Poesis interna\ional
la) şi, în sfârşit, revistele-volum “Annales” şi “Simpozion”. Acestea din urmă sunt rodul activităţii Institutului de Cercetări al Românilor din Ungaria şi includ studii de istorie, etnografie şi limbă, inclusiv monografii ale localităţilor româneşti Chitighaz, Micherechi şi Bătania. Valoarea studiilor, susţine C. Munteanu, ar impune intrarea lor în “circuitul academic şi universitar” (p. 241). Partea a III-a abordează presa audiovizuală ilustrată prin emisiunile radio (“Aici, Radio Seghedin, emisiune în limba română”), începând cu anul 1980, şi Emisiunea TV ”Ecranul nostru”, a postului teritorial Seghedin, transmisă în cadrul “MTV 1” începând din 1982. În finalul volumului, la Anexe, aflăm un Dicţionar de jurnalişti, redactori şi colaboratori ai presei româneşti din Ungaria, o diagramă a apariţiei celui mai important ziar – “Foaia românească”, o secvenţă ilustrativă a paginilor de titlu (remarcabile prin eleganţă şi simplitate) ale publicaţiilor cercetate, precum şi diferite reproduceri după documente şi scrisori, printre care un autograf de presă al lui Mihail Sadoveanu adresat “fraţilor” de la “Libertatea noastră”, un mesaj al lui Victor Eftimiu, dar şi imagini ale unor “locuri româneşti” din Ungaria. Desigur, cel mai larg spaţiu i se acordă revistei “Foaia românească”, săptămânal al Uniunii Culturale a Românilor din Ungaria care apare la Jula şi care are viaţa cea mai lungă şi activitatea cea mai vizibilă. Titlul de acum nu a fost întotdeauna acelaşi. Autorul monografiază drumul parcurs până azi< etapa “Libertatea noastră” (19511956, Jula şi Budapesta)> etapa “Foaia noastră” (1957-1971 – perioada budapestană şi 1971-1991 – perioada julană)> etapa “Noi. Românii din Ungaria” (1991-1997) şi, în sfârşit, etapa “Foaia românească” (1998-2004). Despre lungul, dificilul şi valorosul drum pe care l-a parcurs “această tribună a slovei româneşti” care este “Foaia românească”, autorul consemnează cuvintele profesorului Gh. Petruşan care spunea la a 40-a aniversare că “uneori flacăra ei a luminat, alteori a pâlpâit, dar nu s-a stins” (p. 32). Revista a avut un parcurs greu, lovindu-se de mentalităţi şi ingerinţe ostile, dar a reuşit să păstreze “o independenţă şi o verticalitate demne de
CROnIC{ preţuit” (p. 50). S-a impus prin rubricile constante (Actualităţi, Semnal, Tineret, Educaţie, Cultură, Literatură, Fel de fel) şi a creat o tradiţie, sprijinind în acelaşi timp toate celelalte publicaţii. Impresionează prin numărul mare de colaboratori pe care i-a format, prin ţinuta modernă, democratică, a ideilor, prin forţa morală pe care i-a imprimat-o, în special din 2000, actuala redacţie condusă de energica Eva Iova. Se acordă un spaţiu larg personalităţilor care au contribuit la renaşterea culturală a românilor din Ungaria, jurnalişti, profesori, autori de carte ştiinţifică sau beletristică, autorul realizând un “Fişier” extrem de bine documentat al colaboratorilor “Foii”, detaliind biobibliografia fiecăruia, ideile, debutul, profilul preocupărilor intelectuale etc. Prezentarea este alfabetică< Petru Anton, Roza Ary, Maria Berényi, Lucia Borza, Petru Cîmpian, Teodor Cosma, Mihai Cozma, Ana Crişan, Elena Csobai, Sámuel Domokos, Gheorghe Dulău, Ştefan Frătean, Nicolae Gândilă, Ioan Halász, Tiberiu Herdean, Alexandru Hoţopan, Ana Hoţopan, Edda Illyés, Eva Iova, Ilie Ivănuş, Tiberiu Iuhas, Ioan Sz. Kiss, Gyula Kollányi, Gheorghe Kovács, Lucian Magdu, Emilian Martin, Gheorghe Martin, Gheorghe Mészáros, Gheorghe C. Mihăiescu, Doina Misarăş, Ilie Moldovan, Stella Nikula, Gheorghe Nistor, Teodor Oltean, Ştefan Oroian, Endre Pálffy, Gheorghe Petruşan, Petru Popuţa, Mihai Purdi, Ana Radici Repisky, Vasile Roxin, Eva Ruja Bányai, Gheorghe Ruja, Livia Santău-Stănescu, Gheorghe Santău, Ervin Sass, Petru Silaghi, Ecaterina Tiritean, Marius Turcu, Vilmos Váncsa, Ana Varga. Autorul urmăreşte şi contactele directe ale “Foii româneşti” cu personalităţi din ţară, cărora li se cere colaborarea sau care poposesc printre românii din Ungaria, începând cu M. Sadoveanu, aflat în trecere prin Ungaria spre Berlin. Victor Eftimiu oferă spre publicare poezia Ceardaş. Eusebiu Camilar vizitează redacţia, unde lasă proza Toader Calapăr. Urmează apoi un şir de personalităţi, scriitori, academicieni care poposesc în redacţie< Dimitrie Macrea, Sabin Drăgoi, acad. Emil Petrovici, acad. Al Rosetti, Aurel Rău, Ion Horea, Alexandru Căprariu, Veronica Porumbacu, Franyó Zoltán, Dan Deşliu, Ion Brad, 152
septembrie 2010
D. R. Popescu, Gh. Tomozei, Nina Cassian, Nicolae Balotă etc. De asemenea, sunt publicate cele mai valoroase produse ale literaturii române, de la Marin Preda, Camil Petrescu, Ion Caraion, Lucian Blaga, etc.], la mai tinerii Mircea Dinescu, Ioan Alexandru, Traian T. Coşovei, Matei Vişniec. Sunt publicate interviuri cu Eugen Simion, Mircea Dinescu, Grigore Vieru. Autorul evidenţiază realitatea faptului că presa a reuşit să păstreze ceva dintr-o comunitate mult mai numeroasă altădată. Concluzia este aceasta< “Rolul presei, al celei scrise şi al audiovizualului, a fost unul covârşitor în păstrarea şi îmbogăţirea zestrei identitare pentru românii din Ungaria.” (p. 9). Desigur, acest rol în formarea unei intelectualităţi româneşti de vârf în Ungaria l-a avut în cea mai mare parte “Foaia românească”, fapt pentru care – susţine autorul – reducerea la jumătate a subvenţiilor acestei prodigioase publicaţii româneşti din Ungaria apare ca o eroare cu urmări imprevizibile. Volumul al II-a acoperă perioada anilor 1950-2008 şi abordează problematica literaturii, domeniul faptelor de cultură, viaţa şcolii, precum şi evoluţia demografică a minorităţii române. Volumul are patru capitole. Primul reprezintă o sinteză a literaturii românilor din Ungaria. Sunt prezentate date privind situaţia demografică a românilor, prezenţa acestora în câteva “oaze de românitate”, respectiv localităţile preponderent sau parţial româneşti< Cenadul Unguresc, Bătania, Bichişciaba, Apateu, Micherechi, Gyula (Jula), Otlaca Pustă, Aletea, Bedeu, Chitighaz, Crâstor, Ciorvaş, Peterd, Pocei, Săcal, Seghedin, Jaca, Leta Mare. Descreşterea este considerată “alarmantă şi deloc încurajatoare”, “primejdioasă pentru destinul şi viitorul unei comunităţi” şi se dau comparativ cifre (p. 10) din care amintim doar anii 1900 (29.975 de români) şi 2001 (8.483). Se aminteşte faptul că la 1860, în Budapesta numărul românilor depăşea 100.000, în timp ce în 2001 s-au înregistrat doar 8700 (p. 14). Întârzierile şi coagularea dificilă a unei literaturi performante au drept cauze< izolarea românilor de patria mamă, lipsa unei intelectualităţi compacte, lipsa în anumite perioade a pre-
septembrie 2010
sei şi a personalităţilor marcante etc. Autorul însă nu se mulţumeşte să numească, la modul facil, drept cauză doar forţa absorbantă a majorităţii, ci identifică şi cauze interne printre care< complexul minoritarului, “etnobisnisul” (intrarea neromânilor în instituţiile autoguvernărilor locale ori naţionale), autodivizarea românilor în grupuri concurente prin apariţia revistei “Cronica”, născută “ din ambiţii deloc constructive” etc. La acestea se adaugă şi o teamă nejustificată de a nu trezi resentimentele majorităţii, adică ceea ce Ion Druţă, în Basarabia, numea “povara bunătăţii noastre”. Autorul invocă aici şi cauzele de care se fac vinovaţi românii de dincoace de frontieră. Este vorba despre dezinteresul lor pentru creaţia literară din comunitatea românilor din Ungaria. Iată câteva întrebări acide< “Ce a făcut literatura română din România pentru creatorii conaţionali din Ungaria? Câţi din autorii români din România cunosc creaţia literară a confraţilor din ţara vecină? Câţi redactori de presă literară şi-au deschis paginile spre literatura românilor din Ungaria? Câţi din autorii deja validaţi de publicul comunitar din Ungaria fac parte din asociaţiile profesionale din România, asociaţia de scriitori ori cea a ziariştilor? Câte din dicţionarele apărute în ultima vreme recuperează şi nume ale autorilor români din Ungaria?” (pp. 18-19). Întrebări retorice, desigur, dar cu adresă. În continuare se face o radiografie a genurilor reprezentate în presă şi în diferite tipărituri, respectiv poezia, proza, istoria şi critica literară. Autorul realizează un studiu amănunţit al relaţiei dintre presă şi scriitori, urmărind paginile rezervate literaturii din periodice, din presa ocazională şi din cea specializată, care au publicat< poezie, proză, reportaj, istorie şi critică literară, memorialistică, studii de literatură, eseuri, jurnale, studii, cercetări etc. Capitolul al doilea este rezervat povestirii populare, un gen care a dispărut la finele secolului trecut şi care a avut un rol decisiv în păstrarea limbii române. Trei mari povestitori populari, Mihai Purdi, Vasile Gurzău şi Teodor Şimonca, au fost înregistraţi şi publicaţi în intervalul 1968-1982, textele lor în formă dialectală locală fiind utile pentru studiul interferenţei lingvistice dintre limba română şi
CROnIC{ limba maghiară, dar şi ca ţesătură de motive din literatura populară română, maghiară şi universală. În capitolul al III-lea sunt prezentaţi autorii români din Ungaria (Petru Anton, Maria Berenyi, Lucia Borza, Ana Crişan, Alexandru Hoţopan, Ilie Ivănuş, Lucian Magdu (“cel mai original poet din comunitatea românească din Ungaria” – p. 237), Gheorghe Petruşan, Ioan Popon, Petru Popuţa, Vasile Roxin, Ana Radici, Gheorghe Santău, Ana Varga) şi autorii maghiari de expresie română< Gáldi László, Domokos Sámuel, Pálffy Endre, Miskolcz Ambrus, Farkas Jenő. Autorul identifică o temă extrem de interesantă şi bine reprezentată a liricii locale, în subcapitolul intitulat Complexele minoritarului în lirica românilor din Ungaria (pp. 73-80), în care desluşeşte “cântecele fără ţară” ale unei colectivităţi dezorientate şi răsfirate, care nu-şi regăseşte nici măcar sentimentul de solidaritate prin limbă. Extincţia lentă este surprinsă în viziuni apocaliptice. Strigătul fără ecou al unui grup care nu-şi regăseşte idealul este cel mai profund filon al liricii româneşti din Ungaria. Ultimul capitol prezintă ilustrativ o suită de texte comentate, poezie şi proză, care oferă mai ales cadrelor didactice, adevărate modele de interpretare a textelor literare. În sfârşit, autorul include, în acelaşi spirit comparativ, o antologie de texte poetice semnate de autorii menţionaţi. De precizat că nivelul valoric al textelor selectate nu este cu nimic mai prejos decât al celor din ţară. Iată, spre exemplificare, acest poem semnat de Vasile Roxin (19442007)< “Au trecut zilele concentrate în clipe, / Nu ne mai ţin puterile nevăzute, / Ne-a uitat şi Crişul în curgerea-i eternă. / Şi totuşi, / Liniştea pereţilor te păstrează, / Imagini vechi apar în fumul de ţigară, / Şi-n tăcerea iernii încremenite, / Te îmbrăţişez cu tot văzduhul, Cu şoapte lungi de primăvară.” (Cântec de iarnă). Cele două volume ale lui Cornel Munteanu au la bază o documentare solidă. Rigoarea ştiinţifică nu exclude pasiunea, acribia datelor nu risipeşte căldura frazei, autorul fiind solidar atât cu documentul cât şi cu personajele fenomenului cultural abordat, cu truditorii literelor româneşti din Ungaria. Răzbate spiritul european al 153
Poesis interna\ional
multiculturalismului, respectul pentru valorile comune, pentru dreptul la diferenţă şi pentru cultura majoră a ţării vecine, alături de care îşi află loc şi cultura minorităţii româneşti de acolo. Rod al unui condei elevat, entuziast, cartea este o descriere obiectivă, o sinteză exactă, detaliată, a jurnalismului şi a literaturii românilor din Ungaria, cu numeroase sugestii de urmat. Ea poate deveni un prag, constituindu-se într-un moment decisiv în coagularea şi dezvoltarea pe trepte superioare a presei şi a literaturii din Ungaria, contribuind, fără îndoială, la includerea creatorilor de cultură şi de literatură de aici în spaţiul cultural românesc. În acelaşi timp, este un bilanţ şi o platformă certă pentru posibile, nu prea îndepărtate, surprize. Asemenea cărţi sunt fertile pentru creaţie, generează emulaţii constructive şi chiar dacă, deocamdată, nu consemnează personalităţi de mare anvergură, fundamentează viitoarele posibile rezultate şi performanţe. Indispensabilă culturii române, ea onorează în egală măsură cultura ţării vecine. Pe de altă parte, ea ridică problema unor cercetări tot atât de temeinice despre viaţa culturală a românilor din celelalte zone extrafrontaliere, pentru integrarea lor în tezaurul spiritualităţii româneşti, în condiţiile în care nu intensitatea glasurilor contează, ci forţa adevărului, iar graniţele nu mai sunt resimţite ca limite, ci doar ca semne. În final, despre autorul cărţii, prof. univ. dr. Cornel Munteanu, critic şi istoric literar, câteva precizări. Activează în cadrul Facultăţii de Litere a Univesităţii de Nord Baia Mare, dar a fost şi lector de limba şi literatura română la Catedra de Filologie Română a Universităţii ELTE Budapesta în perioada 1994-1999, respectiv 20012005. Este autorul volumelor de critică şi teorie literară< Marin Preda – Fascinaţia iubirii, apărută în 1996, Romulus Guga – Polifonia unei voci (1998), Pamfletul ca discurs literar (1999, Laurenţiu Fulga – monografie (2001) şi Lecturi neconvenţionale (2003). A activat în oraşul Satu Mare ca profesor de liceu în deceniul antemergător Revoluţiei, dar şi după Revoluţie, până la îmbrăţişarea carierei universitare.