominală, unde putem efectua anumite intervenţii chirurgicale mai puţin complexe la început. Acest lucru m-a interesat foarte mult pentru că se evită inciziile, nu se mai fac deloc incizii la nivelul peretelui abdominal. Este o metodă noninvazivă pentru că nu se efectuează nicio incizie, iar cu aceşti cercetători din SUA am mers în Seattle, unde am găsit o echipă de cercetători condusă de un chirurg de origine germană, Stefan Kraemer, împreună cu care am dezvoltat aceste tehnici de chirurgie noninvazive pe cale transorală. În 2005 am revenit în Franţa unde am efectuat primele intervenţii chirurgicale din lume de micşorare a stomacului pentru pacienţi obezi, pentru a se reduce cantitatea de alimente care pot fi ingerate. A fost o experienţă extraordinară pentru că am efectuat acest tip de intervenţii chirurgicale inovante în premieră în Paris, Barcelona, Londra şi încet-încet am răspândit această tehnică inovantă în aproape toate ţările din Europa.” crede chirurgul. „De fapt, un alt motto pe care l-am citit în biroul emeritului profesor de la Spitalul „Henri Mondor” este acela al comandantului misiunii Apollo 13, în aprilie 1970, la câtva timp după ce astronautul Jim Lovell lansa disperat din spaţiu: „Houston, we’ve got a pro­blem”. Gene Kratz, directorul misiunii replica: „Failure is not an option”. Acestea m-au ajutat mult în conduita mea, având concurenţă foarte mare din partea medicilor francezi şi americani. De asemenea, cred că la un moment dat în ştiinţă nu se mai pune problema naţionalităţii sau a cetăţeniei. Important e să îţi duci la bun sfârşit obiectivul pe care îl ai şi să lucrezi conştiincios. O mare satisfacţie a fost primirea ca membru sau „Fellow” în rândurile Colegiului American al Chirurgilor (FACS) fiind singurul chirurg „francez” acceptat în 2010. Cu cinci ani mai devreme, în 2005 am fost primit în rândurile Colegiu­lui Francez al Chirurgilor”, a încheiat Adrian Lobonţiu.

Papiista Ramona Mateaş, actriţă-model în Denver Povestea Ramonei Mateaş începe în 2009, an în care a absolvit Colegiul Naţional „Alexandru Papiu Ilarian” din Târgu-Mureş şi s-a decis să încerce o nouă experienţă, peste Ocean. „Am început de prin clasa a X-a să dau teste de engleză şi să îmi pregătesc dosarul pentru a aplica aici, la Universitate. Am aplicat în mai multe state din America, dar până la urmă m-am hotărât să vin în Denver. După ce am terminat clasa a 12-a am venit în Denver, Colorado, la Universitate. Era în 2009 şi am început să studiez Psihologie şi Sănătate Publică”, îşi aminteşte Ramona, fostă Miss Târgu-Mureş în 2008, acum studentă la University of Colorado Denver.

Acomodare rapidă

Două joburi, plus şcoala

Acomodarea cu stilul de viaţă american şi mai ales cu limba n-a fost deloc uşoară, dar în timp relativ scurt Ramona s-a integrat, mărturisind că acum gândeşte mult mai bine în engleză.

“A fost greu la început. Chiar dacă aveam note foarte bune la şcoală pentru limba engleză, situaţia e diferită când vii într-o altă ţară iar oamenii vorbesc repede, au stilul şi accentul lor...

Nu e aşa uşor! La şcoală mi-a fost greu să înţeleg profesorii în primul semestru, apoi totul a devenit din ce în ce mai uşor. Am ajuns în momentul de faţă să gândesc practic în engleză... foarte rar mai vorbesc româneşte”, explică tânăra în vârstă de 21 de ani.

În prezent, tânăra studiază full time, are două locuri de muncă şi spune că încearcă să meargă la cât mai multe prezentări de modă şi şedinţe foto, pasiuni care până la urmă s-au transformat în job. „Am avut o pasiune pentru modeling de când mă ştiu, dar nu am avut şansa să fac asta chiar de la început. După aproape doi ani petrecuţi în Denver am început să dau atenţie mai multă modelingului şi actoriei, iar de atunci viaţa mea s-a schimbat. Merg constant la prezentări de modă, lucrez cu designeri, stilişti, fotografi, unul din ei fiind chiar iubitul meu cu care lucrez foarte des”, afirmă târgumureşeanca.

Din Guvernul Studenţilor, voluntară la spital Rugată să detalieze în ce constă joburile sale din Denver, Ramona spune că este asistent de birou pentru decanul facultăţii unde studiază. În plus, tânăra s-a implicat, încă din 2011, în activităţi de voluntariat la Littleton Hospital şi a făcut parte din Guvernul Studenţilor de la University of Colorado Denver. “Lucrez pentru decanul facultăţii, pentru care sunt asistent birou. Prestez şi vo­ luntariat la spital, unde fac psihologie clinică şi cercetare. Am făcut volun36

tariat la Urgenţe, în 2011, timp de şase luni, dar a fost intens şi destul de dramatic, nu neaparat genul meu. Acum e mai bine deoarece îmi place cercetarea şi psihologia. Un alt job care l-am avut pentru un an, în perioada mai 2010 - mai 2011, a fost la Guvernul Studenţilor la universitatea mea, unde am avut poziţia de Senator Relaţii Publice. A fost unul din cele mai bune joburi şi experienţe pe care le-am avut”, explică târgumureşeanca.

Debut în cinematografie Între timp, tânăra a făcut cunoştinţă şi cu arta cinematografică, jucând un rol într-un scurtmetraj produs în Denver, intitulat „Artistul flămând”, care va participa în acest an la mai multe festivaluri. „Primul meu film se numeşte “The Starving Artist”, adică „Artistul flămând”, care este un film alb-negru şi va fi lansat în vara anului 2012. A fost produs în Denver. Prietenul meu joacă rolul unui pictor în film, iar eu sunt mo­ delul pe care îl pictează. Am aflat de film de la prietenul meu, iar regizorul m-a plăcut mult. Aşa am ajuns să joc în pelicula respectivă. E un film scurt, de 10 minute... voi putea da alte detalii despre el după ce va fi trimis la festivaluri de film, în curând”, precizează Ramona.

Carieră de succes în modeling Referindu-se la modeling, târgu­mu­ re­şeanca spune că cele mai mari satisfacţii avute în acest domeniu sunt prezenţa pe podiumul mai multor evenimente de modă, precum şi pe 37

coperţile a două reviste din Denver.

“Cele mai mari prezentări de modă la care am participat au fost „Colorado Fashion Week”, „303 Magazine Hair Show” şi „Red Ball.” De asemenea, am apărut pe coperţile revistelor „DenVhere Magazine Vara 2012” şi „FUSS Magazine Vara 2012”. La capitolul satisfacţii profesionale amintesc prezenţa, în calitate de model, la prima săptămână de modă din Colorado din istorie. Totodată, am ajuns pe coperţile a două reviste de modă din Denver şi să lucrez cu cei mai buni fotografi din Colorado şi unii din cei mai buni stilişti din America”, subliniază fosta papiistă.

Şanse minime să revină acasă În ceea ce priveşte o revenire definitivă acasă, în ţară, tânăra recunoaşte că deocamdată întoarcerea sa în România are şanse minime să se întâmple.

“Am fost acasă de câteva ori de sărbători. Nu ştiu când voi mai veni în România, probabil curând. M-am schimbat, am alte ţeluri în viaţă iar cultura de acasă e foarte diferită. Nu cred ca m-aş putea acomoda din nou în România, gândesc mult prea diferit acum...”, conchide Ramona.

Ciprian Morar, antreprenorul care a cucerit Londra Portofoliu impresionant în domeniul online-ului pentru târgumureşeanul Ciprian Morar. A obţinut, după absolvirea liceului, o bursă de studiu în design, în capitala Angliei. A înfiinţat Flame şi Lateral, companii cu activitate mondială, cu birouri în Târgu-Mureş, Cluj Napoca şi Londra. A şi vândut una din firme şi două proiecte incubate la Lateral. Unul din proiectele de succes: Explorra.com, o reţea socială în domeniul turismului.

Acceptat direct la Master După absolvirea Colegiului Naţional “Alexandru Papiu Ilarian” din TârguMureş, Ciprian Morar a plecat la Londra, în 1999, cu o bursă de studiu. Ajuns în capitala Angliei, târgumureşeanul nu s-a pus pe tânjală ci, dimpotrivă, a lucrat trei din cei patru ani de studiu pentru Flame, companie înfiinţată “din dorinţa de a face ceva în România, şi pentru a-mi crea motive să mă întorc cât mai des în ţară şi a arăta în

ciuda greutăţilor ce se poate face în România”, după cum mărturiseşte. “La Londra am ajuns cu o bursă în design în ‘99 fiindcă doream să învăţ un domeniu relativ nou într-o ţară cu tradiţie.

Am studiat acolo patru ani, în trei muncind pe rupte, am câştigat câteva competiţii şi apoi am sărit peste univer-

sitate fiind acceptat direct la Master.

La University of Greenwich, după un an terminat cu “distincţie” am fost nevoit să-mi abandonez din nou studiile, fiindcă responsabilităţile cu firma din România nu-mi mai permiteau timpul necesar pentru studii”, îşi aminteşte Ciprian Morar.

Cum defineşte succesul?

“Succesul poate avea diferite conotaţii sau înţelesuri de la persoană la persoană. Pentru mine succesul este complex, iar în cazul meu e o “supă” bună de ingrediente: sănătate, libertatea de a face cemi doresc, liberate financiară care ajută primul tip de libertate, libertate de exprimare, să fiu înconjurat de oameni minunaţi, prieteni, colegi, familia ca şi concept şi ca şi trăire, un proces de învăţare continuu. Pot să spun că de mulţi ani mă bucur de succese şi momentan doar şlefuiesc acolo unde suprafaţa nu era aşa de netedă.”

38

A lucrat pentru liderul mondial în online travel Printre cei mai importanţi clienţi ai companiei Flame s-a numărat şi Expedia, liderul mondial în online travel. “În Londra am lucrat pentru liderul mondial în online travel: Expedia, crescând cu această firmă de la 12 angajaţi la o companie care are o cifră de afaceri anuală de miliarde de dolari”, explică Ciprian Morar.

Aşa cum se întâmplă deseori în bu­si­ness, afacerea de succes a târgumureşeanului a atras atenţia mai multor investitori dornici să o cumpere, tranzacţia de vânzare având în cele din urmă loc. “Am vândut această firmă unui investitor din Marea Britanie acum câţiva ani, şi de atunci am rupt legătura cu tot ce se întâmplă acolo. Oricum, sunt mândru de acel episod, fiindcă rezultatul net este crearea a circa 40 de locuri de muncă în Târgu-Mureş, iar firma şi ideile mele mai funcţionează în continuare”, afirmă Ciprian Morar.

Inovaţia continuă, crezul Lateral În data de 17 ianuarie 2008, Ciprian Morar a înfiinţat Lateral.ro, firmă de consultaţă software cu birouri în TârguMureş, Cluj Napoca şi Londra, despre care care târgumureşeanul spune că ar putea povesti zile întregi. “Lateral

este o echipă, sau mai bine zis o “familie” de oameni talentaţi. Îmi displace cuvântul “angajaţi” fiindcă denotă o subordonare neconstructivă, ca la armată. Hai să folosim “colegi”. Suntem mai mult de 20 de persoane şi ne ocupăm de programare, design şi consultanţă la nivel mondial, în domeniul tehnologiei. Încercăm să construim un centru de talent în Transilvania, la Târgu-Mureş şi Cluj, care se axează mult pe antreprenoriat. Acest lucru se reflectă în faptul că fiecare persoană din companie are acţiuni în firmă.

Vreau doar colaborări pe termen lung. Dacă lumea investeşte energie şi loialitate, voi investi şi eu în echipă, atât pe termen scurt cât şi pe termen lung, astfel că fiecare strop de trudă să fie recompensată pe măsură. Sunt un mare adept al meritocraţiei, şi am să mă dau peste cap pentru echipă”, spune Ciprian Morar.

Potrivit întreprinzătorului, Lateral se diferenţează de alte companii similare prin pasiune, oameni talentaţi şi iniţiative.

“Avem o dorinţă nestăpânită de a fi “diferiţi”, de provocare în a schimba status-quo-ul şi a inova pe toate planurile”, afirmă târgumureşeanul.

Portofoliu impresionant În prezent, Lateral colaborează cu mai multe firme din Europa şi SUA, de la start-up-uri, la companii listate pe NASDAQ, având în portofoliu mai

Despre job “Nu-s nici designer, nici programator, nici manager, nici director sau alte denumiri pompoase. Parcă îmi vine să spun că sunt pilot de Formula 1, care câştigă curse numai cu ajutorul unitar al echipei. După training, aş putea spune că back-ground-ul este unul tehnologic, după care a urmat un strat serios de design şi business consulting. Rolul pe care îl am la Lateral este de leadership, şi anume să ghidez oameni talentaţi în aceeaşi direcţie, care va rezulta net într-un beneficiu de satisfacţie emoţională pe termen scurt - happy to go to work - şi satisfacţie materială pe termen lung.”

39

multe proiecte de succes printre care se numără şi Explorra.com, o reţea socială în domeniul turismului. “Nu ne interesează cantitatea - de contracte, sau număr de ţări - ci calitatea. Dorim relaţii cât mai apropiate cu clienţii, pentru a le înţelege afacerile şi unde putem să-i ajutăm. Printre proiectele pe care le avem amintesc Explorra. com - care e cel mai mare, însă jobber.ro, jobberbase.ro, jobjob.ro, captivatingromania.ro sunt cele mai cu­­nos­cute. Explorra.com - e o “exprimare” a unei platforme tehnologice pe care am dezvoltat-o numită Travel Connect. În sine, Explorra e un social network pentru travel, care combină travel guides cu travel discovery şi momentan explorăm direcţia unui model de afaceri în domeniul turismului”, explică Ciprian Morar.

Optimism moderat Referindu-se la prezent şi mai ales la viitor, antreprenorul şi-a exprimat speranţa că Lateral va reuşi o creştere a cifrei de afaceri, deşi condiţiile existente în România sunt vitrege pentru menţinerea şi dezvoltarea unei afaceri.

“Lateral a avut o cifră de afaceri de 2,3 milioane lei în 2009. În acest an sper să creştem faţă de anul trecut. Cu piedicile puse de statul român devine tot mai greu să dezvolţi practic fără niciun fel de susţinere. Am dat un interviu la Money Channel şi după trei zile am avut numai controale pe cap, de la instituţiile oficiale”, precizează Ciprian Morar. În momentul interviului, antreprenorul călătorea cu maşina din New York până în San Francisco, ocazie cu care ne-a destăinuit şi care e marele său “viciu”: “Sunt dependent de călătorii…”

Ioana Neagu, “vânător de capete” în Japonia S-a îndrăgostit de limba niponă pe când era elevă în clasa a X-a la Colegiul Naţional “Unirea” din Târgu-Mureş. După absolvirea liceului, s-a înscris la Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine, secţia Japoneză-Engleză a Universităţii Bucureşti. A beneficiat de o bursă de studiu la Universitatea Imperială din Tokyo, experienţă care a făcut-o să decidă să se stabilească în “Ţara Soarelui Răsare”.

Astăzi, deşi are doar 28 de ani, este senior consultant la cea mai mare firmă de recrutare umană din Japonia.

Lecţii de niponă cu profesoara Beatrice Budea Ioana Neagu este pasionată de japoneză încă din timpul liceului, când dealtfel a şi început să studieze limba niponă, sub îndrumarea profesoarei Beatrice Budea, care a înfiinţat Organizaţia Culturală Shido din TârguMureş. “Am fost întotdeauna pasionată de Japonia, dar îi datorez mult doamnei profesoare Beatrice Budea care a înfiinţat Organizaţia Culturală Shido din Târgu-Mureş. Am început să studiez limba japoneză sub îndrumarea dânsei în clasa a X-a”, îşi aminteşte Ioana Neagu.

După absolvirea Colegiului Naţional “Unirea”, în 2001, tânăra care în prezent are 27 de ani a decis să continue pe acelaşi drum, alegând Universitatea Bucureşti, Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine, secţia Japoneză-Engleză. “În anul doi de facultate am obţinut o bursă de un an în Japonia la Universitatea Imperială din Tokyo. Un an de bursă s-au făcut doi, iar în 2005 m-am întors în România pentru a-mi încheia studii­ le. Am absolvit în vara lui 2006 şi am decis să mă reîntorc în Japonia, unde am bătut la uşa firmei unde lucrez la momentul de faţă”, mărturiseşte Ioana Neagu.

Este vorba de “Robert Walters Japan K.K.” din Tokyo, cea mai mare firmă de recrutare umană din Japonia, 40

unde Ioana Neagu lucrează în echipa Consumer Goods Sales and Marketing, în funcţia de senior consultant - sales & marketing. “Spus simplu: “I am a headhunter”. În alte cuvinte, mă ocup cu plasarea la nivel managerial şi mai sus în funcţii de vânzări şi marketing. În acelaşi timp, întrucât firma noastră se extinde pe cinci continente cu 38 de birouri la momentul de faţă, oferim şi servicii de consultanţă pentru noile branduri de pe meleaguri non-japoneze care vor să se lanseze în Tokyo”, precizează târgumureşeanca.

Diferenţe între firmele nipone şi cele străine Referindu-se la munca din Japonia, Ioana Neagu spune că există diferenţe între firmele japoneze şi cele străine, în sensul în care la companiile autohtone vechimea e un criteriu esenţial pentru a fi respectat, în timp ce la cele străine este recompensat cel care obţine rezultate. “Firmele japonze sunt cât se poate de stricte în ceea ce priveşte viaţa de serviciu, iar explicaţia este foarte simplă: companie egal familie. Compania va face totul pentru tine atâta timp cât tu

Nu e tocmai dificil să te simţi răsfăţat în Japonia “Dacă ar fi să încep să desciu cât de diferit e modul de viaţă japonez comparativ cu ce avem acasă aş avea foarte multe de spus.

Dar pe scurt, la categoria pozitive: perfect customer service, infrastructură fără hibe. La negative: totul e ca la carte şi nu prea există flexibilitate în gândire. În consecinţă, nu e tocmai dificil să te simţi răsfăţat în Japonia, dar bănuiesc că e de la sine înţeles că sistemul japonez funcţionează pentru că “motoraşul”, japonezii, îl ţin în mişcare. În alte cuvinte, sistemul stă în picioare atâta timp cât regulile sunt respectate. Se simte oarece stricteţe în viaţa de zi cu zi, pornind de la în ce zi a săptămânii şi ce fel de gunoi arunci, până la pe ce parte a scării rulante stai. Dar, în ceea ce mă priveşte, este un preţ care merită să fie plătit, iar când vine vorba de adaptare la sistem, it’s up to you!”

41

faci totul pentru companie. Cu cât eşti mai în vârstă în “familie”, cu atât eşti mai respectat şi răsplătit financiar. Firmele străine sunt altă “mâncare de peşte” şi eu am marea plăcere de a munci întrun mediu foarte internaţional cu vreo 24 de naţionalităţi pe acelaşi etaj. Iar în acest caz sistemul este 100% bazat pe rezultate. Faci treabă bună, vei fi recompensat”, mărturiseşte tânăra.

Dor de casă În ceea ce priveşte o eventuală re­v enire acasă, târgumureşeanca re­c unoaşte că în viitorul apropiat acest lucru nu prea e posibil, cu toate că îi e dor de familie, prieteni şi… de unele reţete din arta culinară românească. “Dacă îmi e dor de România? Normal! Familie, prieteni, salata de vinete… De întors, greu de spus la momentul de faţă. Cu siguranţă nu în viitorul apropiat. Târgu-Mureşul va rămâne întotdeauna locul meu de baştină şi sper din tot sufletul să mă atragă spre România la un moment dat”, a încheiat Ioana Neagu.

Silvan Negruţiu şi terapia prin muzică pentru americani Originar din Târgu-Mureş, Silvan Negruţiu este, în pofida tinereţii sale, unul din numele de referinţă ale pianisticii româneşti. Absolvent al Universităţii Naţionale de Muzică din Bucureşti, masterand al Royal Irish Academy of Music şi Dublin City University, muzicianul este în prezent doctorand şi profesor asistent de pian la Shenandoah Conservatory din Virginia, SUA.

De la Târgu-Mureş la Conservator Silvan Negruţiu îşi aminteşte, cu nostalgie şi emoţie, despre iniţierea sa în mirifica lume a muzicii. Avea o vârstă mică dar o ambiţie enormă, care câţiva ani mai târziu l-a propulsat în capitală unde şi-a continuat studiile începute la Târgu-Mureş. “Am început studiul pianului la Târgu-Mureş cu doamna profesoară Emilia Baziotis. Aveam şapte ani. Domnia sa m-a îndrumat şi mi-a supravegheat studiul până în clasa a şaptea. Plecarea la Bucureşti, începând cu clasa a opta, a fost un moment de răscruce în viaţa mea.

Deşi la momentul respectiv părea doar o aventură cercetăşească pornită dintr-un imbold artistic tineresc, acest pas s-a dovedit a fi hotărâtor pentru cariera mea”, îşi aminteşte muzicianul.

Acesta şi-a continuat, firesc, studiile la Liceul de Muzică “Dinu Lipatti” din Bucureşti, perioadă de acumulări intense şi foarte bogată în distincţii. “Am studiat cu doamna profesor Magda Stănescu. În anii de liceu mi-am dezvoltat mult tehnica şi mi-am îmbogăţit re­ pertoriul, supravegheat îndeaproape de doamna profesor, ale cărei binecunoscute experienţă şi exigenţă şi-au pus amprenta asupra mea. Am absolvit liceul cu un palmares impresionant de diplome şi experienţă scenică la nivel international”, rememorează Silvan Negruţiu.

Târgumureşeanul a fost acceptat apoi, în 2003, la Universitatea Naţională de

Muzică din Bucureşti. “Aici am studiat cu pianistul Viniciu Moroianu. Cei patru ani petrecuţi la Conservator au constituit o perioadă de maturizare şi întregire artistică. Mi-am îmbogăţit cunoştinţele muzicale şi artistice adiacente interpretării pianistice: istorie, estetică, pedagogie, iar pe scenă am început să abordez tot mai multe partituri de muzică de cameră, pe lângă cele solistice”, spune pianistul.

Elevul maestrului John O’Conor Artistul rememorează marea sa ambiţie din studenţie, de a studia sub bagheta irlandezului John O’Conor, unul din cei mai valoroşi pianişti din lume. Vis devenit realitate, târgumureşeanul fiind primit cu o bursa în Irlanda, unde a absolvit studiile de Master la Royal Irish Academy of Music şi Dublin City University. “Îmi doream de multă vreme să studiez cu marele pianist irlandez John O’Conor. Fiind unul dintre cei mai bine cotaţi profesori de pian, accesul la clasa domniei sale nu este tocmai uşor…

Eram student în anul terminal, când, întâmplător, Fundaţia România-Irlanda l-a adus pe maestrul O’Conor la Bucureşti. Urma să asculte câţiva tineri pianişti români şi să aleagă unul căruia să-i ofere o bursă de studii la Dublin.

Am fost patru nominalizaţi să-i cântăm şi m-a ales pe mine. Slăbiciunea pentru muzica beethoveniană şi aborda­ rea artistică ne-au apropiat uşor şi au dus la o colaborare fructuoasă, care

continuă şi acum. Am petrecut trei ani la Dublin, unde am predat pian şi am absolvit studiile de Master la Royal Irish Academy of Music şi Dublin City University”, explică Silvan Negruţiu.

Doctorand şi profesor de pian în SUA În Irlanda, târgumureşeanul a dezvoltat o activitate concertistică bogată, atât ca solist, cât şi ca muzician de cameră, acceptând în 2010 oferta pentru studii doctorale venită din partea Shenandoah University din Virginia. “Am fost membru al Subito Piano Trio şi am avut o colaborare strânsă cu National Concert Hall din Dublin, iar lucrul permanent cu maestrul O’Conor m-a întărit ca muzician. În 2010 am primit o ofertă pentru a continua studiile doctorale la Shenandoah University din Virginia, SUA. Având în vedere că John O’Conor predă în paralel şi acolo, în cele din urmă am acceptat propunerea lor şi m-am mutat în Statele Unite.

Momentan sunt doctorand şi profesor asistent de pian la Shenandoah Conservatory, unde continuu colaborarea productivă cu maestrul O’Conor”, spune pianistul.

Muzica, “mesaj divin şi uman în acelaşi timp” Întrebat care a fost motivul pentru care a ales domeniul în care activează în prezent, Silvan Negruţiu mărturiseşte 42

că iniţial a fost vorba despre o “inconştienţă copilărească”. Cu timpul motivele au devenit mai profunde, în prezent muzica fiind percepută de ar­ tist ca un medicament pentru alinarea suferinţei. “La început am ales muzica dintr-o inconştienţă copilărească, apoi dintr-o dorinţă romantică de a schimba lumea în bine, iar acum din multe alte motive puţin mai elaborate, dar echilibrate în permanenţă de primele două! Cred în muzică. Cred în muzică, ca un propulsor spiritual care înlesneşte împăcarea. Cred în muzică, ca limbaj universal. Ca alinare de suferinţă. Ca medicament. Ca mesaj divin şi uman în acelaşi timp. Cred în muzică, ca parte a fundamentului artistic universal, pe care se construiesc ideologii, visuri şi pe care s-au sprijinit marile minţi ale omenirii. Cred în fiecare latură a muzicii, şi în cele pe care le cunosc, şi în cele pe care încă nu le-am descoperit. Muzica e un nesfârşit. De ce să nu fii muzician?”, se întreabă pianistul.

Referindu-se la satisfacţiile profesiei, Silvan Negruţiu afirmă că pentru orice muzician cea mai mare satisfacţie este atunci când reuşeşte să împlinească un act artistic. “După cum spuneam, muzica este limbajul universal. Pentru a se împlini, are nevoie de armonizarea muzicienilor cu publicul. Satisfacţiile se întâmplă, de cele mai multe ori, pe scenă. Coerenţa pe care un muzician o realizează, cu ajutorul divinităţii, între compozitor, ceilalţi muzicieni de pe scenă şi public este momentul suprem de măiestrie la care aspirăm cu toţii. Se simte intens, de multe ori durează puţin, dar nimic nu l-ar putea egala. Acela este momentul de satisfacţie, împlinire şi fericire profesională pentru mine.

Atunci, cel puţin o persoană va avea lacrimi în ochi, ceea ce înseamnă confirmarea actului artistic. Îmi este greu să punctez un moment anume din cariera mea. Bucuria este că am trăit câteva, dar mai ales că aştept să vină şi mai multe”, spune artistul.

Dezvoltare culturală, pedagogică şi umană În ceea ce priveşte viitorul, târgu­ mureşeanul precizează că îşi doreşte să fie bun atât ca artist, cât şi ca ro­ mân în general şi om în special. “Am constatat că pentru a fi un artist desăvârşit nu este suficient să cânţi bine la un instrument şi să dai concerte.

De aceea, am încercat să mă dezvolt pe cât mai multe planuri. Cultură, pedagogie, omenie. Îmi doresc să pot învăţa mereu cât mai multe şi să am capacitatea de a împărtăşi totul cu 43

oamenii din jur. Îmi doresc să mă pot exprima convingător pe scenă, în faţa studenţilor mei şi a oamenilor. Sper să

reuşesc să fiu un artist bun, un om bun şi un român bun”, a încheiat Silvan Negruţiu.

Andreea Nistor, din Târnăveni stewardesă în Dubai Născută în Târnăveni în urmă cu 22 de ani, Andreea Nistor lucrează în prezent ca însoţitoare de zbor pentru Emirates Airlines din Dubai (Emiratele Arabe Unite), a doua companie aeriană din lume. De asemenea, tânăra nu a abandonat studiile, în prezent fiind în anul doi de masterat la Universitatea “Babeş Bolyai” din Cluj Napoca, Studii Europene, specializare Management Educaţional.

Primul loc de muncă, în Grecia, la 19 ani După terminarea Liceului Teoretic “Andrei Bârseanu”, adolescenta şi-a îndreptat paşii către Universitatea de Litere şi Arte Lucian Blaga” din Sibiu, specia­ lizarea Română - Engleză, pe care a absolvit-o în 2010. “Momentul în care m-am desprins de părinţii mei a fost la vârsta de 19 ani. Atunci am început să-mi câştig proprii mei bani. Eram în primul an de facultate, în ultima lună de şcoală şi îndreptându-mă spre facultate am primit un fluturaş cu joburi în Grecia.

L-am luat doar pentru a nu o jigni pe fata care le împărţea, însă la facultate în timpul cursurilor m-am gândit că nu este o idee rea să încep a-mi câştiga proprii bani. Am luat legătura cu părinţii mei deoarece eram în Sibiu şi le-am comunicat faptul că voi pleca în Grecia să lucrez pe o perioadă de trei luni, vara, deoarece îmi doresc să am banii mei şi să încep să fiu independentă. Părinţii mei nu au luat în serios ceea ce le-am comunicat însă eu doar le-am adus la cunoştinţă faptul că voi pleca nu leam cerut şi permisiunea”, îşi aminteşte tânăra.

Zis şi făcut. Studenta a început să îşi pregătească actele pentru Grecia singură, iar în momentul în care mai avea doar câteva zile, le-a reamintit părinţilor că va pleca. “Atunci i-am

lăsat oarecum în stare de şoc, mi-au spus: “Dar tu nu ai muncit în viaţa ta şi nu ai plecat niciodată din România, eşti prea mică să faci lucruri atât de mari şi Grecia nu e la o aruncătură de băţ, nu e uşor să pleci şi să te întorci dacă nuţi place!” Cu cât îmi spuneau mai mult asta, cu atât ambiţia mea era mai mare să le demonstrez faptul că pot, că sunt capabilă să fac ceva deşi am o vârstă fragedă”, rememorează stewardesa.

Ajunsă în Grecia, tânăra din Târnăveni a realizat că lucrurile nu sunt tocmai uşoare, însă ambiţia a fost mult mai puternică în faţa gândului că aventura elenă s-ar putea solda cu un eşec. “Am susţinut un interviu în limba engleză la o firmă din Sibiu care recruta persoanele şi am fost selecţionată. Era primul job pe care l-am avut, aveam un program de opt ore pe zi şi eram cea mai mică angajată din hotel, având doar 19 ani”, spune Andreea Nistor, care în scurt timp şi-a mai găsit al doilea loc de muncă, datorită căruia s-a iniţiat în vorbirea limbii greceşti. “M-am hotărât să-mi caut un al doilea job deoarece am observat că se plăteşte foarte bine, prin urmare în numai două săptămâni aveam deja două joburi, primul de recepţioneră şi al doilea baby-sitter la o familie grecească. Copiii vorbeau doar greaca şi pentru a mă înţelege cu ei am început să învăţ limba greacă. A fost o perioadă foarte grea însă banii pe carei câştigam mă stimulau să lucrez şi mai

mult şi cu plăcere. Lucram 14 ore pe zi de la opt ore în recepţie şi opt ore ca şi baby-sitter. De abia atunci am realizat ce înseamnă să-ţi câştigi proprii bani.

Acesta a fost practic punctul culminat din viaţa mea, din acel moment nu leam mai cerut niciodată bani părinţilor mei, deşi aceştia uneori se rugau sau îmi puneau pe ascuns bani în ghiozdan deoarece refuzam mereu banii lor”, explică tânăra.

Următoarele joburi, la bancă şi hostess La terminarea verii, târnăveneanca a revenit în România, continuându-şi studiile şi angajându-se operator de date cu jumătate de normă la o bancă din Sibiu. Până într-o zi în care a primit un telefon din Grecia… “Dimineaţa mergeam la facultate iar după-masa la serviciu. După ceva timp am fost sunată din nou de managerii hotelului din Grecia, dacă doresc să accept un post de recepţioneră la acelaşi hotel, de data aceasta la secţiunea Spa, însă pe altă insulă, în Corfu. Răspunsul meu a fost unul afirmativ desigur, deoarece primeam mai mulţi bani decât lucram la bancă part time. Aşadar am terminat anul doi de facultate şi am plecat în Grecia având deja al treilea job ca şi experienţă”, spune Andreea Nistor.

După absolvirea facultăţii, tânăra s-a 44

mutat în Cluj Napoca, pentru a începe primul an de master, orientându-se din nou spre găsirea unui loc de muncă.

“Mergeam în fiecare zi la interviuri dar mereu renunţam din cauza salariului prea mic. Apoi am găsit un job într-o firmă de modeling. Am început să lucrez ca şi hostess şi am ajuns coordonator şef în aceea firmă, apoi firma s-a mutat în Paris iar eu deja aproape terminasem primul an de facultate şi m-am întors în Târnăveni…”, rememorează Andreea Nistor.

“Niciodată să nu spui niciodată” Fiind în vacanţă şi căutând pe diverse site-uri de specialitate, tânăra a găsit la un moment dat un job care i-a stârnit curiozitatea: însoţitoare de bord la Emirates Airlines, una din cele mai importante companii aeriene din lume. “În timp timp ce dădeam click la unele joburi a apărut şi “Cabin Crew in Emirate”.

Am citit, mi s-a părut interesant, însă am trecut mai departe spunând în gândul meu niciodată nu-mi voi risca viaţa pentru bani şi mai mult decât atât eu nu am şanse să ajung vreodată stewardesă, deoarece ştiam că şansele pentru ca cineva să ajungă aici sunt extrem de mici, recrutarea fiind incredibil de strictă. Însă, după cinci minute m-am reîntors la acest job şi am zis nu mă costă nimic să dau un simplu click pe “Trimite CV” deoa­ rece mereu mă duc pe principiul “never say never” şi aşa am şi făcut”, spune târnăveneanca.

Selecţionată din 3.200 de CV-uri După două săptămâni, Andreea Nistor a primit un e-mail în engleză în care i se aducea la cunoştinţă faptul că a fost selecţionată printre cei 400 de candidaţi pentru a susţine două examene la Bucureşti. “În acel e-mail mi se aducea la cunoştinta faptul că au aplicat 3.200 de candidaţi şi au fost selectaţi 400 printre care eram şi eu. Am vorbit cu părinţii mei, mama nu a fost deloc încântată deoarece mi-a precizat că pe lângă faptul că este o meserie foarte grea e şi foarte riscantă, deoarece în cazul în care se întâmplă ceva indiferent cât de minor e incidentul, şansele de supravieţuire în avion sunt foarte mici, însă tatăl meu mi-a sugerat să risc pentru că nu am nimic de pierdut. Eu doar doream să ascult părerea părinţilor mei deoarece ei mă cunosc foarte bine şi ştiu că mereu fac ceea ce consider că este mai bine pentru mine, le cer părerea, le-o respect însă mereu iau

45

deciziile de una singură în ceea ce mă priveşte. Niciodată nu mi-aş fi închipuit că voi trece prin momente atât de grele odată cu luarea acestei decizii”, afirmă stewardesa.

Primele examene şi interviuri nu au fost extrem de grele însă treptat gradul de dificultate a început să crească.

Mai ales că toate contracandidatele erau foarte frumoase… “Am rămas extrem de surprinsă când am ajuns, cele aproape 400 de fete erau superbe. Mă simţeam ca la un concurs de fotomo­ dele nicidecum de stewardese, eram mai mult ca sigură că nu am absolut nicio şansă să trec de acest interviu. Fetele erau perfecte din toate punctele de vedere însa am rămas mergând pe principiul meu binecunoscut de prietenii mei, niciodată să nu spun niciodată.

După sesiunea de examene şi interviuri au fost admise 140. Ne-am reîntors la Bucureşti în următoarea săptămână pentru susţinerea altor interviuri de data aceasta cu reprezentanţii firmei Emirates, însă din nou şoc maxim: examenele au durat de dimineaţa de la 8 până seara la 10. Două ore intram în examene, o jumătate de oră ieşeam până se corectau lucrările, apoi intram în sala de conferinţe cu toţii şi primeam un plic cu rezultatul pe care scria “Felicitări” sau “Din păcate, n-aţi fost selectată pentru interviul următor”, rememorează tânăra.

Într-o altă lume: în Dubai… În cele din urmă, reprezentanţii companiei au selectat trei fete, una din ele fiind Andreea Nistor. Urma acomodarea în Dubai… “După ce am fost acceptată, procesul a durat aproximativ două luni, timp în care mi s-au cerut tot felul de analize şi mi s-au trimis unele poze în ţinută business înapoi, precizându-mi-se să refac toate pozele deoarece groomingul meu nu e perfect. Am câteva fire blonde în păr care nu stau lipite de cap şi mi s-a precizat să folosesc foarte mult fixativ. Am zis că e imposibil aşa ceva, dar totuşi miam refăcut pozele şi multe alte documente. Practic, mi-am făcut analizele la absolut tot corpul. Când am ajuns în Dubai am rămas surprinsă văzând locurile de cazare, nişte blocuri noi, imense, singure în cameră, cu baie proprie, sufragerie imensă, bucătaria la fel, transport gratuit, iar plata utilităţilor e făcută de ei. De când am ajuns aici viaţa mea s-a schimbat radical, am ajuns să trăiesc la un alt nivel şi mi-am dat seama că a avea ambiţie înseamnă să muţi şi munţii din loc pentru a-ţi atinge scopul. Cred că a ajunge dintr-un oraş

mic, cum e Târnăveniul, să lucrez pentru a doua companie aeriană din lume, la 22 de ani, este ceva excepţional”, spune tânăra.

Training-uri obositoare Referindu-se la locul de muncă, târnăveneanca afirmă că în pofida aparenţelor meseria de stewardesă este una din cele mai grele din lume. “Viaţa de stewardesă nu e deloc uşoară, am urmat un training de două luni, aproximativ 12 ore pe zi, şi am avut ca şi materii SEP (Safety Emergency Procedures), GMT (Medicina) , Service şi Security etc.

După fiecare examen, în cazul în care cineva nu promova trebuia să repete din nou de la început totul, lucru care era aproape imposibil deoarece trainingul era foarte greu. Îmi amintesc că dormeam câte patru ore pe noapte pentru că aveam foarte multe teme de realizat pentru a doua zi, acestea fiind corectate individual pentru fiecare cursant, urmând la sfârşitul orei un feedback individual din partea profesorului”, îşi aminteşte Andreea Nistor.

Pasionată de călătorii Pe de altă parte, târnăveneanca spune că nu regretă nicio clipă momentele grele prin care a trecut, meseria de stewardesă având şi foarte multe părţi bune, una dintre ele fiind călătoriile. ”E incredibil de frumos, în ciuda faptului că multa lume consideră că a fi stewardesă înseamnă a sta numai în avion sau doar a servi ceai, ei bine eu la 22 de ani am vizitat foarte multe ţări cum ar fi Brazilia, Africa de Sud, Franţa, Rusia, Anglia, Indonezia şi altele. În unele ţări stai uneori şi două - trei zile, deci ai timp să vizitezi absolut tot ce îţi propui şi în ceea ce priveşte cunoştinţele şi cultura generală, acestea se dezvoltă pe zi ce trece”, mărturiseşte tânăra.

Nu există “nu pot” sau “nu reuşesc” Rugată să dezvăluie care a fost cheia reuşitei la doar 22 de ani, târnăveneanca afirmă că în vocabularul ei nu există expresiile “nu pot” şi “nu reuşesc”…“Nu trebuie să încetăm a visa deoarece uneori visele devin realitate. Visul meu de a deveni prezentatoare TV nu s-a îndeplinit, însă nu trebuie să uităm că mereu există alternative, lucru pe care vi-l pot confirma chiar eu. Sfatul pe care încerc să-l dau oricărui om este de a nu se subestima niciodată. Am ajuns la concluzia că

nu există “nu pot” sau “nu reuşesc”, există doar teama de a nu şti să faci anumite lucruri, însă prin multă practică, dăruire şi seriozitate poţi

excela în anumite domenii. Pentru a reuşi în viaţă trebuie să aflăm mai întâi insuccesul pentru a aprecia mai târziu succesul, şi după cum spunea

însuşi Whinston Churchill, “Succesul înseamnă capacitatea de a trece peste eşecuri fără a-ţi pierde entu­ ziasmul”, a conchis Andreea Nistor.

46

Eugen Onac, luduşeanul de geniu de la Philips Luduşeanul Eugen Onac este cerce­tător senior la Laboratoarele Philips din Eindhoven, Olanda, unde s-a specializat în proiecte de design optic. Deşi are puţin peste 30 de ani, fostul papiist are deja în CV realizări de excepţie, una din acestea fiind construirea unui prototip de ecran bazat pe cristale lichide (LCD) în combinaţie cu LED-uri, gros de doar 8,8 milimetri.

Îşi aminteşte cu drag de Luduş şi Târgu-Mureş “Ca pe orice copil şi poate chiar mai mult, de oraşul natal Luduş şi de oraşul în care mi-am petrecut anii adolescenţei, Târgu-Mureş, mă leagă amintiri foarte plăcute. Pe lângă familie şi prieteni este vorba de locuri, dar mai ales oameni, care mi-au marcat acei ani ai tinereţii. Familia reprezintă cea mai puternică verigă de legătură: părinţii în Luduş, fratele stabilit în Târgu-Mureş. Apoi ar fi multe de povestit legat de ambele oraşe, de colegii şi prietenii din tinereţe, de profesorii din şcoala generală sau liceu. De la joaca cu vecinii de pe strada Policlinicii din Luduş şi până la excursiile pe munte cu colegii de liceu şi prof. Dumitru Rădoiu, iar în domeniul educaţiei de la cursurile de modelism de la Casa Pionerilor din Luduş, ţinute de prof. Ştefan Pop, primii paşi în matematică cu prof. Poka Ştefan, primele probleme de fizică rezolvate cu prof. Ioan Pop în plimbările pe care le făceam împreună pentru a cumpăra lapte şi până la pregătirile cu prof. Dumitru Rădoiu pentru Olimpiadele naţionale de fizică. Sunt toate amintiri de neuitat care mă fac să revin cu mare plăcere de câte ori am posibilitatea şi de asemenea să încerc, pe cât se poate, să ţin legătura cu persoanele dragi din acele vremuri.”

47

Iniţiere în Fizica materialelor A absolvit Colegiul Naţional “Alexandru Papiu Ilarian” din Târgu-Mureş în 1995, îndreptându-şi paşii către Universitatea din Bucureşti, unde a urmat cursurile Facultăţii de Fizică, absolvită în 1999. Impulsionat de o scurtă colaborare cu dr.

Ulrich Wulf şi dr. Jan Kucera la Universitatea Tehnică Brandenburg din Cottbus, luduşeanul decide să continue cu un master în domeniul Fizicii materialelor, obţinut în anul 2001. “Pentru proiectul de diplomă am fost nominalizat de şeful catedrei de Fizica Solidului, prof. dr. Dan Brâncuş, la un stagiu de patru luni la Universitatea Tehnică Brandenburg din Cottbus, Germania. Aici am lucrat împreună cu dr. Ulrich Wulf şi dr. Jan Kucera pe un proiect teoretic în domeniul fizicii cuantice. Colaborarea a fost încununată de succes, având ca rezultat pe lângă lucrarea de diplomă şi un articol pu­ blicat într-o revistă cunoscută la nivel internaţional în domeniul fizicii solidului, “Phyisical Review B”. După absolvirea examenului de licenţă m-am înscris la cursurile de master ale aceleaşi facultăţi, de aceasta dată în domeniul Fizicii materialelor”, îşi aminteşte Eugen Onac.

Doctor al Universităţii Tehnice din Delft Totul s-a derulat apoi într-un ritm rapid: a aplicat la Universitatea Tehnică din Delft, Olanda, unde şi-a obţinut doctoratul în anul 2005. Nu înainte de a-şi

aduce contribuţia la o serie de experimente de măsurare a zgomotului curentului electric la trecerea prin strucuturi cunatice, ale căror rezultate au fost publicate în reviste de prestigiu.

“M-am hotărât să continui în direcţia cercetării în fizica cuantică, dar de această dată în fizica experimentală.

Am aplicat şi, în urma unui interviu, am fost acceptat la Universitatea Tehnică din Delft unde am lucrat în grupul prof. dr. Leo Kouwenhoven. Aici munca a constat într-o serie de experimente de măsurare a zgomotului curentului electric la trecerea prin structuri cuantice de tipul puncte cuantice, nanotuburi de Carbon, SQUID, rezultatele acestor experimente având relevanţă în înţelegerea efectelor cuantince care au loc în asemenea structuri, care au fost propuse a fi utilizate în construcţia unui computer cuantic.

Rezultatele cercetării au fost publicate în mai multe reviste recunoscute din domeniul fizicii şi nu numai: “Science”, “Physical Review Letters”, “Applied Physics Letters”, mărturiseşte savantul.

Primul job, la Laboratoarele de cercetare Philips După susţinerea examenului de doctorat, în 2005, luduşeanul şi-a început munca de cercetător în cadrul Laboratoarelor de cercetare Philips din Ein­ dhoven (Philips Research Laboratories Eindhoven – n.r.), unde a hotărât să-şi canalizeze energia pentru pro­

iecte mai aproape de industrie şi de aplicaţii în viaţa de zi cu zi. “Cu ceva timp înainte de obţinerea diplomei de doctorat am început să mă gândesc care ar putea fi pentru mine următorul pas sub aspect profesional. Vroiam să rămân în domeniul cercetării în fizică, dar preferam de această dată o muncă mai aproape de industrie, mai aproape de aplicaţii în viaţa de zi cu zi. Una din opţiunile evidente aici în Olanda era Laboratoarele de cercetare de la Philips. Iniţial am aplicat şi am obţinut acordul de principiu pentru o poziţie post-doctorală într-un proiect de colaborare între TU Delft şi Philips.

Aceasta ar fi fost o poziţie temporară pentru trei ani. După o mai atentă consideraţie am decis să aplic pentru o poziţie permanentă de cercetător în cadrul Laboratoarelor Philips. Au urmat o serie de interviuri, o prezentare a muncii mele de până atunci, iar în urma lor am primit o ofertă din partea Philips. Am acceptat acea ofertă, iar în octombrie 2005 am început munca în Eindhoven”, spune cercetătorul.

Promovat în funcţia de cercetător senior În prezent, Eugen ocupă funcţia de cercetător senior în domeniul designului optic. “Munca mea constă în cercetare în domeniul designului optic pentru diferite sisteme optice. Această muncă începe cu generare de idei noi pentru aceste sisteme, efectuarea de simulări, construcţia unor protitpuri pentru ideile generate, caracterizarea şi validarea tehnică a funcţionării lor. În final, aceste concepte sunt transfe­ rate la diferite divizii din Philips care se ocupă mai departe de dezvolatarea şi implementarea lor în noi produse. Începând de anul trecut pe lângă munca descrisă mai sus sunt şi sef de proiect pentru un proiect pentru divizia Philips Lighting”, afirmă luduşeanul.

Prototip de ecran gros de 8,8 milimetri Referindu-se la proiectele la care şi-a adus contribuţia, Eugen spune că primul dintre acestea era destinat ecranelor pentru dispozitive mobile cum ar fi telefoane şi camere digitale.

“Mai precis, e vorba despre implementarea unui sistem care duce la îmbunătăţirea reproducerii imaginilor în mişcare. Avantajele acestui sistem erau deja cunoscute pentru ecrane mari, dar nu fuseseră încă demonstrate pentru ecrane mici”, explică cercetătorul. Au urmat proiecte din

domeniul sistemelor de iluminare generală bazate pe LED-uri. “Aceste sisteme puteau aduce beneficii faţă de sistemele deja existente cum ar fi: mai performante, cu eficienţă mai mare, mai subţiri şi/sau mai transpa­ rente, flexibile şi mărime uşor de configurat”, afirmă Eugen, care a început în urmă cu trei ani munca într-un pro­ iect pentru ecrane bazate pe cristale lichide (LCD) în combinaţie cu LED-uri, realizând un prototip de ecran cu o grosime de doar 8,8 milimetri. “Pentru început, principala provocare a fost crearea unui ecran cât mai subţire.

Prototipul pe care l-am construit a avut o grosime totală de 8,8 milimetri şi a fost prezentat cu succes la Târgul IFA 2008 de la Berlin. Pe urmă, atenţia noastră s-a îndreptat către introducerea unor noi funcţionalităţi în combinaţie cu designul subţire al ecranului: îmbunătăţirea imaginilor în mişcare. Ultima provocare a fost îmbunătăţirea contrastului şi a consumului de energie a ecranului subţire, aceasta fiind încă un efort în derulare”, spune luduşeanul, implicat în prezent într-un proiect care se referă la folosirea LED-urilor la iluminatul plantelor în sere. “În toate aceste proiecte am colaborat cu mai mulţi colegi de pro­ iect sau de grup de la Philips, iar noile

idei şi concepte au fost protejate prin aplicaţii pentru patente”, mărturiseşte cercetătorul.

Nu exclude varianta întoarcerii acasă În ceea ce priveşte o eventuală revenire acasă, în România, Eugen Onac nu exclude varianta reîntoarcerii în ţară, ceea ce ar însemna fie schimbarea domeniului de activitate, fie muncă de cercetare în cadrul unei universităţi. “În ultimii ani criza financiară şi economică şi efectele ei pe piaţa muncii au făcut ca o asemenea reîntoarcere să pară mai greu de realizat pentru moment. Totuşi, după cum menţionam mai devreme, sunt multe lucruri care mă leagă de România. De aceea nu am exclus şi nu exclud o reîntoarcere în România la un moment dat. Sunt totuşi conştient că o eventuală întoarcere poate însemna şi schimbarea muncii şi probabil a domeniului în care activez acum: nu sunt multe firme care fac cercetare tehnologică în România. O opţiune pentru continuarea cercetării ar fi cea în cadrul unei universităţi, dar nicio schimbare a domeniului nu este complet exclusă”, a precizat luduşeanul de la Philips.

48

Radu Pantea, fost pizzer în Mureş, DJ de succes în Dublin Născut la Târgu-Mureş în urmă cu 25 de ani, Radu Pantea a studiat muzică canto plus pian auxilar la Liceul de Artă, fiind în prezent cotat printre cei mai valoroşi DJ-i care mixează în cluburile din Irlanda. “Am absolvit Şcoala Generală numărul 3 din cartierul Tudor Vladimirescu Târgu-Mureş. Profesorii de acolo au convins-o pe mama să mă dea mai departe la Liceul de Artă pentru că aveam abilităţi vocale. Am mers la examen şi am cântat melodia “Radu, mami Radule”, îşi aminteşte DJ-ul.

Primul job, pizzer la Real Hipermarket După Bacalaureat, în 2006, Radu s-a angajat ca pizzer într-un complex comercial din Târgu-Mureş, job pe care l-a abandonat peste opt luni, pentru a se alătura părinţilor, aflaţi în Irlanda, dar şi să facă ceea ce îşi dorea de mult timp: să mixeze muzică în cluburi. “Primul meu loc de muncă a fost la Real Hipermarket, ca lucrător comercial, dar mai mult eram cu pizza, deci mai bine zis am fost pizzer pentru opt luni după care am venit în Dublin”, rememorează tânărul.

“Părinţii mei erau aici din anul 2000, ei neau adus pe mine şi fratele meu în Dublin în ideea de a fi împreună familia. Fratele meu şi cu mine stăteam în România cu bunicii şi după şapte ani părinţii au decis să ne aducă în Irlanda, undem suntem din 22 august 2007”, adaugă Radu.

Iniţiat la Dublin în tainele DJ-ilor Ajuns la Dublin, târgumureşeanul a făcut un curs pentru a deveni DJ, fiind îndrumat de doi localnici, ajunşi în prezent în elita producătorilor muzicali din Irlanda. “Am venit în Irlanda unde am început muzica electronică făcând un curs de DJ. Aşa m-am îndrăgostit eu de meseria asta, habar nu aveam înainte ce înseamnă asta.

Am făcut cursul cu doi DJ-i irlandezi, Timmy and Tommy, acum mari producători aici şi ei mi-au arătat să zic aşa calea spre muzica electronică, ei mi-au deschis porţile, aşa am ajuns să mixez aici”, spune Radu.

49

Mixuri în cel mai cunoscut club irlandez Acesta s-a lansat mixând Progressive House, schimbând apoi stilul cu Tech House. Succesul nu s-a lăsat prea mult aşteptat, Radu fiind invitat în scurt timp să mixeze în cel mai cunoscut club irlandez. “Genul muzical cu care am început a fost Progressive House, gen muzical cu care cred eu că mulţi DJ-i încep. Timp de trei ani am mixat asta până într-o zi când am zis că e timpul să schimb ceva şi am început să mixez Tech House, gen muzical pe care îl mixez şi acum. După primul mix Tech House am fost chemat să mixez întrun club numit “The Good Bits” la evenimentul “Daddy or Chips” şi apoi în cel mai mare şi cunoscut club de underground din Dublin care se numeşte “Tripod”, pentru un eveniment numit “515”, explică tânărul. Întrebat ce simte atunci când mixează, DJ-ul afirmă că nimic nu se compară cu bucuria clienţilor din cluburi, care în semn de apreciere se fotografează cu cel care le asigură muzică de calitate.

“Satisfacţia mea ca DJ este atunci când văd lumea cum dansează pe ce mixez, când vine lumea să facă poze cu tine şi să îţi mulţumească pentru că îi faci să se simtă bine şi atunci când vin promoteri şi alţi DJ-i mai mari decât mine interesaţi să colaborăm. Dealtfel, am şi fost invitat de mai multe ori la ra-

dio, să mixez live”, spune Radu.

Ochii care nu se văd se uită…

Referindu-se la meleagurile natale, târgumureşeanul recunoaşte că îi e dor de prietenii de acasă, chiar dacă atunci când revine la TârguMureş se simte de multe ori străin. “Îmi este dor uneori de Târgu-Mureş, am încercat la încept să ţin legătura constantă cu prietenii dar mulţi dintre

ei fiind ocupaţi nu aveau de multe ori timp de mine şi de poveştile mele fapt pentru care ne-am distanţat. Ştiţi vorba aceea, “ochii care nu se văd se uită” este foarte adevărată pentru că acum am puţini prieteni cu care mai ţin legătura şi sincer să fiu când vin în concedii mă simt de multe ori ca un străin la mine acasă. Ţi-e dor de casă, dar după un timp te obişnuieşti şi te adaptezi stilului de viaţă unde trăieşti”, explică Radu.

50

Iacob Prada, din Ideciu, ambasador în Irak Originar din comuna mureşeană Ideciu de Jos, Iacob Prada este în prezent unul din principalii diplomaţi care slujesc interesele României cu cinste şi onoare pe meridianele lumii. Fost ambasador în ţări precum Nigeria, Bosnia Herţegovina şi Angola, Iacob Prada conduce în prezent misiunea diplomatică a României din Bagdad, Irak, neuitând nicio clipă de locurile natale atât de dragi.

Gene ţărăneşti, sănătate de fier Diplomatul spune că s-a născut la Ideciu, din părinţi care au venit de pe Valea Râului. “În Ideciu de Jos este un sat săsesc şi după război mulţi dintre saşii de aici au plecat, cred că în primul rând temându-se de intrarea Armatei Roşii în zonă. Unii dintre ei au avut legături cu grupul etnic german, iar alţii pur şi simplu erau germani şi au plecat, astfel încât satul era aproape gol şi locul a fost - să zicem - colonizat. A fost ceva normal pentru că pe Valea Gurghiului oamenii erau harnici dar nu aveau bucate, adică porumb şi grâu. Astfel, ieşeau să lucreze pe câmpie. Buna, moşul, tata şi mama lucrau vara să aibă bucate şi iarna munceau la pădure. Contextul a fost deci următorul: depopulându-se această comună, părinţii mei s-au stabilit aici şi au primit pământ”, îşi începe povestea Iacob Prada.

Născut în 1946, ambasadorul este cel mai mare dintre fraţi şi spune că în pofida trecerii anilor se simte excelent. “Mă simt excelent pentru că am o genă foarte bună. Familiile din zonă aveau 10 - 12 14 copii şi trăia cine apuca, astfel încât se făcea o selecţie naturală zdravănă.

Aşa îmi explic faptul că la aproape 66 de ani nu mă plâng de probleme de sănătate şi rezist la unele vicisitudini de mediu la care unii clachează şi la 30 de ani”, explică ambasadorul.

“Înrolat” la Liceul Militar Diplomatul îşi aminteşte că a început 51

şcoala la Ideciu, după care a absolvit clasele a VIII-a şi a IX-a la Liceul “Petru Maior” din Reghin, „înrolându-se” apoi la Liceul Militar. „Condiţiile erau destul de aspre după război. Din punct de vedere economic lucrurile încă nu erau puse la punct şi părinţii nu au avut putere economică mare şi au ajuns la concluzia că e bine să mă dea la Liceul Militar. Era o şcoală foarte solidă, cu profesori de elită şi tata vroia să mă facă aviator. Eu vroiam agronom...

M-am dus la Breaza în clasa a X-a şi a XI-a am făcut-o la Câmpulung Moldovenesc unde am terminat la „Ştefan cel Mare”. Apoi am pendulat între a mă face aviator cum a zis tata sau marinar...”, spune Excelenţa Sa.

Titrat în Sociologie şi Mecanică După absolvirea liceului, Iacob Pra­ da a activat în cadrul Ministerul Apărării Naţionale, în diverse funcţii de comandă la frontiera de vest după care a lucrat la un Institut de Cercetări al Armatei, pe probleme de sociologie. Între timp a absolvit şi Facultatea de Sociologie, astfel încât avea două facultăţi, după Facultatea de Mecanică de la Braşov. „Sunt foarte mulţumit de faptul că prima facultatea a fost Mecanică. De aceea am şi mers la Institutul de Cercetări al Armatei unde am făcut sociologie militară, reuşind să public mai multe studii le­gate de sociologie şi relaţii internaţionale atât în ţară cât şi în străinătate în Spa­ nia, India şi SUA. La Institut m-am con-

struit să zicem din punct de vedere intelectual, mi-am format “mansarda” cum se zice şi ceea ce am învăţat a­colo mi-a căzut ca o mănuşă”, explică diplomatul.

Diplomat după 1989 Acesta spune că a ajuns să îşi desfăşoare activitatea în domeniul diplomaţiei abia după 1989. „După Revoluţie s-au produs mari modificări în Ministerul de Externe. O mare parte dintre foştii diplomaţi avuseseră studiile în Uniunea Sovietică. Puţini dintre ei au fost reţinuţi, majoritatea au fost „epuraţi”. A fost nevoie de o nouă generaţie de diplomaţi, aşa că la 40 de ani am devenit tânăr diplomat. Ştiam că este nevoie de o reîmprospătare a cadrelor şi cum lucrasem aproape 15 ani în cercetare şi domeniul relaţiilor internaţionale deja simţisem gustul.

M-am dus la Ministerul de Externe şi am dat un examen de intrare. Am fost vreo zece din care am ruşit cam cinci. M-au încadrat apoi la Direcţia Dezarmare”, îşi aminteşte Iacob Prada.

Potrivit acestuia, în perioada imediat după 1989 au survenit mai multe modificări de substanţă în politica europeană de securitate. “Iniţial s-a produs o reechilibrare a raporturilor de forţe est - vest, domeniu despre care scrisesem, după care s-a produs „dezgheţul” acela masiv cu destructurarea Tratatului de la Varşovia când au fost negocierile de dezarmare de la Viena. Cum veneam dintr-un domeniu în care ştiam despre ce e vorba, am

participat la negocierile de la Viena şi de la Geneva. Acestea vizau măsurile de securitate şi încredere la Viena, iar la Geneva negocierile au vizat armele chimice şi armele biologice”, afirmă Excelenţa Sa.

„Îţi trebuie zece ani să devii diplomat” Întrebat cum se ajunge diplomat, Iabob Prada a dezvăluit că în acest dome-

niu reuşita ţine de o muncă susţinută, la capătul căreia sunt selectaţi doar cei mai buni candidaţi. “Meseria aceasta este una cum sunt toate în sensul în care nu poţi ajunge la vârf decât după multă - multă muncă şi experienţă în dome52

niul respectiv, iar ascensiunea depinde de foar­te multe aspecte: de cum te raportezi la domeniul respectiv, la calităţile personale care să se potrivească la un moment dat cu cerinţele din domeniul respectiv şi chiar de şansă. Este o vorbă celebră în diplomaţie... Indiferent de domeniul din care vii în diplomaţie, îţi trebuie zece ani să devii diplomat, iar din zece sosiţi doar unul ajunge diplomat...”, explică ambasadorul.

Detaşat în Nigeria Prima ţară în care i s-a pregătit dosarul a fost Vatican, unde Iacob Prada trebuia să fie numărul doi din ambasadă.

“Mai trebuia doar să cumpăr bilet de avion când a apărut o problemă vis a vis de proprietăţile Bisericii Catolice din Transilvania. Astfel, acest lucru a însemnat din partea noastră ridicarea nivelului de reprezentare şi plecarea mea s-a amânat. Am fost întrebat: „Aştepţi până se reglementează situaţia?” şi eu am răspuns: „Nu, vreau să plec la post.”

Făcusem deja patru ani în Centrală, iar regula este ca înainte să mergi la post să ştii cu ce se mănâncă diplomaţia în Centrală, care sunt traseele de informaţii, paşii organizării unei vizite, cum se lucrează la un dosar de pro­ bleme şi multe altele. Abia după aceea eşti eligibil să pleci la un post... Cum trecusem prin perioada aceasta, am spus că vreau să plec la post şi mi s-a propus Zimbabwe sau Nigeria”, rememorează Excelenţa Sa, care a ales Nigeria, spre uimirea tuturor. „Toată lumea era uimită pentru că Zimbabwe era considerată un rai pe Pământ. Am ales Nigeria pentru că rămâne o ţară simbol pentru Africa.

Era anul 1994 şi Nigeria era o ţară extrem de importantă în ceea ce priveşte echilibrul relaţiilor internaţionale şi din punct de vedere al forţei economice. Gândiţivă că tot al cincilea negru de pe glob este nigerian, iar pe vremea aceea Nigeria era cel mai mare exportator de petrol din Africa şi era apreciată ca fiind ţara cea mai importantă de pe continentul negru, inclusiv din punct de vedere al problematicii vis a vis de relaţiile internaţionale. Africa de Sud a fost mai tare din acest punct de vedere, dar ca generatoare de problematici Nigeria este o ţară mai importantă. De aceeam n-am vrut să merg în Zimbabwe. Era o ţară liniştită în care nu se întâmpla nimic, iar eu vroiam să plec într-o ţară în care să fac treabă. Nigeria a fost şi rămâne o provocare pentru orice tânăr diplomat”, spune, sigur pe el, Iacob Prada.

Purtător de cuvânt la Minister După Nigeria a urmat Bosnia Herţego­ 53

vina, nu înainte de o perioadă „tampon”, în care Iacob Prada a activat la Bucureşti. “M-am întors în Minister, unde am fost purtător de cuvânt timp de o jumătate de an, în perioada 1999 - 2000, după care am plecat în Bosnia Herţegovina, o ţară aflată şi ea în tranzicţie post-conflict. A fost o alegere şi aceasta pentru că mi s-a propus Praga sau Sarajevo... Era după război, contextul era complicat, când am ajuns acolo încă se trăgea masiv, erau mine... A fost o experienţă care a adâncit dacă vreţi experienţa mea nigeriană. Din nefericire, Bosnia Herţegovina se află şi acum într-o tranziţie prelungită post-conflict.

Revenind însă la momentele de atunci, situaţia era una acută...”, îşi aminteşte diplomatul.

Experienţa din Sarajevo Acesta a activat cinci ani la Sarajevo, perioadă în care a fost atât şef de misiune, cât şi adjunct al şefului de misiune.

“Am participat la principalele elemente ale tranziţiei prin reconstituirea forţelor armate, reforma poliţiei, a structurilor de securitate, a sistemului juridic şi economică. A fost una din experienţele cruciale ale vieţii mele de diplomat.

Am lucrat intens cu comunitatea internaţională pentru că în anul în care România a deţinut preşedinţia OSCE am fost trimis ca reprezentant al Centrului în exerciţiu în Bosnia Herţegovina. În calitate de reprezentant al preşedintelui în exerciţiu al OSCE, am avut discuţii cu preşedintele ţării, cu premierul, cu parlamentarii, am fost implicat în virtutea acestei calităţi pe care a avut-o România. Chiar am fost implicat nemijlocit în acele elemente extrem de acute şi importante pentru ceea ce înseamnă tranziţia de la conflict la normalitate care se vrea atinsă cât mai curând. Însă uneori dorinţa pare departe de cât s-a putut realiza acolo...”, spune Excelenţa Sa.

O nouă destinaţie: Angola După experienţa din Bosnia Herţe­ govina, Iacob Prada s-a reîntors în Mi­ nister unde a lucrat mai puţin de un an, după care i s-a propus să meargă şef de misiune în Angola, altă ţară aflată în tranziţie post-conflict. “Deja eram calat pe această specializare... Angola era o ţară care se reconstruia după 35 de ani de război civil. Întotdeauna conflictul duce la distrugerea instituţiilor interne, dar şi la distrugerea raporturilor sale cu comunitatea internaţională. Practic, niciodată ce a fost înainte de un conflict intern într-o ţară nu se reeditează în

perioada post-conflict, în care se produce o restructurare care e determinată atât de rezultatul conflictului cât şi de evoluţiile în plan internaţional care au avut loc în perioada derulării conflictului”, precizează ideceanul.

Rugat să dezvăluie cel puţin una din satisfacţiile profesionale din acea perioadă, Iacob Prada răspunde fără să ezite: popularizarea produselor româneşti în Angola şi punerea bazelor pentru înfrăţirea judeţului Mureş şi a provinciei angoleze Huila. „Având în vedere disponibilitatea celor din Angola pentru produse româneşti, am contribuit la prima înfrăţire dintre un judeţ din România şi o provincie angoleză. Este vorba despre Mureş - Huila. Chiar au fost discuţii multe la nivel central şi voci care au spus: “Domnule să mergem până la nivelul judeţului?” şi am răspuns: „Da, de ce nu, pentru că există compatibilitate din punct de vedere legal.” Şi m-am dus la doamna Lokodi Emoke, preşedintele Consiliului Judeţean Mureş şi am realizat primii paşi ai înfrăţirii...”, explică diplomatul.

Irak sau marea provocare A urmat apoi o nouă provocare: Irak, ţară care deşi avea un grad de risc extrem de ridicat datorită războiului, l-a convins pe Iacob Prada să spună „da” propunerii de a conduce ambasada României de la Bagdad. „A trebuit să ştiu exact care este situaţia acolo.

Orice post nou presupune o strategie nouă, iar din această cauză mandatul unui şef de misiune este cam de patru ani. Uneori se întinde la mai mult, dar în patru ani se apreciază că ceea ce îţi propui poate să fie realizat sau îţi dai seama că ceva nu merge şi trebuie să reconstruieşti. Faptul că am lucrat în Nigeria, Bosnia Herţegovina şi Angola m-a făcut să înţeleg mult mai repede strategiile post-conflict. În Irak sunt kurzii - care e o etnie separată şi şiiţii şi sunniţii - cum sunt catolicii şi ortodocşii la noi.

Diferenţa mare rezidă din rolul pe care îl joacă Iranul în zonă. Când mi s-a propus să merg în Irak, ambasadorul SUA mi-a spus: „Iacob, dacă te-au numit acolo e un lucru foarte bun pentru tine pentru că cel mai bun ambasador pe care îl au SUA este numit întotdeauna în Irak...”, explică ambasadorul. “Pro­ blematicile din Irak sunt diverse: pe de o parte politica de securitate, pe de altă parte diplomaţia economică, având în vedere rolul pe care îl deţine Irakul în ceea ce priveşte structurarea politicii de securitate în zona foarte sensibilă a Orientului Apropiat şi Mijlociu cu reflexe asupra întregului eşichier al politicii

de securitate mondială. O chestiune care se acutizează în condiţiile acestui „tsunami arab” cum îl numim noi”, completează ideceanul.

România, factor de echilibru la Bagdad Potrivit acestuia, în ce ne priveşte pe noi, România este o ţară care a participat la coaliţia care l-a înlăturat pe Saddam Hussein şi a creat bazele reconstrucţiei democratice în Irak.

Pe de altă parte, explică diplomatul, suntem ţară NATO, organizaţie care este implicată din punct de vedere politic şi militar în reconstrucţia Ira­ kului ca un element de stabilitate al politicii de securitate în zonă şi suntem şi ţară membră a Uniunii Europene care este implicată masiv în reconstrucţia democratică a Irakului. „Sunt bani foarte mulţi care merg din Uniunea Europeană înspre Irak şi se materializează în programe în care România este implicată atât ca ţară UE, deci ca donator, cât şi ca executor al programelor. În plus, România, în calitate de ţară membră a UE, are obligaţia de a participa prin ODA (Official Development Assistence – n.a.) pentru reconstrucţia Irakului.

De asemenea, ar mai fi de redobândit raporturile economice bilaterale.

Este vorba despre secţiunea noastră de piaţă într-o ţară în care am însemnat ceva din punct de vedere al construcţiilor, petrolului, gazelor, agriculturii, maşinilor, etc. Trebuie să revenim pe o piaţă în condiţiile în care aceasta s-a restructurat din punct de vedere economic şi al texturii socialpolitice şi de securitate. Este extrem de complicată problema... În perioada imediat post-conflict din Irak, România a reconstruit Ministerul de Externe al acelei ţări. Noi am fost cei care prin experţi în Ministerul de Externe le-am reconstruit practic diplomaţia irakienilor şi acum facem un alt lucru cel puţin de aceeaşi importanţă.

Este vorba despre o iniţiativă lansată în perioada de când sunt acolo.

României i s-a cerut de către Irak să asiste reforma sistemului financiar bancar de taxe şi asigurări care este vârful de lance sau “nuca tare” a oricărei economii”, subliniează diplomatul. „Am avut discuţii la nivelul conducerii Băncii Naţionale de la noi şi de la Banca Centrală de la ei, cu guvernatorii, cu miniştrii de finanţe, cu structurile corespondente în ceea ce priveşte planificarea de la ei şi de la noi, la Parlamentul lor şi al nostru, la conducerea asigurărilor de la noi şi

a sistemului de taxe. Există o deschidere 100% din partea noastră pentru asistenţă, manifestată şi de guvernatorul Băncii Naţionale a României, Mugur Isărescu, care se cunoaşte foarte bine cu guvernatorul Băncii Centrale din Irak care mi-a spus că este încântat că va lucra cu Mugur Isărescu, recunoscut a fi o mare personalitate în domeniul bancar. Urmează ca o delegaţie irakiană să vină în România pentru patru sau cinci zile şi să aibă

după normele şi criteriile Uniunii Europene”, adaugă Iacob Prada.

Pasionat de lectură şi muzică de calitate De asemenea, ambasadorul dez­ v­ă luie că două din pasiunile pe care le are în timpul liber sunt cititul şi muzica de calitate. Totodată, diplomatul intenţionează ca după

Pieţele de desfacere africane, pierdute inexplicabil „După Revoluţie am neglijat întreg spaţiul sovietic şi am avut pierderi enorme, inclusiv întreprinderile din zona aceasta. Exportam masiv mobilă pe piaţa aceea care s-a pierdut. Ca să redobândeşti o piaţă este mult mai dificil decât să o menţii. Dacă am fi avut deschise, menţinute, relaţiile cu ţările lumii a treia din Africa, ne-am fi revenit mult mai repede din criză. Acele pieţe le-am pierdut pentru că a fost o lipsă de orientare aş putea spune determinată oarecum şi de teama de a nu fi consideraţi epigonii vechii politici comuniste care avea chiar o politică echilibrată din acest punct de vedere. Chiar am fost întrebat în Africa, şi nu o singură dată, „De ce nu ne mai daţi tractoare şi autocamioane?”, timp în care uzinele de la Braşov piereau. Ei cereau tractoare şi în România ziceau că n-au pentru ce să producă. Piaţa de acolo era în continuare setoasă de astfel de produse, iar la noi au murit întreprinderile. Se fac greşeli pentru că „errare humanum est”. Aşa e, e adevărat, dar pe cât posibil greşelile trebuie eliminate mai ales când este vorba despre structurile sociale pentru că una e să faci o greşeală ca om şi alta să faci o greşeală ca ţară. Întotdeauna se poate mai bine, dar să conştientizăm că putea să fie şi mai rău... Să luăm jumătatea plină a paharului...”

loc discuţii. Vor fi probabil sesiuni de expertiză şi cred că va fi un proces de durată, de ani de zile, cu experţi români care vor fi trimişi în Irak pentru construcţia sistemului de asigurări în care să existe fond de garantare, consiliu de supraveghere. Totul va fi după cum s-a construit în România,

pensionare să revină acasă, în locurile care îi sunt atât de dragi, de la Ideciu. „Pentru mine nu există nimic mai frumos. Ce înseamnă pentru mine România, este aici la Ideciu.

Ce înseamnă pentru mine rădăcini e aici, la Ideciu...”, spune Iacob Prada.

“România este privită ca fiind din Europa” „România este văzută ca o ţară europeană ceea ce înseamnă foarte mult. Noi, trăind aici în Europa, nu realizăm cât de important este pentru omenire acest continent şi în ce măsură se răsfrângeasupra fiecărui actor intra-european această imagine pe care o are România în lume. Europa este “buricul pământului” din punct de vedere cultural şi al civilizaţiei. Aşa este văzut acest continent, iar România este privită ca fiind în Europa, doar noi ne vedem într-un fel către marginea ei pentru că am avut de suferit o perioadă destul de lungă în care am pierdut mare parte din atuurile pe care le-am avut în perioada interbelică, atunci când România era văzută drept una din cele mai importante dintre democraţiile de succes din punct de vedere economic, după care a urmat decăderea. În concluzie, România este văzută bine. Îmi amintesc că în Nigeria, cel de la care închiriasem noi clădirea pentru ambasadă era ministrul agriculturii şi omul era extrem de încântat că are în gazdă ambasada unei ţări care produce tractoare, camioane, avioane, vapoare, tancuri, locomotive, maşini, etc. Câte ţări din lumea asta au capacitatea de a produce aşa ceva, o asemenea paletă de produse ale tehnologiei de vârf care dau măsura timpului în care a ajuns omenirea la ora actuală?”

54

Adriana Radu, şoferiţă de metrou în Lyon Studentă la Universitatea INSA din Lyon, specializarea inginerie energetică şi mediu, Adriana Radu are o meserie inedită: şoferiţă de metrou. Astfel, mureşeanca lucrează pentru Keolis, firma de transport public din Lyon, unde a fost acceptată la capătul unei preselecţii dure. În prezent tânăra are vârsta de 22 de ani şi se află într-un schimb universitar de un an la Universitatea Stuttgart din Germania.

Olimpică la “Papiu” După absolvirea în 2008 a Colegiu­ lui Naţional “Alexandru Papiu Ila­ rian” din Târgu-Mureş, Adriana Radu se pregătea să-şi continue studiile în capitală, în domeniul ştiinţelor exacte. Însă socoteala de acasă nu s-a potrivit cu cea din târg deoarece tânăra a fost convinsă de un olimpic din Deva să-şi îndrepte paşii către INSA. “Eram la “Papiu”, profilul matematicăinformatică-engleză, participasem la olimpiade şi concursuri naţionale, iar datorită pasiunii pentru ştiinţele exacte am decis să urmez cursurile Universităţii Politehnice din Bucureşti. Doream să studiez în străinătate, dar nu m-am gândit că ar fi posibil imediat după terminarea liceului. Întâmplarea face ca un prieten din Deva pe care l-am cunoscut la una dintre olimpiade, să îşi înceapă studiile la INSA de Rouen.

Dependentă de zacusca şi pufarinii de acasă “Dorul de casă şi de familie mă face să mă întorc în România de câteva ori pe an, iar pache­ tele trimise de ai mei cu zacuscă, ciocolată cu rom şi pufarini sunt mereu binevenite. Nu ştiu dacă mă voi întoarce în România întro zi, deocamdată planurile de viitor se limitează la cei doi ani de şcoală rămaşi. Pot spune în schimb că îmi place Lyon-ul şi m-am obişnuit să trăiesc acolo.”

55

Am ţinut legătura prin internet şi m-a încurajat să iau legătura cu profesorul care se ocupa de dosarele pentru studiile în străinătate. Între timp am aflat de Dana Bota, studentă la INSA de Lyon şi absolventă a “Papiului”, care m-a ajutat cu tot ce însemna realizarea dosarului de candidatură şi informaţii

practice”, îşi aminteşte Adriana Radu.

Prietenii legate cu străinii de la INSA Întrebată care este motivul pentru care a ales Franţa, tânăra spune că

plecarea la Lyon i s-a părut a fi o provocare numai bună de acceptat. “De ce Franţa? De ce nu? Pentru mine a fost în primul rând o provocare. În afară de o cameră de cămin şi o bursă oferită de universitate, nu ştiam ce mă aşteaptă. Învăţarea limbii franceze a reprezentat o primă dificultate. Deşi am avut cursuri de franceză timp de câţiva ani buni, nu le-am privit cu prea multă seriozitate şi e poate singurul lucru pe care l-am regretat de îndată ce am ajuns în Franţa”, explică fosta papiistă.

Potrivit acesteia, anul întâi a trecut repede şi uşor, matematica învăţată în liceu fiindu-i de mare folos. De asemenea, târgumureşeanca s-a împrietenit cu alţi tineri aflaţi la studiu în Lyon, alături de care a învăţat să se descurce pe cont propriu. “Îi mulţumesc pe această cale doamnei Măşcăşan Angelica. Am avut ocazia să călătoresc mult. La INSA sunt mulţi străini şi locuind toţi în campus am ajuns să ne cunoaştem repede şi să devenim prieteni. Astfel, micile vacanţe erau un bun prilej de a vedea alte regiuni. Am fost în Irlanda, în Scoţia, în Germania, prin Franţa, în Spania anul acesta… O prietenă franţuzoaică şi un prieten indian au venit în România. Nu pierd niciun prilej de a-mi invita prietenii acasă, în Mureş sau de a le spune că România are frumuseţile ei. Am făcut cursuri de

salsa, am jucat volei în echipa şcolii, am dat şi meditaţii la matematică unei eleve de liceu, am învăţat franceza, dar ce e mai important pentru mine, cred pentru noi toţi studenţi străini fiind, e să învăţăm să ne descurcăm singuri. Şi sunt multe lucruri la care nu ne gândim când suntem acasă: asigurări medicale, conturi bancare, mâncare, plătit facturi, organizarea timpului şi multe decizii de luat”, precizează Adriana Radu.

Provocarea provocărilor: şoferiţă de metrou Dupa doi ani în care a studiat materii care fac parte din trunchiul comun, tânăra a ales ca şi specializare inginerie energetică şi mediu. Tot înspre sfârşitul anului doi, un e-mail de la secretariatul şcolii anunţa că firma de transport public al Lyonului, Keolis, selectează studenţi pentru un contract de trei ani, pe durata studiilor ca şi şofer de metrou. “Din ceea ce cunosc, această colaborare între Keolis şi INSA a început în urmă cu câţiva ani buni şi scopul e de a oferi posibilitatea studenţilor de a munci înlocuind şoferii de metrou pe durata concediilor sau în cazul unor absenţe, precum şi în zilele aglome­ rate care necesită un număr mai mare de trenuri decât în mod obişnuit. Am profitat de această oportunitate. Am trecut teste de logică, psihologice, de îndemânare, medicale, am făcut un stagiu de şase săptămâni, iar după examenele teoretic şi practic m-am numărat printre cei şapte studenţi de la INSA, şoferi de metrou”, povesteşte mureşeanca.

Responsabilitate foarte mare Procedura de lucru e relativ simplă: studenţii îşi anunţă disponibilitatea pe un site, zilele predominante de muncă fiind cele de la sfârşit de săptămână.

“Muncim când avem timp, ne înscriem ca şi disponibili pe un site şi dacă au nevoie de noi, ne anunţă, de obicei în weekend-uri, în vacanţe sau chiar după ore uneori. Responsabilitatea e mare, dar munca în sine nu e foar­ te dificilă cât timp suntem atenţi în permanenţă, punctuali şi avem în minte procedurile care trebuiesc aplicate când apar probleme. Îl consider ca pe un prim job care mi-a dat ocazia de a simţi pe propria-mi piele cum e să ai un şef, colegi de serviciu cu vârste între 20 şi 60 de ani cu care să discuţi despre tot şi nimic în pauza de cafea, ce înseamnă să porţi o uniformă care îţi indică funcţia, să fii conştient că în fie­

care zi eşti acolo pentru siguranţa a sute de pasageri”, spune Adriana Radu.

O nouă provocare: Universitatea Stuttgart Întrucât INSA permite majorităţii studenţilor să studieze într-o altă ţară, fie că este vorba de un stagiu sau de un ”schimb“ între universităţi datorită programului Erasmus, tânăra a ales ca destinaţie pentru anul de studiu din afara Franţei Universitatea Stuttgart din Germania. “Începusem să învăţ limba germană încă din liceu, am continuat la INSA iar când a trebuit să aleg o destinaţie pentru un an de studii în afara Franţei, Germania mi s-a părut o alegere bună. As­ tfel, urmez de două săptămâni cursuri intensive de germană alături de studenţi Erasmus din întreaga lume, locuiesc în campusul Universităţii Stuttgart şi aştept încrezătoare începerea anului şcolar. Situaţia e aceeaşi ca şi cea din Lyon în urmă cu trei ani: cursurile vor fi în germană, limbă pe care nu o stăpânesc încă, familia şi prietenii departe, oraşul necunoscut, oamenii diferiţi…E o nouă provocare şi o accept cu plăcere, am învăţat multe şi multe altele mă aşteaptă”, mărturiseşte Adriana Radu.

56

Eliana Roatiş, lobby la Haga pro Schengen Absolventă a Colegiului Naţional „Unirea” din Târgu-Mureş, promoţia 2010, Eliana Roatiş este în prezent studentă în anul II a Facultăţii de Ştiinţe Politice a Universităţii din Bucureşti, secţia engleză. Târgumureşeanca este membru activ în Asociaţia Studenţilor de Ştiinţe Politice care face parte din Uniunea Studenţilor din România, a lucrat ca referent în cadrul Camerei Deputaţilor şi a făcut parte din delegaţia Grupului Civic Pro Schengen care s-a deplasat în perioada 15-17 decembrie 2011 la Haga, pentru o acţiune de lobby din partea României, respectiv a societăţii civile româneşti pentru aderarea României la Spaţiul Schengen.

Spre Facultatea de Ştiinţe Politice Din toamna anului 2010, tânăra în vârstă de 21 de ani urmează cursurile Facultăţii de Ştiinţe Politice, Universitatea din Bucureşti, secţia engleză. “A fost destul de grea alegerea întrucât fusesem acceptată la alte câteva universităţi din străinătate, printre care şi John Cabot University unde am şi fost la un interviu în vara penultimului an de liceu. John Cabot University este americano-italiană din Roma care m-a atras foarte mult prin faptul că absolvind acolo puteai avea o diplomă emisă atât de Uniunea Colegiilor Americane, dar şi o diplomă după formatul universităţilor europene”, spune Eliana.

Activităţi extracurriculare În primul an de facultate, târgu­mure­ şeanca a decis că nu e suficient să performereze doar academic, astfel că a început să se implice mai mult în activităţi extracurriculare, în special în cadrul Asociaţiei Studenţilor în Ştiinţe Politice de la Universitatea din Bucureşti. “Am început să activez în diferite organisme, cu precădere cele studenţeşti. Aş vrea să amintesc aici Asociaţia Studenţilor în Ştiinţe Politice de la Universitatea din Bucureşti, unde m-am implicat chiar de la începutul 57

anul întâi de facultate, şi care poate prin proiectele pe care le-am derulat m-a ajutat să mă dezvolt profesional extraordinar de mult. Apoi, în cadrul Asociaţiei Studenţilor în Ştiinţe Politice de la Universitatea din Bucureşti, m-am implicat pe departamenul academic şi în cadrul clubului de dezbateri am organizat împreună cu colegii mei diferite conferinţe adresate studenţilor, extrem de multe traininguri adresate tot studenţilor de la time management până la life coaching şi cum putem să ne construim o carieră”, precizează Eliana.

Lobby pentru aderarea la Schengen Târgumureşeanca mărturiseşte că una din cele mai importante activităţi extracurriculare pe care a avut-o pe perioada studenţiei este apartenenţa la Grupului Civic Pro Schengen, care a făcut lobby la Haga pentru aderarea ţării noastre la Spaţiul Schengen. “Tot datorită Asociaţiei Studenţilor în Ştiinţe Politice de la Universitatea din Bucureşti am început să activez şi în cadrul Uniunii Studenţilor din România, iar în decembrie anul trecut am avut ocazia de a reprezenta acest ONG studenţesc în cadrul unei acţiuni de lobby pentru intrarea României în Spaţiul Shengen pe parcusul unei delegaţii formate din membrii ai societăţii civile care doresc să pună umărul la dezvoltarea

României şi care conştientizează deschiderea pe care ar putea să o aibă ţara noastră dacă aderă la Spaţiul Schengen”, afirmă fosta elevă a Colegiului Naţional “Unirea.”

Potrivit acesteia, Grupul Civic Pro Schengen a avut întrevederi cu o serie de demnitari din “ţara lalelelor.”

“Am fost la Parlamentul olandez, la ministerul de interne olandez şi cea mai importantă vizită, după părerea mea, a fost efectuată la Ministerul de Afaceri Externe Olandez. Eu am pledat pentru cauza studenţilor români, ştiind că vom fi motorul societăţii de mâine şi că acest pas ar fi foarte important pentru viitorul nostru. Olandezii au fost într-adevăr impresionaţi, pentru că nu se aşteptau ca o mână de oameni care nu au interese sau funcţii politice au decis să vină la Haga să pledeze pentru o cauză nobilă”, completează Eliana.

Referent la Camera Deputaţilor O altă realizare profesională a tinerei a fost poziţia de referent în cadrul Ca­ merei Deputaţilor, ocupată în perioada mai 2011 - ianuarie 2012. “Activitatea de la Camera Deputaţilor m-a făcut să văd mult mai bine cum funcţionează multe lucruri care nu se învaţă nici teoretic, nu se văd nici la televizor, poţi să le înţelegi doar când eşti acolo, în miezul acţiunii. Am înţeles foarte bine care

e protocolul într-un astfel de orga­nism.

Totul pare atât de simplu din faţa mi­ cului ecran sau privit din afară, însă e un proces complex. De exemplu, votarea unei legi care poate dura ore în şir, fiecare articol trebuind a fi aprobat, discuţiile pro şi contra pe care le iau parlamentarii. Ştiu că românul de rând nu are o opinie foarte bună despre munca aleşilor noştri, poate şi eu împărtăşeam puţin din acestă concepţie, însă acum am înţeles că nu e chiar atât de uşor să fii parlamentar”, explică târgumureşeanca.

În Roma, pregătiri pentru Vatican În prezent, Eliana studiază în capitala Italiei, la Univerisita degli studi di Roma “La Sapienza”, unde a ajuns printr-o bursă Erasmus. “Am ajuns în sfârşit să studiez la Roma, un vis a fost împlinit pentru mine. Sunt aici datorită unei burse Erasmus şi pot spune cu sinceritate că e cea mai bună alegere pe care am făcut-o în toată studenţia. Îi sfătuiesc pe toţi studenţii români să aplice pentru programul Erasmus, îţi oferă o deschidere extraordinară, e un adevărat Turn Babel, multicultu­

ralitate, un mozaic etnic şi cultural, cu experienţe noi, oameni noi,care te ajută să devii mult mai cosmopolit, te maturizează. Poate asta e ceea ce contează foarte mult, te trezeşti într-o ţară străină, unde trebuie să studiezi într-o limbă străină şi unde la început nu cunoşti pe nimeni. E o aventură totală. În aceste câteva luni am învăţat atât de multe lucruri, cât poate nu am învăţat în doi sau trei ani acasă”, afirmă Eliana. “Acum, după terminarea sesiunii de aici, o să fac un internship la Ambasada României pe lângă Sfântul Scaun”, adaugă tânăra.

Interesată de diplomaţie Referindu-se la domeniul ştiinţelor politice, târgumureşeanca este de părere că acesta înseamnă mult mai mult decât percepţia avută de majoritatea oamenilor simpli, care simt o repulsie vis a vis de activitatea politică. “Încurajez tinerii care doresc să studieze ştiinţe politice şi mi-aş dori ca românii de rând să îşi schimbe această conceptie închistată cum că studiind ştiinţe politice devii automat politician, care în societatea românească are o ima­

gine foarte proastă. Ştiinţele politice înseamnă mult mai mult de atât, iar cei care vin cu acest tip de păreri sunt prost informaţi, deoarece după terminarea unei facultăţi de acest tip ai o paletă întregă şi extrem de diversă. Poate însemna strateg de politici de business pentru o multinaţională de exemplu, consultanţă şi lobby şi multe alte lucruri”, subliniază Eliana. “Eu personal aş vrea să mă îndrept spre diplomaţie, e ceva ce mi-am dorit întotdeauna să fac.

Sunt complet fascinată de întregul protocol şi etichetele diplomatice. E o lume cu un circuit destul de închis aş spune eu, unde se accede foarte greu, iar pentru a performa cu adevărat e nevoie de ani de zile”, precizează studenta.

Mulţumiri părinţilor Rugată să vorbească despre persoanele care i-au oferit susţinere, Eliana nu ezită să amintească de familie, în special părinţi, adevărate modele în viaţă. “Nu ştiu ce aş mai putea adăuga, probabil doar că le sunt foarte recunoscătoare părinţilor mei, care au fost adevărate modele pentru mine, mai ales tatăl meu”, încheie tânăra.

58

Dan Roth Făgărăşeanu, inginerul de la Rolls-Royce Deutschland Născut în oraşul mureşean Sărmaşu în urmă cu 40 de ani, dr. Dan Roth-Făgărăşeanu a uimit Germania cu o invenţie revoluţionară pentru industria aeronautică, inovaţie urmată de alte 15 brevetări în domeniul materialelor şi proceselor tehnice. În prezent, inginerul locuieşte în Stahnsdorf, o localitate din landul Brandenburg şi îşi desfăşoară activitatea în cadrul uzinelor Rolls-Royce Deutschland Ltd &Co KG, unde este responsabil pe cercetarea şi dezvoltarea tehnologiei pe domeniul materialelor şi proceselor de producţie pe Germania. În anul 2007, mureşeanul a obţinut titlul de doctor în urma promovării cu tema “Dezvoltarea şi caracterisarea materialului TiAl (titaniu-aluminiu - n.r.) pentru palete în domeniul compresoarelor de presiune mare şi turbine de presiune mică”. În prezent, Dan cooperează cu peste 50 de universităţi, institute şi firme din Germania şi Europa, având în portofoliu colaborări cu National Aeronautics and Space Administration (NASA), agenţie responsabilă cu programul spaţial public al Statelor Unite ale Americii.

Şcolit în România şi Germania Dan a urmat, între 1982 şi 1986, cursurile Şcolii Generale nr. 4 din Bistriţa, iar apoi s-a înscris la liceul de matematică-fizică din acelaşi oraş. Până în 1990, când profitând de schimbarea de regim din România, familia Roth-Făgărăşeanu a decis că se impune să-şi încerce norocul în Germania. Aici Dan a continuat studiile liceale la Liceul Tehnic din Offenbach (1990-1992). A urmat, între 1992 şi 1994, un studiu de fizică la Universitatea Tehnică Darmstad, iar apoi un studiu în Ştiinţa materialelor la aceeaşi universitate, în perioada 1994-1996, în urma căruia a obţinut diploma de inginer. “Am fost tot timpul atras de tehnică în special de lucrurile practice, reale. Cred că nu mi-am pus niciodată întrebarea dacă aş vrea să lucrez altceva decât în domeniul tehnicii. De ce în industrie? Pe lângă tehnica pură, dezvoltarea tehnologică are multe aspecte legate de necesitatea unei tehnologii, riscurile aplicării şi chiar beneficiul unei noi tehnologii.

59

Pentru a înţelege tehnologia modernă este foarte important de a înţelege amândouă părţi ale afacerii: pe o parte “ce este posibil în tehnologie”, pe cealaltă parte unde sunt problemele cu produsele actuale şi care sunt modalităţile de a introduce o tehnologie ţinând cont de toate aspectele unei organizaţii complexe, deci, în două cuvinte: “ingineria modernă”, explică mureşeanul.

Invenţie revoluţionară pentru industria aeronautică Mureşeanul şi-a amintit şi tema lucrării de doctorat şi anume realizarea unui material foarte rezistent la căldură, revoluţionar pentru industria aeronautică. “Este un material de o densitate comparabilă cu aliajele de titan, dar în comparaţie cu acestea este foarte rezistent la temperatură, limita de aplicaţie fiind la 800°C, comparativ cu titanul care are limita de aplicaţie la 450 - 500°C. La aplicarea

acestui material ca înlocuitor pentru aliajele de nichel folosite la aceste temperaturi rezultă o reducere la jumătate a greutăţii pe componentă cea ce în domeniul aviaţiei este foarte favo­ rabil”, afirmă Dan Roth Făgărăşeanu.

Proiecte de motoare noi Rolls-Royce Inginerul a obţinut primul job în aprilie 1997, la BMW Rolls-Royce, Oberursel, în funcţia de specialist pe domeniul materialelor, iar din februarie 1999 a trecut la Rolls-Royce Deutschland, Dahlewitz, pe postul de specialist pe domeniul materialelor, având în fişa postului atribuţii cum ar fi cercetarea şi dezvoltarea materialelor, acordare de suport în domeniul materialelor pentru proiecte de motoare noi Rolls-Royce şi participare la diverse programe de cercetare pe domeniul materialelor. “În general activităţile profesionale cuprind o gamă largă de tehnologie invenţiile din industrie constă mai mult în

a înţelege ce se dezvoltă la nivelul universitar şi care sunt potenţialele pentru produsele în aeronautică. În ziua de azi materialele moderne de construcţie (în aeronautică) sunt supuse unui spectru de forţe şi interacţiuni foarte complexe care necesită în multe cazuri soluţii speciale constând nu numai dintr-un singur material ci chiar combinaţii de materiale: aşa numitele sisteme hibride sau pe engleză „composites“.

Un exemplu: grafit înfiltrat cu aluminiu: fiecare din componente nu poate rezista la temperatură mai mare de 400°C (pentru grafit) respectiv 660°C (pentru aluminiu) dar combinaţia dintre ele este stabilă până la 1400°C”, mărturiseşte Dan Roth Făgărăşeanu despre activitatea sa.

Substraturi de 0,02 milimetri grosime O altă temă profundă de care mureşeanul se ocupă sunt substraturile pentru motoare de avion. “În general materialele de construcţie sunt optimizate pentru a avea o rezistenţă mare la anumite solicitări, de exemplu forţa de solicitare sau excitaţie de frecvenţă mică sau mare, dar în timpul folosirii sunt supuse la un spectru complex de solicitare. În special suprafaţa materia­ lelor se tratează pentru a îmbunătăţi unele proprietăţi”, a explicat Dan. “Astfel, pentru motoare de avion care

zboară în regiuni de mediu nisipos, cum ar fi ţările arabe, palele trebuie apărate împotriva eroziunii de nisip. Ca să nu se afecteze performanţa palei, aceste substraturi sau sisteme de substraturi sunt de maxim 20 micrometri (0,02 milimetri - n.r.) în grosime şi sunt alcătuite din 20 de substraturi separate, intercalate”, adaugă Dan Roth Făgărăşeanu.

Colaborări cu NASA Un alt exemplu de substraturi în realizarea cărora inginerul îşi aduce aportul sunt aşa zisele “thermal barrier coatings”, aducă substraturi din ceramică, care se aplică pe componentele metalice solicitate la temperaturi mari pentru reducerea temperaturii la suprafaţa metalică cu până la 200°C. “Temperatura gazelor în turbinele motoarelor este de obicei mult mai mare, 1600 - 1700°C, decât capacitatea materialelor folosite, limitate la 900 1100°C depinzând de aliajul folosit. Reducerea temperaturii la nivelul meta­ lelor se face prin sisteme de răcire şi prin aceste substraturi ceramice, care izolează componenţa de gazele de temperatură mare”, explică Dan, care spune că având în vedere specificul muncii sale, colaborările sunt diverse, inclusiv cu NASA. “Avem colaborări cu NASA, în special prin colegii din SUA”, precizează mureşeanul.

Cercetarea românească, în regres Referindu-se la nivelul industriei şi al cercetării din România, inginerul a apreciat că inovaţiile româneşti sunt din ce în ce mai rare, iar universităţile autohtone nu mai reprezintă o pepinieră de valoare pentru viitoarele generaţii de cercetători. “Am impresia că în prezent se face foarte puţină cercetare în România. Speranţa este prea mult lăsată pe companiile străine care vin în ţară pentru forţa de muncă ieftină şi pentru piaţa de desfăşurare. Totodată, am senzaţia că inovaţiile româneşti au dispărut complet, iar universităţile şi institutele de cercetare nu mai sunt un focar de tehnologie din care industria nouă se poate dezvolta şi hrăni. Poate că nu am dreptate, iar părerea mea provine din faptul că nu prea am mult contact cu industria română”, arată Dan Roth Făgărăşeanu.

Dor de România În ceea ce priveşte locurile natale, inginerul mureşean a mărturisit că şi-ar dori să revină mai des în România. “Mi-ar plăcea să am timp liber mai mult, în special să petrec mai mult timp în locurile natale. În acest moment reuşesc doar în medie la doi ani să ajung în România. Ultima dată am fost în mai când am participat la întâlnirea de 20 ani de la absolvirea liceului”, explică Dan Roth Făgărăşeanu.

60

“Australienii” Sandra şi Peter Laszlo sprijină elevii artişti Târgumureşenii Sandra şi Peter Laszlo, ambii pasionaţi de arta fotografică, au decis să ofere ajutor material celor mai valoroşi elevi ai Liceului de Artă din Târgu-Mureş. Stabilit în Australia în urmă cu aproape opt ani, cuplul de artişti a organizat o expoziţie cu vânzare în “oraşul trandafirilor”, urmând ca fondurile rezultate din vânzarea creaţiilor să fie utilizate pentru premierea elevilor.

Soţul Sandrei, Executive Manager la CBA “Soţul meu, Laszlo Peter, lu­ crează la Commonwealth Bank of Australia (CBA) unde este Exe­ cutive Manager şi şef în domeniul tehnologiei pentru departamentul de Acţiuni instituţionale, Cercetare şi Datorie Pieţe de Capital. CBA este una din cele mai mari corporaţii australiene, cu peste 40.000 de angajaţi, şi departamentul condus de Laszlo este specializat în aplicarea şi dezvoltarea tehnologiilor de trading şi aplicaţii de brokerage pentru Asia de sud-est şi Australia. Îi place mult ceea ce face deoarece poziţia pe care o are acum îi oferă posibilitatea să definească noi strategii IT, bazate pe tehnologiile emergente care să susţină strategiile dinamice de business. Expresia consacrată este de “aliniere” a tehologiei IT cu afacerile pe care această tehnologie le susţine. Laszlo este absolvent al Universităţii “Petru Maior” din Târgu-Mureş şi a păstrat şi păstrează contacte cu universitatea chiar şi acum. De curând a agreat să ţină câteva prelegeri studenţilor la masterat în tehnologia informaţiei.”

61

Îndrăgostită de călătorii din anii liceului

Încă din anii liceului Sandra Peter şi-a dat seama că s-a îndrăgostit de călătorii, de diverse locuri de pe glob.

Astfel, în anul 2002 târgumureşeanca s-a stabilit în Olanda, ţară aleasă pentru oportunităţile de studii din domeniul economic. “Am plecat din TârguMureş de mai multe ori, pentru liceu în SUA, pentru cercetare/lucrare de diplomă în 2000 în Olanda, apoi final în Olanda în 2002 unde am început Masters, apoi PhD. Cred că mi-am dorit întotdeauna să studiez şi să trăiesc în străinătate. Părinţii mei mi-au dat nu doar o apreciere pentru călătorii,

dar o adevarată dragoste pentru ele, pe care cred că nu am pierdut-o niciodată. Expresia folosită şi pe care mi-o aduc aminte este “constant exposure builds personality”. Este vorba de expunerea la alte culturi, la alte unghiuri de a vedea viaţa, la alţi oameni.

A trăi în alte ţări/locuri/culturi este, întrun fel, “the ultimate travel”, una dintre cele mai provocatoare călătorii pe care ţi le oferă viaţa. Un proverb foarte simplu spune că “The journey is the reward.” Răsplata unei călătorii este trăirea călătoriei şi nu destinaţia. Cred că acest lucru este adevărat pentru orice în viaţă: adevărata recompensă este călătoria, munca însăşi. Revenind

la motivul plecării, am plecat şi pentru oportunităţile de studii din domeniul economic, într-o perioadă când, în România, aceasta făcea mari eforturi pentru a se redefini după distorsiunile produse de totalitarism”, îşi aminteşte Sandra Peter.

Atraşi de mirajul Australiei în 2004

Târgumureşeanca a trăit în “Ţara lalelelor” doi ani, decizând împreună cu soţul ei să traverseze oceanul, cu destinaţia Australia, destinaţie exotică şi extrem de atractivă. “Am plecat din Olanda spre Australia în 2004. Ştiam încă de când am ajuns în Olanda, unde am locuit câţiva ani, că nu va fi ultima noastră “călătorie” şi nici destinaţia finală. Privită din Olanda, Australia părea o destinaţie nu doar exotică ci şi accesibilă şi foarte atractivă. La foarte scurt timp după ce am ajuns în Sydney am realizat că near plăcea ca - cel puţin pentru următorii ani - oraşul acesta să fie casa noastră.

Bill Bryson, un foarte de succes scriitor

american, autor al mai multor cărţi de călătorii, spunea despre Sydney ca aici oamenii ajung să trăiască într-o societate corectă şi care oferă condiţii de siguranţă, într-un climat care te face pu­ ternic şi frumos şi, când am ajuns aici, am constatat că avea dreptate”, spune Sandra Peter.

Şi-au păstrat identitatea şi valorile

Potrivit acesteia, Australia este o ţară care te primeşte cu braţele deschise, un spaţiu în care te poţi integra lesne fără să fii nevoit să renunţi la tradiţii şi origini.

“Spre deosebire de multe ţări de imigraţie, care se mândresc cu o istorie de mii de ani şi îţi impun un anumit mod de integrare, Australia, o ţară tânără, nu îţi cere să îţi abandonezi identitatea, cultura şi originile dacă doreşti să rămâi şi să te integrezi. Pentru noi asta a însemnat foarte mult: am putut rămâne cine eram, ne-am putut păstra identitatea şi valorile şi în acelaşi timp eram expuşi la o diversitate de alte culturi, la a trăi şi a

munci alături de oameni al căror sistem de educaţie şi sistem de valori provin din alte civilizaţii, cum ar fi cea britanică, japoneză, chineză sau indiană”, explică artistul fotograf.

Profesor/cercetător la University of Technology Sydney

În prezent, târgumureşeanca lucreză la Şcoala de Afaceri şi la Facultatea de Arte şi Ştiinţe Sociale, din cadrul University of Technology Sydney, unde desfăşoară o activitate intensă în domenii cum ar fi administrarea afacerilor şi chiar turism în spaţiu. “Predau cursuri despre managementul internaţional, probleme contemporane în managementul consultării, cursuri de master în administrarea afacerilor, fac cercetare în proiecte privind evaluări ale cere­ rii pentru tehnologii extreme, turism în spaţiu, evaluarea proprietăţilor sociale ale produselor, proiecte internaţionale de Benchmarking şi proiecte care investighează oportunităţile de angajare pentru numeroşii studenţi din alte ţări, 62

care studiază în Australia. O parte din cercetare mi-am desfăşurat-o la University of New South Wales”, precizează Sandra Peter.

Răsplătită cu distincţii de top

Valoarea târgumureşencei nu a trecut neobservată, conducerea universităţii răsplătind-o cu diverse distinţii pentru modul profesionist în care şi-a desfăşurat activitatea. “Am fost foarte bucuroasă că strădaniile mele au fost remarcate în mai mulţi ani prin distincţii ca Top Graduate School of Business Teacher şi Top Ranking Postgraduate Subject. “Inconvenientul”, dacă pot să-i spun aşa, a fost că după fiecare distincţie, numărul de studenţi participanţi la curs a crescut până la dublu. La fel şi efortul necesar de a păstra şi creşte calitatea în condiţiile în care coordonezi, îndrumi şi corectezi lucrările unui număr dublu de studenţi, veniţi din ţări diferite, inclusiv din ţări europene, recunoscute pentru valoarea sistemului lor de învăţământ. Există un mare număr de studenţi străini deoarece, ca şi Anglia sau Statele Unite, în Australia, învăţământul superior de calitate este un serviciu excelent pentru export. În Australia anual avem aproximativ 200.000 de studenţi străini din peste 80 de ţări care constituie a doua sursă de venit la nivel naţional după industria minieră”, mărturiseşte Sandra Peter.

Călătorii în peste 30 de ţări “Pentru mine şi soţul meu fotografia este mai mult decât un hobby, este şansa de a captura “impresiile” pe care le lasă lumea înconjurătoare asupra noastră. Cred că aceste impresii sunt întotdeuna unice - un unghi, o lumină, o întregă poveste... Întotdeauna ne-am dorit să ne putem bucura de toate acestea împreună şi cu alţii. Călătorim cu orice ocazie: vacanţe, week-end -uri prelungite, chiar şi în după-amiezele libere. Am fost în peste 30 de ţări şi fiecare ne reînnoieşte pasiunea pentru fotografie. Cred că, într-un fel, simplul fapt că şi eu şi Laszlo lucrăm în domenii care nu au o legătura directă cu fotografia, ne permite să ne aplecăm asupra ei cu o pasiune autentică, care se hrăneşte numai din dragostea pentru fotografie şi nu din necesitatea de a o face.”

63

Cercetări finanţate de Guvernul Australiei

În ceea ce priveşte activitatea de cercetare, târgumureşeanca a mărturisit că este sprijinită cu fonduri de Guvernul Australiei pentru a dezvolta un proiect propriu de investigare a unor modele noi educaţionale bazate pe resurse deschise/liber accesibile. “Cu privire la cercetare, sunt bucuroasă că în ultimii ani am obţinut finanţare de la Guvernul Australiei pentru a lucra pe un proiect propriu. În acest proiect investighez noi modele educaţionale bazate pe resurse deschise/liber accesibile. Aceste resurse sunt cursuri complete oferite cu titlu gratuit de mari universităţi, pentru oricine din lume care doreşte să le folosească, vezi de exemplu http://ocw.mit.edu. Având în vedere efortul financiar uriaş pentru a aduce şi dezvolta competenţe în universităţi, sunt sigură ca potenţialul resurselor gratuite de a oferi o educaţie universitară pe gratis, oricui, poate fi exploatat cu beneficii imense de România. Mai mult decât atât, aceste resurse sunt folosite de cei ce studiază independent pentru a-şi însuşi subiecte universitare la care altfel nu ar avea acces”, afirmă Sandra Peter.

Învăţământ îndreptat către studenţi

Referindu-se la învăţământul superior în Australia, cercetătorul apreciază faptul că se încearcă mereu ca studenţii să fie pe primul loc, astfel încât aceştia să îşi dezvolte şi alte capacităţi decât cele profesionale. “Ceea ce mi se pare că Australia face foarte bine este faptul că încearcă să pună studentul pe primul loc. Se pune mult preţ pe “ce părere ai tu/ce crezi tu”, o părere personală, dar formată şi informată de tot ceea ce poate universitatea să îi ofere. Învăţământul încearcă - asta nu înseamnă că şi reuşeşte întotdeauna - să îi dea studentului oportunitatea să întrebe, să încerce, să îşi dezvolte capacităţile critice, etice şi creative, nu doar cele profesionale. Încearcă să îl pregătească pentru un viitor care este greu de prevăzut”, spune Sandra Peter.

Fotografii la rang de artă: australianimpressions.com

Pasionaţi de arta fotografică, cei doi soţi şi-au creat un site specific, australianimpressions.com, prin intermediul căruia împărtăşesc vizitatorilor impresii din călătoriile de pe glob. “Site-ul cred că a fost o evoluţie naturală a pasiunii pe care am avut-o amândoi pentru fotografie şi s-a dezvoltat din dorinţa

de a împărtăşi şi altora ce am văzut şi am trăit în Australia, din dorinţa de a sărbători diversitatea şi cred că sentimentul pe care îl caut aici este unul de “teamă”, aceste terenuri ne-au inspirat şi spre deosebire de alte locuri natura a fost mereu foarte grandioasă, mult mai impresionantă decât structurile realizate de om”, precizează Sandra Peter.

Sprijin pentru elevii merituoşi

Cei doi soţi nu au uitat de unde au plecat şi au decis să sprijine mai mulţi elevi ai Liceului de Artă din Târgu-Mureş.

Astfel, în 2011, pe parcursul a aproape două luni, în “oraşul trandafirilor” a fost deschisă o expoziţie cu vânzare, fondurile obţinute urmând să fie folosite pentru premierea celor mai merituoşi elevi. “Expoziţia din Târgu-Mureş este o oportunitate specială pentru noi să împărtăşim cu cei de acasă noua noastră casă. Ne aduce bucurie în suflet să păstrăm legătura cu locul de unde am plecat. Banii proveniţi din vânzarea lucrărilor vor constitui un fond pentru premierea elevilor talentaţi de la Liceul de Artă. Expoziţia din România este dedicată zilei Australiei şi majoritatea fotografiilor repezintă “landmarkuri” şi motive australiene. Expoziţiile care ne-au fost foarte dragi le-am publicat în două albume de fotografii: Japonia şi Australian Impressions. Albumele pot fi vizionate pe site-ul nostru. Ne gândim şi la o expozitie în Sydney, cu fotografii ale locurilor din Transilvania”, explică Sandra Peter.

Robert Staicu, şeful majordomilor de la Burj Al Arab Târgumureşeanul Robert Staicu este Services Supervisor - Executive Butler la cel mai mare hotel din lume. Tânărul în vârstă de 24 de ani este specializat în Business şi Turism, având deja mai mult de un an vechime la hotelul Burj Al Arab din Emiratele Arabe Unite.

Facultate de Business, master în Turism A absolvit Colegiul Naţional „Alexandru Papiu Ilarian” din Târgu-Mureş în anul 2006, profilul filologie-bilingv engleză, îndreptându-şi apoi paşii către Cluj Napoca, unde s-a înscris la Facultatea de Business. “În perioada premergătoare bacalaureatului eram decis să mă înscriu la ASE în Bucureşti. În ultimul moment m-am răzgândit şi am hotărât să mă mut în Cluj-Napoca. A fost o decizie luată poate din comoditate şi după modelul „mă duc unde merge toată lumea”. Ajuns la Cluj m-am înscris la Facultatea de Business, fiind singura unde puteam să mă înscriu în anul trei la un profil cu specializare pe management hotelier. Am continuat în timpul facultăţii să urmez cursuri de specia­lizare pe hotelărie”, îşi aminteşte Ro­bert Staicu. În timpul facultăţii, tânărul a terminat şi studiile premergătoare obţinerii brevetului în turism, diplomă obţinută în 2011 odată cu terminarea şi masterului în acelaşi domeniu, despre care spune că reprezintă o provocare în fiecare zi. „M-a atras idea de a lucra într-un domeniu în care fiecare zi înseamnă o nouă provocare. Prefer să fiu înconjurat de oameni şi să lucrez cu oameni, decât să fiu îngropat în hârtii la un birou. Nu îmi place să merg la serviciu cu gândul că şi astăzi voi face exact ce am făcut ieri. Personal consider că rutina este o boală foarte gravă de care nu ai scăpare odată ce ai contractat-o. E doar o chestiune de timp până o să începi să lucrezi ca un robot 64

şi să aştepţi ora patru ca să poţi pleca acasă. Odată ce lucrezi într-un hotel cu încă câteva sute de persoane şi în care mai ai câteva sute de oaspeţi în fiecare zi cu siguranţă nu te vei confrunta cu aceleaşi probleme în fiecare zi şi chiar dacă problemele se repetă rezolvarea lor va fi cu siguranţă diferită”, mărturiseşte târgumureşeanul.

Selecţionat de şefii de la Burj Al Arab În octombrie 2010 Robert Staicu s-a întors în România după ce a lucrat patru luni în SUA, în domeniul hotelier. Astfel, a început căutarea unui job, fără să anticipeze că urma să fie selecţionat pentru a-şi desfăşura activitatea la cel mai renumit hotel din lume. „După un scurt concediu m-am hotărât să îmi caut un loc de muncă în ţară. După câteva luni şi câteva zeci de CV-uri trimise încă nu găsisem niciun post. Într-o zi am primit un anunţ în care era prezentat hotelul Burj Al Arab şi faptul că departamentul de resurse umane urmează să recruteze personal din România. Prima mea reacţie a fost una negativă şi sincer nu am vrut să aplic. Eram un pic sceptic şi considerând cum se fac lucrurile la noi în ţară credeam că este doar o mare farsă. Totuşi, la insitenţele familiei am aplicat, iar după ceva timp când deja nici nu mă mai gândeam că urmează să plec în Dubai, am primit pe e-mail invitaţia de a mă deplasa la Bucureşti unde se susţineau interviurile. Au urmat două zile de interviuri cu managerul hotelului şi managerul departamentului de resurse umane. După terminarea interviurilor mi-am reluat cursul normal nebănuind că în curând urma să mă mut în Dubai. Într-o dimineaţă am primit un e-mail în care mi se comunica că am la dispoziţie 72 de ore să semnez contractul. Aşa am ajuns să lucrez pentru cel mai renumit hotel din lume”, explică fostul papiist.

Recepţie la fiecare etaj Astfel, târgumureşeanul şi-a făcut bagajele cu destinaţia Burj al Arab din Dubai, unde a fost angajat pe postul de Executive Butler – Services Supervisor.

“Burj Al Arab este un hotel atipic, prin urmare si posturile sunt un pic diferite decât în alte hoteluri. În Burj Al Arab nu veţi găsi o recepţie la intrare, cum găsim la un hotel oriunde în lume, ci mai multe recepţii. Fiecare etaj are o recepţie unde îşi desfăşoară activitatea executive butlerul. Principală grijă este să ne asigurăm că activitatea de zi cu zi de pe etaj decurge fără nicio problemă.

65

Pe lângă actvitatea normală de cazare şi facturare specifică oricărei recepţii, avem şi datoria de a supraveghea şi sincroniza echipele de curăţenie şi cele de mentenanţă astfel încât oaspeţii ho-

telului să nici nu sesizeze prezenţa lor.

Trebuie să ne asigurăm de securitatea şi intimitatea oaspeţilor, fiind în legătură permanentă cu departamentul de securitate pentru a ne asigura că pe etaj

Canicula, anihilată cu aer condiţionat

„În Dubai este mai cald decât în România, iar în timpul verii temperatura nu scade sub 45 de grade, dar toate clădirile şi mijloacele de transport sunt dotate cu aer condiţionat. Mai mult timp îţi ia să te obişnuieşti cu nisipul şi umiditatea care este foarte ridicată aici. Cred că cel mai mult îmi lipseşte o ploaie de vară, fiindcă în Dubai plouă de două, trei ori pe an câte cinci minute.”

Legile din Dubai, extrem de severe

„Noi românii nu suntem obişnuiţi cu restricţii, iar aici în Dubai nu poţi spune că faci chiar cea ce vrei tu. Sunt câteva restricţii sau mai bine spus câteva legi care nu trebuie încălcate dacă nu vrei să dai de necaz. Majoritatea restricţiilor se datorează religii musulmane şi se răzvrătesc asupra vieţii tale private, dar fiind într-o ţară musulmană

nu va intra nimeni în afară de oaspeţi, ţinând cont că în hotel în timpul zilei sunt destul de mulţi vizitatori care vor să vadă cum arată un apartament.

Rolul nostru este de a oferi oaspeţilor hotelului sprijin în orice problemă la orice oră şi mai mult decât atât discreţie maximă asupra prezenţei lor”, afirmă târgumureşeanul care descrie la superlativ locul unde munceşte. „Îmi este greu să descriu hotelul în câteva cuvinte, dar pot să vă spun că tot ce găsim înăuntru este dus la superlativ şi la extrem în acelaşi timp. Începând de la tablourile cu rame de aur până la candelabrele cu cristale Swarovski şi sistemele de divertisment de ultimă generaţie din apartamente. După 12 ani hotelul încă îşi surprinde vizitatorii cu opulenţa specifică lumii arabe”, adaugă Robert Staicu.

Întâlniri cu VIP-uri de renume mondial Potrivit acestuia, nicio zi petrecută la Burj Al Arab nu este o zi obişnuită de muncă, cu toate că programul zilnic trebuie respectat cu stricteţe. “Datorită profilului clienţilor şi a aşteptărilor pe care le au de la noi cu siguranţă nicio zi nu va fi ca cea precedentă. Totuşi, există o rutină care trebuie urmată.

Ziua începe cu o şedintă de aproximativ 30 de minute în care ne sunt comunicate cifrele zilei: gradul de ocupare, numărul de sosiri şi plecări, venitul mediu pe cameră înregistrat şi aşa mai departe. După acea sunt trecute în revistă evenimentele importante din ziua precedentă, analizăm incidentele petrecute şi încercăm să venim cu soluţii pentru rezolvarea lor şi cum să prevenim pe viitor repetarea acestora. Urmează o şedinţă restrânsă pe etajul unde suntem repartizaţi, care nu constă în altceva decât preluarea turei de la coleg. Scopul principal este acela de a verifica toate

este normal să respectăm modul de viaţă al localnicilor.

Există o discriminare evidentă între localnici şi cei veniţi să muncească aici, dar dacă eşti dispus să treci peste ele te vei descurca fără probleme. Filme, ştirile şi informaţiile pe internet sunt restricţionate sau cenzurate pentru a nu reda informaţii care să fie în contradictoriu cu religia locală.

Cluburile şi barurile se închid mai devreme decât la noi în ţară, cea ce poate nu este chiar atât de rău, iar în cazul în care ieşi în oraş şi vrei să sărbătoreşti un eveniment trebuie să fi foarte atent în cea ce priveşte consumul de alcool. Acesta este restricţionat şi trebuie să ai un permis special pentru a bea băuturi alcoolice. În general minorităţile sunt respectate în Dubai, cu mici excepţii. Dubaiul este cel mai permisiv Emirat, iar dacă urmezi câteva reguli de bază cu siguranţă nu vei avea nici o problemă. În caz contrar vei face faţă consecinţelor, iar legile din Dubai sunt foarte aspre.”

sosirile şi plecările. Sunt verificate toate datele introduse în softurile de gestiune hotelieră pentru a ne asigura că respectă informaţiile furnizate de client.

Unele aspecte din păcate nu le pot împărtăşi datorită caracterului acestora. Hotelul doreşte să ţină cât se poate de secret modul în care îşi desfăşoară activitatea angajaţii datorită programelor, metodologiei implementate şi a sumelor uriaşe investite în acest scop”, povesteşte târgumureşeanul.

Lucrând la Burj Al Arab, Robert Staicu mărturiseşte că a avut şansa de a cunoaşte personalităţi pe care le-a văzut până acum la televizor sau în paginile ziarelor. „Fie că este vorba de preşedinţi, oameni de afaceri sau cântăreţi cu siguranţă vor veni toţi cel puţin odată să se cazeze la cel mai luxos hotel din lume. Însă ca orice companie care îşi respectă clienţii şi colaboratorii, Burj Al Arab are o politică foarte strictă în cea ce priveşte identitatea oaspeţilor săi. Pot doar să vă spun că fiecare oaspete care vine la Burj Al Arab este tratat ca o personalitate şi beneficiază de aceleaşi servicii.

Bineînţeles că în unele cazuri statutul persoanei impune un alt protocol, astfel serviciile sunt adaptate în aşa fel încât să răspundă cerinţelor acelui oaspete. Fiecare oaspete care soseşte la hotel are un profil creat în care apar preferinţele şi cerinţele acestuia. În cazul unei personalităţi acel profil se transformă într-un mic manual ce trebuie urmat cu stricteţe, căci respec­ tarea acestuia va determina dacă oaspetele va reveni în cadrul hotelului. De asemenea, pot să vă spun că avem clienţi români la hotel şi nu sunt chiar puţini”, spune tânărul.

Românii, apreciaţi în Dubai Întrebat cum sunt văzuţi românii în Dubai, târgumureşeanul afirmă că localnicii apreciază seriozitatea şi pute­ rea de muncă a românilor, astfel încât

compania care deţine hotelul Burj Al Arab intenţionează să angajeze şi alţi compatrioţi de-ai noştri. „Trebuie să recunosc că suntem văzuţi în Dubai mult mai bine decât în alte colţuri ale lumii.

Aici imaginea noastră nu a fost pătată, iar percepţia localnicilor despre noi nu a fost influenţată de evenimente nefericite cum se întâmplă în alte ţări. În Dubai lucrează mai mulţi români decât mă aşteptam şi pot spune că nu există zi în care să mergi într-un magazin sau hotel şi să nu te întâlneşti măcar cu un român. Suntem văzuţi ca oameni serioşi, muncitori şi ca drept dovadă compania Jumeirah, cea care deţine hotelul Burj Al Arab, doreşte să recruteze personal din România şi pentru celelalte proprietăţi hoteliere din Dubai”, afirmă Robert Staicu.

Vrea să revină acasă În ceea ce priveşte o eventuală revenire în ţară, târgumureşeanul e convins că mai devreme sau mai târziu va reveni pe meleagurile natale. „Nu se pune problema dacă sunt dispus să mă întorc în ţară, căci mă voi întoarce cu siguranţă. Am venit în Dubai pentru a învăţa de la cei mai buni cum se face cu adevărat hotelărie, iar odată ce acest proces se va încheia voi reveni. Ca orice persoană îmi doresc să ajung în vârful piramidei ie­ rarhice în cea ce priveşte cariera mea profesională. Bineînţeles acest lucru nu se poate întâmpla peste noapte aşa că sunt ferm convins că la întoarcerea acasă nu voi beneficia nicăieri de aceleaşi beneficii salariale ca aici, dar voi căuta un loc de muncă cu mai multe responsabilităţi care în final să mă conducă în atingerea ţelului meu.

Nu există un angajator sau angajat perfect, dar mă voi orienta către cineva care se apropie de perfecţiune şi care împreună cu angajatul tinde să atingă acea perfecţiune”, a conchis Robert Staicu.

66

Emanuel Stoica, lobby pentru cercetarea din România A absolvit, ca şef de promoţie, Colegiul Naţional „Alexandru Papiu Ilarian” din Târgu-Mureş, a fost apoi student la Massachusetts Institute of Technology (MIT) din Boston, SUA, unde şi-a realizat şi doctoratul, iar în prezent este post doctorand la Universitatea din Geneva, fiind considerat unul din cele mai valoroase produse din ultimii 20 de ani ale învăţământului din judeţul Mureş. A participat cu succes la olimpiade naţionale şi internaţionale de matematică, având în palmares un loc secund la olimpiada internaţională de matematică din 2000, precum şi medalia de aur la Putnam, un prestigios concurs din America.

De asemenea, târgumureşeanul în vârstă de 29 de ani de ani se află printre semnatarii unui memoriu adresat preşedintelui României Traian Băsescu şi premierului Emil Boc, prin care se solicită salvarea activităţii de cercetare din ţara noastră, care se confruntă cu subfinanţare acută din partea statului.

Primul la Papiu în 2000 Deşi pe perioada liceului era interesat şi de alte lucruri, Emanuel Stoica îşi aminteşte că pe vremea când era elev la Papiu, numele său era mai mereu asociat cu matematica. „Am terminat la Papiu în 2000 ca şef de promoţie, într-o clasă ce se chema de informatică. Deşi eram interesat şi de alte lucruri, probabil primul lucru cu care am fost asociat a fost olimpiada de matematică. Am fost în fiecare an la naţională din partea judeţului, unde am ieşit primul sau printre primii în fie­ care an şi de două ori la internaţională din partea României, obţinând o me­ dalie de argint în 2000”, mărturiseşte Emanuel Stoica.

Transfer la MIT După liceu, târgumureşeanul a plecat în capitală, unde a făcut doi ani la Facultatea de calculatoare din Politehnică, după care s-a transferat la MIT. “Cel mai important factor a fost că auzisem de la colegii din anii mai mari din lotul olimpic despre posibilitatea de a merge la universităţi de prestigiu din SUA. Iar MIT era cunoscut pentru interesul său pentru olimpici internaţionali la ştiinte: matematică, fizică, chimie, informatică, biologie.

67

Aşa am ajuns acolo”, explică Emanuel. În scurt timp, tânărul s-a remarcat şi pe tărâm american, câştigând cu echipa MIT o competiţie de prestigiu din Ame­ rica, devansâns tradiţionalii rivali de la Harvard şi Princeton. “Cu echipa de trei persoane a MIT am obţinut primul loc în America la concursul nord american de matematică Putnam, înaintea echipelor de la Harvard şi Princeton, cu care e de obicei rivalitatea”, îşi aminteşte Emanuel Stoica.

Învăţământul din SUA, de elită Întrebat care sunt diferenţele dintre învăţământul din România şi cel din SUA, papiistul e ferm: studenţii din universităţile de elită americane nu sunt preocupaţi să copieze la examene, acestea nefiind centrate pe memorare, ci pe prelucrarea informaţiei. “Învăţământul din universităţile americane fruntaşe e de obicei foarte bine organizat. Cu cât au mai mulţi studenţi, cu atât cursurile sunt predate mai bine, corectate just, la examene nu se copiază. Studenţii fac evaluările cursurilor la sfârşit de semestru. De obicei se munceşte mult în timpul semestrului, examenele finale au rol mai mic decât în România, examinările nu sunt centrate pe memorare, ci pe

prelucrarea informaţiei. Sunt multe de spus…”, afirmă Emanuel Stoica.

Preocupat de cercetare matematică Târgumureşeanul şi-a luat licenţa la MIT, unde şi-a finalizat şi doctoratul în 2010, hotărându-se să îşi continue studiile în Elveţia, unde în prezent este post doctorand la Universitatea din Geneva plănuind ca după finalizarea studiilor să se dedice cercetării matematice. “Planurile mele sunt în mare parte academice, îmi doresc o carieră în cercetarea matematică sau într-un domeniu mate­ matizat. Deocamdată nu mă gândesc la reîntoarcere în România, pe termen scurt, dar pe termen mai lung, opţiunea rămâne în principiu des­chisă.

Cu siguranţă, aş fi interesat de activităţi, inclusiv proiecte de cercetare, care au

legatură cu România”, spune Emanuel Stoica.

“Părem o societate fatalistă” În ceea ce priveşte imaginea României în ţările prin care a fost, papiistul spune că din străinătate părem să fim o societate fatalistă, bagatelizantă şi apocaliptică. “România se dezvoltă încetişor, mai mult de la sine, decât datorită vreunei bune guvernări. Ar ajuta dacă optimismul din spaţiul pu­ blic, inclusiv din media, în şansele de dezvoltare ale României ar fi mai mare decât este. Din străinătate părem să fim o societate fatalistă, bagatelizantă şi apocaliptică. Credem pe de o parte că toată salvarea ne vine din politică, iar pe de altă parte credem că în politică nu este niciun salvator.

Nu sesizăm contradicţia. Ne simţim co­lectiv neputincioşi, iar ceea ce credem despre noi înşine ne limitează oarecum marja de mişcare. Dacă neam schimba percepţia despre noi, am deveni mai uşor ceea ce dorim. În ciuda acestor lucruri, din fericire România nu mai este cea din adolescenţa mea.

Din păcate, nu prea reuşeşte să vadă asta”, mărturiseşte Emanuel Stoica.

Memoriu pentru salvarea cercetării din România

“Domnului Traian Băsescu, preşedinte al României, Domnului prim-ministru al României, Îngrijoraţi, cercetătorii de origine ro­mână din diaspora doresc să vă semnaleze că reducerea drastică a finanţării cercetării româneşti în­seamnă distrugerea acestei activităţi în România, tocmai în momentul în care devenea tot mai vizibilă pe plan internaţional. Dezvoltarea cercetării din ultima perioadă este rezultatul firesc al unor eforturi comune: ale guvernanţilor pentru finanţarea cer­ cetării şi ale cercetătorilor pentru judicioasa utilizare a fondurilor câştigate prin competiţii de proiecte. Reducerea efortului de finanţare vine şi în contradicţie cu intenţia de­cla­rată a politicii româneşti de a atra­ge repatrierea personalităţilor afir­mate în afara ţării în domeniul cercetării ştiinţifice. În concordanţă cu petiţia iniţiată de Asociaţia Ad Astra (asociaţia comunităţii ştiintifice româneşti), semnată de aproape 4000 de persoane, în special cercetători din România şi străinătate, înaintăm acest memoriu complementar, focalizat pe bugetul activităţii de cercetare.

Solicităm următoarele:

- Alocarea pentru cercetare, de la bugetul de stat, a unui procent care să facă posibilă atingerea ţintei de 1% din PIB, până în 2011 sau 2012, conform politicii guvernamentale; - Finanţarea integrală a proiectelor aflate deja în derulare, chiar şi în situaţia în care obiectivul anterior nu poate fi atins; - Continuarea finanţării granturilor pentru încurajarea reîntoarcerii cer­cetătorilor români din străinatate, cu un buget egal sau mai mare decât cel din 2008 şi 2009; Toate aceste obiective sunt esenţiale pentru revenirea

specialiştilor români în ţară.

Avantajele repatrierii acestor spe­cialişti ar fi:

- Crearea unui personal format cu expertiză competitivă la nivel internaţional; - Sporirea capacităţii de atragere de fonduri europene destinate cercetării; - Crearea de nuclee pentru transfer de “know-how” la ni­ vel ştiinţific şi tehnologic; - Adâncirea conexiunilor dintre cercetarea românească şi cercetarea din centrele internaţionale din care cei repatriaţi provin; - Echilibrarea balanţei între exportul şi importul de inteligenţă românească, în condiţiile actualei libertăţi de mişcare a forţei de muncă şi a celei de a cincea libertăţi, libertatea cunoaşterii; - Creşterea în continuare a vizibilităţii ştiinţei româneşti; - Stimularea creşterii economice prin dezvoltarea activităţii de cercetare din sectorul privat (biotehnologic, farmaceutic, medical).

Reducerea fondurilor pentru cercetare aduce un mare prejudiciu atât cercetării, cât şi societăţii româneşti în an­ samblu, care are de câştigat prin repatrierea oamenilor de valoare afirmaţi peste hotare.

Cercetătorii repatriaţi au deja foarte mult de suferit din cauza reducerii bugetului pentru cercetare, iar dacă bugetul final nu va include fondurile necesare unei activităţi de cercetare eficiente, o parte dintre ei vor fi nevoiţi să revină în străinătate pentru a-şi continua activitatea ştiinţifică şi a-şi menţine standardele la care au ajuns cu eforturi. Această dezamăgire va fi resimţită nu doar de specialişti, ci de întreaga diaspora română, care-şi va pierde încrederea în capacitatea statului român de a-şi menţine promisiunile.”

68

Secretele vaccinului antiinfarct testate de Alexandru Şchiopu Târgumureşeanul Alexandru Şchiopu este actualmente medic rezident pe dublă specialitate, Medicină Internă şi Cardiologie, la Spitalul Universitar din Malmö, Suedia. Totodată, fostul student al Universităţii de Medicină şi Farmacie (UMF) din Târgu-Mureş desfăşoară o amplă activitate de cercetare, făcând parte din echipa care a realizat un vaccin revoluţionar intenţionat să întârzie afecţiuni precum infarctul miocardic sau cerebral.

Suedia, preferată Italiei şi Spaniei După absolvirea liceului în 1995, Alexandru Şchiopu a urmat cursurile Facultăţii de Medicină din cadrul UMF din TârguMureş, pe care le-a finalizat în 2001.

Cu un an înainte de absolvire, a participat la un program organizat de Liga Studenţilor UMF Târgu-Mureş, care i-a schimbat destinul. “În toamna anului 2000 am avut şansa de a participa la un schimb de studenţi organizat în colaborare cu o organizaţie studenţească internaţională. A fost un concurs de dosare, iar în ordinea punctajului am avut ocazia de a alege între mai multe universităţi din lume pentru a face un stagiu clinic sau de cercetare de câteva săptămâni. Deşi pe listă erau ţări ca Spania, Italia sau chiar Brazilia, am ales Suedia pentru că auzisem foarte multe lucruri bune despre această ţară pe care nu avusesem ocazia să o vizitez până atunci. În plus, ştiam că în Suedia se face cercetare medicală la cel mai înalt nivel din Europa”, îşi aminteşte A­lexandru Şchiopu, care are în prezent vârsta de 35 de ani.

Primit excelent la Universitatea din Lund Proiectul ales de Alexandru Şchiopu era centrat pe importanţa colestero69

lului pentru bolile cardiovasculare şi se desfăşura în laboratorul profesorului Jan Nilsson, care la vremea respectivă era decanul Facultăţii de Medicină a Universităţii din Lund. “Laboratorul propriu-zis era localizat în cadrul Spitalului Universitar din Malmö, al treilea oraş ca şi mărime din Suedia, aflat la doar 15 kilometri de Lund. Odată ajuns acolo nu am regretat alegerea făcută. Am fost primit foarte bine de membrii laboratorului care au fost foarte politicoşi şi interesaţi de a mă include în colectiv şi a-mi oferi cea mai bună educaţie posibilă în cele şase săptămâni pe care le-am petrecut acolo”, spune cercetătorul. Acesta mărturiseşte că proiectul i s-a părut foar­ te stimulant, motiv pentru care s-a implicat în activitatea de cercetare. “Pro­ iectul mi s-a părut interesant şi am lucrat foarte mult în timpul respectiv. A fost la început un şoc pentru mine, pentru că nu eram deloc obişnuit cu tipul acela de cercetare, la acel nivel. Dar cu ajutorul lor am învăţat repede metodele şi protocoalele de care aveam nevoie şi chiar am reuşit să obţin rezultate foarte bune care ulterior au stat la baza lucrării mele de diplomă de la absolvirea facultăţii”, afirmă Alexandru Şchiopu.

Şi-a început doctoratul la Malmö, în 2002 Munca târgumureşeanului a fost apre­

ciată de profesorul Nilsson care l-a invitat pe Alexandru Şchiopu să revină în laborator pentru o perioadă de o lună, de data asta ajutat de o bursă oferită de Facultatea de Medicină a Universităţii din Lund. “Ulterior mi-am dat seama că perioada respectivă avea scopul de a-mi testa din nou interesul pentru munca de cercetare din laboratorul respectiv, cât şi capacitatea de a mă integra în colectiv.

Totul a decurs foarte bine, iar în februarie 2001 când m-am întors în Suedia, profesorul Nilsson mi-a oferit un post de doctorand în laboratorul dânsului, acoperit integral de o bursă plătită de Universitatea din Lund. Aceasta era o oportunitate ce nu putea fi refuzată aşa că în 2002, după terminarea facultăţii şi examenul de licenţă, m-am mutat în Malmö şi mi-am început doctoratul. Perioada doctorală a constat în 100% cercetare fundamentală de laborator timp de patru ani”, afirmă cercetătorul.

Vaccin revoluţionar împotriva infarctului Alexandru Şchiopu spune că a avut şansa să facă parte din echipa care a realizat un vaccin revoluţionar intenţionat să întârzie afecţiuni ca infarctul miocardic sau cerebral. “În acest timp am participat la dezvoltarea­

şi testarea unui vaccin menit să ofere protecţie împotriva infarctului miocardic sau cerebral. În momentul de faţă vaccinul este testat în studii clinice pe pacienţi, iar dacă rezultatele vor confirma rezultatele noastre din laborator, ar putea constitui în viitor o terapie foarte eficientă pentru reducerea mortalităţii prin afecţiuni cardiovasculare”, explică târgumureşeanul.

Faţă în faţă cu Göran Hansson Alexandru Şchiopu şi-a finalizat doctoratul în aprilie 2006, oponent la sus­ţinerea tezei fiindu-i profesorul Göran Hansson din Stockholm. Profesorul Hansson era la vremea respectivă preşedintele consiliului care decide cine va fi laureatul Premiului Nobel în Medicină în fiecare an. “Întâmplător, profesorul Hansson îşi desfăşoară activitatea proprie de cercetare în acelaşi domeniu ca şi mine şi a acceptat cu plăcere să-mi fie oponent.

Evident aceasta a fost o mare onoare care m-a motivat fantastic în pregătirea şi susţinerea tezei de doctorat. A fost întradevăr o ocazie specială”, mărturiseşte omul de ştiinţă.

La Los Angeles şi Universitatea Oxford După obţinerea doctoratului, Alexandru Şchiopu a decis să-şi continue cariera de cercetare încă doi ani, mutânduse pentru scurt timp la Los Angeles iar de acolo la Universitatea Oxford. “Deşi intenţia mea era de la bun început să urmez o cariera clinică în Suedia, în anul 2006 România nu era încă membră a Uniunii Europene, ceea ce îngreuna marcant formalităţile de a obţine legitimaţia de medic suedez. În condiţiile acelea am decis să îmi continui cariera de cercetare încă doi ani, printr-un aşa numit post-doc, care este următorul pas obligatoriu după doctorat pentru orice cercetător. A urmat o perioadă scurtă într-un laborator din Los Angeles, care din mai multe motive nu am simţit că îmi poate oferi calificarea de care aveam nevoie la acelaşi nivel ca şi în Suedia.

Apoi am obţinut un post de post-doc în laboratorul de Imunologie de Transplant din cadrul Universităţii Oxford în Marea Britanie. Am ales această temă deoa­ rece am urmărit să-mi lărgesc domeniul de expertiză în altceva decât strict

ateroscleroza şi bolile cardiovasculare.

Cei doi ani pe care i-am petrecut în Oxford au fost extrem de importanţi pentru cariera mea. În timpul acesta am reuşit să public patru articole ca şi prim-autor sau co-autor în publicaţii internaţionale de mare prestigiu”, precizează târgu­ mureşeanul.

Medic din 2009 În primăvara anului 2009, Alexandru Şchiopu a hotărât că este timpul să se întoarcă înapoi la clinica din Suedia. “Întotdeauna, încă din timpul facultăţii, am avut un interes deosebit pentru cardiologie. În plus, acest domeniu este strâns legat de domeniul de cercetare în care activasem în timpul doctoratului.

Datorită contactelor pe care le aveam deja în cadrul Spitalului Universitar din Malmö şi cu ajutorul profesorului Nilsson mi-a fost foarte uşor să obţin un post în Clinica de Cardiologie. Totul s-a rezolvat prin trei e-mailuri în decursul a două zile cât timp eram încă in Marea Britanie, ceea ce este o dovadă în plus a eficienţei suedeze. M-am mutat înapoi în Malmö şi am început munca de medic în aprilie 2009”, afirmă Alexandru Şchiopu.

70

România, o posibilitate deschisă Reporter: Ce planuri de viitor aveţi? O reîntoarcere acasă... cândva...?

Alexandru Şchiopu: În primul rând îmi doresc să ajung un bun specialist în Medicină Internă şi Cardiologie. În cercetare încerc să pun bazele unor proiecte care îmbină munca de laborator cu munca de la patul bolnavului şi a căror rezultate să aibă consecinţe concrete pentru practica medicală. În momentul de faţă încerc să obţin finanţare pentru aceste proiecte, bani care să-mi permita să angajez doctoranzi şi personal de laborator şi sa le asigur materialele necesare. Toate astea o să dureze câţiva ani buni de zile. În momentul în care voi ajunge specialist cardiolog şi Profesor Asociat al Universităţii Lund pe domeniul de cercetare cardiovasculară voi face o reevaluare a situaţiei mele de aici şi a oportunităţilor care se vor crea între timp. România rămâne întotdeauna o posibilitate deschisă pentru mine.

Rep.: Reveniţi des acasă?

A.S.: De zece ani încoace, de când am plecat, m-am întors acasă de două ori în fiecare an pentru a-mi vedea părinţii şi pentru a bea o bere cu prietenii şi foştii colegi.

Dar înainte de a mă decide să mă întorc pentru a profesa în România mă voi asigura cu mare atenţie că o să-mi pot continua activitatea atât în clinică, cât şi în cercetare la acelaşi nivel ca şi aici. În caz contrar satisfacţiile profesionale despre care am amintit mai sus vor avea de suferit şi nu mă voi simţi împlinit. Din păcate, din câte ştiu, lucrurile se mişcă foarte greu, iar ideile şi persoanele noi, mai ales

Bursă de cercetare din partea statului suedez Şase luni mai târziu Alexandru Şchiopu a primit un post permanent de rezident pe dublă specialitate, Medicină Internă şi Cardiologie. “Cu toate acestea, am hotărât să-mi continui în paralel cariera de cercetător, deoarece îmi oferă posibilităţi de dezvoltare şi stimulente intelectuale diferite faţă de practica clinică. Am reuşit să obţin din partea statului suedez o bursă care îmi permite să fac cercetare pură până la şase luni pe an, primind acelaşi salariu pe care l-aş primi dacă aş lucra în clinică. Acest pachet este oferit de stat pentru a stimula medicii să facă cercetare. În Suedia – şi nu numai - este privit ca un obiectiv extrem de important ca proiectele şi activitatea de cercetare să fie strâns legate de practica clinică de la patul bolnavului”, spune Alexandru Şchiopu.

venite “din afară” nu sunt întotdeauna privite cu ochi buni.

De multe ori calitatea profesională nu este apreciată la adevarata valoare. Desigur, şi satisfacţia materială este importantă. Salariul de medic în Suedia nu este atât de mare ca în Statele Unite de exemplu, dar ajunge pentru un trai cât se poate de decent. Iar odată ajuns la un anumit nivel de confort material este greu să renunţi la el.

Rep.: Urmăriţi ce se întâmplă acasă în domeniul medicinii?

A.S.: Am posibilitatea să urmăresc de la distanţă ceea ce se întâmplă, chiar dacă nu în toate detaliile. De exemplu, apropo de spitale comasate, s-ar putea să nu fie o idee rea, cu condiţia ca pacienţii să nu aibă de suferit. Aceste metode se practică chiar aici în Suedia. Anul trecut spitalele universitare din Lund şi Malmö au fost comasate administrativ, chiar dacă fizic se află în aceleaşi facilităţi.

Aceasta a permis eficientizarea muncii şi economisirea a fonduri importante care ulterior vor fi folosite pentru modernizare. Desigur, este un proces lung şi foarte complicat, dar în cele din urmă sperăm că va fi spre bine. În rest, aud şi de la foştii mei colegi că în România timpul de aşteptare pentru anumite investigaţii este lung, că nu sunt destule medicamente pentru pacienţii internaţi iar după externare populaţia nu are bani să-şi asigure tratamentul corespunzător, ceea ce este desigur foarte regretabil.

Din păcate, actul medical de calitate la nivel de vârf este foar­te scump şi se pare că, cel puţin deocamdată, în România este în continuare rezervat oamenilor cu bani care îşi permit vizite la clinici particulare.

obţină maximul de rezultate, iar calitatea actului medical este primordială pentru cei implicaţi în îngrijirea bolnavilor aici în Suedia, la toate nivelele.

Nimic nu este lăsat la voia întâmplării iar suedezii au un interes şi o capacitate extraordinară de a evalua şi îmbunătăţi continuu absolut totul. Aproape totul este finanţat şi deţinut de stat, clinicile particulare sunt foarte puţine şi totul este organizat nu pentru a câştiga bani, ca în alte ţări cum ar fi SUA, ci pentru a oferi pacienţilor cea mai bună îngrijire posibilă. Şi rezultatele se văd clar când ai posibilitatea să lucrezi după cele mai moderne metode, cu acces nelimitat la investigaţii şi medicamente. Dacă me­ dicul consideră că o anumită investigaţie este necesară, niciodată nu i se spune că nu se poate pentru că este prea scump.

Este o satisfacţie foar­te mare să poţi să lucrezi aşa cum ai învăţat, fără sa fii îngrădit de alte considerente”, spune târgumureşeanul.

“Nimic nu este lăsat la voia întâmplării!”

Cercetarea, o activitate cu satisfacţii

Referindu-se la munca din Suedia, A­lexandru Şchiopu afirmă că aceasta îi oferă în primul rând o fantastică satisfacţie calitativă. “Totul este organizat şi finanţat în aşa fel încât să se

În ceea ce priveşte cercetarea, Alexandru Şchiopu precizează că satisfacţiile din acest domeniu sunt la fel de mari.

“Infrastructura şi organizarea sunt puse la punct în aşa fel încât cele mai

71

bune idei şi proiecte să fie finanţate şi susţinute. Limitele sunt impuse doar de imaginaţie. Desigur, şi aici controlul calitativ este foarte strict iar competiţia pentru finanţare este dură. Dar atâta vreme cât ai o idee solidă, bazată pe descoperiri anterioare aprobate de comunitatea ştiinţifică internaţională şi care să aibă implicaţii directe în realitatea clinică, vei obţine finanţare pentru proiectul respectiv. Este fantastic când imaginaţia nu trebuie să se împiedice de obstacole materiale”, afirmă omul de ştiinţă. “Interesul pentru medicină l-am avut încă de copil, tatăl meu fiind medic şi mama mea farmacistă. Se poate spune că era profesia cu care eram cel mai familia­rizat. În plus era şi cel mai practic, Facul­tatea de Medicină fiind la cinci minute de apartamentul unde locuiam. Desigur, am considerat şi alte opţiuni, ca economia sau dreptul, dar n-am simţit o atracţie aparte pentru niciuna dintre ele, nici în ceea ce priveşte materia şi nici ca şi pers­pective de viitor.”

Radu Şerban, lordul mureşean ambasador în Japonia Născut la Ungheni într-o familie de dascăli, Radu Şerban este unul din diplomaţii din umbră care a contribuit serios la aderarea României la Uniunea Europeană. Fost ministru plenipotenţiar în cadrul Ambasadei României la Londra, mureşeanul deţine, din ianuarie 2012, funcţia de ambasador extraordinar şi plenipotenţiar al României în Japonia.

De asemenea, Radu Şerban a absolvit „Global Security Issues” Georgetown University, USA în 1997 şi a fost distins cu titlul „Personalitatea anului pentru o Românie Europeană”. Ca un amănunt interesant, diplomatul vorbeşte şapte limbi: româna, maghiara, rusa, engleza, poloneza, suedeza şi franceza şi spune că „vorba dulce mult aduce” ar trebui să fie motto-ul oricărui diplomat de succes. „Într-una din cărţile pe care le-am lansat, „Diplomaţie economică europeană” am încecat să găsesc un proverb românesc, ce să se apropie de o definiţie a diplomaţiei: „vorba dulce mult aduce”, precizează mureşeanul.

Umor rafinat “Veneam cu maşina, cu număr străin, în ţară. Imediat după Oradea, neam oprit în coloană, din cauza unor lucrări rutiere. Un muncitor a venit sămi ceară, prin semne, o ţigară. I-am oferit-o vorbindu-i româneşte. Vai, dar unde aţi învăţat aşa bine româneşte?

La Universitatea din Cerghid – i-am răspuns. S-a minunat omul, mi-a mulţumit şi a plecat. În urma lui, soţia mea se prăpădea de râs în maşină.”

Timpul înseamnă bani

“Aş vrea să ştiţi că la Bruxelles, mai ales în instituţiile europene, munca este foarte compartimentată, timpul înseamnă bani. Am întâlnit acolo suedezi care vorbeau între ei în engleză, pentru a înţelege mai uşor eurojargonul. Nu i-a acuzat nimeni că îşi neglijează propria limbă. Oameni pragmatici! Cei de acolo nu au timp de sentimentalisme.”

Amintiri din adolescenţă Născut în Ungheni, Radu Şerban a gravitat, aşa cum îi place să spună, alături de familia sa, în jurul mai multor aşezări apropiate de localitatea natală: Crăciuneşti, Voiniceni şi Cerghid. “De zona Mureşului mă leagă cele mai frumoase amintiri ale copilăriei şi adolescenţei. Poate înainte de toate, extraordinarii învăţători şi profesori care m-au format, începând cu mama, educatoare la grădiniţă, tata, profesor de istorie la ciclul doi, apoi profesoara de română din liceu, doamna Elena Jelezneac şi profesorul de matematică, director al liceului industrial, Constantin Ionescu. Instructorul de practică Hossu, o mână de aur, care mi-a insuflat bucuria de a „meşteri” pe acasă. Până să merg la şcoală am gravitat, împreună cu părinţii, aşa fiindu-le misiunile, în împrejurimile oraşului: Ungheni - locul de naştere, apoi Crăciuneşti, Voiniceni şi Cerghid. În 1966 am intrat la Liceul

Definiţia diplomaţiei “Unul din fondatorii diplomaţiei britanice, Henry Wotton, în 1604 când a fost trimis ambasador la Veneţia, definea diplomatul drept „o persoană onestă trimisă să mintă în străinătate pentru binele ţării sale”. Eu n-aş zice că trebuie să mint, dar sunt bucuros să văd partea plină a paharului şi constat, în ciuda unor imagini deformate din presă, că românii sunt bine apreciaţi la Londra.”

Industrial din Târgu-Mureş, după absolvirea Şcolii elementare din Cerghid”, precizează Radu Şerban.

Diplomatul păstrează multe amintiri din perioada liceului, din anii ’60: primul film văzut la cinematogaful “Arta”, cea dintâi întâlnire de gradul trei cu William Shakespeare, activităţile sportive bifate alături de tatăl său, precum şi cele de suflet, specific oricărui adolescent: concerte, piese de teatru şi formaţii de muzică despre care autorităţile considerau că sunt “de contrabandă”. “Îmi amintesc cu plăcere de scăldatul în Mureş şi în ştrandul „Week-end” cu prietenii şi colegii, seratele cu magnetofonul din care răsuna muzica „de contrabandă”, Beatles, The Animals, Phoenix. La Palatul Culturii, elev de liceu fiind, mergeam des la concerte şi la teatru, am ascultat în direct formaţia ”Roşu şi Negru” cu Cornel Fugaru. Tot acolo l-am ascultat pe Marin Preda povestindu-şi anecdotic începuturile publicistice. La cinematograful “Arta” am văzut pentru prima dată filmul “Romeo şi Julieta.” În primul an de liceu am primit drept premiu o superbă culegere de opere ale lui Shakespeare de 1.200 de pagini, pe foiţă de ţigară. Nu ştiam atunci că voi ajunge, în mai 2009, la casa de naştere a celui mai mare poet al lumii, în Stratford-upon-Avon. Tot la 72

superbul Palat al Culturii am frecventat trei ani Şcoala Populară de Artă, secţia chitară. Îmi sună şi acum foarte fami­ liar „Bonnie and Clyde” sau „Lady Madona”. Nu pot să uit echipa de fotbal ASA Târgu-Mureş, cu Pavlovici şi Raksi golgeteri, când au intrat în categoria A, prima ligă de atunci, după ce bătuseră cu 7-1 echipa Industria Sârmei Câmpia Turzii. Mergeam cu tata la meciuri, la stadionul unde am făcut apoi antrenamente de lupte greco - romane, categoria 42 de kilograme”, rememorează actualul ambasador, totodată doctor în ştiinţe economice.

Titrat în Relaţii Economice Internaţionale Anii de liceu au trecut şi Radu Şerban a făcut cunoştinţă cu “imensul Bucureşti”, oraşul unde şi-a continuat studiile, la Facultatea de Relaţii Economice Internaţionale din cadrul ASE. “Când am terminat liceul şi am mers la Bucureşti, la facultate, era cât pe ce să ratez admiterea pentru că am ajuns prea târziu să îmi susţin exa­menul de limbă. M-a pufnit plânsul şi fiind pe scările facultătii, m-a văzut electricianul ASE-ului, şi impresionat că am întârziat din cauza inundaţiilor de la Târgu-Mureş, m-a condus la secretarul general al ASEului. După o oră, m-am aşezat la examenul de limba rusă şi iată că am reuşit să termin facultatea de comerţ exterior.

Cei care am absolvit Comerţul Exterior, era normal să plecăm în străinătate.

Până după 1989 n-am plecat în vest şi nici nu am întrebat de ce. Am aflat pe urmă. Familia, care avea legături Nichifor Crainic şi fratele bunicului, care a fost episcop în Statele Unite, erau piese destul de grele la dosarul meu”, precizează mureşeanul.

73

Negocieri pentru aderarea la UE După 1990 a urmat o promovare la Ministerul Comerţului Exterior, iar Radu Şerban a activat un an în Ungaria, fiind transferat apoi în Polonia, unde a fost consilier economic în cadrul Ambasadei României. A urmat o scurtă experienţă în Suedia, iar din 1998 până la sfârşitul lui 2002, Radu Şerban a lucrat la Bruxelles, ca ministru - consilier cu probleme economice la Misiunea României pe lângă Uniunea Europeană şi co-secretar al Consiliului de Asociere România - UE, poziţie din care a pus umărul serios la negocierile de aderare ale României la spaţiul european. “În această calitate, am avut ca şefi din partea română, respectiv preşedinţi ai Consiliului de Asociere, succesiv, pe miniştrii de externe Andrei Pleşu, Petre Roman şi Mircea Geoană. A fost un exerciţiu destul de tehnic, an de an am contribuit la pregătirea mandatelor, am negociat cu co-secretarul din partea europeană deciziile Consiliului de Asociere şi comunicatele comune după fiecare sesiune anuală. Am participat la exerciţiile de preaderare, aşa numitul „screening” al legislaţiei comunitare, apoi la negocierile propriu - zise, la 12 capitole cu conţinut economic. Am cunoscut multă lume, atât din România - cei care se perindau pe la Bruxelles, cât şi din instituţiile europene - partenerii de negocieri.

Ritmul de muncă din perioada 1998 2002 a fost cel mai alert, părea o cursă contra cronometru în care trenul după care alergam, lua viteză. Trebuia să-l prindem! Am fost mereu optimist, mereu convins că vom reuşi. Am învăţat, din mers, că valoarea umană este esenţa în toate. Omul sfinţeşte locul! Aderarea în sine este un exerciţiu tehnic, neinte-

resant pentru cei din afara lui”, spune ambasadorul.

Diplomaţie de top la Bruxelles A urmat apoi un al doilea post diplomatic la Bruxelles, ca adjunct al şefului de misiune la Ambasada României în Belgia, din 2003 până la sfârşitul lui 2007.

“Am avut alte însărcinări, promovarea relaţiei româno - belgiene. Vrând nevrând, m-am reîntâlnit cu o parte din cunoscuţii din instituţiile europene. Am dezvoltat, împreună cu alţi diplomaţi români, relaţia cu partenerii belgieni pentru a ne promova interesele, şi în Uniunea Europeană, până la aderare şi un an după. M-a fascinant să fiu martor la marile momente ale aderării, era o împlinire a unei munci intense de ani de zile. Cu experienţa lor de fondatori ai Uniunii Europene şi cu mari personalităţi în actualele instituţii, belgienii ne-au fost de un real folos şi ne sunt încă, pe traseul nostru european. Privind în urmă, Bruxelles-ul înseamnă, în timp, o cincime din viaţa mea, sau o treime din cariera profesională”, precizează diplomatul.

Din Belgia în Marea Britanie Următorul punct al traseului profesional al lui Radu Şerban a fost Marea Britanie, unde acesta a îndeplinit funcţia de ministru plenipotenţiar în cadrul Ambasadei României la Londra. “Spre deosebire de Bruxelles, Londra este o metropolă.

Abia aici am început să înţeleg mai bine globalizarea şi rolul Uniunii Europene în economia lumii, ca şi rolul Marii Britanii de punte transatlantică. Londra este un centru financiar de maximă importanţă în lume, city-ul londonez fiind unul din cei doi “plămâni” care “ventilează”

lichidităţile în lume, alături de New York.

La Ambasadă, am răspuns de coope­ rarea macroeconomică şi financiară, desigur cu diverse interferenţe în domenii precum energia sau politicile comerciale, atunci când tematicile s-au întrepătruns. Adevărat laborator de gândire al economiei mondiale, Londra deţine un număr mare de somităţi şi atrage, la conferinţe, dezbateri, seminarii şi alte evenimente, mari personalităţi ale lumii. Am avut deja privilegiul să audiez pe recentul laureat al Premiului Nobel pentru economie, Paul Krugman, pe diverşi comisari europeni, pe renumitul profesor Jeffrey Sachs şi multe alte nume ale economiei de astăzi. Diplomaţia se face în dialog cu oamenii, altfel ar fi de ajuns Internetul şi telefonul. Marea Britanie a fost, cred, fără să exagerez, cel mai constant susţinător al României în procesul de aderare la Uniunea Europeană.

Continuăm să culegem dividendele acestei atitudini prieteneşti şi încercăm să ne aliem pe diverse dosare europene, într-un exerciţiu de dublu profit, sau chiar triplu, dacă luăm în calcul că atingerea unor obiective comune poate fi benefică întregii Uniuni”, explică mureşeanul.

Ambasador la Tokyo După patru ani petrecuţi la Londra, Radu Şerban a acceptat o nouă provocare profesională, şi anume preluarea funcţiei de ambasador extraordinar şi plenipotenţiar al României în Japonia, din ianuarie 2012. „Prioritatea mea principală va fi promovarea intereselor economice ale României în Japonia, precum şi atragerea de finanţări japoneze în România, în special în sistem ODA, care înseamnă credite pe o perioadă de 30-40 de ani cu o perioadă de graţie de zece ani şi o dobândă de 0,75%”, spune Radu Şerban.

Pasionat de publicistică Printre pasiunile lui Radu Şerban la loc de cinste se află publicistica, domeniu care i-a adus numeroase satisfacţii, una dintre acestea fiind volumul “Prea Sfinţitul Policarp”, apărut în anul 2007 la Editura Dareco. “Cel de al doilea post la Bruxelles, ceva mai relaxat ca încărcare profesională decât primul, mi-a permis să mă ocup puţin şi de publicistică. Sigur, am şi deranjat, pentru că, la experienţa pe care o aveam, am sesizat şi anumite greşeli. Am însă şi satisfacţia confirmării în timp a validităţii unor raţionamente. A avea opinii, a sc-

rie şi nu doar a descrie, implică un anumit curaj. Prin scris încerc să-mi verific ideile, să ies cu ele în lume, să le probez validitatea. Am scris şi scriu, în principal, despre economia europeană.

Articole diverse mi-au apărut în reviste de specialitate, “Tribuna Economică”, “Capital”, “Revista de drept comunitar”, “Romanian Economic Journal”, “Economistul”, dar şi în cotidiene cum ar fi “Curierul Naţional” sau “România Liberă”. În anul 2000, după ce mi-am luat doctoratul în integrare europeană, am publicat un dicţionar de comerţ.

Pioasa amintire despre un unchi, fratele bunicului, primul episcop ortodox al românilor din Statele Unite, Policarp Moruşca, m-a îndemnat să scriu cartea “Prea Sfinţitul Policarp”, apărută în anul 2007 la Editura Dareco. Am cules o parte din scrierile vrednicului de pomenire arhiereu, în cartea „Arc spre mileniul trei”, apărută în 2008”

“Târgu-Mureşul are farmecul său unic” Referindu-se la locurile natale, diplomatul mărturiseşte că oricât de multe locuri de pe mapamond ar vizita, cel mai bine se simte tot acasă, la Cerghid, unde a şi construit o casă.

“Fiecare posedăm, cred, un sentiment al patriotismului local, iar pentru mine Târgu-Mureşul are farmecul său unic în lume, cu cea mai mare catedrală ortodoxă din România, cu ceasul din

turnul primăriei care bate la fiecare sfert de oră, cu maşina care stropeşte noaptea străzile în timpul verilor toride, cu Mureşul în care am învăţat să înot, cu pavajul de granit ce a mai supravieţuit pe ici - pe colo, cu Combinatul său chimic. De o vreme mă întâmpină, din păcate, un aer trist: acolo, în zonă, la Cerghid, sunt mormintele părinţilor. Poate tot din patriotism local, în Cerghid am construit şi o casă, lângă vechea vatră părintească, împreună cu soţia mea, Maria, cu care ne-am cunoscut la facultate, în Bucureşti. Sunt convins că şi fiul nostru, Cosmin, pe măsura timpului ce-l va avea, chiar şi numai în concediu, va merge pe aco­lo, căci primii patru ani de şcoală tot la Cerghid i-a petrecut, şi el”, afirmă Radu Şerban. “Pentru mine, aspectul oraşului Târgu-Mureş este acelaşi ca şi acum 20 de ani, cu arhitectura sa inconfundabilă din centru, înconjurată de aerul civilizat şi tonic, cu oameni distinşi şi deschişi la faţă, fără agitaţia inutilă din Bucureşti. Totuşi, se văd multe schimbări în bine. Am scăpat de gropile de pe străzi şi şosele, care îmi distrugeau telescoapele când veneam la părinţi. Este multă lumină pe străzi, noaptea. Amintind de şosele, după ce am umblat mult prin lume, nu greşesc afirmând că lipsa unei autostrăzi este păgubitoare.

Nimic nu poate fi mai important acum, pentru oraşul acesta, decât construirea autostrăzii care să îl lege de marile capitale europene, începând cu Bucureştiul”, adaugă ambasadorul.

74

Cosmin Truţa, din Gurghiu la Microsoft, IBM şi Google Originar din comuna Gurghiu, Cosmin Truţa este unul din numeroşii români care lucrează pentru gigantul IT Microsoft. Specialistul IT are vârsta de 36 de ani, locuieşte în prezent în Redmond, Washington, SUA, şi are în CV joburi la IBM şi Google, precum şi la Ontario Cancer Institute din Canada.

De la “Papiu” în Canada, via Cluj A absolvit Colegiul Naţional “Alexandru Papiu Ilarian” din Târgu-Mureş în 1994, după care şi-a continuat studiile în domeniul matematicii - informaticii, la Universitatea “Babes Bolyai” din Cluj Napoca. “Vroiam să merg la Cluj. Alegerea era deci între Universitate şi Politehnică, şi în final am ales Fa­ cultatea de Matematică-Informatică la Universitate, pentru că eram mai înclinat înspre partea teoretică”, rememorează Cosmin Truţa. După absolvirea facultăţii, fostul papiist şi-a continuat studiile la University of Toronto, Canada. “Am ajuns acolo prin concurs de dosare. În timpul în care terminam facultatea la Cluj, am trimis aplicaţii pentru masterat/doctorat la mai multe universităţi.

Am dat testele standardizate TOEFL şi GRE şi mi-am trimis notele de la facultate, recomandări de la profesori şi alte lucruri care se mai cereau. În final am fost acceptat de University of Toronto”, explică mureşeanul.

Job de jumătate de normă la “Babes Bolyai” Acesta îşi aminteşte cu emoţie de primul loc de muncă. Unul remunerat slăbuţ, dar cu foarte bune perspective de viitor. “Am fost 75

angajat cu carte de muncă, pentru prima dată, la Laboratorul de Cercetare în Informatică de la “BabesBolyai”, în timpul facultăţii. A fost doar o jumătate de normă şi aveam un salariu mai mic şi decât bursa. Totuşi, asta pentru mine a fost ok, pentru că nu câştigul îl urmăream în acele vre­ muri. Mă interesau oportunităţile de viitor. A fost acela primul loc de muncă?

Da şi nu. A fost, pentru că acolo m-am format profesional. Domnul Dan Chioream mi-a fost profesor, şef şi mentor.

Pe de altă parte, totuşi, salariul nu era nici măcar unul de subzistenţă, şi când spun asta mă refer

comparativ la restul salariilor de atunci din România. Dar, după cum spuneam, asta nu mă interesa la vremea aceea. Aş fi stat acolo şi pe gratis! Am ajuns să fiu, în final, şi preparator la Universitate, dar pentru o perioadă foarte scurtă”, afirmă Cosmin Truţa.

Primul loc de muncă, în sensul clasic de salariat, a fost la Ontario Cancer Institute în Toronto. “Şi cu toate astea, chiar şi acolo, şeful meu, Igor Jurisica, era, concomitent, profesor de bioinformatică la University of Toronto”, spune specialistul IT.

Angajat de giganţii IT-ului mondial Au urmat alte joburi şi nu pentru orice angajatori, ci pentru coloşii Microsoft, Google şi IBM. “Sunt foarte multe asemănări, dar şi foarte multe deosebiri între ele. Se cheamă “corporate culture” şi derivă din istoricul companiilor şi din felul în care acestea se poziţionează în mediul de afaceri: cum merge aşazisul “core business”. Să dau un exemplu: majoritatea firmelor din Fortune 500 sunt clienţi IBM. Microsoft şi Google, în schimb, produc software menit să ruleze pe calculatorul de acasă, sau, mai nou, pe telefonul mobil. Aceste orientări nu sunt exclusive, pentru că şi Microsoft şi Google produc software pentru guverne şi corporaţii şi, la fel, şi IBM

adresează şi nevoilor unui end-user. Însă, cel puţin din propria experienţă, pot să spun că orientarea spre “core business” şi diferenţele între ce constituie “core business” pentru fiecare companie în parte influenţează tot mersul companiei, de la felul deciziilor din management, până la felul în care decurg relaţiile între colegi şi, în final, muncă”, explică Cosmin Truţa.

Master finanţat de IBM Întrebat cum a ajuns să lucreze pentru IBM, mureşeanul răspunde că a intrat în legătură cu colosul IT imediat după ce a ajuns la University of Toronto.

“IBM mi-a finanţat masterul în schimbul participării mele într-un program de colaborare universitară numit Centers for Advanced Studies. M-am reîntors în 2006, unde am lucrat, cu echipa cu care colaborasem în timpul maste­ ratului, la dezvoltarea compilatorului IBM XL C++”, precizează Cosmin Truţa.

Dezvoltator de browsere web Fostul papiist mărturiseşte că cea mai mare satisfacţie pe care o are atunci când se gândeşte că software-ul pe care l-a scris e peste tot. “La Microsoft şi la Google am scris cod pentru browsere de web, Internet Explorer la Microsoft, Chrome şi WebKit la Google.

La IBM am scris cod pentru IBM Power Systems şi pentru IBM System z. Asta înseamnă că de la orice smartphone care rulează WebKit (Android, iPhone, BlackBerry, etc. – n.a.), continuând cu tablete, PC-uri şi terminând cu mainframe-uri şi supercomputere IBM, toate acestea rulează cod la care şi eu am contribuit. Ca şi succes extern, am reuşit să reprezint IBM la o şedinţă a comitetului de standardizare a limbajului C++. Acolo mi-am susţinut o propunere care a fost, mai apoi, standardizată”, explică mureşeanul.

Cercetare la Ontario Cancer Institute Referindu-se la cel mai frumos proiect la care a lucrat în cariera sa, Cosmin a rememorat perioada petrecută la Ontario Cancer Institute, unde a lucrat cot la cot cu biologi şi bioinformaticieni la dezvoltarea de produse informatice folosite în lupta împotriva cancerului.

“Am scris software pentru prelucrarea digitală a imaginilor micro-cristalografice şi am contribuit şi la un software folosit în studiul interacţiilor între proteine.

A fost o perioadă scurtă, dar împlinită”,

îşi aminteşte tânărul.

Urmăreşte de acasă

noutăţile

Deşi se află la mare de­ părtare de locurile natale, fostul papiist urmăreşte cu atenţie tot ce se întâmplă acasă, inclusiv despre proiectul care vizează înfiinţarea unui Centru de cercetare medicală IBM la TârguMureş. Proiect care în viziunea lui Cosmin Truţa are deocamdată multe necunoscute. “Am auzit de proiect şi le doresc cel mai mare succes! IBM operează în cele mai diverse domenii de activitate. De fapt, nu cred că mai sunt multe alte companii care să aibă un portofoliu atât de variat ca şi IBM. Software, hardware, consultanţă de afaceri, cercetare tehnico-ştiinţifică, servicii şi nici nu sunt sigur că le-am enumerate pe toate. Dar astea sunt rezultatul activităţilor în zeci de locaţii, peste tot în lume. Ce impact va avea acest Centru asupra companiei? Nu cunosc detalii şi, ca a­tare, nu pot

să dau un răspuns dacă m-aş întoarce în TârguMureş anume pentru asta”, încheie Cosmin Truţa.

Timpul liber, petrecut cu familia şi prietenii “Ca şi tătic, este important să mă dedic creşterii copilului, şi a treburilor pe lângă casa. Şi eu, şi soţia mea avem o carieră şi, în acelaşi timp, ne împărţim şi împărtăşim bucuriile părinteşti, sarcinile casnice, mergem la distracţii, mergem în excursii. În plus, ţin foarte mult la legăturile pe care le-am făcut în România, dar şi cu oameni pe care i-am cunoscut aici în America de Nord.

Culmea culmilor, la Google am reîntâlnit un fost coleg de la “Papiu”! Lumea, totuşi, nu e mare...”

76

Costina Zehan, pictoriţa şcolită la Stockholm Pictorul Costina Zehan este cotată de critica de specialitate ca fiind printre cei mai de perspectivă artişti modernişti contemporani din Europa. Originară din Târgu-Mureş, tânăra în vârstă de 26 de ani a început să studieze muzica şi artele plastice la Şcoala şi Liceul de Artă din municipiu, iar după absolvirea liceului s-a înscris la Universitatea de Artă şi Design “Konstfack” din Stockholm unde a fost admisă a 12-a dintr-un număr de 800 de candidaţi din întreaga lume. Tehnica preferată a Costinei Zehan este pictura pe pânză în ulei sau acril, artista fiind preocupată şi de fotografie şi ilustraţie.

Apa şi masca, temele favorite “Tema mea favorită este apa. Am fost mereu interesată să studiez, cu ajutorul picturii, relaţia fragilă dintre oameni şi apă. Apa este mereu în schimbare, ca şi oamenii. Muzica mi-a influenţat întotdeauna viaţa. Pot spune că prin muzică am intrat în minunata lume a culorilor şi a formelor. Tema sunetului, în legătură cu formele şi culorile, s-au regăsit de multe ori în activitatea mea. O altă temă favorită este masca. Masca a fost una din temele mele importante în pictură, încă din copilărie. Masca simbolizează alter egoul meu din viaţa mea lăuntrică.”

A început să studieze arta la cinci ani Expoziţii individuale: 1997 - “Forme muzicale”, Galeria “Cuvântul liber” Târgu-Mureş; 1999 - “Abur albastru”, Galeria “Unirea” Târgu-Mureş; 1999 - “Eu şi tu”, Galeria “Cuvântul liber” Târgu-Mureş; 2000 - “Costina Zehan”, Centrul Naţional Militar Bucureşti; 2001 - “Simbioză”, Centrul Naţional Militar Bucureşti; 2002 - “Sub icoana mărului”, Camera de Comerţ Târgu-Mureş; 2010 - “Costina Zehan”, Gallery Centrifug, Konsthall C, Stockholm; 2010 - “În lumea măştilor”, Konstfack, Stockholm; 2011 - Galeria Krom Art Târgu-Mureş.

77

Tânăra spune că a crescut într-un mediu în care arta era la ea acasă, preţuită de toţi membri familiei, astfel încât calea pe care a urmat-o i se pare a fi cât se poate de firească.

“Talentul l-am descoperit încă de la vârstă fragedă a copilăriei, perioadă de o importantă deosebită în cariera mea de artist. Am început să studiez muzica şi artele plastice de la vârsta

de cinci ani, la Şcoala şi Liceul de Artă din Târgu-Mureş, oraşul meu natal. Mama mea este profesoară de flaut, muzica şi artele plastice au fost mereu prezente şi în mediul familial”, îşi aminteşte Costina Zehan.

“Muzica m-a ajutat mult, pot să spun că am învăţat să pictez prin intermediul muzicii, nici în ziua de azi nu pot să fac o delimitare între ceea ce simt pentru muzică şi pentru pictură.

De fiecare dată când revin în TârguMureş mai cânt la pian, doresc să încep de curând să mai cânt şi la flaut”, adaugă artista.

Studentă în anul patru la Stockholm După absolvirea liceului, tânăra a decis să îşi aprofundeze studiile în domeniu artei, alegând Universitatea de Artă şi Design “Konstfack” din Stockholm, una dintre unităţile de învăţământ de prestigiu din domeniul artei de pe “Bătrânul continent”.

Două dintre atuurile târgumureşencei au fost valoarea şi vorbirea aproape la perfecţie a limbii suedeze. “Am plecat din România după terminarea liceului, continuând cu studiile în Stockholm la “Konstfack” după un an, an în care miam perfecţionat cunoştinţele de limbă suedeză. Sunt stabilită acum în Stockholm, unde am studiat la Universitatea de Artă şi Design “Konstfack”, la departamentul Artă şi Pedagogie”, spune Costina Zehan.

Activitate intensă în Suedia Deşi nu şi-a definitivat studiile în proporţie de 100%, târgumureşeanca are o activitate intensă în Suedia, unde a avut două expoziţii individuale, precum şi participări la diverse evenimente şi expoziţii de grup. “În Suedia am avut expoziţii de grup şi personale, am participat şi la evenimente culturale la Ambasada României”, a mărturisit artista.

Ţine aproape de alte tinere talente Din anul 2002 Costina Zehan este membră a Fundaţiei pentru tinere ta­ lente “Henri Coandă” din Bucureşti, iar dintre premiile cu care a fost distinsă amintim Premiul pentru activitatea artistică, “Grand Concours International Public de Jeunesse Flores Juventutis”, Belgia (1998) şi Premiul de Excelenţă pentru cultură oferit de autorităţile locale din Târgu-Mureş (2001).

“Uneori a citi înseamnă a picta” “Întotdeauna am avut un ţel în faţă şi mereu mi-am propus să fac cât mai multe proiecte reuşite. Sper să fiu un exemplu pentru artiştii din generaţia mea. Prin faptul că voi fi profesoară de arte plastice îmi doresc din tot sufletul să îi inspir pe viitorii mei elevi. Uneori a citi înseamnă a picta. Adică în momentul în care ai ajuns să cunoşti mai multe lucruri, să le citeşti, e important să creezi din aceste experienţe şi să redai ceva nou.”

78