Poesis interna\ional
blândeţii sale evidente şi a stăruitoarelor scuze şi explicaţii pe care le oferea. Nimeni nu voia să audă şi să priceapă nimic. Dodek o porni pe o stradă pavată cu piatră cubică şi mărginită de castani imenşi, ţâşniţi din trotuarele înguste şi denivelate, dar şi de case vechi, cu tencuiala fărâmicioasă, cu ridicole capete de leu din ipsos tronând deasupra ferestrelor, cu porţi din fier forjat, ruginite, abia mai stând în picioare. Pipăi zidurile roase, îşi înfipse unghiile în tencuială. Văzu apoi un magazin de îmbrăcăminte şi îşi cumpără un costum negru cu doar nouăzeci de lei. Un adevărat chilipir, chit că îi golise total buzunarul. Renunţă la vechiul costum, rupt şi murdar, şi plecă îmbrăcat cu cel nou. Ploaia se sfârşise. Proaspăt şi obraznic, soarele strălucea acum orbitor. Se opri lângă lacul înconjurat de plopii ca nişte vârfuri de suliţă. Se aşeză pe o bancă din scânduri verzi, cu picioare din bronz turnate în formă de labă de leu. Soarele îi încălzea faţa şi mâinile. Maşinile treceau rar pe şoseaua din spatele său. Un câine se opri, îi mirosi picioarele, apoi se cără. În apropiere, o ţigancă vindea seminţe, cocoşei din zahăr ars şi halviţă. Un avion cu reacţie trasa lent o dâră de vată pe cerul senin. Dodek se gândi
Ciprian M[ce;aru
proZ{ că acolo sus, foarte sus, în avionul acela pe care l-ai fi putut strivi între buricele degetelor, e un omuleţ (poate doi) cât un pixel şi asta i se păru înspăimântător. Cum naiba să vrei să te rupi dintre oameni şi să zbori printre nori?! E nebunie curată! Se ridică de pe bancă, se înălţă pe vârfuri, avionul tot prea departe era. Hm!, îşi spuse şi-şi urni paşii. Se opri lângă zidul de cărămidă al fabricii de pâine. Inspiră adânc. Miasma de drojdie îi răscoli violent maţele şi leşină. Se trezi pălmuit de o bătrână cu faţa plină de riduri fine ce formau un fel de pânză de păianjen în mijlocul căreia, prinşi fără scăpare, străluceau doi ochi albaştri, neaşteptat de tineri. Bătrâna scoase dintr-o sacoşă jerpelită un coltuc de pâine şi două mere şi i le dădu. – Mulţumesc!, spuse Dodek şi începu să înfulece. Bătrâna îl mai privi câteva secunde, cu un fel de nostalgie greu de suportat, apoi se îndepărtă încet, pierzându-se parcă în trecut, dispărând. Dodek se ridică, încercând să scape de imaginea celor doi ochi, dar tot felul de gânduri tâmpite despre bătrâneţe şi moarte năvăleau în capul lui. Ca să nu-şi mai audă gândurile, începu iarăşi să fluiere. Ţinându-şi mâinile în buzunare, înainta leneş. Se opri să admire o elegantă clădire industrială din metal şi sticlă. Trecătorii îl îmbrânceau şi-i cereau să nu le stea în cale. Se grăbeau. Nu aveau timp să privească. Dodek se dezechilibră şi căzu. Din nou jos, îşi spuse plin de mâhnire. Şi dacă tot ajunsese în această situaţie, se întinse lângă un gard şi medită la nemurirea sufletului. I se părea că are sufletul prea greu. Îi atârna în trup ca o ghiulea. Cum o să senalţe sufletul meu la cer?!, se întrebă speriat. Ar trebui să-l oblig să facă sport, îşi zise. Da, da, de mâine dimineaţă are program de gimnastică. O să-l pun să facă zece stări luminoase, rozalii, apoi încă zece. Într-o lună voi simţi deja o uşurare. Sufletul o să-mi fie mai suplu. Dodek zâmbi satisfăcut. Părea un plan grozav. Se ridică sprinten şi o porni spre casă. O femeie tânără ieşi dintr-un gang, ţinând de mână o fetiţă de vreo trei ani şi ceva. Dodek îi privi fesele arătoase, apoi văzu cum fetiţa îşi smulse mâna din mâna femeii şi sări în stradă, hotărâtă să prindă un balon roşu ce era purtat în toate direcţiile 56
martie 2011
de adierile vântului. Femeia scoase un ţipăt scurt. Dodek plonjă disperat şi reuşi să o tragă pe fetiţă din faţa unei maşini, readucând-o apoi pe trotuar. Femeia începu să plângă şi îşi îmbrăţişă fetiţa. Dodek se şterse de praf, mulţumit că noul său costum nu păţise nimic, şi vru să plece, dar femeia se apropie de el şi îl sărută, lipindu-şi cu putere buzele cărnoase de buzele lui. Iată şi răsplata pentru buzele mele, îşi zise Dodek şi de data asta chiar plecă, refuzând cu hotărâre banii pe care femeia tot încerca să ii pună în palmă. Ajunse acasă, descuie uşa şi intră. Îşi lăsă pantofii în hol, apoi merse în sufragerie, îşi lepădă costumul şi-l aşeză pe spătarul unui scaun. Doar în ciorapi, chiloţi şi cămaşă, se trânti în fotoliu. – Simt că viaţa mea se va schimba în bine, îşi spuse, încântat de eroismul de care dăduse dovadă, şi zâmbi. Gândul se lovi de pereţi şi ricoşă cu putere înapoi, nimerindu-l pe Dodek în plex, semn că nu ar trebui să se entuziasmeze. Ca un râu ieşit din matcă, viaţa se umflase, dar oricând se putea retrage şi atunci dezamăgirea ar fi fost prea mare. Dacă-şi păstra ritmul obişnuit, stările obişnuite, nimic nu l-ar fi putut dezechilibra. Lui nu-i plăceau zig-zagurile, i se păreau periculoase, nesănătoase de-a dreptul. Păi, cum să suporte inima atâtea şocuri? Acum ţi-e rău, dar e răul tău, eşti obişnuit cu el, vezi totul în gri, dar griul e o culoare nepretenţioasă, te ţine ascuns, te protejează. Dacă totuşi dă norocul peste tine, roagă-te să nu ajungi iar în mizerie. De jos în sus drumul e plăcut, invers, însă, e un adevărat coşmar. Luă Biblia de pe măsuţa de lângă fotoliu, o deschise, citi câteva rânduri şi adormi. Visă nişte îngeri. A doua zi, Dodek, îmbrăcat cu noul său costum, ieşi din casă. Sări de pe prag, cu ambele picioare deodată. Procedând astfel nu mai neglija piciorul stâng şi nici nu atrăgea ghinionul. – Costumul ăsta mă ajută să gândesc mai bine, glumi Dodek şi porni iar la plimbare. I se părea că oamenii îl privesc diferit, ceva mai respectuos, şi atunci îndrăznea şi el să le arunce câte-o privire drept în ochi. Era deacum un om curajos.
andreea teliban
aşteptându-l pe holden (salinger. in memoriam)
şi un scaun ar geme de singurătate în garsoniera lui în stil praghez. nu-şi depozitează decât în şoaptă câte o prietenă mică şi mută sub covorul persan. şi o linişte mă trimite acasă.
Andreea Teliban (n. 1991) este elevă în ultimul an de liceu la Colegiul Naţional „Petru Rareş” din Suceava. Câştigătoare a numeroase premii la concursurile pentru tineri poeţi nedebutaţi, Andreea Teliban este una dintre cele mai originale şi mai clar conturate voci ale promoţiei sale. O poetă căreia i se potrivesc versurile delicate şi grave ale tinerei Maria Banuş< „şi ştiu că sunt mare, că am cinci ani împliniţi, / când nu mai poţi plânge, / şi ştiu că nimic mai trist decât asta n-o să sentâmple, / orice va fi”.
şi mâinile lui au simţul umorului. aceleaşi două mâini nu pot să construiască nici nici nici nici măcar un ţel/ un apartament decomandat/ un ceva. un stick ondulat. şi lângă fereastră e chioşcul de ziare. când mă face să râd la chioşc se vând blocuri întregi/ duzine de case. şi pe strada lui taţii îşi învaţă băieţii mersul pe bicicletă. nu/ nu. nu sunt nici prea normali şi nici prea fericiţi. nu fac decât să-i trimită lui încă două roţi. şi deasupra vecinul sparge cărămizi după cărămizi. deasupra vecina împleteşte. deasupra puştoaica de-a patra are un cuib sub sânii mici. şi cine poate crede că eu sunt îmbrăcată peste blugi cu o rochie de mireasă. dansez până mă apucă iar privitul. şi la televizor e tarkovski. pe o plajă maşini vechi şi murdare descarcă mere pentru nu ştiu ce cai. şi mi-am luat azi un ceas care plânge. seamănă cu phoebe. şi stau trează şi holden caulfield sparge uşă după uşă. azi mă tund. îmi iau oglindă mare şi mă tund.
57