NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE se umplea de viaţă când venea el. Ce s-o fi întâmplat cu Visarion? Prin septembrie, s-a răspândit vestea adusă de o femeie în vârstă, venită în staţiune să se trateze. Aceasta a povestit cum, la o anumită mănăstire, venise un călugăr nou, care semăna foarte mult cu omul pădurii...
CORINA MILITARU Ajutorul Sorina parcurgea grăbită strada spre cea mai apropiată staţie de tramvai. Trebuia să întâlnească un client în celălalt capăt al oraşului. Oboseala îi dădea târcoale dar nu-şi permitea s-o bage în seamă. Mai avea mult de alergat până seara. Ajunse în staţie şi în aşteptarea tramvaiului îşi făcea discursul pentru client. Trebuia să-l convingă să încheie contractul cu ea. Avea nevoie de acest lucru ca de aer. Se uită la ceas. Era târziu şi faptul că putea rata întâlnirea, o neliniştea. - Sorinaa! Se auzi ea strigată şi abia atunci observă o maşină oprită puţin mai sus de locul unde stătea. Trezită brusc din gânduri, Sorina căută să-şi amintească de unde-l cunoştea pe bărbatul de la volan. „Off, ce ameţită sunt! Este Lucian.” gândi ea şi porni spre maşină. - Nu mai cunoşti oamenii! spuse fostul ei coleg de facultate pe care nu-l mai văzuse de mulţi ani. - Nu! Nu! Mă gândeam la ceva. - Dar te uitai la mine! - Mă uitam dar nu vedeam! Aşteptam tramvaiul. În trei sferturi de oră trebuie să fiu în Tomis-Nord. - Te duc eu dacă vrei! Am drum încolo. - Chiaar? Normal că vreau! Sorina urcă şi porniră pe străzile aglomerate la acea oră. Se relaxă în scaun, bucuroasă că nu mai era parte din agitaţia străzii ci doar spectator. Cel puţin pentru un timp. - Nu te-am mai văzut de-un secol! spuse Lucian. Ce faci? Care mai este viaţa ta?
10.01.2013, nr. 17
- Care mai este viaţa mea? Pe scurt, divorţată, doi copii... nimic special. - Îmi pare rău... - Nu are de ce! Mă descurc! - Ce treabă ai în Tomis-Nord? Te duci în vizită la sora ta? Parcă ea locuia acolo! - Nu! Am întâlnire cu un client. - Un client? Ce client? Nu mai lucrezi în port? Parcă erai tehnolog la... - Sunt şi acum. Dar lucrez şi după-amiaza. - Înţeleg. Nu te descurci cu banii. - Nu prea! Doi copii, tot felul de nevoi... mă rog, nu vreau să mă vait! - Fostul, nu te ajută? - Nu! - De ce? - Nu vrea, iar eu m-am săturat de tribunale. Dar lasă-mă pe mine! Spune-mi! Tu, ce mai faci? - Eu? Nimic special! râse Lucian. - Plagiat! Hai spune! - Sunt bine. Încă însurat, fără copii, şef de catedră la Universitate. - Ooo! Frumos! Ce catedră? - Aparate Electrice. Ei, ce să zic! Am fost la momentul potrivit în locul potrivit. Faci politică? - Nuu. - De ce? Te poate ajuta! - Nu mă interesează. - Este o mentalitate greşită. Nu poţi avansa dacă nu te susţine cineva pe ici pe colo. Înţelegi? - Înţeleg, dar nu sunt eu aceea. N-ai vrut să ai copii sau aşa a fost să fie? schimbă subiectul Sorina. - Aşa a fost să fie! Dar îmi convine. Mai puţine griji! - Saau, mai puţine bucurii! spuse Sorina râzând. Nu te-ai schimbat prea mult! - Nici tu! Tot frumoasă! Sorina tăcu. Se bucură că Lucian, prea preocupat să-i înjure pe şoferii care-i stăteau în cale, încetase s-o iscodească în legătură cu viaţa ei. Nu-i făcea plăcere să vorbească despre ea. Simţea că pierduse un tren, nu ştia când şi cum. Poate când se măritase cu omul nepotrivit. Făcuse alegeri greşite, pierduse şanse sau poate norocul o ocolise pur şi simplu. Privea la colegul ei. Părea realizat, liniştit, fericit. „Cum o fi reuşit?” se întrebă
Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă spiritualitate
Page 48