10-septembrie 2012 - nr. 13
NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE privea în zare, bătrânul îl scutura, - din soare nu mai rămăsese decât un fir de sânge care, văzând cu ochii, se topea în mătasea albastră-violetă... ici-colo pe ea sticleau slab diamantele nopţii... brusc, Fabie se răsuci, îl apucă pe bătrân de braţe şi, trăgându-l în jos, îl sili să se aplece deasupra crucii dezgropate pe care, săpat cu dalta: numele meu, spuse rar Fabie, numele meu, repetă întorcându-se spre Anda şi dând drumul bătrânului, numele meu, mai zise o dată şi se simţi inutil şi străin, stins pe dinlăuntru, căută zadarnic o scânteie de simţire - nu mai am suflet?! privi speriat cerul.... firul de sânge cald dispăruse şi avu senzaţia că acea cruce îi creşte din piept. Bătrânul îl bătu uşor pe umăr şi plecă de lângă el. Socrul lui Fabie îl privi sfidător, îi strigă în urmă că e un nesimţit, apoi îşi rugă ginerele s-o lase dracului de cruce, e doar o coincidenţă tâmpită, oricând ţi se poate întâmpla, iar Fabie dădu mecanic din cap. Plecară şi ei. De lângă capelă, bătrânul îl căută cu privirea pe Fabie, dar nu reuşi să vadă nimic dincolo de sfera şi cilindrul care se târau legănându-se printre miile de lumânări. *** from: Radiografia clipei (The x-ray of an instant), short stories and novellas banned in Communist Romania in 1987; Editura Dacia, 1990, Romania; the second edition with critical references, Curtea Veche Publishing House, 2003, România.
ESTE POEZIA DIFICILĂ, ERMETICĂ?
LUI
ION
BARBU
„Fizionomie personală de om al soarelui de calcaluri, înaintare de kurd descălecat. Un nu ştiu ce nomad în pupilele boabe de strugur veşted. Liniile feţei anguloase, ochii vegetali, sporiţi într-o tensiune dincolo de conturul lucrurilor, ochi exangui, cufundaţi în vis, ai omului ce doarme cu pleoapele întredeschise” (G. Călinescu- Istoria literaturii române…), Ion Barbu rămâne în istoria literaturii române ca un poet disputat şi astăzi. Până când şi Blaga şi Arghezi sunt rezervaţi faţă de poezia lui. Poezia lui şi-a creat greu o cale de înţelegere din partea cititorului, dar şi a criticului. De formaţie matematician cu spiritul său „grec”, el va continua „să propun existenţe substanţial indefinite: ocoliri temătoare în jurul câtorva cupolerestrânse perfecţiunii poliedrale” (I.Barbu-Pagini de proză). Perfecţiunile poliedrale cuprinse în metaforă sunt cele cinci „existenţe perfecte” (tetraedul, cubul, octaedrul, icosaedrul şi dodecaedrul) singurele cu formă regulată, cunoscute sub numele „figurile lui Platon”. Lăsând la o parte teoriile lui despre poezie să vedem cum l-a receptat critica românească. Lovinescu înregistrează aspectul parnasian al poeziilor barbiene, deşi poetul se delimitează de parnasianism cât şi de simbolism. „Poezia d-lui I. Barbu este antimuzicală: prin fond ea e de esenţă intelectuală, prin formă, e parnasiană, adică plastică”-zice criticul. Şi continuă: „D. Ion Barbu şi-a fixat locul în tânăra noastră literatură mai ales printr-un vers impecabil de natură pur plastică. Nimic fluid şi solubil, nimic muzical, ci totul aspru, dur; poezie de blocuri granitice înfipte solid într-o construcţie ciclopică; poezie fără mister, cu largi acorduri împietrite… Şi simboliştii l-au folosit uneori ca pe un focar de sugestiune; simbolul nu trebuia însă privit ca un element caracteristic al simbolismului. În urma procesului natural de intelectualizare şi de ştiinţism al epocii noastre s-ar putea întâmpla ca, sărăcit în izvoarele sale, lirismul să invadeze în domeniile specu-
Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară
Page 43