Page 1


150 de ani de Poştă

La mulţi ani, POŞTA ROMÂNĂ!

150 de ani. O perioadă pe cât de lungă, pe atât de scurtă. Depinde din ce unghi o priveşti. Atunci când îţi arunci ochii pe revistele telegrafo-poştale din anii 1870, 1900 sau 1920 ţi se pare că perioada de pionerat a acestei instituţii a fost cândva de mult, că totul se întâmpla într-o galaxie paralelă cu a noastră. Îţi vine greu să crezi că, în doar un veac şi jumătate, în fond cât viaţa a doi români (în ţara noastră speranţa medie de viaţă este undeva pe la 74 de ani), s-au putut întâmpla atâtea. Şi asta, în condiţiile în care Poşta Română este departe de a fi printre companiile poştale de top din lume în ceea ce priveşte tehnologiile, sediile sau diverse alte dotări materiale. Oare predecesorii noştri, Panaiot Săvescu să spunem - primul director al instituţiei, s-or fi gândit că astăzi Poşta Română va ajunge să distribuie cu maşini proprii în toată ţara în locul tradiţionalelor olace? Sau că în locul vechilor telegrame se vor transmite veşti prin intermediul poştei hibride? Ori că în locul popularelor cabine telefonice se va ajunge la telefonia mobilă 4G? Sau că banii se vor transmite electronic între diverse puncte din ţară şi nu cu căruţa de poştă sau cu ajutorul vagoanelor poştale ale CFR-ului? Îndrăzneau oare Săvescu, Librecht sau Lahovari să-şi închipuie că, într-o zi, în această instituţie computerul, POS-ul, imprimantele sau scannerele vor înlocui creionul, abacul şi tăbliţele?

Şi totuşi, în ciuda vremurilor, predecesorii noştri au reuşit să se ridice la înălţimea aşteptărilor şi a istoriei. Din scrierile şi relatările presei de la final de secol XIX şi început de secol XX rezultă clar că Poşta Română (sub diversele sale denumiri) a fost tot timpul o instituţie respectată, apreciată, chiar temută, iar poştaşii, telegrafiştii sau telefoniştii s-au bucurat de simpatia oamenilor. Munca sutelor de mii de angajaţi din cei 150 de ani de istorie s-a capitalizat în încrederea pe care o au astăzi românii în Poştă, companie care, în ciuda dotărilor ceva mai precare şi a multor sedii care necesită renovări, are o cotă de popularitate ce o situează între primele cinci instituţii ale statului.

Deşi în zilele noastre Poşta Română traversează o perioadă delicată, tradiţia şi renumele au rămas. Salariaţii continuă să-şi facă treaba. Zăpezile mari din iarna trecută sau căldura cruntă din acest mijloc de vară nu-i răpun pe factorii, agenţii, oficianţii, şoferii, mânuitorii de valori, cartatorii sau restul categoriilor de personal implicate în bunul mers al activităţii. Din acest punct de vedere, Poşta Română a fost, este şi va continua să fie o instituţie demnă de invidiat. Fie şi pentru faptul că nu-i puţin lucru ca, în cei 150 de ani de activitate, salariaţii săi să nu intre în grevă decât o zi, pe 18 aprilie 2005 (asta am descoperit uitându-ne prin colecţiile

vechilor reviste poştale şi a revistei noastre), în pofida faptului că pe parcursul acestui veac şi jumătate au fost perioade destul de lungi în care, în Poştă, nu au curs lapte şi miere.

În încercarea de a onora munca tuturor acestor oameni, care şi-au dăruit talentul şi abnegaţia pentru promovarea imaginii Poştei Române, vă propunem în acest număr de revistă o scurtă şi incompletă incursiune în istoria poştală autohtonă. Oameni admirabili, fapte pe măsură, întâmplări inedite, sedii ale instituţiei sunt câteva capitole pe care am decis să grupăm materialele din acest număr aniversar. Sigur că în cele 15 pagini pe care le dedicăm evenimentului este greu să suprindem o istorie aşa măreaţă şi bogată precum a Poştei Române, plină de personaje şi fapte de poveste. Ne rămâne însă consolarea că vom continua şi în numerele viitoare să săpăm în trecutul companiei. Indiferent ce s-ar întâmpla în perioada următoare, un lucru este cert. Pentru trecutul său, pentru salariaţii săi, pentru brandul pe care a ajuns să-l reprezinte, Poştei Române i se potrivesc de minune vorbele poetului: „La trecutu-ţi mare, mare viitor!”

LA MULŢI ANI, POŞTA ROMÂNĂ!

POªTAªUL404 ¦ 3


150 de ani de Poştă

CONDUCĂTORI DE MARCĂ AI POŞTEI Pe parcursul celor 150 de ani de existenţă, Poşta Română a avut circa o sută de directori generali, toţi bărbaţi. Primul dintre ei a fost Panaiot Săvescu, cel care a condus Poşta între 1 august 1862 şi 1 septembrie 1864. Din păcate, despre el arhivele vremii nu ne oferă prea multe detalii. Cel ce i-a urmat, maiorul de origine belgiană Cezar Librecht, şi-a pus însă amprenta pregnant asupra dezvoltării companiei.

Cezar LIBRECHt (1820-1890)

C

onsiderat om de casă al lui Alexandru Ioan Cuza, Librecht a fost numit la conducerea Poştelor şi Telegrafelor la 1 septembrie 1864, imediat ce domnitorul a semnat actul prin care Poşta şi Telegraful se uneau într-o singură instituţie. Librecht îndeplinea deja funcţia de inspector general al telegrafelor din ambele principate, încă din mai 1859. Pentru a înlătura orice confuzie care domnea în exploatarea poştelor şi telegrafelor, belgianul a elaborat prima lege de organizare telegrafo-poştală. Aceasta a şi fost promulgată de Cuza pe 3 decembrie 1864 şi, odată cu punerea ei în aplicare, s-a introdus şi un regulament prin care taxele poştale şi telegrafice se reduceau cu aproximativ o treime, ca urmare a economiilor realizate prin unificarea celor două instituţii. Librecht s-a ocupat şi de cursele poştale care brăzdau teritoriul Principatelor Unite, impunând traiectorii fixe pentru acestea. Faptul că itinerariile poştale au fost foarte bine studiate a reieşit din traseele ulterioare ale căilor ferate autohtone, care au urmat exact rutele străbătute de diligenţele poştale. Alte iniţiative prin care al doilea director din istoria Poştelor a rămas cunoscut au fost acelea de impunere a unui statut al personalului poştal, de introducere a unor

uniforme pentru toţi lucrătorii poştali, de reorganizare a serviciului poştal din mediul rural, acolo unde a înfiinţat – pentru strângerea şi îndrumarea corespondenţei-expeditori poştali la toate subprefecturile, de elaborarea nomenclatorului alfabetic al tuturor localităţilor rurale, cu menţiunea oficiilor de care depind, şi de introducerea, în premieră, a formularelor necesare pentru statistica poştală. O activitate extrem de intensă pentru un om care a stat în fruntea poştelor doar până în februarie 1866, fiind debarcat odată cu abdicarea lui Cuza. Modul în care Librecht a organizat serviciile telegrafo-poştale a fost remarcat inclusiv de noul rege Carol I, care nota în memoriile sale „în România, ce e drept, serviciul poştal şi telegrafic este foarte bine întocmit”. Totuşi, faptul că Librecht „s-a dedulcit” la banii publici i-a adus acestuia un proces, chiar în 1866. A reuşit însă să obţină achitarea şi a părăsit România, plecând în Spania.

George LAHoVARI (1838-1909)

U

n alt conducător care şi-a pus amprenta asupra dezvoltării Poştei a fost George Lahovari. Acesta a fost numit în fruntea instituţiei pe 4 noiembrie 1871 şi a avut parte de un mandat ceva mai lung, până la finele lunii martie 1876. Lahovari este acela care a introdus în cadrul serviciilor poștale românești mandatul poștal şi cartea poștală. Tot el a organizat distribuirea corespondenței de la emitent la destinatar în timp foarte scurt. Serviciile poștale pe Dunăre se făceau de către o societate franceză care avea sedii la Galați și Brăila, utilizând pentru transport vapoare austriece. Lahovari a inițiat și a preluat aceste servicii de la societățile străine pentru a le efectua prin Poşta Română. Sub îndrumarea lui s-a întocmit și publicat prima statistică a Poștei Române. În perioada în care a condus poşta a coordonat punerea în circulaţie a mai multor emisiuni de mărci poştale care l-au avut ca protagonist pe primul rege al Romaniei, Carol I. Însă, el a a rămas în istoria Poştei în principal pentru faptul că, în perioada 15 septembrie – 9 octombrie 1874, a luat parte la Congresul Poştal Internaţional ce a avut loc la Berna (Elveţia), ocazie cu care s-a întemeiat Uniunea Poştală Universală, iar România a fost unul dintre cei 22 de membri fondatori ai organizaţiei.

14 ¦

IULIE 2012


150 de ani de Poştă

Ce sărbătorim de fapt P rin alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca domnitor al Moldovei, la 5 ianuarie 1859 , iar mai apoi, la 24 ianuarie același an, şi al Țării Româneşti s-a realizat de fapt Unirea Principatelor Române. În fapt procesul de unificare legislativă și administrativă al celor două principate a fost mai lung și complex. Din punct de vedere poștal au continuat să existe două administrații separate, cea din Moldova, condusă de V. Grigoriu, și cea din Țara Românească, sub cârmuirea lui Tănase Bolintineanu. Serviciul poștal din Muntenia era inferior celui din Moldova și de aceea a început un program de restructurare al acestuia pentru a-l aduce la același nivel cu cel de dincolo de Milcov, în vederea unificării. În 1860 poștele din Muntenia, considerându-se că sunt o sursă de venituri, au fost trecute din subordinea Ministerului de Interne sub autoritatea Ministerului de Finanțe, așa cum era și în Moldova. A fost numit un nou director în persoana lui Panaiot Săvescu. Joncțiunea dintre cele două rețele poștale se făcea la Focșani. A existat chiar un proiect de unificare a Poștelor din cele două principate care prevedea înființarea unei direcții generale unice cu sediul la Focșani. Guvernul Principatelor Unite a hotărât, în ședința din 17 iulie 1862, unificarea celor două administrații poștale, decizie aprobată prin Decretul nr. 527 din 23 iulie 1862. De la 1 august 1862 a început să funcționeze o singură administrație poștală, care avea sediul la București și era condusă de fostul director al Poștelor din Țara Românească, Panaiot Săvescu. Prin desființarea Direcțiunii Poștelor din Moldova, o parte a personalului acestei instituții a fost transferat la București iar altă parte la biroul poștal din Iași. Printre persoanele transferate la București îl regăsim și pe austriacul Johan von Manowarda. Acesta, împreună cu alți trei funcționari poștali austro-ungari, veniseră la Iași în toamna anului 1858 pentru a coordona activitatea de modernizare și eficientizare a poștelor moldovene. Johan von Manowarda și-a continuat activitatea de instructor poștal și la București, până în 1864. El a deținut o poziție importantă în ierarhia poștală din Principatele Unite, fiind plătit cu 2.600 lei lunar, în timp ce Panaiot Săvescu, directorul poștelor, avea numai 1.500 lei.

În Moldova sistemul modern de francare a scrisorilor cu mărci poștale fusese introdus încă de la 1 iulie 1858, cînd au fost puse în circulație vestitele timbre Cap de Bour. La 15 noiembrie 1858, ca Alexandru Ioan Cuza urmare a schimbării tarifului poștal, a apărut a doua serie de mărci poștale Cap de Bour. Ambele emisiuni au circulat numai în Moldova. În acest timp, în Țara Românească scrisorile circulau nefrancate. Odată cu unificarea poștală a fost pusă în circulație o serie de mărci poștale, cunoscută sub denumirea de Principatele Unite, primul tiraj fiind realizat la o presă manuală. Timbrele aveau valorile nominale de 3 parale, destinate francării ziarelor și imprimatelor, de 6 parale pentru scrisorile loco și de 30 de parale pentru corespondențele în țară. Mărcile reprezentau simbolurile celor două principate: vulturul Țării Românești și bourul Moldovei. Culorile în care au fost imprimate timbrele au fost cele ale tricolorului: galben, roșu și albastru. Având în vedere volumul și complexitatea activității poștale din Principatele Unite, ministrul de finanțe Alexandru Cantacuzino i-a acordat, în august 1862, directorului poștelor dreptul de a semna în numele ministrului orice document privind activitatea din acest domeniu. Se poate spune că astfel directorul poștelor a devenit un demnitar al statului. Cristian Scăiceanu


Prima lege Poştală din P

România

rima lege din România care a vizat domeniul poştal a fost emisă în anul 1864, pe data de 5 decembrie, şi a intrat în vigoare începând cu data de 1 ianuarie 1865. Era vorba despre „Regulamentul nr. 1728 pentru tacsele Telegrafo-Poştale”, care a fost emis de Ministerul Justiţiei şi semnat de domnitorul din acea perioadă al Principatelor Unite Române, Alexandru Ioan Cuza. Domnitorul a promulgat această lege la propunerea ministrului secretar de stat la Departamentul de Interne, Agricultură şi Lucrări Publice din acea perioadă, nimeni altul decât Mihail Kogălniceanu.

Respectiva lege stabilea taxele telegrafo-poştale valabile pen- tipărituri sau probe de marfă, fără, sau cu mărci de neajunsu, apoi tru „corispondinţele interiore din România”. Ea începea prin a pre- ele pierd privilegiul de porto redus şi se va încadra cu portul ca ciza că „francarea telegramelor şi a scrisorilor este obligatoria la pentru o scrisore neajunsă sau cu totul nefrancată”. Aşadar, Compresentarea lor pentru espedire”. Taxa pentru o telegramă expe- pania de Poştă şi Telegraf din acea perioadă îşi lua măsuri suplidiată în interiorul ţării era stabilită la 4,20 parale, fără a conta dis- mentare de siguranţă pentru situaţia în care în cutiile poştale tanţa pe care aceasta o avea de străbătut. Telegrama trebuia să ajungeau alte trimiteri decât cele realizate prin poştă. Un capitol aparte era rezervat taxelor ce se refereau la „transconţină un număr de maxim 20 de cuvinte, la fiecare alte 20 de cuvinte adăugându-se o taxă suplimentară în valoare de 2,10 portarea gropurilor, pachetelor şi objectelor de valore”. Suma pe care clienţii trebuiau să o plătească în acest caz varia în parale. Ceva mai complicate erau lucrurile în cazul scrisorilor. Taxa pen- funcţie de distanţă, valoarea declarată, greutate şi adăugirea tru o scrisoare simplă (care, prin respectiva lege, era definită drept tacsei de recomandaţiune. Taxa iniţială era de 20 de parale peno trimitere poştală care nu depăşeşte 15 grame) era de 5 parale tru ficare obiect transportat cu diligenţa poştei. La aceasta se adăugau banii necesari pentru distanţa parcursă, care se mă– loco şi de 20 de parale – pentru trimiterile în alte localităţi. Articolul 3 al legii prevedea că „Pentru o scrisore peste 15 până sura însă nu în kilometri ci în ore. Până în 15 ore se plăteau 10 la 30 grame, se va plăti taxa îndoit, peste 30 până la 45, întreit şi parale, între 15 şi 30 de ore taxa creştea la 20 de parale, suma maximă fiind de un leu şi 20 de parale, care trebuia achitată în aşa mai departe pentru fiecare 15 grame mai mult”. Legea prevedea şi modalităţi de controlare a greutăţii unei cazul în care distanţa parcursă pentru a duce la destinaţie scrisori, prin compararea cu o scrisoare simplă. În cazul unei re- obiectul respectiv depăşea 80 de ore. Fiecare persoană care dorea să meargă cu diligenţa poştei comandate, se mai plăteau 20 de parale în plus, în funcţie de greutatea trimiterii. „Tacsa pentru retur-recipis, dacă se va cere, trebuia să plătească trei lei pentru fiecare oră de drum. va fi de 20 parale peste tacsă, dupe greutate şi de recomandaţia. Tacsa pentru o foaie de reclamaţiune despre unu object recomandat sau cu valore, va fi 20 parale” – se preciza în lege. Pentru distribuirea presei din acea perioadă, fiecare ziar trebuia să plătească poştei câte 2 parale/exemplar distribuit. „Tacsa pentru aducerea objectelor sosite cu poşta la locuinţa adresantului, va fi de trei parale. Tacsa pentru scrisorile ce se vor găsi prin cutiele de scrisori, fără, sau cu mărci de neajuns pentru francarea lor va fi de 10 parale mai mult pentru fiecare 15 grame. Dacă Oficiul telegrafo-poştal din Brăila, la sfârşit de secol XIX se vor găsi în cutiele de scrisori

POªTAªUL404 ¦ 5


150 de ani de Poştă UnIREA PoştELoR CU tELEgRAfUL, O nOUă ETAPă În DEzVOLTAREA InSTITUţIEI

U

nificarea poştelor din cele două Principate în anul 1862 a fost o etapă din procesul complex de unire politică şi administrativă a Moldovei cu ţara Românească. După cum se ştie, organizarea poştală din Moldova era superioară celei din ţara Românească. Şi sub aspectul modernităţii administraţia poştală moldavă era cu un pas înaintea celei de la Bucureşti. În Moldova se introdusese sistemul de francare a scrisorilor cu mărci poştale încă din 1858 iar ştampilele poştale erau de inspiraţie austro-ungară, fapt datorat echipei de funcţionari poştali austro-ungari aduşi pentru modernizarea şi eficientizarea sistemului poştal. Mărcile poştale ce reproduceau stema principatului erau obliterate pe scrisori cu ştampile dublu cerc, cu data în centru, sub formă de fracţie, cu cifre arabe, reprezentând ziua şi luna. În partea inferioară a ştampilei era numele principatului, MOLDOVA, iar la partea superioară se afla numele localităţii în care funcţiona respectivul birou poştal, o transcriere fonetică în limba germană a oraşelor moldovene: BOTOSCHAnI, TEKUTSCH, FOKSCHAnI, WASLUI, GALATz, HUSCH, FOLTITSCHEnI. Ştampile poştale din ţara Românească erau liniare, cu data pe a doua linie şi numele localităţii, scris în alfabetul de tranziţie,

pe prima linie: БЕКЕТУ (Beketu), ПІІТЕШТІ (Piteşti), КРАІОВА (Craiova), БУКУРЕЩІ (Bucureşti), ФОКШАnI (Focşani). Până în 1861 doar două oraşe din Muntenia au avut ştampile cu caractere latine PLOESCI (din 1860) şi BRAILA (din 1861). Mărcile poştale au început să fie utilizate în ţara Românească din 1862, odată cu unificarea poştală şi tot atunci au apărut ştampilele dublu cerc cu grafie latină: BUCURESCI, CALAFATUL, CRAIOVA, ŞTIRBEIU (Călăraşul de azi) şi altele. După unificarea din 1862 administraţia poştală din Principatele Unite a continuat procesul de modernizare şi în anul 1864 s-a pus problema unificării acesteia cu administraţia telegrafului, care până atunci funcţionase separat de Poştă. Problemele organizatorice şi economice cu care se confrunta administraţia poştală românească acum un veac şi jumătate prezintă similitudini frapante cu cele pe care trebuie astăzi să le rezolve Poşta Română. Având în vedere acest lucru, precum şi savoarea limbajului de epocă, redăm mai jos documentul de unire a poştelor şi telegrafelor, aşa cum apare el în lucrarea lui Constantin Minescu, Istoria Poştelor Române, editată la Imprimeria Statului în 1916, paginile 229-230:

„Consiliul miniştrilor. Jurnal Sub preşedinţia Măriei Sale Domnitorului. Astăzi, Sâmbătă, în 29 August 1864, luându-se în desbatere referatul d-lui ministru de interne, lucrări publice şi agricultură cu No. 1.710, în privinţa propunerii de a se uni serviciul poştal cu acel al telegrafelor, şi considerând că principiul de fuziune admiţându-se în toată întinderea sa, va produce o economie însemnată prin reducerea chiriilor de localuri ce se plătesc astăzi pentru trebuinţa ambelor serviciuri şi prin reducţiuni de personal ce se va socoti de prisos, mai cu seamă pe la staţiunile de mică importanţă. Încălzitul, eclerajul [iluminatul] şi cheltuielile de cancelarie întrunite vor da asemenea o economie însemnată. Epistaţii [cei însărcinați cu paza] liniilor telegrafice vor servi la cazuri de trebuinţă şi ca conductori şi viceversa şi, prin urmare, privegherea [supravegherea] liniilor telegrafice va fi cu mult mai garantată decât astăzi. Purtătorii de depeşi [depeşe] în oraşele districtuale şi de subprefecturi vor putea împărţi şi scrisorile. Cantoniştii telegrafului ce sunt mereu pe drumuri, vor putea da ajutor la diferite întâmplări diligenţelor şi curierilor şi vor putea îndeplini şi serviciul poştei rurale pentru satele cele mai importante, deocamdată numai într-o distanţă mai apropiată dela tractul [traseul] liniilor telegrafice. 6 ¦

IULIE 2012


Pierderile de timp ce încearcă astăzi diligenţele şi curierii prin diferite oraşe cu scrisori se vor evita prin îngrijirea ce vor avea şefii de staţiuni de a înştiinţa prin telegraf pe staţiile vecine despre plecarea diligenţelor şi a curierilor ca să poată pregăti pachetele la timp. Pe la mai multe oraşe, unde astăzi sunt staţiuni telegrafice fără a fi şi biurouri poştale, serviciul se va face de către staţiunile telegrafice fără a mai fi trebuinţă de a se înfiinţa biurouri poştale. Privegherea [supravegherea] stării staţiunilor de cai, fiind o chestiune foarte importantă, se va putea efectua în viitor de către şefii staţiunilor telegrafice în aproprierea reşedinţei lor, având fiecare şef sub privegherea [supravegherea] sa staţiunile poştale de pe tractul [traseul] liniilor ce îi este astăzi încredinţat spre îngrijire, puindu-se [punându-se] capăt prin aceasta neorânduielilor ce există. Regulele [regulile] de contabilitate fiind identice în amândouă serviciurile, şi aci întrunirea nu va încerca nici o dificultate. Personalul telegrafelor şi al poştelor, formând atunci unul şi acelaşi corp, se va putea întrebuinţa după o pregătire şi iniţiere reciprocă de câtva timp pentru ambele categorii de servicii. Întinsele relaţiuni internaţionale de astăzi ale serviciului telegrafic, precum şi experienţa dobândită întru aceasta vor facilita şi deschide calea unei grabnice regulări a poştelor exterioare, felul relaţiunilor şi modul lichidării socotelilor cu Staturile [statele] străine, fiind cu totul identice pentru serviciul telegrafelor şi acel al poştelor. Economiile ce rezultă din întrunirea acestor serviciuri [servicii] prin reducerea chiriilor, cheltuielilor de încălzire şi chiar a personalului se vor ridica aproximativ la 500.000 lei pe an. Consiliul încuviinţează propunerea d-lui ministru de interne, agricultură şi lucrări publice de a se întruni în viitor serviciul poştelor cu acel al telegrafelor sub denumirea de: Direcţia generală a poştelor şi telegrafelor, rămânând ca d. ministru să execute dispoziţiunile jurnalului de faţă după ce va obţine Înalta aprobare”. (Cristian Scăiceanu)

Poşta a trecut la calendarul Gregorian încă din

1865

Un lucru care dovedeşte o dată în plus dorinţa noii instituţii telegrafo-poştale de adaptare la nou şi la cerinţele clienţilor săi interni dar şi externi este faptul că Cezar Librecht, directorul companiei, a întreprins demersuri către Consiliul de Miniştri spre a trece la calendarul gregorian, care fusese adoptat deja de foarte multe ţări occidentale. Decizia a fost motivată prin aceea că „trebuie evitate neînţelegerile ce se iveau la corespondenţele telegrafo-poştale cu străinătatea”. Drept urmare, într-un decret emis în data de 18 decembrie 1864 se stabileau următoarele: „Art. 1- Spre înlăturarea neînţelegerilor ce se ivescu în corespondenţele telegrafo-poştale cu străinătatea, de odată cu espirarea anului corent 1864, se introduce calendarul Gregorian în întregul serviciu al telegrafelor şi poştelor din România”. Practic, Poşta şi Telegraful au adoptat stilul Gregorian cu peste o jumătate de secol faţă de data oficială la care România a trecut la noul stil, lucru ce s-a întâmplat abia în 1919, ţara noastră fiind printre ultimele care au făcut acest pas. Calendarul gregorian l-a substituit pe cel iulian. numele „gregorian” vine de la Papa Grigore al XIII-lea, ai cărui astronomi constataseră că în Calendarul Iulian se acumulase o întârziere semnificativă, din cauza unei erori de calcul (până în 1.582 erau circa 10 zile). Papa Grigore a fost cel care a dispus reformarea calendarului iulian şi a introdus noul calendar, corectat, care astăzi îi poartă numele. Calendarul gregorian a fost adoptat rapid în mai toată lumea catolică. Lumea protestantă l-a preluat şi ea mai târziu, însă ţările ortodoxe, din raţiuni dogmatice, îl evitaseră complet. În ţările ortodoxe, printre care şi România, calendarul iulian s-a păstrat până în primele decenii din secolul XX, după care a fost abandonat în favoarea calendarului gregorian.

POªTAªUL404 ¦ 7


150 de ani de Poştă

POŞTA ROMÂNĂ

150de ani de existenţă

analiză a existenţei unor servicii de poştă organizată pe teritoriul actual al României poate începe încă din secolul al XVI-lea, perioadă de când se păstrează prima relatare scrisă a unui străin, privitoare la poştele domneşti.

O

În anul 1585 călătorul francez François de Pavie, senior de Fourquevaux, ne oferă câteva detalii din timpul voiajului său prin Principatul Moldovei. El s-a folosit în timpul călătoriei de „o căruţă aşa de mică şi de uşurică, încât o pot lua pe umeri. În ea nu poate intra decât o persoană...”. Acea căruţă mică şi uşoară nu era alta decât vestitul olac de poştă, pe care alţi călători străini îl descriau în relatările lor. De pildă, diaconul Paul de Alep, secretar al patriarhului Makarie de Antiochia, arăta că în anul 1650, la Galaţi, când a sosit pe teritoriul Moldovei, domnitorul le-a pus la dispoziţie poştele sale şi o escortă militară care „mergea mai iute ca zborul unei păsări”. În această epocă, adică în secolul al XVII-lea, serviciile poştale din Moldova şi Muntenia se aflau în continuă dezvoltare, fiind sub supravegherea Marelui Postelnic 8 ¦ IULIE 2012

(ministru de externe) sub a cărui autoritate se aflau şi vătafii de călăraşi. Curierii erau împărţiţi în lipcani - pentru corespondenţa internă şi în călăraşi- pentru corespondenţa externă. Întreţinerea lipcanilor, a călăraşilor, procurarea cailor şi olacelor de poştă se aflau în sarcina locuitorilor târgurilor şi satelor prin care treceau drumurile, scutiţi de această dare fiind numai boierii şi dregătorii. O nouă organizare este dată poştelor româneşti în secolul al XVIII-lea, când au fost înfiinţate releuri de poştă, în special pe drumurile principale. În Muntenia existau pe rutele: Bucureşti-Târgovişte, Bucureşti-Craiova, Bucureşti-Giurgiu (legat cu Adrianopol-Constantinopol). În Moldova aceste drumuri erau: Iaşi-Galaţi, Iaşi-Hârlău-Rădăuţi. O nouă etapă în istoricul poştelor româneşti este deschisă după unirea celor două servicii de poştă din Moldova şi Muntenia. Adunările legislative ale Moldovei şi Munteniei, convocate la 5 şi 24 ianuarie 1859, în dorinţa de a face din ambele ţări un singur stat, aleseseră ca Domn pe Alexandru Ioan Cuza, a cărui recunoaştere de către Puterile Europei devenise fapt împlinit la 24 septembrie 1859. ţările Române,


deşi unite, au trebuit totuşi să-şi menţină organizarea lor legislativă şi administrativă separat încă câtva timp şi ca atare şi organizarea lor poştală, cu direcţii aparte – cea din Iaşi condusă de V. Grigoriu, iar cea din Bucureşti de Tănase Bolintineanu. Decizia unirii poştelor s-a luat de către Consiliul de Miniştri în şedinţa din 17 iulie şi s-a aprobat prin Decretul no. 527 din 23 iulie 1862 (Monitorul Oficial din 1862 pag. 678 şi 693). Desfiinţarea Direcţiei Poştelor din Iaşi, în ziua de 1 august a anului 1862, s-a realizat prin trecerea unei părţi din personal la Bucureşti, restul rămânând la biroul poştal din Iaşi. Printre cei transferaţi la Bucureşti îl regăsim şi pe inspectorul austriac Ioachim von Manowarda, care a rămas în aceeaşi calitate până în octombrie 1864. Ca director al poştelor reunite a fost menţinut Panaiot Săvescu, care funcţiona în aceeaşi calitate în Muntenia încă din decembrie 1860.

Mărci poştale tricolo Decretul Domnesc nr. 527 din 23 iulie 1862 a intrat deci în vigoare la 1 august. Tot în anul 1862, la 1 mai, taxele poştale devin unice pe întreg teritoriul României şi se pune în circulaţie cea de a treia emisiune de mărci poştale româneşti, cunoscută sub denumirea de „Principatele Unite”. Desenul lor, care simbolizează unirea celor două ţări surori, are ca subiect atributele heraldice din stemele ţărilor, capul de bour al Moldovei şi vulturul Munteniei. Reorganizarea poştelor, care se face ca urmare a Decretului nr. 615 din 7 august 1862, afectează mai mult Muntenia, care rămăsese cu mult în urma Moldovei. Aşa cum reiese din Dosarul nr. 338 al Ministerului de Finanţe şi Monitorul Oficial nr. 168 din 1862, pe teritoriul

Moldovei şi Munteniei au existat 42 de birouri poştale deservite de către expeditori salariaţi. Pentru mai multă înlesnire a corespondenţei poştale, în sensul ca fiecare persoană să-şi poată franca scrisoarea fără să fie nevoită de a se prezenta la biroul de expediţie, Guvernul a crezut necesar să adopte sistemul mărcilor poştale, precum şi cutiile de scrisori. Mărcile poştale „Principatele Unite”, care au fost adoptate, sunt de trei valori: a) Mărci în valoare de trei parale în culoare galbenă, pentru foi tipărite (circulare, reclame); b) Mărci în valoare de şase parale în culoare roşie, pentru francarea corespondenţei de scrisori locale; c) Mărci în valoare de 30 parale de culoare albastră, pentru corespondenţa de scrisori adresată altor localităţi din ţară. De remarcat că mărcile poştale „Principatele Unite” au fost tipărite în culorile drapelulul naţional: roşu, galben şi albastru. Unificarea, la 1 august 1862, a Poştei din Moldova cu cea din Muntenia rămâne un moment de mare rezonanţă istorică şi putem lesne constata că Poşta Română era, după biserică şi armată, a treia instituţie ca importanţă şi organizare din ţara noastră. Generaţia de astăzi a avut şansa ca în anul 2008 să aniverseze 150 de ani de la emiterea primelor mărci poştale româneşti - celebrele Cap de Bour Moldova - organizând, la Bucureşti, Expoziţia Filatelică Mondială - EFIRO 2008, iar la 1 august a acestui an vom fi alături de Poşta Română, care de un secol şi jumătate, prin slujbaşii ei, deserveşte cu hărnicie şi onoare necesitatea de comunicare a poporului român.

Cred că sunt în asentimentul tuturor să urez, din partea filateliştilor, un călduros La Mulţi Ani - Poştei Române! Leonard Paşcanu, preşedinte al federaţiei filatelice Române

Bibliografie:

istoria Poştelor române - autor Constantin N. Minescu, 1916. istoricul timbrelor poştale româneşti - autor Petre Murea, 1938. Primele mărci poştale româneşti - autor Val. Tebeica, 1962. ştampilografie poştală - autor Kiriac Dragomir, 1990.

POªTAªUL404 ¦ 9


150 de ani de Poştă

Sediile centrale ale

Poştei române

În cei 150 de ani de existenţă, dii Poşta română a avut diverse se mai centrale, mai elegante sau de o puţin demne de o companie erla asemenea importanţă. „P latul coroanei” a fost, de departe, Pa Poştelor de pe Calea Victoriei.

A

stfel, imediat după unificarea poştelor din Muntenia şi Moldova primul sediu s-a stabilit, prin decret al domnitorului A.I. Cuza, într-o clădire cunoscută sub denumirea de Hanul lui Şerban Vodă. Era un sediu modest, departe de necesităţile uneia dintre cele mai importante instituţii a statului, aşa cum era Poşta şi Telegraful la acea vreme. După doar cinci ani, în 1867, sediul central s-a mutat într-o clădire de pe strada Doamnei, „edificiu modest ca lucrare arhitectonică” - aşa cum îl descrie una dintre publicaţiile poştale ale vremii, care era totuşi mult mai mare decât vechea locaţie. Interesant este că înainte de mutarea Direcţiunii Generale a Poştelor şi Telegrafelor, în clădirea de pe strada Doamnei funcţionase Senatul României. În timp, datorită alurii sale, noul sediu central şi-a căpătat denumirea de Palat al Poştelor şi Telegrafelor. Dezvoltarea instituţiei a determinat prelungirea unei aripi a Palatului, apoi chiar construirea unei clădiri noi în mijlocul curţii. Cu toate acestea, localul era neîncăpător şi impropriu pentru nevoile Poştei. Prin urmare, în 1888, când deja Poşta şi Telegraful se uniseră cu Telefoanele, s-a luat decizia că instituţia are nevoie de un local propriu, ridicat de la zero şi destinat special cerinţelor PTT. A durat patru ani până când cele două camere legiuitoare au votat acordarea creditelor necesare pentru

Primul Palat al Poştelor a fost cel de pe strada Doamnei

10 ¦

IULIE 2012

Palatul Poştelor

construirea noului Palat al Poştelor. Mai precis, „Legea pentru construirea palatului telegrafo-poştal” s-a votat de Cameră şi Senat şi s-a publicat în Monitorul Oficial din 3/15 iunie 1892 cu următorul conţinut: „Art. 1 - Se autorizează Ministerul de Interne a construi în Bucureşti un local pentru serviciul telegrafo-poştal, pe un loc care se va hotărî de Consiliul de Miniştri. Art. 2 - Se deschide pe seama Ministerului de Interne un credit de lei 3.000.000, care se va acoperi printr-o emisiune de rentă sau prin orice alte mijloace va găsi guvernul mai nimerit. Art. 3 - Acest credit va servi pentru plata terenurilor, pentru construcţia localului, precum şi pentru cheltuieli de supraveghere a construcţiei."

Piatra de temelie a fost pusă de regele Carol Ceea ce s-a întâmplat ulterior acestei decizii a descris preşedintele Federaţiei Filatelice Române, Leonard Paşcanu, într-un articol publicat în „România liberă” din 2 martie 2002. „În şedinţa din 26 iulie 1892, Consiliul de Miniştri a hotărât ca Palatul Poştelor să se clădească pe locul numit Piaţa ConstantinVodă, situat între strada Carol, Stavropoleos şi Calea Victoriei, iar pentru întocmirea programului şi a proiectului de construcţie se însărcinează un arhitect, care împreună cu o persoană cunoscătoare a serviciului poştal şi telegrafic să viziteze clădirile similare din străinătate şi să întocmească programul şi proiectul necesare, după cerinţele administraţiei poştale. În baza acestei decizii, ministrul de Interne hotărăşte să-l trimită în străinătate pe directorul poştelor de atunci, Ernest Sturza, însoţit de arhitectul Al. Săvulescu, care vizitează în acest scop clădirile de poştă din Viena, München, zürich, Geneva, Paris, Bruxelles, Torino, Milano, Veneţia şi Budapesta, alegându-se ca model clădirea


Poştei din Geneva. După Ernest Sturza, urmează la conducerea Poştei Dumitru Cezianu (17 octombrie 1892-16 octombrie 1895). În timpul directoratului său, Cezianu s-a ocupat foarte mult cu lucrările clădirii Palatului Poştei. Planurile întocmite de arh. Al. Săvulescu au fost supuse aprobării Consiliului Tehnic superior din ţară, după care s-a cerut avizul arhitecţilor profesori din Paris, GIAnIn şi GERADET. (...) Construcţia, graţie stăruinţelor directorului Cezianu, a început imediat, aşa că, la 20 octombrie 1894, la ora 11 dimineaţa, Regele Carol, însoţit de aghiotantul de serviciu, a sosit la locul noului sediu, unde a fost întâmpinat de Lascăr Catargiu, prim-ministru şi ministru de Interne, cu toţi miniştrii, preşedintele D. Ghica, preşedintele societăţii de construcţii, directorul Cezianu cu personalul superior al Administraţiei Poştelor şi Telegrafelor, prefectul Poliţiei Capitalei. Un serviciu divin s-a început imediat, iar după sfârşirea lui directorul Cezianu rosteşte următoarea cuvântare: „Sire, Sunt fericit că mi se prezintă ocazia a Vă putea aduce recunoscătoarele mulţumiri ale corpului telegrafo-poştal că aţi binevoit a onora această serbare cu prezenţa Majestăţii Voastre. Clădirea acestui palat, la care Majestatea Voastră pune azi prima piatră, se impunea prin avântul luat de serviciul telegrafo-poştal. Acest edificiu va acoperi o suprafaţă de 8.000 mp şi va costa peste 3.000.000 lei aur, împodobind Capitala cu un monument care se va putea număra între cele dintâi palate poştale din Europa. (...) La 1873, când s-a înfiinţat prima statistică de către dl. George Lahovari, fost director al poştelor şi telegrafelor, corespondenţa poştală număra 2.000.000 de scrisori, iar la 1893 ea se ridică la 25.000.000; aceasta ne dă măsura dezvoltării culturale ce a luat Romania în acest interval; valorile ce s-au expediat prin serviciul de mesagerie al poştei au trecut de la 300 milioane, cât era în 1873, la 1 miliard în 1893. Progresul ce am făcut este mare, mai avem însă mult de lucrat pentru a ajunge la ţinta ce ne-am propus. Corpul nostru telegrafo-poştal, care a dat atâtea dovezi de hărnicie, muncă şi răbdare, va fi, sunt convins, la înălţimea acestei misiuni.(...)” După aceasta, M.S. Regele şi persoanele oficiale semnează actul de fondaţie, care împreună cu o serie de monede romane în circulaţie au fost zidite în colţul clădirii dinspre biserica Sf. Dumitru şi strada Carol (...) Pe 3 mai 1899, directorul PTT de atunci, Ghica, obţine un credit extraordinar de 209.227 lei şi 50 bani pentru instalarea luminii electrice şi a ascensoarelor, iar prin legea de la 2 iulie 1899, deschiderea unui alt credit, de 1.191.227 lei, pen-

Locaţia din B-dul Libertăţii găzduieşte şi acum sediul MCSI

Sediul de pe Splaiul Unirii se afla în scara unui bloc

tru efectuarea lucrărilor de amenajare, instalaţii de lumină, pentru aparatele, instrumentele, maşinile, materialele şi lucrările necesare instalaţiilor speciale de telegraf, telefon şi poştă precum şi pentru confecţionarea mobilierului necesar. Cu sumele obţinute şi cu străduinţa depusă, directorul Ghica reuşeşte ca în octombrie 1899 să mute în noul palat divizia tehnică şi a contabilităţii, în aprilie 1900 celelalte divizii şi servicii ale Administraţiei centrale, iar în anul 1901 oficiul central telegrafic şi telefonic. După moartea directorului Ghica, prin subscripţie publică printre funcţionarii superiori ai Administraţiei centrale, se realizează câte un bust directorilor Cezianu şi Ghica, care au fost lucrate de sculptorul Romanelii şi apoi aşezate, în februarie 1906, în Palatul Poştelor, în ambele părţi ale scării principale ce ducea la Administraţia centrală. Totodată, acest impunător edificiu a adăpostit şi Muzeul Poştei, găzduit la etajul 2 al clădirii, în aripa dinspre str. 13 Decembrie.” (Leonard Paşcanu, preşedinte Federaţia Filatelică Română, articol publicat în „România Liberă”- nr. 3.632, din 2 martie 2002). Poşta s-a bucurat de acest edificiu până în 1972, când autorităţile comuniste au decis că locaţia este mult mai bună pentru a adăposti sediul Muzeului naţional de Istorie. Sediul Poştei s-a mutat în aceeaşi clădire cu cel al Ministerului Transportului şi Telecomunicaţiilor, unde a rămas până după Revoluţia din decembrie 1989. În cursul anului 1990, sediul administraţiei centrale s-a mutat pe B-dul Libertăţii nr. 14, în acelaşi loc cu noul Minister al Comunicaţiilor. Peste alţi 12 ani, în vara anului 2002, noua locaţie a Poştei Române a devenit clădirea de pe Splaiul Unirii nr. 6. În fine, ultimul sediu central al companiei este cel actual, situat pe Bulevardul Dacia nr. 140, care a fost inaugurat în primăvara anului 2007. POªTAªUL404 ¦ 11


150 de ani de Poştă

mari evenimente organi D

e-a lungul timpului, Poşta Română a fost gazdă a numeroase evenimente importante pentru acest domeniu de activitate şi nu numai. Conferinţe ale operatorilor poştali europeni, ale celor din ţări francofone sau din zona balcanilor, expoziţii filatelice sau Balcaniade ale factorilor poştali, toate acestea au adus România şi Poşta Română în centrul atenţiei. Două au fost însă evenimentele majore care practic au pus România pe harta operatorilor poştali mondiali şi ambele au avut loc destul de recent. Este vorba de cel de-al 23-lea Congres al Uniunii Poştale Universale, desfăşurat în 2004, şi Expoziţia Filatelică Română din 2008.

Congresul UPU 2004 Cel mai amplu eveniment organizat în România, cu excepţia Universiadei din 1981, a debutat pe 15 septembrie 2004, la Palatul Parlamentului. La cel de-al 23-lea Congres UPU, primul organizat într-o ţară din Europa de Est, au participat peste 2.000 de invitaţi din toate cele 190 de ţări care erau membre UPU la acea oră, 70 de înalţi demnitari (dintre care 50 de miniştrii de resort) şi peste 250 de observatori internaţionali. zeci de hoteluri din Capitală şi împrejurimi au fost reţinute special pentru delegaţii la Congres. Gradul de dificultate în organizarea unui astfel de eveniment a fost sporit de faptul că reuniunea a fost una de lungă durată, terminându-se tocmai pe 5 octombrie. Derularea de forţe din partea Poştei Române a fost una impresionantă, sute de salariaţi din Bucureşti dar şi din ţară fiind implicaţi în bunul mers al Congresului. Totul a ieşit aproape perfect, iar la final laudele participanţilor au venit să sublinieze acest lucru.

Viitorul poştei s-a decis în românia Şi lucrările Congresului au avut spor. Sub sloganul „Viitorul poştei se decide în România” miile de participanţi la eveniment au adoptat decizii esenţiale pentru viitorul pe termen mediu şi lung al sectorului poştal. Conform reprezentanţilor Uniunii Postale Universale, Congresul a fost un adevărat succes, fiind dezbătute şi adoptate peste 500 de măsuri, din cele 850 propuse.

12 ¦

IULIE 2012

Astfel, s-a adoptat Strategia Poştală Mondială de la Bucureşti, o foaie de parcurs pe patru ani pentru guverne, operatori poştali şi organismele UPU. Strategia s-a referit în special la modul în care să se desfăşoare activităţile comerciale, în care se va interacţiona cu grupurile de interese şi se va reacţiona în faţa provocărilor noului mediu de afaceri şi a cerinţelor clienţilor. Tot la Bucureşti s-a decis crearea unui Comitet Consultativ, un nou organism al UPU care să reprezinte grupurile de interese externe şi partenerii din sectorul privat în colaborarea cu UPU, şi s-a adoptat un pachet complet de propuneri menite să facă din sistemul de compensare a administraţiilor poştale pentru procesarea şi livrarea corespondenţei din alte ţări (numite sume de decontare la destinaţie) un sistem mai orientat spre specificul fiecărei ţări, care să reflecte costurile reale. Congresul a modificat şi Documentele Uniunii, pentru a se asigura că reglementările şi procedurile corespund nevoilor actuale ale unui mediu de afaceri în schimbare. S-a ales şi un nou preşedinte al UPU, în persoana francezului Edouard Dayan (care este în funţie şi astăzi), şi un director general adjunct, chinezul Huang Guozhong. S-au ales şi noii membri în Consiliul de Exploatare al UPU şi în Consiliul de Administraţie (unde Poşta Română, prin persoana lui Gabriel Mateescu, a deţinut preşedinţia pentru perioada 2004-2008). Totodată s-a decis ca următorul Congres UPU să aibă loc la nairobi, Kenya, în 2008.


izate de Poşta română

eFiro 2008 Expoziţia filatelică Mondială a celebrat împlinirea a 150 de ani de la emiterea primului timbru românesc „Cap de Bour” şi a reunit piese valoroase de la peste 650 de colecţionari din 74 de ţări. Înalţi demnitari de stat, ambasadori, specialişti ai filateliei din întreaga lume, Alteţea Sa Regală Principele Radu al României au asistat, pe 20 iunie 2008, la Romexpo, la ceremonia oficială de deschidere a Expoziţiei Filatelice Mondiale - EFIRO 2008. Expoziţia a cuprins două secțiuni: o secțiune competițională, unde, în cadrul a 13 clase tematice de concurs s-au întrecut 800 de colecții, și o a doua secțiune, Curtea de Onoare, în cadrul căreia au fost expuse piese filatelice deosebite. Printre exponate s-au aflat matrițele originale ale primelor timbre poștale românești, cel mai scump ziar din lume - „zimbrulu și Vulturulu” - pe care sunt francate opt timbre Cap de Bour, „Penny Black” - primul timbru poștal

din lume, timbre din colecţia Majestății Sale Regina Elisabeta a II-a a Marii Britanii sau celebra colecție braziliană de mărci poștale “Ochi de Bour”. Prin cele 1.800 de panouri expuse, EFIRO 2008 se numără printre cele mai mari expoziţii de gen din lume, fiind depăşită doar de o expoziţie ce a avut loc în 1998 în SUA. O altă dovadă că Poşta Română este capabilă să pună pe picioare un eveniment cu rezonanţă mondială. Aşa cum se întâmplă la acest gen de evenimente, s-au acordat şi premii. Marele Premiu naţional EFIRO 2008 a revenit lui Joseph Hackmey, cunoscut colecţionar israelian care locuieşte la Londra. Din colecţia filatelistului israelian, „Classical Romania", face parte şi ziarul „zimbrulu şi Vulturulu”. Marele Premiu Internaţional EFIRO 2008 a fost câştigat de Mark Lorentzen, cu colecţia „Across the Danish Border". Cel mai important premiu, Marele Premiu EFIRO 2008, a revenit lui Mahommed Sayeed, din Emiratele Arabe Unite, pentru colecţia „India, 1852-1855 The Scinde District Dawk", Litograpf Issues & Usages. În cadrul competiţiei au fost acordate alte 102 medalii de argint mare, 75 de medalii de argint, 37 de medalii de bronz argintat, 32 de medalii de bronz, 45 de medalii de aur mare, 128 medalii de aur, 160 de medalii de vermeil mare şi 175 medalii de vermeil. Piesele filatelice din România au fost foarte apreciate în cadrul EFIRO, primind 80 de medalii de aur, vermeil, argint şi bronz. POªTAªUL404 ¦ 13


150 de ani de Poştă

PrImele femeI din corpul

Pe rândul din mijloc se află câteva din primele poştăriţe românce. Astăzi, în cadrul CNPR, lucrează circa 23.000 de femei.

U

rmare a modificării Convenţiei Poştale Universale a UPU, care a fost pusă în aplicare la data de 1 aprilie 1879, s-au întocmit noi proiecte de legi privind exploatarea telegrafopoştală şi de organizare a corpului telegrafo-poştal care au fost votate de Senat şi Camera Deputaţilor în anul 1880 şi puse în aplicare imediat, înlocuind legile similare din anul 1871. În cazul legii de organizare a corpului telegrafo-poştal prin decretul regal de sancţionare s-a stipulat ca măsura de mărire a numărului de personal să se aplice de la data de 1 aprilie 1881.

ADmitereA femeilor – o decizie revoluţionară Practic, admiterea femeilor în corpul telegrafo-poştal s-a realizat în timpul directorului general C.F. Robescu, al cărui mandat la conducerea D.G.T.P. s-a desfăşurat în perioada anilor 1877-1883, şi a constituit o decizie revoluţionară pentru acele vremuri. Monitorul Oficial al României de miercuri 6/18 mai 1881 publica raportul întocmit de C.F. Robescu, adresat ministrului de interne Eugen Stătescu, în subordinea căruia se afla direcţia la acea dată, prin care cere aprobarea admiterii femeilor în corpul telegrafo-poştal, pentru care scop, conform legii, au fost prevăzute, în bugetul pe anul 1881, un număr de 25 de posturi de eleve aspirante cu retribuţia lunară de 80 lei. Conţinutul raportului fiind avizat de ministru s-a trecut la aplicarea măsurilor propuse. În cazul personalului feminin ce urma să fie angajat, 24 ¦ IULIE 2012

se dorea îndeplinirea unor condiţii iniţiale şi anume: vârsta între 20 şi 25 de ani, absolvente ale unui curs secundar, central sau al Azilului Elena Doamna şi să dovedească o bună purtare. Ele urmau să fie primite în corpul telegrafopoştal ca eleve aspirante după terminarea şcolii teoretice şi practice de poştă şi telegraf, continuând ulterior avansarea în ierarhia corpului până la gradul I de oficiant inferior.

PrimA Promoţie De AbSolvente în domeniul telegrafo-poştal Pentru intrarea rapidă şi eficientă a elevelor în activitatea posturilor de la nivelul oficiilor de Poştă şi Telegraf s-au înfiinţat, în anul 1880, şcoli de pregătire la Bucureşti şi la Iaşi, unde au fost înscrise 41 şi, respectiv, 14 candidate. Programa şcolară, aprobată pentru pregătirea elevelor aspirante, cuprindea cunoştinţe din următoarele domenii: chimie, electricitate statică, magnetism, aparate

şi construcţii de linii telegrafice, instalaţii din dotarea oficiilor, deranjamente, cunoaşterea legilor, regulamentelor şi convenţiilor telegrafo-poştale. După terminarea cursurilor, prevăzute în programul special de pregătire, s-au desfăşurat examene cu probe orale şi scrise în Bucureşti şi Iaşi sub conducerea unor comisii examinatoare care au ierarhizat concurentele după nota medie generală obţinută. În ordinea rezultatelor, pentru ocuparea celor 25 de posturi de aspirant, s-au clasat următoarele concurente: Catherina Ionescu, Maria Cojocăreanu, Aneta Barghard, Matilda Bădulescu, Smaranda Măinescu, Aglaia Rosenel, Elena Boerescu, Irina Starcovici, Ecaterina Rosenel, Valeria Trătinescu, Calipsa Apostolescu, Maria Bălteanu, Catherina Rădulescu, Chiriaca Rădulescu, Ecaterina Placa, Elena Metaxa, Victoria Bădulescu, Adela Ioanidi, Despina Ionescu, Penelopa Dimitrescu, Elena Dumbravă, Paraschiva Comşa, Hariclia Marinescu, Maria Simionescu şi Profira Arabolu. S-a mai stabilit ca următoarele 16 concurente clasificate, care s-au aflat în afara primei liste, dar au obţinut nota medie peste 7, să fie chemate pe rând ”la vacante” după ordinea în care s-au clasat, publicându-se în Monitorul Oficial şi a doua listă de nume. Trebuie remarcat, ca un fapt inedit pentru Monitorul Oficial, publicarea celor două liste cu numele elevelor absolvente de şcoală profesională.


telegrafo-poştal românesc La rândul ei, presa vremii nu a rămas indiferentă, sesizând, la momentul respectiv, importanţa acestui eveniment. În acest sens, ziarul „Românul”, în numărul de joi 7 mai 1881, la rubrica „Scrieri d-ale zilei”, pe lângă informaţii privind pregătirile care aveau loc în vederea desfăşurării serbărilor încoronării simbolice a Regelui Carol I şi a Reginei Elisabeta din zilele de 10, 11 şi 12 mai 1881 de la Bucureşti (vezi„Magazin Istoric” nr. 5/2004), a prezentat lista nominală cu cele 25 de eleve admise, iar într-un alt articol, sub titlul „Femeile în serviciul telegrafo-poştal”, a fost publicat Raportul nr. 7123/29 aprilie 1881 al directorului general C.F. Robescu adresat ministrului de interne.

Poştăriţele românCe – printre primele din Europa Din cercetarea Statutului pe vechime al angajaţilor Poştei Române, tipărit în Buletinul Telegrafo-Poştal, oficios al D.G.T.P., a rezultat că la data de 23 iunie/5 iulie 1880 nu se afla angajată nici o femeie în corpul telegrafo-poştal, iar la data de 10/22 august 1882, la categoria „elevi clasa a II-a”, poziţiile de la 65 la 75 şi de la 82 la 95 erau ocupate de concurentele declarate „reuşite”, care au compus prima listă, şi de Ivanovici Natalia, care se afla pe lista de aşteptare. Toate elevele, la rubrica „vechimea în corp”, aveau trecută data de 1 mai 1881, deci angajarea s-a făcut cu o lună întârziere faţă de data stipulată în documentele prezentate, iar 1 mai 1881 reprezintă data oficială care consemnează primele femei angajate în corpul telegrafo-poştal. În acelaşi statut, la capitolul „eleve aspirante”, la poziţiile de la 1 la 9 şi de la 11 la 12 se regăseau numele altor 11 concurente aflate pe lista a doua. Dezvoltarea continuă a reţelei telegrafo-poştale, înfiinţarea în anul 1892 a reţelei de exploatare telefonică în subordinea D.G.T.P. şi activitatea din ce în ce mai apreciată a femeilor în corpul telegrafo-poştal a făcut ca personalul feminin să ajungă în anul 1899 la 299 de angajate, faţă de 1.213 bărbaţi, ceea ce reprezintă un procent de 24,6% (ajungându-se la 27% în anul 1901 şi 20% în anul 1903 - după reducerile de personal conform legii din anul 1902 - şi de 52,76% în anul 1908) din totalul personalului. Acest procent situa Poşta Română printre primele ţări membre ale UPU unde se înregistrau procente cuprinse între 5 şi 15% (de exemplu: Germania – 5%, Elveţia - 10%). Folosindu-se experienţa acumulată, începând cu anul 1881, prin legea de organizare a personalului D.G.T.P., adoptată de Parlament şi intrată în vigoare în anul 1912, a fost limitată proporţia femeilor la 25% din totalul personalului şi s-a hotărât distribuirea lor numai pe anumite posturi ale schemei de funcţiuni. Din prezentarea acestor etape şi fapte rezultă că, în timp ce în alte domenii de activitate femeile s-au luptat cu o serie de prejudecăţi şi bariere artificiale, admiterea femeilor în activitatea de poştă şi telegraf s-a făcut la iniţiativa conducerii Poştei Române. Mihail Cezar Săvulescu

Bibliografie: B.T.P. nr. 7/1880 şi nr. 9/1882 Monitorul Oficial al României nr. 27/1881 Ziarul „Românul” joi 7 mai 1881 Nicolae Minescu – Istoria Poştelor Române. Bucureşti 1916 Lucian Predescu – Enciclopedia României. Cugetarea. Bucureşti 1999

IleANA ChIRAleU,

cel mai cunoscut poştaş din istorie Cea mai cunoscută personalitate care a lucrat de-a lungul celor 150 de ani în Poşta Română este o femeie: fost fostul director executiv de exploatare poştală Ileana Chiraleu. Născută în 1947, la Suseni, în judeţul Argeş, Ileana Chiraleu şi-a trecut în palmares cinci titluri de campioană naţională la baschet, câştigate cu două echipe bucureştene, Politehnica şi Rapid. De două ori, în 1974 şi 1975, a fost declarată cea mai bună baschetbalistă a ţării. În patru campionate consecutive, între 1971 şi 1974, a devenit coşgetera campionatului naţional feminin de baschet, adică jucătoare cu cele mai multe puncte înscrise. Are 256 de meciuri în echipa naţională de baschet, pentru care a jucat mai bine de un deceniu şi jumătate, în perioada 1967-1982. Timp de şase ani a fost capitan al primei reprezentative de senioare. Perioada de timp în care Ileana Chiraleu a evoluat sub tricolor coincide cu cele mai bune performanţe obţinute de naţionala noastră de baschet. A participat la cinci turnee finale de Campionat European, între 1968 şi 1976, şi la turneul preolimpic de la Moscova, din 1980. Are în palmares un loc 4 la Europene, cea mai bună performanţă din istoria sportului cu mingea la coş de la noi, şi locul VI la Campionatele Mondiale Universitare. În 1974, cu echipa Rapid, a câştigat Campionatele Mondiale Feroviare, fiind declarată cea mai bună jucătoare a întrecerii. Media de puncte marcate pe meci de-a lungul întregii cariere este undeva pe la 26. Este maestră emerită a sportului şi este considerată de specialişti un „Gică Hagi al baschetului feminin românesc”.

33 de ani de Poştă Ileana Chiraleu s-a angajat în Poştă în 1972, cu ajutorul conducătorilor clubului Rapid, pe postul de economist în cadrul Direcţiei de Poştă a Municipiului Bucureşti. În momentul în care a abandonat activitatea sportivă, s-a dedicat trup şi suflet muncii în cadrul companiei poştale naţionale. Iar roadele nu au întârziat să apară. În 1985 a fost numită director de exploatare în cadrul Direcţiei de Poştă Bucureşti, iar trei ani mai târziu a ajuns directorul Direcţiei de Poştă Bucureşti, cea mai importantă din ţară şi ale cărei destine le-a condus mai bine de un deceniu. În februarie1999 a fost numit director executiv operaţional în cadrul CNPR, post pe care l-a ocupat mai bine de şase ani, mai precis până pe 21 noiembrie 2005, când s-a pensionat. Implicarea şi competenţa de care a dat dovadă în cele mai bine de trei decenii de muncă în cadrul companiei au transformat-o într-o adevărată legendă a Poştei Române. POªTAªUL404 ¦ 25


Revista "Poştaşul" - Iulie 2012  

Revista "Poştaşul" - Iulie 2012

Read more
Read more
Similar to
Popular now
Just for you