Nomen artis 52 by Paun Mihai

MEMBRI DE ONOARE : 

Acad. prof. dr. Constantin Bălăceanu Stolnici – România



Ştefan de Fay – Consulul Onorific al României la Nisa, Franţa



Prof.univ.dr. Gelcu Maksutovici – Preşedinte fondator şi membru de onoare al Uniunii Culturale a Albanezilor din România, profesor doctor în istorie universală.



Prof.dr. Albert Kovács, România, preşedintele Fundaţiei Dostoievski – d. 2015



Prof.dr. Elena Loghinovski, traducător bilingv româno-rusă, România



Prof. dr. Giovanni Rotirotti, Italia



Mircea Aurel Buiciuc – traducător bilingv româno-rusă, România



Prof.dr. Terezia Filip, România



Maria COZMA - Doctorand în Drept la Sorbona,Paris



Emilia Ivancu -Lector la Universitatea „Adam Mickewicz”, Poznan, Polonia

Membri fondatori:

Viorela Codreanu Tiron – scriitor, membru al USB Mihai Cătrună – pictor şi grafician Mihai Păun – specialist IT George Ghe. Ionescu – senior ing. manager

CASETA REDACŢIEI: Director editură AmandaEdit/ - Nicolae Nicolae Director şi redactor-şef al revistei- Viorela Codreanu Tiron Secretar general de redacţie: Dorina Litră Corector: Adrian Tucu Redactori: Odette Mărgăritescu; Lucia Patachi; Vavila Popovici COLBORATORI ASOCIAŢI : Adalbert Gyuris – Germania; Christian W.Schenk – Germania; Dorina Brânduşa Landén - Suedia; Dorina Şişu Ploeşteanu - Irlanda; Eugen Cojocaru – Germania; Georgina Ecovoiu – România, Ion IonescuBucovu – România; Irina Goanţă – România; Vavila Popovici – Carolina de Nord. Pictură, grafică şi design : Machetare computerizată : Editor on-line :

– ing. Mihai Cătrună - ing. Mihai Gregor Codreanu - ing. Mihai Păun

E-mail redacţie : nomenartis@gmail.com E-mail redactor-şef: viorelacodreanu@gmail.com Pentru formatul pe suport de hârtie se va face comandă la redacţia revistei, cu toate datele de contact sau la Editura AmandaEdit, prin e-mail!

- ANUL V, NR. 12 (52), 2015 – - luna decembrie -

Revista „NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE” îşi propune să contribuie la promovarea talentelor literare, la crearea unui climat de cultură autentică şi responsabilă, în concordanţă cu valorile universale şi cu tradiţiile progresiste, în contextul globalizării şi integrării spirituale universale şi, mai ales, la crearea unor condiţii favorabile unei societăţi nobile şi elevate, pentru că numai o societate nobilă poate genera o artă de înaltă elevaţie spirituală. Sperăm ca această revistă să contribuie un pic la ţelul propus! *** În parteneriat cultural cu Editura Amanda Edit Bucureşti şi Fundaţia Culturală Est-Vest.

Publicaţie lunară, independentă - fondată la Bucureşti, în anul 2011 Revistă de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie, credinţă, spiritualitate

NOMEN ARTIS - DINCOLO DE TĂCERE

10.XII.2015/ nr. 12/ 52/2015

Citatele lunii: „Măreţ nu este acel om care nu cade niciodată, ci acela care se ridică de fiecare dată când cade.”

Confucius

(551 î. Hr. – 479 î. Hr.) – filozof chinez „Trebuie să reţii că tot ceea ce se întâmplă înăuntrul tău este mult mai important decât ceea ce se întâmplă în exterior.”

John C. Maxwell

„...Andreescu mi-a oferit melancolia, El Greco visul de înălţare, de a înfrânge păcatul prin Artă și Dragoste, visul izbăvirii. Amândoi mi-au rămas în suflet pentru totdeauna ca maeștri ai Eternităţii. Când am fost în stare să îi înţeleg am devenit pictor.“

Mihai Teodor Olteanu „Vremurile noastre sunt vremea mediocrităţii, a lipsei de sentimente, a pasiunii pentru incultură, a lenei, a incapacităţii de a te apuca de treabă și a dorinţei de a avea totul de-a gata.”

Feodor Mihailovici Dostoievski „Cel care nu-și schimbă niciodată opiniile și nu-și corectează greșelile, nu va deveni niciodată mai înţelept.”

Tryon Edwards

Revistă de Cultură Universală:de artă, istorie, spiritualitate, creaţie...

Page 2

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Gustave Courbet1 a fost un pictor francez, care a condus mişcarea artistică a realismului în pictura franceză din secolul al XIX-lea. Într-unele dintre operele sale exprimă un naturalism violent, ca în tabloul intitulat Originea lumii, 1866. Spirit rebel, s-a făcut remarcat prin reprezentarea vieţii oamenilor săraci, prin autoportrete surprinzătoare şi prin nuduri provocatoare de numeroase scandaluri în epocă. A fost un pasionat vânător şi a inclus între temele sale predilecte animalele sălbatice surprinse în mediul natural şi scenele de vânătoare.

Vânătorile lui Courbet sunt ieşite din tiparele romantice, penelul său aspru refuzând să creeze minunate peisaje bucolice, ci mai degrabă scene tensionate şi aproape înfricoşătoare. Exemplu reprezentativ, între imensele picturi cinegetice expuse la Muzeul Orsay din Paris, este celebrul tablou Moartea cerbului (L'Hallali du cerf 1867). Pe fundalul unui peisaj luminos de iarnă, cerbul, de un contrastant brun închis, îşi petrece ultimele clipe de viaţă sfâşiat de câini. În partea dreaptă, un vânător cabrează calul, iar altul ridică biciul, adăugând agresivitate scenei. 1

Gustave Courbet, (n. Jean Désiré Gustave Courbet, 10 iunie 1819, Ornans/Franche-Comté - d. 31 decembrie 1877, La Tour-de-Peilz /Elveţia).

10-XII.2015, nr. 12 (52) Nr.

Angajat în evenimentele politice ale timpului său, a fost ales în conducerea Comunei 2012 din Paris din NR.deosebit 9 anul 1871. Viaţa lui coincide cu o perioadă de furtunoasă din istoria Franţei: întoarcerea pe tron a Bourbonilor după căderea lui Napoleon, Revoluţia din iulie 1830, Revoluţia din 1848, a II-a Republică, al IIlea Imperiu, Comuna din Paris şi, în fine, cea de-a IIIa Republică. În ciuda convingerilor sale republicane, Courbet nu este legat de niciun regim politic al Franţei secolului al XIX-lea, rămânând fidel, cum avea să spună el însuşi, „regimului libertăţii”. Courbet s-a născut într-un sat din regiunea Franche-Comté, la poalele masivului Jura, nu departe de graniţa cu Elveţia, la Ornans. Familia sa făcea parte din mica burghezie, tatăl artistului, Régis Courbet, era proprietar de pământ. Dar Gustave a fost mai mult legat de bunicul său, Jean-Antoine Oudot, care ia insuflat idealurile republicane. Astfel la vârsta de doisprezece ani urmează micul seminar din Ornans, unde învaţă tehnica desenului de la un fost elev al lui Jean Antoine Gros2 (1771-1835). Şase ani mai târziu, învaţă pictura la cursurile Colegiului Regal din Besançon. La sosirea lui în Paris pentru a studia Dreptul, în anul 1839, ia contact cu pictori ca Eugène Delacroix3 şi Jean Auguste Ingres4, se interesează însă mai mult de creaţia lui Théodore Géricault5. Se decide repede şi irevocabil să devină pictor şi, începând din anul 1840, se dedică tot mai mult studiilor sale de pictură. Se înscrie la cursul pictorului academic Charles Steuben6, frecventează şi câteva academii aşa-zise independente, pentru a putea lucra după model, studiază maeştrii picturii spaniole, veneţiene şi olandeze la Mu2

Baronul Antoine-Jean Gros (n. 16 martie 1771 – d. 25 iunie 1835) a fost un pictor francez, reprezentant al clasicismului. Gros a devenit cunoscut prin picturile sale istorice, care reprezintă scene din timpul lui Napoleon I. Tatăl său Jean Antoine Gros (1732–1786) este un pictor cunoscut prin picturile sale miniaturale. Printre picturile mai renumite ale lui Antoine-Jean Gros, se numără Bătălia de la Wagram, Bătălia de la Quatre Bras. 3 Ferdinand Victor Eugène Delacroix (n. 26 aprilie 1798 - d. 13 august 1863) a fost un important pictor francez din perioada romantismului. 4 Jean Auguste Dominique Ingres - (n. 29 august 1780 - d. 14 ianuarie 1867) a fost un pictor francez neoclasic. Deşi Ingres se încadra el însuşi în tradiţia pictorilor istorici, precum Nicolas Poussin şi Jacques-Louis David, spre sfârşitul vieţii, recunoaşterea sa generală a venit din aprecierea remarcabilelor sale portrete, atât desenate cât şi pictate. 5 Théodore Géricault (n. 26 septembrie, Rouen - 1791 - d. 26 ianuarie 1824, Paris) a fost un important pictor şi litograf francez, exponent al romantismului în pictură. 6 Baron Charles Auguste Guillaume Steuben (n. 18 aprilie 1788 – d. 21 noiembrie 1856), cunoscut şi sub numele de Charles de Steuben, a fost portretist și litograf activ în timpul erei napoleoniene.

Revistă de Cultură Universală:de artă, istorie, spiritualitate, creaţie...

Page 3

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE zeul Louvre. Îi admiră în special pe olandezi - pe 7

Rembrandt van Rijn şi pe Frans Hals - iar în 1847 face chiar o călătorie în Olanda pentru a cunoaşte mai bine pictura olandeză. În anul 1844, reuşeşte să expună pentru prima dată un tablou la Salonul din Paris. În 1845 şi 1846 expune din nou câte un tablou, în schimb, în 1847 toate picturile pe care le-a trimis au fost refuzate. În acest timp întreţine legături strânse cu teoreticianul socialist Pierre-Joseph Proudhon, cu poetul Charles Beaudelaire - căruia îi face şi un portret, şi cu scriitorul Jules Champfleury, teoretician al realismului în literatură şi artă.

10-XII.2015, nr. 12 (52) Nr.

este distins cu o medalie, care îi va asigura de aici încolo dreptul de a expune la Salon fără a2012 prezenta luNR. 9 crările comisiei de selecţie.

Gustave Coubert - O după-amiază la Ornans

Gustave Coubert - Portretul lui Charles Beaudelaire

Courbet a fost un adept al revoluţiei din februarie 1848, dar nu a luat parte activ la ea. S-a folosit însă de prilejul oferit de desfiinţarea comisiei de acceptare a Salonului şi a expus peste zece tablouri. În anul următor, Courbet repurtează primul său succes adevărat la Salon, când juriul, reînfiinţat, îi acceptă şapte lucrări prezentate. Statul francez achiziţionează tabloul său intitulat O după-amiază la Ornans, şi Courbet 7

Rembrandt Harmenszoon van Rijn (n. 15 iulie 1606, Leiden - d. 4 octombrie 1669, Amsterdam) a fost un pictor şi gravor olandez din secolul al XVII-lea, considerat unul dintre cei mai mari pictori din istoria artei, celebru şi pentru desenele şi gravurile sale. A trăit în epoca ce s-a numit „vârsta de aur olandeză”, timp în care cultura, ştiinţa, comerţul şi influenţa politică a Olandei au atins apogeul. Rembrandt este autorul a 600 picturi, 300 gravuri şi peste 2000 desene. Maestru al tehnicii de clar-obscur, Rembrandt a fost „singurul pictor care şi-a putut permite să amestece noroiul cu strălucirea ochilor, focul cu cenuşa, sau să facă culorile să strălucească proaspăt, ca o floare, pe giulgiul mortuar roz sau bleu deschis" (Élie Faure). 8 Frans Hals (n. 1582, Antwerpen - d. 29 august 1666, Haarlem) a fost un pictor olandez din secolul al XVII-lea, care a excelat în arta portretistică, expresie a unei filosofii aparte în pictură, care pune accent pe vivacitate, suflu amplu şi coloritul vieţii.

Gustave Coubert - O înmormântare la Ornans

Anii 1849 şi 1850 îi petrece la Ornans. Lucrează la compoziţia O înmormântare la Ornans, dedicată amintirii bunicului său, decedat cu un an în urmă. Tabloul expus la Salon provoacă scandal. Courbet este declarat pictor socialist căruia îi place urâţenia. După trei ani, ţinta atacurilor criticii este un alt tablou, Baigneuses. Apare însă un tânăr colecţionar, Alfred Bruyas, care descoperă cu entuziasm picturile lui Courbet şi decide să le cumpere în mare cantitate. Pictorul petrece în casa acestuia din Montpellier câteva luni din vara anului 1854, timp în care pictează tabloul Întâlnirea - Bonjour, Monsieur Courbet. Pleacă apoi la Palavas, pe malul Mării Mediterane, unde pictează câteva tablouri cu tematică marină.

Revistă de Cultură Universală:de artă, istorie, spiritualitate, creaţie...

Page 4

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-XII.2015, nr. 12 (52) Nr. 2012 NR. 9

Fumătorul de pipă Autoportret, 1849 – Museul Fabre, Montpellier Gustave Coubert - Les Baigneuses

În 1855, la Expoziţia Universală, Courbet prezintă unsprezece tablouri în grupul pictorilor reprezentând Franţa. Juriul nu i-a acceptat însă unele din tablourile prezentate. Atunci Courbet, cu sprjinul material al lui Bruyas – tânăr colecţionar de artă - ridică în apropierea expoziţiei propriul său pavilion, denumit Le Réalisme, unde expune circa patruzeci de tablouri.

Courbet pictează în tot cursul vieţii sale multe autoportrete, caracterizate printr-o extraordinară diversitate. Artistul apare în ipostaze diferite: tânăr dandy cu privire provocatoare (Courbet cu câine negru, 1844), tânăr artist visător (Bărbat cu centură de piele, 1846), fumător de pipă, rănit în duel, muzicant etc. Prin autoportretele sale, el dă de înţeles că nu este ceea ce consideră alţii că ar fi, că nu poate fi simplificat ca o persoană sau alta, fiindcă în el se regăsesc personaje diferite. În 1857, tabloul Domnişoarele de pe malul Senei expus la Salon declanşează din nou critici aspre. În schimb, pictorul se bucură de mult succes în Germania, participă la numeroase expoziţii în Belgia şi Olanda.

Gustave Coubert - Întâlnirea - Bonjour, Monsieur

Courbet.

(Alfred Bruyas este reprezentat în centru)

Acest act de independenţă nu a avut totuşi un ecou tocmai favorabil în lumea artistică. Gustave Coubert - Domnişoarele de pe malul Senei

Revistă de Cultură Universală:de artă, istorie, spiritualitate, creaţie...

Page 5

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE În 1863, Courbet pleacă pentru un timp la Saintes, unde se întâlneşte cu Jean-Baptiste Corot, care dorea să picteze în aceeaşi regiune. Courbet pictează teme foarte variate: portrete, peisaje, etc. La 18 martie 1871, după înfrângerea Franţei în războiul cu Prusia şi sfârşitul celui de-al II-lea Imperiu, începe să funcţioneze guvernul revoluţionar al Comunei din Paris, care durează până la 27 mai 1871. În septembrie 1870, Courbet este ales preşedinte al Uniunii Artiştilor. În competenţa sa intră şi muzeele din Paris şi protecţia monumentelor.

10-XII.2015, nr. 12 (52) Nr. 2012 NR. 9

Gustave Coubert – Plaja din Normandia

În timpul Comunei este ales deputat al poporului. După înăbuşirea Comunei, Courbet este arestat şi acuzat că ar fi iniţiat dărâmarea Coloanei Vêndome. Este condamnat la şase luni închisoare. După eliberare, emigrează în Elveţia, stabilindu-se în localitatea La Tour-de-Peilz de pe malul lacului Geneva.

Gustave Coubert – Apus pe Lacul Leman

Gustave Coubert – Autoportret (omul disperat)

Gustave Coubert - Femei vânturând grâu

Gustave Coubert - Proudhon and his children

Courbet nu se mai întoarce în Franţa niciodată. Încearcă, fără succes, să-şi salveze bunurile şi tablourile, care sunt risipite treptat, fiind vândute pe preţuri derizorii. În tot cursul anului 1877 starea sănătăţii lui Courbet se deteriorează continuu. Moare la 31 decembrie, răpus de o boală de inimă şi de ficat, boală de care suferea încă din 1873.

Revistă de Cultură Universală:de artă, istorie, spiritualitate, creaţie...

Page 6

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-XII.2015, nr. 12 (52) Nr. 2012 NR. 9

Gustave Courbet – Lake Leman

Portrait of the Artist with a Black Dog, 1842, Petit Palais, Musée des Beaux-Arts de la Ville de Paris

Unele dintre cele mai importante lucrări ale lui Gustave Courbet pot fi admirate la Muzeul Orsay din Paris. Acesta este situat pe malul stâng al Senei, Rue de Lille 62, şi cuprinde capodopere de artă plastică din secolele XIX şi XX.

„All I have tried to do is to derive, from a complete knowledge of tradition, a reasoned sense of my own independence and individuallity.”

Gustave Courbet - Lot și fiicele sale

„Nu sunt numai socialist, ci şi democrat şi republican, într-un cuvânt, adept al tuturor revoluţiilor, dar înainte de toate sunt realist, ceea ce înseamnă prieten sincer al adevărului real.” „După părerea mea, pictura este o artă destul de concretă şi trebuie să se bazeze exclusiv pe înfăţişarea unor lucruri reale şi existente.”

Selecţie şi prezentare, Viorela Codreanu Tiron Young Ladies of the Village French, Ornans 1819–1877 La Tour-de-Peilz

Revistă de Cultură Universală:de artă, istorie, spiritualitate, creaţie...

Page 7

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Jean Nicolas Arthur Rimbaud9

Domnului P. Demeny Şi Mama, -nchizând cartea lui cu mândrie, Pleca mulţumită şi fără să ştie Că-n ochii albaştri, sub fruntea înaltă, I-ascunde copilul oroarea lui toată. Asuda toată ziua de-ascultare, supus; Era foarte deştept, însă ticuri a pus Pe faţa-i o acră ipocrizie. Pe ganguri umbrite mustind igrasie, Trecea scoţând limba iar pumnii-i ţinea Pe şolduri; sub pleoape steluţe zărea. O uşă-i deschisă spre seară; la lampă, Îl vedeai bombănind tocmai sus, pe o rampă, Sub un petic de raze călduţe de soare; Iar vara, învins, cu-ncăpăţânare, Se-nchidea în latrine de răcoare furat: Medita liniştit, de miros îmbătat. Când, fără miresmele zilei, grădina Primea de la luna cea albă lumina, Aşezat lângă ziduri, în marnă-ngropat, Spre-a avea viziuni, strângând ochii-ncordat, Asculta viermuind spalierii râioşi; Ca prieteni, avea doar copii flenduroşi, Ofiliţi, cu ochi stinşi şi cu trupul schilod, Ascunzând mâini gălbui şi murdare de glod Sub straie duhninde ce curgeau de pe toţi, Conversând cu dulceaţă de ţânci idioţi! Iar când surprinzându-l robul milei murdare, Mama sa se-ngrozea, se schimbau în mirare Duioşiile-adânci ce le-avea înainte.

10-XII.2015, nr. 12 (52) Nr.

Ea avea privire albastră, ce minte!

2012 La doar şapte ani, el scrisese romane NR. 9 Despre viaţa-n deşerturi, ţărmuri, savane, Păduri, sori aprinşi, libertate vrăjită! Se-ajuta de jurnale, unde, dulce ispită, Îi râdeau spaniole, râdeau italiene. Când venea, nebunatică-n rochii-indiene, - Opt ani fetiţa de muncitori număra Şi bruta cea mică în spate-i urca Într-un colţ, scuturându-şi cozile dese, Atunci el, prins sub ea, o muşca rău de fese, Fiindcă fata n-avea chiloţi niciodată; Şi cu pielea călcâielor vânătă toată, El lua miresmele ei când pleca.

Se temea de duminica iernii, cea grea, Când citea, pomădat, din Scriptură-n salon, La o masă rotundă din lemn de mahon. Vise noaptea-l munceau, când mergea la culcare. Nu pe Domnu-l iubea; ci pe oamenii care Se-ntorceau înnegriţi în foburg pe-nserate, Unde crainici, cu trei lovituri repetate De tambur, la decrete, stârneau râs în jur. El visa pajişti scumpe cu freamătul pur, Cu parfum, flori de aur şi mări sclipitoare Ce unduie calme, sub raze de soare! Dar cum savura, mai ales, dintre toate, În cameră-n umbră de storuri lăsate, În aerul umed şi acru, zăcând, Să citească romane-ndelung meditând La galbene ceruri, păduri înecate, Flori de carne în codri stelari presărate, Derută şi milă, prăbuşiri, ameţeli! - Şi în timp ce creşteau în oraş forfoteli, Stând singur acolo-n cearşafuri visând, Presimţea cu putere o velă în vânt!

Jean Nicolas Arthur Rimbaud (20 octombrie 1854, Charleville-Mézières - 10 noiembrie 1891, Marsilia) a fost un poet francez, figura centrală a literaturii moderne, precursor al simbolismului.

Revistă de Cultură Universală:de artă, istorie, spiritualitate, creaţie...

Page 8

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Pictorul Revoluţiei de la Timişoara - Pictura ca o scară a raiului -

Mihai Teodor Olteanu e considerat de peste douăzeci de ani pictorul Revoluţiei. Exaltat într-o lume de apatici şi entuziast când alţii sfredelesc suspiciunea, el pictează şi trăieşte ca să continue idealurile tinerilor ucişi, ale părinţilor lor, cărora nu poţi să le vindeci pierderea, relativizând semnificaţiile răsturnării dictaturii cu preţul sângelui. Revoluţia de la Timişoara i-a dăruit pictorului forţa libertăţii de expresie şi de acţiune. Pictura e destinată cetăţii şi acţiunilor de caritate, ca un prinos continuu adus astfel martirilor revoluţiei, uitaţi de beneficiarii ei şi cu atât mai mult de către cei care au confiscat-o. Cel ce a fost studentul şi licenţiatul Institutului de Arte Plastice din Cluj, unde i-a avut profesori pe Aurel Ciupe, Teodor Botiş şi Mircea Crişan, prieten cu Horia Bernea, cu care împarte multe paradigme comune, iubirea de Dumnezeu şi de natura luxuriantă, praporii, coloana în grădină, tema grădinii Maicii Domnului. Mihai Teodor Olteanu este un artist de un talent debordant, în care iubitorii picturii redescoperă lumina şi cromatica Şcolii Balcicului, smalţurile ceramicii româneşti şi spirala desenului, un neoimpresionism seducător vizual ce te scufundă în visare şi scrutarea de sine. Artistul mai e celebru şi prin primirea făcută Majestăţilor Lor la Timişoara, regele Mihai şi regina Ana, când primarul oraşului, domnul Ciuhandu, membru marcant PNŢCD, i-a dat mână liberă ca să-l întâmpine pe Suveran, iar pictorul a pregătit un alai de zece călăreţi, cinci pe cai albi şi cinci călărind cai închişi la culoare, un portret al regelui Mihai şi o icoană ce le-au fost dăruite la intrarea în Ghiroda, la 2-3 km de aeroport, acolo unde au fost întâmpinaţi.

10-XII.2015, nr. 12 (52) Nr.

Mihai Teodor Olteanu impresionează publicul 2012 iubitor de pictură prin fervoarea credinţei, o inocenţă NR. scăldată, 9 generoasă, un suflet locuit de o biografie ca şi maturitatea artistică, de modele exemplare. Aflăm din propriile mărturisiri că tatăl, care a fost închis în puşcăriile politice între 1956 şi 1964, avea un talent rar de a scrie frumos, darul caligrafiei, pe care şi l-a exersat în detenţie scriind poeme pe talpa de lemn a pantofilor. Pictează icoane de la câţiva ani cu imaginile picturii de frescă din biserica unde a mers cu mama să se roage pentru ca tatăl să-i fie eliberat. Acest hieratism se păstrează în întreaga creaţie a artistului, marcată, indiferent de temă, compoziţie şi anotimp, de o beatitudine şi de omniprezenţa spiritului filocalic. De unde sentimentul că ai în faţă un pictor care parcă se roagă pictând, că pictura e pentru el şi o formă de rugăciune. Îţi aminteşte cu sentimentul acela aparte pe care l-a trăit atunci că lumea este una şi unică pentru toţi şi că Iubirea şi Arta vor conta întotdeauna. Mari bucurii rămân până azi expoziţia din Olanda, din primăria oraşului Amsterdam, sau aceea de la Muzeul Bazilicii Notre Dame din Lyon... Mihai Teodor Olteanu vorbeşte mai des despre suflet decât despre culori şi tehnici picturale. Pentru el tabloul este o stare a sufletului, o ofrandă adusă lui Dumnezeu. A avut zeci de expoziţii şi sute de colecţionari deţin lucrările sale, iar multe altele au fost dăruite pentru strângerea unor fonduri destinate faptelor caritabile sau restaurării şi achiziţiei unor instrumente muzicale, precum o orgă, de pildă.

Din dor de Vincent van Gogh

Peisaj văzut prin fereastră

Mihai Teodor Olteanu a avut multe expoziţii în ţară şi străinătate. Pictorul a fost invitat să expună la

Revistă de Cultură Universală:de artă, istorie, spiritualitate, creaţie...

Page 9

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE New York, la Bari şi Toronto. În 1992, aflat la Amsterdam cu o expoziţie, în care figura şi portretul reginei Beatrix a Olandei, i-a dăruit reginei acest portret pe care reprezentanţi ai Casei Regale veniseră ca să-l achiziţioneze. Alte două portrete ale unor membri ai caselor regale europene şi un portret al împăratului Japoniei au fost pictate de artist şi fac parte din colecţiile în cauză.

Toamna în oraş

Grigorescu, Luchian, Andreescu sunt maeştrii pe care-i descoperă de copil în muzeele din Ardeal în vreme ce admiră pictura magiştrilor universali Rembrandt şi El Greco din albume. Albumele cu impresionişti îi populează atelierul şi uneori o expoziţie întreagă e dedicată unui pictor fără ca lucrările expuse să-l pastişeze. În galeriile din Timişoara, la Helios, prin expoziţia intitulată Din dor de Vincent a fost limpede mărturisirea unui cult faţă de pictura lui Vincent van Gogh. Mihai Teodor Olteanu se regăseşte în marele pictor născut în Olanda nu doar prin atracţia pe care i-o împărtăşeşte pentru uriaşele floarea-soarelui şi natura scăldată în lumină. Au în comun, dar să păstrăm proporţiile!, o emoţionalitate intensă, o fragilitate conţinută, o educaţie vizuală marcată de lăcaşuri de cult. Îi deosebeşte însă „succesul” în viaţă. În vreme ce Van Gogh nu a vândut decât o singură lucrare, Mihai Teodor Olteanu e căutat de o mulţime de colecţionari pretutindeni unde expune. Pensulaţia olandezului excepţională ca tehnică şi intensitate simbolică l-a cucerit pe artistul român. Dovadă tensiunea suprafeţelor sale pictate, mişcarea şi vibraţia până la paroxism a liniei, ritmul liric şi poezia obţinută prin

10-XII.2015, nr. 12 (52) Nr.

metonimiile pânzei, acele detalii în care irumpe între2012 gul din nenumărate şi unice „pars pro toto ”, funcţio9 nând fiecare asemeni instrumentelor NR. în simfonie. Olteanu pictează carismatic şi dramatic deopotrivă, e absorbit de esenţa naturii, a omului, a lui Dumnezeu. Pictează mult încontinuu, asemeni marelui pictor olandez. La moartea lui Van Gogh s-au găsit peste 900 de picturi şi 1.100 de desene, duse la capăt de-a lungul unui deceniu de creaţie. Ceea ce înseamnă cam o pictură la patru zile şi un desen la trei zile. În 27 iunie 2011 a avut loc vernisajul expoziţiei intitulate Heaven Night a pictorului român la galeria de artă Pro Arte din Cluj. Expoziţia urma celei de la Lugoj şi celei de la Timişoara, într-o cadenţă ce pare neverosimilă, dacă nu le-ai văzut şi dacă internetul nu ar dovedi că ele au existat, ba chiar mai mult, că prea puţine lucrări se repetă, artistul fiind îndeobşte prezent cu picturi noi, văzute anume şi concepute pentru fiecare simeză. Expoziţiile sunt vernisate într-un ritm incredibil, artistul pictează cum respiră, ca şi cum ceea ce vede cu sufletul devine imediat pictură. Regăsesc în unele pânze tuşa spiralată şi curbele pensulaţiilor din Van Gogh, verdele adânc cu infinite nuanţe pictate abrut din Peisajul de la Saint-Remy şi norii cumulus pictaţi vânjos, ca nişte caiere. Muşcătura contrastelor unică din peisajele cu munţii, cei de la Saint Remy la Van Gogh, cei din Ardeal şi dinspre Banat din peisajele lui Olteanu. Descopăr aceeaşi plăcere a decupajului în peisaje, a faţadelor de construcţii, cu uşi şi coloane, cu acoperişe ţuguiate precum în celebra Biserică din Auvers-sur-Oise ori peisajul cu strada din satul Auvers sau grădinile de zarzavat din Montmartre sau peisajul cu o casă albă în noapte. Nu pot să nu remarc asemănări de cromatică, pensulaţie şi compoziţie între peisajele pictate în noapte cu poduri reflectate în apă, cu firmamentul de stele aprins, cu acoperişuri văzute dinspre atelier. Nu cred că e o reacţie care diminuează valoarea unui artist faptul că pânzele lui îţi amintesc o anume atmosferă, lumea artei unui mare pictor al lumii despre care recunoaşte el însuşi cu filială admiraţie că-i este dor. Aşa că mi-am amintit de Casa galbenă care e adăpostită de Muzeul Van Gogh, de Podul Langlois de pe Arles, de Via roşie, de cutezanţa exploziilor cromatice şi a culorilor puse pe pânză ca un vertij.

Revistă de Cultură Universală:de artă, istorie, spiritualitate, creaţie...

Page 10

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-XII.2015, nr. 12 (52) Nr.

meni sub semnul îndoielii, i-a marcat profund viaţa şi 2012 opera. Pânzele pictate apoi au o zonă însângerată de 9 peisaj, uleiuri aşezate cu cuţitul de parcă înNR. fiecare natură moartă sau portret ori icoană, stigmatele credinţei în libertate şi-ar arăta prezenţa.

Peisajele ca o artă a fugii transpusă în privire

Peisaj

Am avut bucuria să-mi lansez ultima carte Scara leilor şi în oraşul Lugoj, un soi de leagăn generos şi dinamic al culturii cărţii, graţie Henrietei Szabo şi echipei sale. Galeria însorită cu ferestre largi înspre stradă, care adăpostea întâlnirea mea şi a lui Marius Ghilezan cu cititorii, învecina volumele noastre cu o expoziţie care mi-a atras atenţia, mai întâi prin tablourile luminoase, vitale, cu tuşe în cascade, ecouri şi vârtejuri, precum la Van Gogh. Apoi interesul mi-a fost trezit de titlul expoziţiei, care suna ca o replică la Scara leilor şi Ţigara unui vrăjitor de paie. Expoziţia pictorului timişorean Mihai Teodor Olteanu, deschisă la Galeriile de Artă din Lugoj sub genericul Scara raiului, aşeza pânzele artistului memorabile prin învălmăşirea culorilor sub acest generic, clamând ascensiunea, levitaţia, creşterea spirituală şi paradisul. A fost prima mea întâlnire directă cu picturile acestui artist care pictează precum respiră, cunoscut de prieteni şi cetăţenii oraşului ca Pictorul Revoluţiei. În primele zile ale libertăţii Timişoarei a pictat în faţa Catedralei o poartă din icoane, ca un altar sub cerul liber pentru a-i mulţumi lui Dumnezeu că şi-a întors faţa înspre români şi a-i arăta că nu ne-am uitat credinţa în pofida deceniilor de ateism impuse de comunism. Poarta de icoane pictate de Mihai Teodor Olteanu a fost comparată cu Poarta Brandenburg, la ceasul eliberării şi reunificării Germaniei, după căderea şi demolarea Zidului Berlinului, fărâmiţat în relicve şi adus în case sub forma dumicaţilor de ciment şi cărămizi pictate cu graffiti. Acest moment a fost unul al consacrării civice pentru pictorul cunoscut şi preţuit pentru creaţiile sale dinainte de revoluţie, căruia nu i-a fost dat să vadă muzeele lumii decât din albume, înainte de 1990. Revoluţia de la Timişoara, pe care nu concepe s-o pună ni-

În seria de peisaje care individualizează arta lui Mihai Teodor Olteanu, trebuie să privim transfigurarea, vocaţia artei, şi nu triumful unui mimesis bine pus la punct. Nu întâmplător Mihai Teodor Olteanu alege dintre axiomele unor mari artişti cuvintele spuse de Picasso despre acei pictori care transformă soarele într-un spot galben în vreme ce alţii, adevăraţii pictori transformă un spot galben în soare.

Natură statică Uşurinţa de a picta a artistului ne poate descumpăni, cineva ar putea să spună că pictează aşa de uşor şi rapid de parcă ar zbura. Fulguranţa, adierea culorilor, rotirea pensulei nu întâmpină poticniri. Turlele unei catedrale împrumută trunchiurilor de copaci verdele, griul, albul, galbenul tocmit cu linişte în vreme ce aceeaşi culoare îşi amplifică dimensiunea şi forţa în coroana frunzelor, în prim-planul pământului pictat ca o apă curgătoare dacă nu apa curgătoare e pictată ca un pământ înfăţat şi învârtoşat de frunze şi brazde. Pictorul se joacă alteori şi pune tubul de ulei alb pe o pensulă mare, desenând ca un ajur între copaci şi apă, un soi de parapet, de gard buclat, în ochiuri largi de dantelă. Acelaşi alb intră subţiat, cu zig-zaguri şi goluri, zvâcnet de trestie, în frunzişuri, în coaja copacului, în pântecoasa creastă circulară a munţilor, delimitată de cer şi liziera prim planului. Privitul cu lupa al picturilor te înduioşează la gândul că, aşa cum aceeaşi culoare poate picta tot ce există şi toate elementele

Revistă de Cultură Universală:de artă, istorie, spiritualitate, creaţie...

Page 11

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE şi materiile vieţii, tot aşa tot ce există este legat de toate prin sângele, viaţa sau ADN-ul acestei culori. Ziduri şi faţade de case şi ogrăzi ardeleneşti, poduri peste ape din ţară şi alte oraşe ale lumii, portaluri şi porţi, ferestre în faţade de variate culori intense, cu canaturi groase sunt montate în ziduri asemeni pietrelor preţioase. Culoarea e aşezată în peisaje lumeşti precum mătasea, firul de argint şi de aur în obiecte de cult, destinate ritualului religios. Asemeni agatelor, cuarţului bulbucat, cristalului de stâncă, smaraldelor şi turcoazelor ori coralului în coperţile ferecate ale Evangheliarelor, în ferecăturile de moaşte, pe patrafire şi acoperământe de icoană, de sfinte vase şi de morminte, în colivare de argint aurite, în broderii de epitafuri, în dvere, văluri de tâmplă... E imposibil să nu simţi religiozitatea care dă aură şi smerenie tuturor acestor peisaje din toate anotimpurilor, aprige şi iuţi în a se naşte, intuitive şi intemperante, glorificând o frumuseţe venită parcă dinspre două tărâmuri legate ca rugăciunea rostită de Iisus, pe care o citim în Matei, capitolul 6, 9-13, în cuvintele „precum în cer aşa şi pre pământ”, rugăciunea sau predica de pe munte, mult rostitul ori şoptitul în gând Tatăl nostru. Artistul e profund credincios. De unde şi simplitatea sa şi liniştea monahală pe care o păstrează la evenimente de care se desprinde pentru a predica, urmăriţi-l pe internet credinţa sa în artă, în frumos, în adevăr. Florile, buchete, cu o imensă ardere şi voluptate în asocierea culorilor sunt parte din nesfârşite serii de naturi moarte, desprinse mereu dintr-un peisaj sufletesc, rafinate şi uneori sălbatice ofrande cromatice. Fiecare buchet pictat ne trimite la o stare de suflet, linişte, provocare, admiraţie, nostalgie, nelinişte, furtună lăuntrică, scenografie, artificiu, inocenţă. Marea bogăţie oferită privirii sunt culorile, dezlănţuite mereu, şerpuitoare, vii, înflăcărate, în palete şi serii dramatice, de galbenuri şi de verde precum în celebra Grădină de la Daubigny, una dintre pânzele de la finele vieţii pe care a pictat-o Van Gogh din care nu transpar depresia, deznădejdea. Zona decorativă e bine cumpănită din sălbăticia şi libertatea pe care şi-o asumă buchetele, exotice, orgolioase, insolite. Înscenarea frumosului nu e ascunsă. Dimpotrivă. Vârtejul florii-soarelui pictate de Vincent s-a mutat în toate corolele, jerbele, florile ce năpădesc ferestre, ziduri, coloane, portaluri, agăţătoare, într-o frenezie a

10-XII.2015, nr. 12 (52) Nr.

viului şi sărbătorii naturii ce însufleţeşte privirea şi dă suflet mereu celor văzute de pictor. Nu2012 poţi să nu-ţi NR. 9 doreşti însoţirea cu aceste pânze care pictează sănătatea şi solaritatea frumosului, seninătatea, smerenia, salvarea prin credinţă, jertfa eucharistică, arta ca o semănare de roade şi ca o hrană (nu am uitat splendida expoziţie Hrana a lui Horea Bernea şi nici tabloul său ca un peisaj Pomenirea ), arborele vieţii. Artistul ne repetă aceste adevăruri în toate picturile lui în care talentul se însoţeşte cu buna credinţă şi culorile cu iubirea celor ce sunt, într-o frumuseţe liniştită, monahală şi o splendoare a florilor şi grădinilor de mănăstiri şi biserici, iar nu de parcuri şi sere. Mihai Teodor Olteanu transpune frumosul din lumea profană în cea religioasă, după acel model al cântecelor populare rescrise în arta fugii, unde armonia şi reluarea motivelor, care se repetă, sunt ca şi treptele, aceleaşi şi mereu altele, când se urcă şi se înalţă în scara raiului, scara privirii în orizontul tot mai blând şi luminat al înţelegerii. ©Doina Uricariu

Cine este pictorul Mihai Olteanu? -CONFESIUNI Prin faptele și tablourile sale, Mihai Teodor Olteanu se identifică cu Timișoara și cu devenirea ei în libertatea pe care am câștigat-o cu preţul vieţii atâtor martiri... Lucrările sale au urmat drumul cetăţii, temele și cromatica au răsfrânt asupra privitorului ceea ce numai el simţea trecând pe străzile înfiorate de singurătatea încremenirii baroce sau arzând de sângele încă neplecat al atâtor tineri care au strigat: „Vom muri și vom fi liberi”. Şi-acum, confesiunile pictorului Mihai Olteanu „M-am născut la Luduș (Ardealul de mijloc) pe 13 August 1953. Tatăl meu, un impiegat de mișcare, avea un scris de mână atât de frumos încât mașinile de scris ale epocii ar fi putut învăţa multe de la el. Talentul său la desen și în special cel la scris au fost demonstrate, din 1956 până în 1964, în închisorile comuniste, unde copia poezii pe tălpile de lemn ale pantofilor. Prima mea întâlnire cu pictura și chipul lui Dumnezeu a venit devreme; aveam cam trei ani când am mers cu bunica mea la biserică, să îl implor pe Dum-

Revistă de Cultură Universală:de artă, istorie, spiritualitate, creaţie...

Page 12

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE nezeu să-mi aducă tatăl înapoi. În acei ani mi-am umplut ochii și sufletul cu icoanele pictate pe pereţii bisericii din deal, unde am și pictat câteva când aveam șase ani. Curând, când aveam aproape nouă ani, am vizitat muzeul de artă din Ardeal: la Cluj, maeștrii picturii românești: Grigorescu, Luchian, Andreescu, la Sibiu, cei ai lumii întregi: Rembrandt, El Greco. Andreescu mi-a oferit melancolia, El Greco visul de înălţare, de a înfrânge păcatul prin Artă și Dragoste, visul izbăvirii. Amândoi mi-au rămas în suflet pentru totdeauna ca maeștri ai Eternităţii. Când am fost în stare să îi înţeleg am devenit pictor. Anii de școală generală și cei de la Institutul de Artă „Ion Andreescu” s-au contopit ca floarea-soarelui la sfârșit de vară, lăsând în loc de petale aurii și tinere, ruginiul grâului secerat, al moviliţelor de tărâţă ca piramidele nemuritoare ale toamnei vântoase și melancolice. Deoarece culorile toamnei m-au fascinat mereu, nuanţele sale mi-au oferit sentimentul de împlinire al seceratului calm, tăcut, fără stridenţe sau gemete, dar și frica de a nu mă trece prea repede, de a nu mă detașa de creangă înainte de secerare. Totul ardea atunci în mine: bucurie și durere, tristeţe și fericire. Toate au durat o secundă sau o eternitate. Vremea primei mele cămăși albe a sosit, când am intrat în societate, temător, excitat și fericit ca un învăţăcel care se vrea maestru. Se întâmpla în 1973, la galeria Institutului de Medicină Cluj, prima mea expoziţie individuală de pictură. După asta, expoziţiile mele au continuat la fel cum o ploaie de toamnă o urmează pe alta și soarele între două ploi mi-au umplut studioul cu tablouri și m-au împins să le găsesc loc în sufletele și casele oamenilor pentru care erau pictate. Nu mai erau doar simple obiecte, ci bucăţi arzânde din sufletul meu, născute pentru a fi purtate în suflet. Am înţeles atunci secretul acestor cuvinte: „Pentru că Tu ești Unicul care oferă și se oferă pe Sine, Iisus Christos, Dumnezeul nostru.” A venit Decembrie 1989 și eram în Timișoara. Orașul nostru amintea de visul și sfatul lui El Greco, că Dumnezeu a coborât în mijlocul orașului și al oamenilor, salvându-ne. Din nefericire El a luat pe cei mai inocenţi, temători de El, cei liberi să zboare spre Eternitate. Ne amintim de ei în fiecare Decembrie, iar martiriul lor nu a fost în van. La începutul lui ianuarie 1990 am pictat tablouri imense pe pânză și lemn în faţa Catedralei, pe urmele

10-XII.2015, nr. 12 (52) Nr.

tancurilor și ale trupurilor tinere zdrobite și acele ta2012 numai blouri au rămas acolo mai multe luni, nemaifiind NR. 9libertate, ale mele. Era Altarul celor iertaţi pentru celor plecaţi dintre noi prea repede. Împreună cu un grup de scriitori și poeţi am fondat Timișoara, primul ziar liber al Timișoarei, un simbol al speranţei și salvării. Era deceniul când am plecat prima oară din ţară, când am vizitat muzeele lumii și am expus în multe Săli și muzee: Amsterdam (1992 - City Hall), Lyon (1994 muzeul Bazilicii Notre Dame). Au fost primele expoziţii când am avut un sentiment că lumea este una pentru toţi, că Dragostea și Arta vor triumfa mereu. ©Mihai Teodor Olteanu

Mihai Teodor Olteanu – Drum în noapte

Revistă de Cultură Universală:de artă, istorie, spiritualitate, creaţie...

Page 13

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE RESTITUIRI Benedict Corlaciu10 - Poetul necunoscut -

Benedict Corlaciu a fost un poet, prozator și traducător român. Dacă în ce-l privește pe Constant Tonegaru11 se poate vorbi de o situare cât mai înaltă, artistocratică, a boemei (cu aspiraţia secretă spre transcendere), prin Tavernalele (1941) lui Ben. Corlaciu putem identifica și cota de jos, imanentă, practică, a acestei „specializări/profesiuni” sordide în ordinea existenţială. Au dispărut definitiv din discurs toate mărcile suav-euforice prin care se încerca exorcizarea și înnobilarea realului și ridicarea transfigurată a acestuia la rangul de fervoare poetică. Ben. Corlaciu nu mai recurge la „boema” pentru o defulare spontană a eului propriu, ulcerat de un îndreptăţit orgoliu vindicativ, proiectat într-o aureolă genialoidă, ci va traversa literalmente un stagiu existenţial obligat, frecventând spaţiul tavernal ca pe un cadru obișnuit/familiar, în care se mișcă, respiră, scrie. El propune un actant noctambulic, rătăcitor prin „niște locuri rele” în „cârciuma 10

Benedict Corlaciu (n. 6 martie 1924, Galaţi - d. 15 iunie 1981, Paris) a fost un poet, prozator şi traducător român. A absolvit Literele şi Filosofia la Bucureşti (1947). A fost redactor la revista Flacăra, membru al grupării de pe lângă revista Albatros, alături de Geo Dumitrescu şi Dinu Pillat. În 1975 s-a stabilit în Franţa. A scris o poezie anticalofilă, cu tentă anarhistă. Proza de inspiraţie autobiografică se remarcă prin poza damnării şi exprimarea revoltei sociale: Moartea lângă cer, 1946; Candidatul, 1950; Pâinea păcii, 1951; Cazul doctor Udrea, 1959; Baritina, 1965; Strigoaica şi casa nebună, 1973; Tout espoir sera puni; d'un ecrivain roumain à Paris (Orice speranţă va fi pedepsită; de un scriitor român la Paris), 1984. În 1976 face greva foamei pe Esplanada Trocadéro din Paris pentru a-şi aduce soţia şi copilul din România, cărora autorităţile române nu le permitea emigrarea. În cele din urmă, familiei i-a fost aprobată plecarea în Franţa. 11 Constant Tonegaru (n. 13 februarie 1919, Galați – d. 10 februarie 1952, București) a fost un poet român care a făcut parte din al doilea val al avangardei literare românești. Debut în revista Expresul (1942), opere semnificative Plantații 1945, Steaua Venerii 1969, Plantația de cuie 2003,. Premiul Editurii Fundației Regale pentru Literatură și Artă.

10-XII.2015, nr. 12 (52) Nr.

scundă”; tavernalitatea și mahalaua sunt de fapt ca2012 tegoriile fenomenologice cele mai specifice prin care NR. 9 infuzată se poate omologa concret o boemă autentică, de o vitalitate maladivă. Pentru poetul tavernalist, nu exista decât dimensiunea materială a boemei; Benedict Corlaciu locuiește în spaţiul insalubru, „mlăștinos”, al mahalalei străjuite de o faună reziduală, cotrobăind prin cotloanele „azilului de noapte”. Sub acest orizont obscurizat, piere orice impuls spiritual, în afara exacerbării demenţiale a creierului dizolvat/înnămolit în alcool. De aceea, „demenţa” poetică a lui Benedict Corlaciu este aproape o stare „clinică”, iar „viziunea” sa se suprapune halucinatoriu sindromelor de percepţie deformatoare ce însoţesc vizualmente urmările beţiei: „Rostogolește-mi

ochii, până-n fund,/și dă-i de-a dura, dă-i fără popas! /Vreau întuneric, să-mi inund/cu unda lui, ca-n jocul de compas,/privirea vulpilor ce-mi ronţăiesc / alunele din piept.// Vezi balta ceea, dinainte - drept /în furca cerului - și vezi/cum apa viriată ţâșnește - arte/ ian?//în dreapta - uită-te – așa-i/că stelele s-au adunat ca vitele-n cirezi/și vin încet la strunga zorilor?// Privește-n stânga, niste dungi gălbui:/acolo dorm, sleiţi de-atâta drum aerian, șerpii zărilor - cu două capete.//Solzii lor nu stau în văzul orișicui,/numai cei ce știu să plângă și să bea/îi pot zări când bobi-s în triunghi / (încolo, nu-i găsește nimenea).” Raportarea

la real are un unic punct de referinţă ce capătă doar o semnificantă „alcoolizată” („De-atâta coniac băut, s-o

fi uscat/și fundul sticlelor zvârlite pe podea.// E târziul ca un pas, pe care nimenea/Nu-l mai vâră-n născătoare sau în altceva./Ceru-i ca butoiul fără fund,/ coniacul ăsta-i negru și rotund/sau ca steaua-n formă de omlet”), deviind receptarea către o falsă perspectivă „poetică”. Discursul boemei „obiective” integrează accepţia joasă, antisolemnă a existenţei, acordând-o la un registru stilistic periferic, corespunzător zonei de mizerie socială investigată. Merită să semnalăm și ciclul ftiziei, intitulat Poemele sanatoriului din volumul Pelerinul serilor (1942) care aparţine unui „areal textualizant prin definiţie”, explorat mai târziu, din perspectiva postmodernă, și de către post-textualistul Vasile Baghiu12 ce-și consa12

Vasile Baghiu (n. 5 decembrie 1965, în Borlești, Neamț) este un poet, prozator și eseist român. Aparține așa-numitei generații nouăzeciste și este cunoscut în mediile literare ca inventator al himerismului, concept și manifest care propune o direcție nouă în poezie și despărțirea de paradigma postmodernistă.

Revistă de Cultură Universală:de artă, istorie, spiritualitate, creaţie...

Page 14

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE cra astfel un precursor non-„celestial” în Ben. Corlaciu. Volume publicate: Tavernale (1941); Pelerinul serilor (1942), Arhipelag (1943); Manifest liric (1945); Poezii (1969); Poeme florivore (1972); Arcul biologic (1974). Joc de Hydrargir Pat îmi făcusem din masa aceea, grea, pentru adormire după crugul zilelor. În ultimul pahar dansul baccililor ca un exod lunar se arcuia. Cântecul violei în pieptul osos se înăbușea murind cu plămânii, mai palida, uscata, pielea mâinii, pe ultimul pahar, tremura. Cei din urmă prieteni, baccilii, scânceau lugubra melodie a ultimei toamne: acompaniindu-i, gura mea, Doamne, te înjura și ochii, demenţi, râdeau. Mercurul termometrului spart se scălda în vinul închegat al ultimei nopţi în sângele altei neîndurate morţi. Sfârșitul, îndepărtatul sfârșit, zăbovea prin aluviunile coastelor rărite. Efigii în ceară Adaugă la favorite În parcul acela imens, într-o seară, oamenii vineţi, fără plămâni, scriau lapidar, cu ambele mâini, un cuvânt pe un petec de ceară. Cuvântul acela suna: ftizie. Fiecare însă-l scria diferit, cu același condei de lemn înnegrit și-aceeași nesănătoasă beţie. Cei ce-așteptau să le vină rândul mureau fără cei dinaintea lor. Ca un pumnal, condeiul se îndrepta spre pieptul tuturor, în locul plămânului sec, străpungându-l. Când oamenii vineţi piereau, umbrele lor, aiurând, se-ntorceau

10-XII.2015, nr. 12 (52) Nr.

în sanatoriul din parcul imens și gol.

2012 Bibliografia poetului, prozatorului, traducătorului şi NR. 9 memorialistului Ben. Corlaciu nu e cunoscută integral, deşi, în ultimele două decenii şi jumătate, a existat o preocupare constantă în ceea ce priveşte identificarea, cercetarea şi relevarea fiecărei apariţii în presa literară sau nonliterară, precum şi în cărţi ale tuturor scriitorilor români existenţi, la un moment dat, în exil. E şi cazul lui Ben. Corlaciu căruia, după stabilirea la Paris, în anul 1975, opera îi este interzisă, iar dicţionarele şi istoriile literare nu-l mai consemnează. Recent, am descoperit câteva epistolele ale lui Ben Corlaciu privitoare la unele colaborări la prestigioasa revistă Ateneu, pe când o conducea poetul şi eseistul Radu Cârneci (n. 1928) care a manifestat o reală înţelegere şi iubire faţă de toţi cei ce îşi trimiteau creaţiile în oraşul lui George Bacovia. Mărturiile lui Ben. Corlaciu, ce se găsesc în aceste epistole, sunt de o sinceritate absolută, neechivoce şi care, adesea, exprimă o anume stare a vieţii noastre literare din deceniul şapte al secolului trecut. Informaţiile literare incluse în aceste epistole sunt extrem de utile şi preţioase pentru biografia unui scriitor dispărut la, doar, cincizeci şi şapte de ani şi a cărui posteritate este încă incertă. * [Bucureşti], 1 iulie 1970

Iubite Cârneci, Iată poeziile ! Şi ale doamnei Sălăjan , şi ale mele în acest plic, după cum am convenit toţi trei. În legătură cu Polonia, ştii cum stau lucrurile, de la ultimul nostru telefon. Cât despre viza pentru Cehoslovacia, încă nicio ştire, deşi mă interesez zilnic pe-aici, ba pe la madam Niţelea15, ba pe la domnişoara Virgil Teodorescu16. Te voi ţine la curent mereu. Îţi mulţumesc pentru invitaţia de a colabora şi eu cu versuri în numărul pe iulie, sper că vei găsi loc pentru toate (sunt patru, dar foarte scurte) şi te rog in13

Ben. Corlaciu - Spirală, Conjugalia. În Ateneu, 7, nr. 7, iulie 1970, p. 10. Doina Sălăjan - Trandafirii, Finiş şi Eroare. În Ateneu, 7, nr. 7, iulie 1970, p. 11. 15 Leontina Niţelea, secretara Uniunii Scriitorilor Români. 16 Virgil Teodorescu (1909–1987), preşedintele Uniunii Scriitorilor Români. Apelativul domnişoara este, fireşte, o ironie şi se referă la discreţia şi delicateţea lui Virgil Teodorescu. 14

Revistă de Cultură Universală:de artă, istorie, spiritualitate, creaţie...

Page 15

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE sistă la cine trebuie, să nu uite că eu semnez, în presă, cu punct (.) după diminutivul Ben17. Te îmbrăţişez, Benedict Corlaciu

10-XII.2015, nr. 12 (52) Nr.

Cu cele mai calde sentimente,

2012Corlaciu Benedict NR. 9 al revistei [Domnului Radu Cârneci, Redactor şef Ateneu, Strada Războieni, nr. 15, Bacău].

[Bucureşti], 11 septembrie 1970

Bucureşti, 23 decembrie 1970

Dragă Radule, Poete, Am primit invitaţia de a colabora la numărul consacrat poeziei. Te rog să mă crezi, m-am bucurat foarte mult. E reconfortant să vezi că, într-un asemenea prilej, nu eşti uitat, deşi gura lumii zice că nu mai eşti decât un ofticos. Îţi trimit, aşadar, această poezie18, din plic. Sper să o găseşti onorabilă. Am scris-o chiar aici, în spital, într-o noapte de insomnie, în timp ce discutam în curte cu bacilii, pe furiş, ca să nu mă simtă medicul de gardă că nu dorm. Precum, e o poezie scurtă şi, poate, vei avea grijă să nu se piardă în cine ştie ce colţ de pagină, înghiţită de spaţiul lung al altora, mai lungi. Îmi pare rău că nu mi-ai trimis şi câteva rânduri în legătură cu Zig-zagul19 pe septembrie, pe care ţi l-am expediat demult. Abia aştept săl văd în „Ateneu”. Spune-mi drept, ai râs mult, când l-ai citit? Cel pentru luna octombrie, ţi-l voi trimite în câteva zile, aşa că-l vei primi la timp. Va fi şi el un şfichi, aşa cum trebuie. Încă o dată, cu toată dragostea, al tău, în aşteptarea câtorva rânduri, dacă-ţi permite timpul, Benedict Corlaciu

Iubite Cârneci, Mai întâi, cele mai calde urări de Crăciun, ţie, familiei tale şi tuturor colegilor noştri de la Ateneu. Apoi, Zigzagul pentru ianuarie, cu sarea şi piperul care sper că te vor mulţumi. E cu aproximativ o pagină mai mult decât în mod obişnuit, dar îţi promit că pe viitor voi fi din nou mai scurt şi, în consecinţă, te rog, îndură-te de el, nu-i tăia din sfârcuri. Cred că înţelegi tristeţea cu care, determinat de boală, mă despart de „Almanahul literar”21. Şi mai cred că, atât pentru cititorii de azi, cât şi pentru cioclii literari de mai târziu, nu sunt lipsite de interes condiţiile în care s-a născut şi a trăit almanahul acesta. Aşa cum nouă, celor de astăzi, ne place ori de câte ori descoperim în vechile reviste câte un fragment, cât de mic, din scheletul vremii respective, cu ajutorul căruia reconstituim o epocă şi o cultură. Dacă nici asemenea oscioare nu putem lăsa în câte-o pagină de revistă, atunci la ce naiba mai ajungem ofticoşi?! Mai zilele trecute, am avut o convorbire telefonică cu confratele nostru, Constantin Călin22. Tu lipseai în momentul acela din redacţie. M-am bucurat, când el mi-a confirmat presupunerea că numele meu lipseşte din sumarul numărului pe noiembrie numai din cauza unei erori de ordin tehnic. Eu încă sunt tot în spital. Au trecut patru luni şi nu ştiu câte vor mai trece. Medicii sunt ori neputincioşi ori prea misterioşi pentru mine. Dar astea sunt fleacurile mele, nu vreau să te bat la cap. Încă o dată, cele mai bune urări, din toată inima, Benedict Corlaciu

* Bucureşti, 11 noiembrie 1970

Iubite Cârneci, Sper că ai primit la timp Zig-zagul consacrat lui Ludovic Antal (şi fotografia, pe care, după operaţie, te-aş ruga să mi-o restitui). În dactilogramă, aveam să descopăr, ulterior expedierii cu poşta, s-au strecurat câteva greşeli. Îţi trimit aici o copie, cu corecturile făcute de mine, şi te rog, fii bun, roagă-i pe colegii noştri de la corectură, să restabilească textul în sensul acestei copii. Eu sunt tot în spital. În ultimele zile m-am cam prăbuşit din nou. Iartă-mi, te rog, scrisul, de care-mi dau seama cât de tare s-a strâmbat, dar n-am încotro. Aştept o veste de la tine şi mai aştept, cu aceeaşi nerăbdare, să citesc Zig-zagul (şi poezia) în frumoasa şi activa ta revistă. 20

Selecţie şi prezentare, George Ghe. Ionescu

I-a publicat două poezii din cele patru trimise, iar dorinţa de a pune punct după prescurtarea prenumelui i-a fost respectată. 18 Ben. Corlaciu – Răbdare. În Ateneu, 7, nr. 11, noiembrie 1970, p. 10. 19 Ben. Corlaciu - Zig-zag. În Ateneu, 7, nr. 8, august 1970, p. 7. 20 Ben. Corlaciu - Zig-zag. În Ateneu, 7, nr. 11, noiembrie 1970, p. 23.

Publicaţie editată de revista România literară între anii 1969–1990. Ben Corlaciu a fost redactor-şef în perioada 1969–1970. 22 Constantin Călin (n. 1940), istoric şi critic literar, exeget al operei lui Bacovia şi memorialist creditabil.

Revistă de Cultură Universală:de artă, istorie, spiritualitate, creaţie...

Page 16

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE ASPECTE MORFOLOGICE ÎN ARTA CREŞTINĂ BIZANTINĂ

Pictor Dorin Macovei

Sf. Arhangheli Mihail şi Gavriil, pictură monumentală

Compoziţia şi modul de abordare picturală a unei icoane, nu sunt de factură naturalistă, ci plasticcanonică. În mod curent, o icoană sau o compoziţie monumentală bizantină, se reconstruieşte după principiile specifice acestui tip de demers „figurile lui Panselin,

constituie dovada că pictura bizantină este un mare, minunat şi sigur sistem plastic sau mai bine zis este un mod de gândire plastic”.23

Compoziţia bizantină este simplă, din care s-a eliminat tot ce este nefolositor, construită echilibrat, unde legea simetriei primează, dinamismul imaginii fiind redat cu ajutorul ritmului desenului şi al construcţiei. Figurile se încadrează în forme geometrice sau forme stilizate, care dau privitorului senzaţia de linişte şi siguranţă. Peisajul, munţii şi clădirile au un rol însemnat, cu ajutorul lor putându-se spori armonia volumelor sau având rol de echilibrare a compoziţiei. Ele participă deci, activ la compoziţia însăşi, în care rolul principal îl joacă personajele sfinte. De-a lungul timpului s-au creat adevărate prototipuri ale diferitelor compoziţii, s-au şlefuit şi au evoluat din punct de vedere plastic încât astăzi putem vorbi de tipuri compoziţionale de o excepţională realizare. În pictura monumentală, personajele sunt construite cu linii ferme, volume mari şi simple, ce dau ansamblului compoziţional supleţe şi acurateţe stilistică. Geometrizarea formelor și simplificarea lor este absolut binevenită, pentru ca ansamblul monumental să nu sufere, părând încărcat sau greoi. Veşmintele nu îmbracă trupul anatomic, ci sunt create pentru a da vigoare şi ritm, pentru a ajuta compoziţia 23

Georgios Kordis, Ritmul în pictura bizantină, Editura Bizantină, Bucureşti, 2008, pag.107.

10-XII.2015, nr. 12 (52) Nr.

să exprime forţă, mişcare, echilibru. Desenul este clar 2012în redaşi concis, trăieşte prin sine, are rolul principal NR.fiind 9 un elerea trăsăturilor personajelor, culoarea ment secundar, dar nu lipsit de importanţă. Lumina în pictura bizantină are un rol important şi izvorăşte tainic din profunzimea pro-plasmelor, din materia transfigurată a sfinţilor. Ea ne dezvăluie formele tainice, cu sfiiciune și pioşenie fiind blândă, transparentă, ireală parcă... De aceea şi formele pictate, elementele de detaliu, trebuie să aibă acelaşi caracter sintetic, stilizat, forme realizate pe baza unor structuri clar construite, cu linii armonioase, de o fineţe şi supleţe remarcabilă. Astfel un personaj pios aplecat, devine o linie curbă, un arc de cerc. Proporţiile corpului omenesc au aici o anumită caracteristică ce se bazează pe scheme compoziţionale mult studiate. Mişcarea personajelor se înscrie în aceleaşi arhietipuri compoziţionale şi răspunde unor nevoi de ordin estetic, stilistic şi teologic. Modalităţile de realizare a echilibrului compoziţional sunt multe: volumul elementelor, mişcarea, precum şi culoarea acestora.

Teofan Cretanul, Scene din viaţa Mântuitorului/ Mănăstirearea Stavronikita, Mt. Athos, sec.al XVI-lea

Contemplarea Chipului frumuseţii este o adevărată obsesie pentru inima omului. Teofan Zăvorâtul ne spune acest lucru într-o pagină admirabilă: În partea sensibilă a sufletului, sub acţiunea Duhului, se manifestă dragostea de frumos, atracţia unei viziuni ideale. Mintea, cunoscându-L pe Dumnezeu, aspiră în chip firesc la frumuseţea dumnezeiască şi tinde să nu se mulţumească decât cu ea. Mintea nu poate determina limpede ce este aceasta, dar purtând în sine pecetea nedesăvârşită a acestei frumuseţi, ştie cu certitudine ceea ce aceasta nu este... A contempla şi a gusta frumuseţea lui

Revistă de Cultură Universală:de artă, istorie, spiritualitate, creaţie...

Page 17

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Dumnezeu, a fi fermecat de aceasta este o cerinţă a spiritului omenesc, este viaţa sa, este paradisul... Uneori, sufletul se apleacă cu bucurie spre ceea ce, în jurul său, i se pare a fi o oglindire a acestei frumuseţi, alteori născoceşte şi creează lucrări în care nădăjduieşte să-şi înfăţişeze imaginea pe care a întrezărit-o.”24 Năzuinţa către frumos, către o lume transfigurată, este un deziderat pentru toţi creştinii. Tocmai această năzuinţă, această sete de perfecţiune a contribuit la făurirea unor tipologii morfologice şi compoziţionale pe măsură. Străduinţa iconarilor de-a lungul a două milenii, nu a rămas fără rezultat. „Simetria este într-un fel primul şi cel mai evident principiu de compoziţie. Omul are paradigma acestui principiu în trupul său şi în decursul existenţei sale l-a putut observa în chip obiectiv pretutindeni în lumea naturală: la plante, la minerale sau în trupurile animalelor. Din simetrie a emanat întotdeauna o puternică intensitate expresivă, fiind fără îndoială unul dintre mijloacele cele mai pregnante de reprezentare a spaţiului întrucât – simetria pune în mod constant într-o confruntare două entităţi asemănătoare şi în acelaşi timp diverse, egale şi contrare, teză şi antiteză. Într-un cuvânt simetria reprezintă un proces dialectic al spaţiului care denotă logica relaţiilor orientării şi organizării lucrurilor, conturându-se în acelaşi timp ca un proces istoric”.25 Toate elementele unei compoziţii artistice de factură bizantină se mişcă şi se deschid către privitor, pentru a-l întâlni. Artiştii bizantini au studiat şi au preluat din arta greacă elementele pe care le-au considerat valoroase pentru pictura lor. Georgios Kordis, ne semnalează că: artiştii bizantini au împrumutat ritmul plasticii antichităţii greceşti şi l-au aplicat în pictura lor. Acest ritm se formează astfel – un obiect este supus la două forţe opuse. Astfel, se creează un echilibru dinamic care dă senzaţia simultană de mişcare şi de repaus. Şi pentru că, privitorul este cel în funcţie de care este apreciată mişcarea, lucrarea de artă intră în relaţie cu el. Vechii artişti greci, nu au dus aşa departe înţelesul ritmului precum au făcuto bizantinii.26

10-XII.2015, nr. 12 (52) Nr.

Maniera de lucru a lui Manuil Panselin27, repre2012 zintă pentru mulţi artişti contemporani lui şi cei care NR.Maniera 9 îi urmează, o adevărată lecţie de pictură. sa a fost însuşită ulterior de mulţi pictori generând o veritabilă şcoală. Personajele sale (figura de mai jos), par să se rotească spre privitor. Ordonarea ritmică a elementelor şi folosirea axelor curbe, care se deschid spre privitor dau plasticitate deosebită picturilor lui. Imaginea este pe cât de simplă, pe atât de sugestivă. Ea este ordonată simetric, iar ritmul creat de faldurile veşmintelor sau de coamele dealurilor, este unul savant. Nimic din această compoziţie nu este la întâmplare. Sobrietatea, gingăşia şi expresivitatea formelor ne încântă şi ne uimeşte.

Sf. Apostol Ioan şi ucenicul său Prohor Manuil Panselin, Mănăstirea Protaton, Athos (sec.al XIV-lea)

„Ordonarea ritmică a elementelor unei compoziţii este o lucrare foarte dificilă şi delicată şi necesită cunoştinţe, experienţă, dar şi duh, pentru ca ritmul care va rezulta să exprime ethosul şi cuminţenia Bisericii. Modalităţile de realizare a ritmului sunt nesfârşite şi pentru aceasta putem spune că icoana bizantină, din punct de vedere a realizării plastice, este un eveniment deschis, iar nu închis sau terminat. Tradiţia bizantină, atât de bogată, cu o mare varietate a ritmurilor ei, dă mărturie pentru aceasta. 28 ©Dorin Macovei

Daniel Rouseau, Icoana –lumina feţei tale, Editura Sofia, Bucureşti, 2004, pag.123, apud Teofan Zăvorâtul, Beauté spirituelle, în Ascetes russes, Namur, 1967, pag.117 25 Cornel Ailincăi, Introducere în gramatica limbajului vizual, Editura Polirom, Iaşi, 2010, pag.181. 26 Georgios Kordis, Ritmul în pictura bizantină, Editura Bizantină, Bucureşti, 2008, pag.87.

Manuil Panselin - reprezentantul cel mai de seamă al Școlii din Tesalonic în perioada înfloririi sale, la sfârșitul secolului al XIII-lea și începutul secolului al XIV-lea. A fost comparat de istorici de artă din secolul al XIX-lea cu Giotto sau Rafael, comparație care îl plasează în panteonul marilor pictori din toate epocile. 28 Ibidem, pag.86.

Revistă de Cultură Universală:de artă, istorie, spiritualitate, creaţie...

Page 18

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-XII.2015, nr. 12 (52) Nr.

1342), Elegia di madonna Fiammetta (1343–1344), 2012 Ninfale fiesolano (1344–1346). NR. 9

Givanni Boccaccio29 a fost un poet şi umanist italian, care cu povestirile sale reunite în Il Decamerone (Decameronul, 1 470) a influenţat nu numai dezvoltarea literaturii italiene, dar a şi creat modelul genului de nuvelă, reluat în creaţia multor scriitori europeni. Boccaccio se naşte în anul 1313 (iunie sau iulie), probabil în Certaldo/Toscana, posibil însă şi în Florenţa, ca fiu natural al negustorului Florentin Boccaccio di Chellino şi al unei femei de origine modestă, al cărei nume nu se cunoaşte. După primii ani de şcoală la Florenţa, este trimis de tatăl său în 1327 la Napoli să facă practică în comerţ, activitate la care renunţă pentru a studia Dreptul canonic şi limbile clasice. În acei ani Boccaccio studiază în special clasicii latini, precum şi literatura de curte franceză şi italiană, şi scrie primele sale opere: Filocolo (1336/1338), Filostrato (1335),Teseida (1339/1341), Caccia di Diana (1334-1338). Boccaccio era primit la curtea regelui Robert d'Anjou, regele oraşului Napoli, unde o cunoaşte pe Maria de Conti d'Anjou, fiică nelegitimă a regelui, cu care are relaţii amoroase şi care apare ca Fiammetta în multe din creaţiile sale literare. În 1341 trebuie să se întoarcă la Florenţa — tatăl său trecea printr-o perioadă de dificultăţi financiare în urma falimentului băncii Bardi — şi primeşte o funcţie diplomatică din partea conducerii oraşului, printre care la curtea lui Ostasios da Polenta în Ravenna (1346) şi pe lângă Francesco Ordelaffi în Forli (1348). Compune noi opere poetice şi în proză:Ninfale d'Ameto sau Commediadelle Ninfe fiorentine (1341 –

Giovanni Boccaccio, portret de Andrea del Castagno, 1450 - Galleria degli Uffizi, Florenţa

În 1350 se întâlneşte pentru prima dată cu Francesco Petrarca30, după ce mai înainte îi scrisese epistola în limba latină Mavatores Miles (1339). De Petrarca îl leagă o trainică prietenie până la moartea acestuia în 1374. Împreună se angajează în traducerea autorilor antichităţii clasice, astfel, la îndemnul său, Leontino Pilato traduce în limba latină epopeele lui Homer; Petrarca îl ajută să iasă dintr-o criză religioasă, îndrumându-l către cultura literară de tip umanist. Operele târzii ale lui Boccaccio vor fi scrise numai în limba latină, printre acestea Genealogia deorum gentilium, un mare tratat de mitologie greco-romană, care pentru două secole rămâne cartea cea mai citită pe această temă. Între timp (1348-1353), după teribila epidemie de ciumă care a devastat Europa în anul 1348, lucrează la opera sa majoră, Il Decamerone, care va circula în manuscrise şi va fi tipărită pentru prima dată abia în 1470. Decameronul: Aşa cum rezultă din înţelesul grec al titlului, acţiunea are loc în decursul a zece zile. După o precuvântare dedicată „graţioaselor doamne” (vaghe donne) care cunosc arta amorului, urmează o introducere ce dă un cadru terifiant atmosferei de groază care domnea în Florenţa bântuită de ciumă. Şapte tinere doamne şi trei tineri s-au refugiat într-o vilă din apropierea Florenţei pentru a scăpa de contaminare şi, pentru a face să treacă timpul în mod plăcut, între 30

Giovanni Boccaccio - (n. 1313 — d. 21 decembrie 1375, Certaldo /Florenţa) a fost un poet şi umanist italian.

Francesco Petrarca (n. 20 iulie 1304, Incisa/ Arezzo - d. 19 iulie 1374, Arquà/Padova) a fost un prozator, poet și umanist italian din secolul al XIV-lea, unul din cei mai importanți poeți lirici ai literaturii italiene.

Revistă de Cultură Universală:de artă, istorie, spiritualitate, creaţie...

Page 19

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE conversaţii, banchete şi dansuri, se adună zilnic - cu excepţia zilelor de vineri şi sâmbătă, dedicate practicilor religioase - într-o poiană, unde fiecare spune o povestire pe o temă prestabilită, propusă de fiecare dată de „regele” sau „regina” grupului, aleşi prin rotaţie. La sfârşitul zilei, cele zece povestiri sunt urmate de un „canzone” (un recitativ în formă poetică) şi de dans. A rezultat astfel un număr de 100 nuvele care alcătuiesc Decameronul, prima şi în acelaşi timp cea mai bună operă în proză a literaturii italiene din epoca Umanismului, etapă care precedă Renaşterea. Nuvelele se caracterizează prin tematica foarte variată, plină de umor şi galanterie, adesea foarte îndrăzneaţă, din care nu lipsesc picanteriile spre deliciul cititorului, cu o compoziţie în formă magistrală şi descrierea pregnantă a caracterelor. În unele cercuri puritane ale timpului, cartea a fost curând considerată periculoasă pentru moravuri, încât nu mult a lipsit să fie arsă în public, la îndemnul călugărului fanatic Girolamo Savonarola. În timpurile moderne, Decameronul are o mare audienţă la public, au fost turnate şi filme inspirate din această operă literară, printre care remarcabil este cel în regia lui Pier Paolo Pasolini (1971). Umanismul la Boccaccio: Umanismul este filozofia de viaţă progresistă care, fără a implica supranaturalul, afirmă capacitatea şi responsabilitatea personajelor de a trăi vieţi morale, tinzând spre împlinirea proprie şi aspirând la binele umanităţii. Concepţia de viaţă a Umanismului care este inclusă şi în Decameron ne îndeamnă să trăim bine şi complet. Prin numeroasele povestiri în care sunt arătate o mulţime de tipuri de oameni, cunoaşterea lumii este obţinută prin intermediul observării, experimentării şi analizei raţionale. În lucrare se poate urmări foarte bine şi autoîmplinirea în sensul cel mai larg, conferindu-le vieţilor protagoniştilor un scop, astfel cititorul privind cu uimire şi satisfacţie frumuseţea existenţei umane, provocările şi dramele ei, şi chiar inevitabilul morţii. O trăsătură importantă în Decameronul lui Boccaccio este că opera prezintă şi expresia sentimentului popular, printre personaje apărând meşteşugari, preoţi, călugări, ţărani, alături de personaje feminine din mediile respective.

10-XII.2015, nr. 12 (52) Nr.

Boccaccio redă viaţa eliberată de constrângerile 2012 morale ascetice, studiază pasiunile omeneşti nu numai NR. 9 punânduîn forma lor plenară, ci şi în cea instinctuală, le faţă în faţă cu convenţiile unei societăţi ipocrite, naive. Astfel, Decameronul devine expresia unei ample, puternice, variate şi incisiv de satirice răzvrătiri împotriva tradiţiilor impuse.

Statuia lui Boccaccio la Galleria degli Uffizi, Florenţa

În anul 1351 este numit în administraţia oraşului Milano, iar în 1359 înfiinţează prima catedră de limbă greacă la Studio Fiorentino. Între timp scrie Trattatello in laude di Dante (1357). După călătorii întreprinse la Napoli şi Veneţia, se întoarce la Florenţa, unde în 1373 primeşte o funcţie de docent la Universitatea Florentină pentru a face comentarii asupra operei lui Dante. Starea sănătăţii lui se înrăutăţeşte şi la 21 decembrie 1375 moare în vila lui de la Certaldo. În special creaţia sa majoră, Decameronul, a exercitat o deosebită influenţă asupra operelor scriitorilor europenei. Printre aceştia sunt de menţionat Geoffrey Chaucer (The Canterbury Tales, 1385-1400), François Rabelais, Miguel de Cervantes, Gotthold Ephraim Lessing. În 1879, compozitorul Franz von Suppé creează opera Boccaccio .

Revistă de Cultură Universală:de artă, istorie, spiritualitate, creaţie...

Selecţie şi prezentare, Adrian Tucu

Page 20

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-XII.2015, nr. 12 (52) Nr.

Prezenţe în antologii:Spèctre lyrique. Anthologie de 2012şi canopoésie roumaine contemporaine, 2000; Canon 9 nizare, 2003; Consilier şi contributorNR. (Romanian Erotic Literature la Encyclopedia of Erotic Literature, New York, 2006. Câteva aprecieri critice:

Radu Voinescu31 (pseudonimul literar al lui Nicolae Baboi) este poet, scriitor, publicist şi critic literar, membru al Secţiei de Critică al Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti, filiala din Capitală a Uniunii Scriitorilor din România. Primele poezii le-a publicat în revista Luceafărul în 1989, prima povestire în Suplimentul literar-artistic al ziarului Tineretul liber, în 1991, prima cronică literară în revista Viaţa armatei, tot în 1991 (era vorba despre Levantul lui Mircea Cărtărescu), şi primul eseu în Litere, Arte & Idei, în 1993. A continuat să publice poezie, proză, critică şi eseu în România literară, Contrapunct, Litere, Arte &

Idei, Luceafărul, Cronica, UNU, Poesis, Nouvelle-Europa ş.a. A înfiinţat şi conduce, din aprilie 1997, Cenaclul Scriitorilor Militari. Este director al revistei de cultură DIAGONALE, care apare, o dată la luni, la Buzău. Din cauza lipsei de fonduri, după apariţia a 7 numere, publicarea revistei a fost suspendată. Cărţi publicate: Poezie; Hierofantul. Versuri, 1999 - Poezii. Versuri, 2002; Proză; Erezii pioase. Povestiri, 2005; Eseuri: Modernităţi. Eseuri de antropologie culturală, 2001. Critică literară: Spectacolul literaturii. Studii de critică şi teorie literară (Editura Muzeul Literaturii Române, 2003); Printre primejdiile criticii (Fundaţia Culturală Paradigma, 2004); Subiecte I. Scriitori români contemporani, 2005. Estetică: Trivialul. Studii (Fundaţia Culturală Libra, 2004).

Radu Voinescu - (n. 8 decembrie 1958, Dâmbroca, judeţul Buzău)., pseudonimul.

Radu Voinescu a ales să evolueze împotriva ideilor şi temelor dominante ale literaturii române contemporane. Obsesiile sale orbitează în jurul unor teme care preocupă scriitorii literaturilor occidentale, condiţia umană fiind cea mai importantă dintre acestea. Sunt de remarcat similitudinile tematice din eseurile publicate sub titlul Modernităţi şi cele din romanul lui Michel Houellebecq32, Les Particules élémentaires, ambele cărţi scrise în aceeaşi perioadă. Formulele prin care opera sa se înfăţişează publicului sunt cele care se raliază mai curând clasicismului şi modernismului, în contra direcţiei postmoderne a culturii şi a literaturii române contemporane. Pe acestea, de exemplu, volumul de povestiri Erezii pioase le respinge anume pentru a dovedi că se poate scrie în paradigma contemporaneităţii fără a cădea în derizoriu şi banal. Erezii pioase, scris între anii 19881993, cu intenţia de a lansa un curent pe care tânărul autor a încercat să-l acrediteze sub denumirea de personalism literar, constituie demonstraţia că literatura are nevoie de poveste şi ilustrează teza potrivit căreia alexandrinismul literaturii anilor ’80-’90 a fost o orientare care a întârziat evoluţia prozei româneşti. Volumul de eseuri Modernităţi, situat în descendenţa lui Montaigne, acreditează ideea că umanismul de azi trebuie să se sprijine pe universaliile fiinţei omeneşti, prezente la toate rasele şi în toate culturile. Oscilând între observaţia obiectivă şi un militantism reţinut, gândirea sa identifică argumente în detrimentul celor care tind să ia în considerare mai degrabă diferenţele dintre grupuri umane mai mici sau mai mari, dintre popoare şi culturi atunci când abordează problematica omului. Poziţia aceasta nu se confundă însă cu un idealism obnubilant, diferenţele nu sunt escamotate în numele vreunei ideologii uniformizatoare. Este vorba de o pledoarie, cu date ale realităţii, pentru o mai bună apropiere şi cunoaştere

Michel Houellebecq (pronunție: [miʃɛl wɛlˈbɛk]); n. 26 februarie 1958) este un scriitor francez contemporan.

Revistă de Cultură Universală:de artă, istorie, spiritualitate, creaţie...

Page 21

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE între culturi pe baza afinităţilor, a respectului şi a înţelegerii. Poezia lui Radu Voinescu din volumele Hierofantul şi Poezii, deschide un drum în literatura română, drum urmat la câţiva ani distanţă de Ruxandra Cesereanu33, dar şi de alţi câţiva poeţi mai tineri. Teme clasice întrun veşmânt poetic original, exprimate cu un limbaj şi o tehnică de inspiraţie modernă, cu impact asupra psihicului cititorului, un barochism bine temperat, pus în serviciul unei stilistici ce poate fi considerată de avangardă prin legătura pe care cuvântul şi muzicalitatea stranie a versurilor o realizează între concret şi metafizic. O astfel de poetică nu ezită să calce pe teritoriile abisale ale psihicului, mediind între carnal şi divin.

10-XII.2015, nr. 12 (52) Nr.

Critica literară a lui Radu Voinescu se înscrie unui 2012 model cultural, pluridisciplinar. Abordarea operei se NR. 9mai multe face pe trasee convergente, venind dinspre direcţii ale cunoaşterii, sprijinul conceptual aflându-se în sistemul criticii literare moderne, dar şi al filosofiei, psihologiei, sociologiei literaturii. Volumele Printre primejdiile criticii, dedicat orientărilor şi tendinţelor criticii literare româneşti contemporane, şi Subiecte I. Scriitori români contemporani, confirmă o vocaţie a analizei şi a multidisciplinarităţii în abordarea actului scrisului şi a artei literare.

Contribuţiile lui Radu Voinescu la clarificarea unor concepte de teorie literară şi de estetică sunt vizibile în volumul Spectacolul literaturii. Sunt de menţionat câteva clarificări şi precizări terminologice importante pentru literatura mondială cu privire la chestiunea plagiatului, dar şi la subiectele conexe: imitaţie, adaptare, copie, tehnica à la manière de, stereotipuri artistice etc. Ulterior, Trivialul, ambiţionează la o revoluţie în estetică şi în filosofia artei, cartea constituindu-se, simultan, în actul de naştere al unui nou domeniu al esteticului, trivialul, împreună cu categoriile estetice care i se subordonează, ca şi în realizarea, probabil pentru prima oară în lume, a unei estetici antropologice. Este vorba, de asemenea, şi de închegarea unui sistem al categoriilor estetice întemeiat pe baze ontologice, justificat multidisciplinar, prin descrierea interacţiunilor dintre fenomenele fizice şi cele ale conştiinţei, ca şi pe temeiul istoricităţii noţiunilor şi opiniilor, ca şi a trăirilor estetice. Introducerea conceptului de trivial a presupus constituirea unei ample terminologii legate de acesta, redimensionarea sistemului categorial al esteticii şi avansarea unui model dinamic al transformării categoriilor, zise pozitive, în cele negative şi invers. Sistemul pe care îl construieşte Radu Voinescu în Trivialul este, în fond, o întoarcere la vocaţia categorială consonantă cu datele realităţii, de tip aristotelic, după două secole de primat al paradigmei instaurate de Kant.

Selecţie şi prezentare, Mihai Gregor Codreanu

Ruxandra-Mihaela Braga (n. Cesereanu, 17 august 1963, Cluj-Napoca) este o poetă, prozatoare, publicistă și eseistă română. Este, de asemenea, cadru didactic universitar și cercetătoare.

Revistă de Cultură Universală:de artă, istorie, spiritualitate, creaţie...

Page 22

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Biblioteca Tripitaka Koreana, Haeinsa Temple, Coreea de Sud

10-XII.2015, nr. 12 (52) Nr.

Colecţia Tripitaka Koreana conţine 81.258 de 2012 tipare de lemn, de formă dreptunghiulară (70 cm x NR. părţi, 9 24cm x 4 cm), gravate în relief pe ambele a căror realizare a necesitat 16 ani (1236-1251). Considerată o capodoperă a învăţăturilor budiste, un fel de scriptură, se remarcă nu numai prin conținutul spiritual, dar și prin frumuseţea hieroglifelor chinezeşti şi meticulozitatea cu care au fost gravate.

Dorina Litră, Pitești

Panorama Templului Haeinsa

Undeva în sudul Republicii Coreea – „Țara dimineților liniștite”, în mirificul peisaj oferit de Munții Gaya, se află templul budist Haeinsa, loc în care se păstrează cea mai mare colecţie din lume de tipare din lemn cu texte budiste în limba chineză. „Cărţile” bibliotecii din Coreea de Sud datează din anul 1251, ca o mărturie a faptului că poporul chinez îşi tipărea lucrările cu secole înainte de invenţia lui Gutenberg. Acestea sunt cunoscute sub numele sanscrit de TRIPITAKA KOREANA, incluse datorită valorii lor pe lista Patrimoniul Universal al UNESCO (2007) și declarate de către Ministerul Culturii al Republicii Coreea „Bun al Patrimoniului Naţional”. Nu este vorba despre o primă colecție de texte budiste de tip Tripitaka, cea mai veche se pare că a apărut în India, în jurul anului 250 î.Hr., pe vremea regelui Aşoka. În China a fost menţionată o Tripitaka scrisă de mână spre sfârşitul dinastiei Tang (618907), urmată de o alta în anul 983, imprimatǎ cu tipar de lemn în 5.048 de volume. Ulterior, de-a lungul anilor, în zona Asiei de Sud-Est, se realizează cca 30 de versiuni, printre care şi cea din Coreea, toate în limba chineză clasică, pe atunci un fel de latină a Orientului.

Poarta Lunii a clădirii ce adăposteşte Tripitaka

Koreana Tripitaka Koreeana a pornit de la versiunea

chineză din anul 983, având drept scop sensibiliza-rea Marelui Buddha pentru a ajuta Regatul Goryo (9181392) în lupta împotriva invaziilor mongole din secolul XIII. Rugăciunile coreenilor se pare însă că nu au avut rezultat; invaziile mongole au continuat, iar Regatul Goryo a devenit vasal urmaşilor lui Genghis-Han, pentru mai mult de un secol. Este o colecție mult mai amplă și cuprinzătoare, completată cu numeroase scrieri ale înţelepţilor călugări coreeni, realizată la porunca Regelui Gojong, între anii 1235-1251.

Revistă de Cultură Universală:de artă, istorie, spiritualitate, creaţie...

Page 23

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Colecția de tipare este formată din Trei Pitakas (Trei Colecţii sau Trei Coşuri – numele vine de la faptul că tiparele se păstrau în coşuri): Normele de conduită monastică (Vinaya Pitaka); discursurile lui Buddha și elemente de doctrină (Sutta-Pitaka); scrierile metafizice care se preocupă de problema cunoaşterii şi a conştiinţei (Abhidhamma-Pitaka).

Blocuri de lemnTripitaka Koreana

Tripitaka Koreana au fost mutate în 1398 de

către călugării budişti din insula Kanghwa (devenită locul de refugiu al tuturor regilor) la Templul Haeinsa - cel mai mare templu din Coreea de Sud, cunoscut şi sub numele de templul bijuteriilor Dharma termen care iniţial se referea la doctrina budistă sau colecția de învăţături budiste ce au constituit mai apoi baza legilor acestei religii. La templu trăiesc în jur de 500 de călugări budişti, care studiază şi au grijă de scrierile Tripitaka. Cele 81.258 tipare de lemn dăinuie până în zilele noastre şi sunt în perfectă stare de folosire graţie, în primul rând, modului cum au fost realizate, dar mai ales condiţiilor în care au fost depozitate şi păstrate de către călugării budişti. La acestea nu trebuie să uităm grija deosebită cu care au fost transportate din insulă până în munţi.

10-XII.2015, nr. 12 (52) Nr.

Tiparele au fost făcute din scânduri de mes2012 ţinuţi teacăn şi magnolie argintie, debitate din buşteni 9 timp de trei ani în apă sărată de mare.NR. Scândurile erau apoi fierte tot în apă sărată, uscate la umbră, lustruite şi tăiate la dimensiunile de 70 cm lungime, 24 cm lăţime şi 4 cm grosime. Pentru a preveni deformarea, la ambele capete ele erau fixate în stinghii de lemn, după care erau predate caligrafilor pentru scriere şi apoi gravorilor. Gravarea se făcea pe ambele părţi, totalizând 52.382.160 de hieroglife (pe fiecare tipar sunt 644 de caractere). Deși au fost 30 de maeștri care au lucrat la pregătirea „negativelor”, toate tiparele arată ca şi cum ar fi fost realizate de aceeaşi mână. Explicația constă în utilizarea unui singur stil – cel al caligrafului chinez Ou Yang – hsun. După toate aceste operațiuni de pregătire, tiparele erau acoperite cu un lac special de protecţie pentru a rezista în timp. Tiparele sunt depozitate şi păstrate la fel ca şi cărţile pe rafturi de lemn, într-un complex de clădiri special construit, format din două clădiri mari dreptunghiulare identice și două clădiri mici identice, construite din lemn cu acoperiş din olane, asemenea tuturor clădirilor aparținând templului; toate împreună închid o curte de forma unui dreptunghi. Clădirile sunt amplasate pe o terasă mai înaltă, la 655 de metri deasupra nivelului mării, orientate spre sud-vest, pentru a evita vânturile umede dinspre sud-est şi pe cele reci din nord, dinspre vârfurile munţilor. Sistemul de ventilaţie natural este asigurat de locul amplasării clǎdirilor şi de mărimea diferită și forma tip jaluzele verticale a celor două rânduri de ferestre ale acestora. Podelele din lut au fost umplute cu cărbune, oxid de calciu, sare, var şi nisip, care reduc umiditatea atunci când plouă, prin absorbţia excesului de umezeală, iar în timpul lunilor de iarnă uscată rețin umiditatea. Acoperişul este și el realizat din lut, şindrilă şi căpriori din lemn care previn schimbările bruşte de temperatură. În plus, nicio parte a complexului nu este expusă la soare și, aparent, animalele, insectele şi păsările evită să pătrundă în complex, dar motivul este necunoscut. Raftul de jos este la o distanţă de 30 de cm de pământ, toate aceste considerente fiind cele care au făcut ca starea de conservare a tiparelor de lemn să fie excelentă, ele putând fi utilizate și consultate chiar și în zilele noastre.

Revistă de Cultură Universală:de artă, istorie, spiritualitate, creaţie...

Page 24

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-XII.2015, nr. 12 (52) Nr.

gând la aproximativ 6,7 milioane de dolari și s-a în2012 cheiat în anul 2000.34 NR. 9

Circulaţia aerului – secretul celor 750 de ani de conservare

Scrisă în limba chinezǎ clasicǎ, Tripitaka Koreana poate fi citită și înțeleasă de foarte puțini oa-

meni. Din acest motiv, un absolvent al Facultăţii de Filozofie Indiană de la Universitatea Dongguk din Seul, pe nume Chong, devenit preot budist la Templul Haeinsa, și-a propus să introducă colecția de tipare într-o bază de date electronice, astfel încât să fie accesibile publicului larg. A început această operațiune în 1980 și după 6 ani de muncă asiduă a reușit să termine un Ghid Bibliografic al tuturor celor 6.815 volume publicate. Încurajat de acest prim succes, și-a propus apoi introducerea în baza de date a celor 52.382.160 de hieroglife ale întregii colecții, însă au început să apară și primele probleme legate de lipsa unui program care să cuprindă cel puţin 20.000 de hieroglife chinezeşti diferite. Se pare că atunci cele mai performante programe realizate în Coreea conţineau numai 15.500 hieroglife. Dar coreenii nu au abandonat munca începută de Chong și, prin intermediul Institutului de Cercetare a Marii Colecţii de Scripturi Budiste, înfiinţat în luna septembrie 1992 la templul Haeinsa, au căutat sprijin în colaborarea cu instituţii similare din China, Japonia şi Taiwan, care aveau şi ele în desfășurare proiecte asemǎnătoare. În urma seminarului din 1993 de la Universitatea Berkeley din California, la care au participat specialişti şi preoţi budişti din S.U.A., China, Coreea, Japonia, Birmania, Malayezia, Thailanda şi Taiwan, s-a găsit răspuns privind computerizarea colecţiei, imprimarea ei pe CD-uri şi distribuirea acestora către specialiştii şi institutele de cercetare interesate. Acțiunea de computerizare a colecțiilor a presupus un imens efort fizic, dar și financiar, ajun-

Şi dacă tot v-am prezentat biblioteca, trebuie neapărat să vă prezentăm şi o succintă imagine, a numitei ţări a „dimineților liniștite”: Coreea de Sud - o țară în care progresul tehnologic este de necontestat, cu locuitori care pun mare accent pe educaţie și pe valorificarea atracţiilor turistice, un popor care încă nu şi-a atins potenţialul maxim, iar templele - situate de obicei în zona muntoasă sau de deal, departe de agitație, cu stil de pagodă, sunt adevărate păstrătoare ale culturii coreene. Coreea de Sud – repere generale Coreea de Sud, oficial Republica Coreea, este o țară din Asia de Est care ocupă partea sudică a Peninsulei Coreene. Când spunem Coreea de Sud ne gândim imediat la tehnica cea mai avansată, la tehnologie de vârf, la construcțiile cele mai îndrăznețe, la oamenii pentru care munca este un cult, iar tradițiile o a doua religie. Adăugăm istoria veche și deloc lipsită de evenimente, natura frumoasă și imprevizibilă, și obținem astfel o imagine de ansamblu a „Țării dimineților liniștite”, cu capitala la Seul – un oraș cu zgârie-nori futuristici, a doua metropolă din lume ca mărime și un important oraș pe plan mondial, una dintre cele mai aglomerate zone din lume. Coreea de Sud are munți înalți și câmpii litorale înguste, dealuri domoale, râuri scurte și repezi, iar partea de sud-est este dominată de bazinul Râului Nakdong.

Surse:http://koreafilm.ro/blog/2010/09/comori-na-ionale-janggy-eongpanjeon-27834/;2.http://koreafilm.ro/blog/2010/09/comori-na-ionalejanggyeong-panjeon-27834/;3.https://hallyudex.wordpress.com /2011.

Revistă de Cultură Universală:de artă, istorie, spiritualitate, creaţie...

Page 25

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-XII.2015, nr. 12 (52) Nr.

O țară mândră de istoria sa culturală, cu nu2012 meroase fortărețe, temple și palate, multe dintre ele NR.în 9listele călocuri de Patrimoniu Mondial UNESCO, ruia sunt incluse 10 obiective:Templele Sokkuran și

Pulguksa, Templul Haeinsa Changgyong P'ango, Altarul Chongmyo din Seoul, Palatul Ch’angdokkung, Fortăreața Hwasong, Monumentele funerare megalitice (dolmene) de la Koch'ang, Hwasun și Kanghwa, Siturile istorice de la Kyongju, Insula vulcanică Jeju, Mormintele regale ale dinastiei Choson, Satele istorice Hahoe și Yangdong. Coreea de Sud nu este o țară turistică, în sensul european. Pentru un turist sosit din Europa, este exotică la prima vedere, cu un standard de viață ridicat și foarte aglomerată. Copiii şi tinerii sunt dependenți de tehnică și jocuri pe calculator/mobil, regăsim aici zone cu mult comerț ambulant, unde totul e negociabil, dar nu agasant, iar coreenii sunt înnebuniți după karaoke (norebang), muzica lor putând fi împărțită în două categorii: cea tradițională și cea modernă. Muzica tradițională coreeană, numită „hanguk eumak”, s-a dezvoltat în moduri diferite de-a lungul secolelor și a îndeplinit un rol important în ceremonii și evenimente, pe când cea modernă, numită „K-pop”(din engleză Korean Pop) este un gen muzical ce constă în muzică electronică, hip hop, pop, dance, reggae, rock și R&B.

Principalele atracții turistice 1. Palatul Changdeokgung și Grădina Secretă (Biwon) După cel de-al Doilea Război Mondial, Statele Unite ale Americii au sprijint economia sud-coreeană, iar astăzi Coreea de Sud este o putere economică la nivel mondial și face parte din categoria țărilor dezvoltate (a douăsprezecea economie la nivel mondial și a treia în Asia, după Japonia și China). Țara a avut o creștere economică rapidă datorită exporturilor de produse finite, cele mai importante ramuri ale industriei fiind construcția de automobile, de semiconductoare, de electronice (Samsung și LG Electronics), de nave și industria siderurgică. De departe, vorbim despre țara cu cea mai „verde” economie, care are foduri pentru proiecte ecologice de șase ori mai mari decât majoritatea țărilor industrializate.

Palatul Changdeok a fost construit de regele T’aejong în perioada 1405 – 1412, iar în anul 1463, regele Sejo a creat Grădina Biwon (secret). Deși multe dintre clădiri au fost incendiate în 1592, unele au fost reconstruite, astfel că astăzi regăsim aici 13 dintre clădirile originale, plus încă 28 în Biwon Garden.

Revistă de Cultură Universală:de artă, istorie, spiritualitate, creaţie...

Page 26

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Grădina, considerată una dintre cele mai frumoase grădini tipic coreene, are trei zone principale de interes: cea din jurul iazului Buyongji, a iazului Aeryeonji și Ongnyucheon. Turistul poate observa că sunt folosite toate elementele de peisaj existente: pante, stânci sau torenți, care devin parte din ele, intervenția omului fiind una minimă. Pavilioanele sau iazurile construite pun în evidență peisajul și nu încearcă să îl domine. Aceste locuri, adevărate oaze de liniște, erau folosite de familia regală pentru relaxare prin citit, discuții sau meditație; în pavilioane se odihneau bând ceai sau vin, scriind poezii sau făcând caligrafie. De asemenea, regele sau prinții organizau aici întreceri de tragere cu arcul și participau la diverse banchete organizate pentru înalte oficialități sau rudele apropiate ale regelui.

10-XII.2015, nr. 12 (52) Nr. 2012 NR. 9

3. Cele Opt Porți din Seul

2.Turnul Seoul

Aceste porti istorice fac parte din Zidul Fortăreței, având menirea de a apăra orașul de invadatori și au fost construite în perioada 1396 – 1398. Astăzi, doar 6 din cele 8 mai există, fiind divizate în 2 părți: Porțile Mari: Sukjeongmun, Heunginjimun, Sungnyemun, Donuimun și Porțile Mici: Changuimun, Hyehwamun, Gwanghuimun, Souimun. 4. Parcul Național Bukhansan Cunoscut și sub numele de Turnul Namsan, Turnul Seul este un turn de observare situat în centrul capitalei coreene, pe dealul Namsan. Are o înălțime de 236 m și se ridică până la 479 m deasupra nivelului mării. Construit în 1969, deschis pentru public abia în 1980 și renovat în decembrie 2005, această atracție turistică cu vedere panoramică asupra orașului reprezintă unul dintre cele mai cunoscute simboluri ale Seulului. Aici se găsesc diverse restaurante, cafenele, magazine de suveniruri și chiar un muzeu. În funcţie de sezon sau de eveniment, cu ajutorul unui sistem de iluminare și a celor 6 proiectoare, turnul își schimbă aspectul datorită culorilor care se reflectă din diferite unghiuri asupra sa.

Muntele Bukhansan a fost desemnat cel de-al 15-lea parc naţional din Coreea de Sud în 1983. Aflat pe o suprafaţă de 79.92 km2, acesta se întinde peste Seoul şi Gyeonggido, fiind divizat în două părţi de

Revistă de Cultură Universală:de artă, istorie, spiritualitate, creaţie...

Page 27

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Trecătoarea Uiryeong. Parcul naţional Bukhansan are zeci de chei şi culmi de granit cu cristale, asigurând o reală armonie între munte şi apă; adăpostește peste 1300 de specii de plante şi animale, dar și monumente istorice precum Fortăreaţa Bukhansanseong - veche de mai bine de 2000 de ani, peste 100 de temple budiste şi morminte ale călugărilor. Parcul este precum o insulă ecologică, deoarece este complet înconjurat de urbanism şi încă funcționează ca nişte plămâni pentru mediu. Anual, vin aici peste 5 milioane de turişti, fapt care l-a adus în Cartea Recordurilor, ca Most Visited National Park per Unit Area. Totuşi având prea mulţi vizitatori, ecosistemul începe să dispară puţin câte puţin şi de aceea conducerea parcului a implementat reguli mult mai stricte pentru a veni în întâmpinarea demersurilor de protecție a mediul.

10-XII.2015, nr. 12 (52) Nr. 2012 NR. 9

Insula Jeju sau Jejudo, cunoscută și drept „Insula Zeilor”, este o atracție turistică atât pentru locuitorii coreeni cât și pentru vizitatorii sosiți din afara țării, fiind în același timp destinația preferată a cuplurilor pentru petrecerea lunii de miere. Datorită amestecului de roci vulcanice, ploi frecvente și climă temperată, Insula Jeju seamănă cu Insulele Hawaiene din Statele Unite ale Americii. Această destinație turistică oferă vizitatorilor șansa de a escalada muntele Hallasan (cel mai înalt vârf din Coreea de Sud), de a se bucura de apusul și răsăritul soarelui desupra oceanului, de a vedea cascadele maiestuoase și tuburile de lavă, de a face echitație sau pur și simplu de a se relaxa pe plajele acoperite de nisip fin. Tot aici se regăsesc numeroase muzee, cum ar fi Muzeul de Istorie

a Naturii și Folclorului, Muzeul de Independență din Jeju, Muzeul Educației din Jeju, Muzeul Ursuleților de Pluș. Poate cel mai atractiv punct al in5. Insula Jeju

sulei Jeju este Cascada Jeongbang, cu căderi de apă de la 23 m înălțime, singura cascadă din Asia care se varsă direct în ocean. Legenda spune că un dragon sfânt a trăit sub ea, iar apa conține și astăzi spiritul dragonului și de aceea poate vindeca boli și poate aduce ploaia în timpul secetei.

Revistă de Cultură Universală:de artă, istorie, spiritualitate, creaţie...

Page 28

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 6. Gyeongju

10-XII.2015, nr. 12 (52) Nr.

turile lui Sindbad -o plimbare cu barca unde pasagerii 2012 au ocazia de a se plimba alături de Sindbad într-un tu9 nel subacvatic; The Conquistador - cuNR. tematică vikingă, unde balansarea face ca pasagerii să ajungă aproape de tavanul imensului complex; Flume Ride – plimbare spectaculoasă prin jungla Jurassic; Pharaoh’s Fury (Furia Faraonului) - oferă o inedită plimbare cu Jepp-ul prin Egiptul Antic și incredibil de multe alte zone de amuzament.

Gyeongju este un oraș de dimensiuni mici, în zona sud-estică a Coreei de Sud, cunosut sub denumirea de „Muzeul fără ziduri” datorită numeroaselor situri istorice ce se întâlnesc pe suprafața lui. Gyeongju adăpostește Templul Bulguksa, faimos în întreaga țară, ce putea fi văzut în trecut și pe una dintre vechile bancnote. Construit în secolul al VIII-lea, pe timpul Regatului Silla, Bulguksa se află pe un vârf de munte și este un exemplu clasic al arhitecturii budiste, impresionant prin structură și stil. Deoarece a fost capitala regatului Silla timp de 1000 de ani, locul este plin de istorie și cultură budistă. Cea mai bună parte a zilei în care poate fi vizitat este dis de dimineață, de preferat pe timpul primăverii, când cireșii care înconjoară aleile lungi, sunt în floare.

8.Mormintele Regale ale Dinastiei Joseon (1392–1910) – este vorba despre cele 40 de morminte răspândite în 18 zone ale Coreei de Sud, înscrise în patrimoniul mondial UNESCO în anul 2009. 7.Lotte World Lotte World - un imens complex pentru agrement și recreere, format din cel mai mare parc interior cu tematică, un parc exterior numit „Insula Magică”, o insulă artificială conectată la un hotel de lux, un muzeu folk coreean, săli de cinema și mall-uri. Deschis în 1989, complexul atrage anual peste 7,5 milioane de vizitatori și oferă atracții precum: Aven-

Revistă de Cultură Universală:de artă, istorie, spiritualitate, creaţie...

Page 29

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 9. Sanctuarul Jongmyo

Sanctuarul Jongmyo din Republica Coreea este un exemplu remarcabil al unui altar regal închinat lui Confucius, care a supraviețuit relativ intact din secolul al 16-lea. Importanța acestui sanctuar este sporită de persistența unui element important al patrimoniului cultural, sub forma practicilor rituale. Sanctuarul Jongmyo din Republica Coreea este altarul regal al dinastiei Joseon, care a domnit între anii 1392 și 1910. Taejo, fondatorul regatului a transferat sediul guvernului la Hanyang, orașul Seul de azi, în 1394 și a comandat construirea sanctuarului Jongmyo. Tabletele spirituale ale celor 4 generații de strămoși ai lui Taejo au fost atunci mutate aici de la Gaeseong. Mai târziu au fost adăugate noi clădiri pentru a găzdui noile tablete spirituale ale următorilor regi din dinastia Joseon, numărul de camere crescând la 16 în Yeongnyeongjeon și la 35 în Jongmyo.

În timpul domniei lui Sejong, în 1419, a fost construită o clădire auxiliară (Yeongnyeongjeon), pentru a găzdui tableta spirituală a celui de-al doilea rege din dinastia Joseon, Chongjong. În 1547, structurii iau fost adăugate 4 camere ale altarelor, din cauza lipsei de spațiu. În mai 1592, în timpul invaziilor lui Hideyoshi, toate clădirile sanctuarului au fost distruse de

10-XII.2015, nr. 12 (52) Nr.

foc. Regele Soruo a luat tabletele spirituale din sanc2012 tuar când a fugit de japonezi, însă sanctuarul Jongmyo NR. 9 în capitaa fost distrus. În 1608, acesta s-a reîntors lă, iar sanctuarul a fost restaurat.

Sanctuarul Jongmyo din Republica Coreea este situat într-o vale înconjurată de dealuri joase, creații artificiale care aveau rolul de a consolida echilibrul elementelor naturale din acea locație, așa cum cerea tradiția. Sanctuarul este compus din 3 seturi de clădiri, centrate pe Hyangdaecheong, o singură clădire, pe altarul principal și pe Sala Păcii Eterne, un altar auxiliar. Caracteristicile principale ale sanctuarului sunt următoarele: poarta principală (Changyeopmun), care a fost construită din scânduri groase de lemn; o structură din lemn cu acoperiș din plăci de gresie, unde aștepta regele înainte de ritualuri (Mangmyoru); altarul închinat regelui Goryeo, construit de regele din dinastia Joseon, Taejo (Gongmingdang); clădirea pentru depozitarea ustensilelor folosite în ritualuri (Hyangdaecheong); sala principală (Jaesil) și două aripi, unde participanții așteptau începerea ritualurilor.

În Sala Chilsadang sunt găzduite șapte zeități, printre care: zeul porților palatului, zeul bucătăriilor, zeul drumurilor, zeul sălilor și camerelor, zeul intrărilor și ieșirilor, și zeul celor care mor de boli epidemice. În Sala Funcționarilor Merituoși (Gongsindang) se află tabletele spirituale a 83 de curteni

Revistă de Cultură Universală:de artă, istorie, spiritualitate, creaţie...

Page 30

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE loiali ai regilor Joseon. În Jonsacheong se pregătesc ustensilele și ofrandele necesare ritualurilor. Subokbang este locuința administratorului, unde este examinată mâncarea oferită în timpul ritualurilor. Yeongnyeongjeon este clădirea în care sunt găzduite tabletele spirituale, care apartin regilor ce nu au fost găsiți demni de a fi onorați, depuse aici pe timp nelimitat după ce au fost mutate. Yeongnyeongjeon se află într-un complex dreptunghiular, în care se intră prin intermediul a 3 porți. Această clădire a fost construită pe o platformă dreptunghiulară, pavată cu dale subțiri din granit. Camera principală a acestei clădiri este flancată de două aripi secundare, care au mărimi diferite. Cornișele acoperișului cu frontoane sunt susținute de console din lemn aflate în vârful unor piloni rotunzi. În fiecare an, la Chongjon au loc servicii memoriale (Jongmyo Cherye), care constituie un patrimoniu de mare vechime și importanță în ceea ce privește cultura unui popor într-o anumită perioadă. Aceste ceremonii încorporează muzică, dansuri și cântece, care au fost aduse din China de către regele Taejo la sfârșitul secolului al 14-lea. Astăzi sanctuarul Jongmyo din Republica Coreea este considerat comoară națională și de asemenea este cea mai lungă clădire din țară, cu un design tradițional. 10. Chuncheon Oraşul Chuncheon, situat la 2 ore distanţă de Seoul, numit şi Veneţia Estului. Chuncheon, capitala provinciei Gangwon, situat într-un bazin format de râul Soyang şi râul Han. În jurul oraşului sunt câteva lacuri, Lacul Soyang şi Lacul Uiam. Zona este renumită pentru insulele sale, cum ar fi Sang-jungdo, Ha-Jungdo, Insula Bungeo şi Wido. În prezent, este o destinaţie populară în rândul turiştilor, aici având loc diverse evenimente ca Festivalul de Păpuşi, Festivalul Internaţional de animaţie sau Festivalul de Sculptură în Gheaţă. Oraşul este acum o destinaţie populară pentru turiştii din Asia de Est, deoarece aici s-a filmat Winter Sonata, o renumită dramă coreeană romantică ce i-a avut în rolurile principale pe Bae Wong Joon şi Choi Ji Woo.

10-XII.2015, nr. 12 (52) Nr.

Povestea din Winter Sonata începe cu Yujin şi 2012 Sang Hyuk, care sunt prieteni din copilărie. Yujin este NR. 9 plină de viaţă, spontană şi prietenoasă; obişnuieşte să adoarmă în autobuz şi întotdeauna întârzie la şcoală. Sang Hyuk este elevul model şi răspunde de liniştea clasei. Cei doi, împreună cu Oh Chelin, Kong Jinsuk şi Kwon Yongkuk, formează echipa de la staţia radio a şcolii. Însă vieţile acestora se schimbă mult o dată cu venirea unui elev nou, Kang Joon-sang, transferat de la Seul. Ca amintire, actorii principali au fost rugaţi să-şi lase amprentele palmelor la locul special de întâlnire, pe strada Myeongdong.

Insula Nami, copaci seculari sequoia, unul din principalele locuri de recreere pentru locuitorii capitalei. Aici se organizează, anual, Festivalul Internaţional de Carte pentru Copii.

Rubrică realizată și prezentată de: Dorina Litră

Revistă de Cultură Universală:de artă, istorie, spiritualitate, creaţie...

Page 31

10-XII.2015, nr. 12 (52) Nr.

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE NINGE Ninge, ce mai ninge! Floarea de muşcată Şade-n drum mirată, Gerul o atinge.

Definiția Poeziei -

Ninge. Totul zboară, Strada, cotitura. Treptele pe scară Au pornit de-a dura.

Șuierătură despicată. Clinchet de turturi, cu fiori. E noaptea ce-amorțește frunza, Duel e de privighetori.

Ninge. Spre pamânt Bolta nesfârşită: Cu sumanul rupt, Bolta peticită.

E mazărea dulceag-uscată, Cu plânsul bolții în păstăi. E Figaro de pe pupitre Din flaut, grindina spre văi.

Cerul coborî, Sta ca un nerod, Sus în capul scării, Doborât din pod.

E tot ce-i important ca noaptea Prin scăldători scurmând, vioaie, Sub streașină s-aducă steaua, În palmele sticlind de ploaie.

Abia fu Crăcinul, Anul nou s-arată, La o depărtare Numai de o şchioapă.

Turtit ca pluta-ncinsul aer. Bolta se-năbușă-n arin. De-ați rade stelelor - ce hohot! Dar necuprinsul - loc străin.

Ninge. Flori de gheaţă Cu zăpada-n pas, Treci la fel tu, viaţă, Ce ne-ai mai rămas?

Boris Pasternak35

(traducere de Marin Sorescu)

2012 NR. 9

Poate că şi anii Se succed grămadă Ca aceste vorbe Scrise pe zăpadă...

Boris Leonidovici Pasternak (n. 29 ianuarie 1890 (S.N. 10 februarie) la Moscova - d. 30 mai 1960) a fost un poet și scriitor evreu rus, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 1958. Este fiul lui L. O. Pasternak, membru al Academiei de arte. Se naște și crește într-o familie de artiști profesioniști, în familia pictorului Leonid Pasternak și a pianistei Rosa Kaufmande de unde provin și preocupările sale timpurii pentru diverse arte: desenează bine din copilărie; se ocupă de compoziția muzicală, influențat fiind de A. N. Skriabin, prieten al tatălui său, într-o altă, a treia perioadă, studiază cu pasiune filosofia. În 1909 se înscrie la Facultatea de istorie-filosofie a Universității din Moscova, renunțând la profesia de muzician. În 1912 pleacă în Germania, unde se ocupă cu studierea operei școlii neokantiane de la Marburg. Renunță și la specializarea în filosofie, problematica filosofică rămânând totuși în centrul atenției creației sale literare, până la romanul și scrisorile ultimilor ani. Pasternak optează, în final, definitiv pentru literatură.

Plantele-s mirate, Drumu-i buimăcit. Omu-a-ncărunţit. Ninge peste toate. (traducere de Marin Sorescu)

Revistă de Cultură Universală:de artă, istorie, spiritualitate, creaţie...

Selecţie şi prezentare, Elena Loghinovskaia

Page 32

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE tâmpla zvâcnea sub sărutul ce abia se contura

Aşteptare

ANTONELA MOCANU, Belgia

Se ţes fire de iarbă în verde covor şi munţii se oglindesc în cristalul izvoarelor cu ape line cu azi se împleteşte firul zilei de mâine, în zi de lumină cu faţă senină şi cer de clară oglindă. chipul tău a rămas impregnat, în memoria târzie a clipei, eşti prea departe şi totuşi,… totuşi aproape, sălcii pletoase mângâie maluri de râu, fărâme de gând sunt purtate pe aripi de vânt, şi spulberă în zare praf de înstrăinare. văd cum timpul se scurge spre infinit murmură un cântec negrăit ascult şoapte din petale de floare polenul iubirii picură-n fagurii inimii. în tăcere te-apropii de mine simt mâna caldă, ce umărul mi-atinge. Durerea ta răsfrântă În adânc de noapte se auzeau lacrimi în cădere atunci am văzut durerea ta răsfrântă pe soclul inimii, trăită-n tăcere, pe care şi talpă pământului adânc o simţea,

10-XII.2015, nr. 12 (52) Nr. 2012 NR. 9

ai rămas tăcut în îmbrăţişarea mea suferinţa se estompa suspinul se pierdea printre genele dimineţii un zâmbet creiona pe chipul tău calm împăcarea cu sine. Sunt aici … Paşi pierduţi printre frunzele înfiorate alei îndepărtate la margine de lac, nuferii albi se trezesc din visare. Sunt aici, imagine oglindită pe sticla cerului. Stau ascunsă între două zâmbete, mă acopăr cu petalele florilor din grădina de smarald, norii îşi strâng în colbul lor apa plouă pământul cu flori de iasomie atinge pleoapa efemerului timp. În inima ta păstrează-mă ca pe o dragă amintire a clipelor scurse din clepsidra timpului. O geană de lumină se prelinge pe inimă, îşi face loc în suflet şi face să încolţească dorinţa de viaţă. Voi scrie cu lacrimi de rouă pe zorii luminoşi ai dimineţii gândurile mele ascunse pe foi de papirus. Îţi voi şopti din umbră chemarea: Sunt aici.

Revistă de Cultură Universală:de artă, istorie, spiritualitate, creaţie...

Page 33

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

PETRUŢ CĂMUI

vase de lut ar fi trebuit să cunoşti omul de urât începe să cânte subiecte mărunte sau lucruri incerte cine să-l certe miroase a hoit după ce s-au retras apele pleoapele în vitrina de ploi aranjate pe ţări opresc două trenuri nervoase mulţi călători şi doar patru zări avocatul propune un toast şi eu cred că-i pâine pentru ziua de mâine îmi caut un pom din atom în atom de copil îmi plăcea să ascult la cei mari snoave şi vorbe de-alea de dor ochii tăi mă fixează sticloşi cu părinţi ortodocşi nici de moarte nu-mi pasă ceaţa-mi vine pe umeri mută şi groasă mă ceartă că nu-i potrivită un sfinx în genunchi omeneşte sufletul meu ca un şarpe prudent îl evită iar le-nfloreşte

bani pentru sânge la şaisprezece ani fără tată cu două surori şi un frate ştiam să cosesc să fac garduri mama torcea la lună trăgea perdeaua nu era gaz nici fir stăteam de poveşti până dimineaţă scuteam un foc făcea dimii pentru oameni cu banii în batistă din munţi legam lemne la spatele boilor

coboram pe jug din apă să nu-mi îngheţe picioarele mă punea să scot piatră tată de ce nu-l iei pe Tiberică eu sunt doar un copil mă nu-i bun războiul aduce foametea mereu îmi zicea noi am mărit ţara ăştia au vândut-o

10-XII.2015, nr. 12 (52) Nr. 2012 NR. 9

dormeam pe butoiul cu ţuică din prune când m-a trezit mi-a zis mai bine-l găseau comuniştii

umbra unui motan sare noaptea prin casă omul Pătruţoanii voia sărindar dar s-a dus între seri venea la poartă Ioane te culcaşi dacă nu faci ce-am zis unul din copiii tăi hârşti tata întreba ce-am promis şi nu-mi amintesc după biserică am auzit încă o dată Ioane dormi moartea i-a făcut semn să ne lase în pace mama se ruga speriată când s-a trezit dădeam boabe la păsări de febră vedeam fete pe drum care-i a mea Maria pe asta matale s-o iei nu îmi place pot să-ţi fac pentru oricine dar te lasă când îţi este lumea mai dragă dacă nu ţi-e ursită vinde un fir de tors dar să nu ţii la preţ cât îţi dă cu ăia să vii până la paşte ori mori ori te-nsoară un înger despre salba de aur mama i-a zis bani pentru sânge nu dăm om trăi şi datori

Revistă de Cultură Universală:de artă, istorie, spiritualitate, creaţie...

Page 34

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Azi e noapte, mâine-i o nouă zi Fericită sau tristă mereu o să fii.

10-XII.2015, nr. 12 (52) Nr. 2012 NR. 9

Acum mă uit la soare, mâine la lună Fiecare-şi doreşte o viaţă mai bună. Chiar dacă omul este înger sau drac La urmă... cu toţii se-mpac'.

RUSU IRINA, ZBOR ÎNFRÂNAT Astăzi nu este o zi senină Muza n-a binevoit să mai vină Să mi-aducă un strop de lumină Din creaţia divină. Astăzi e o zi pierdută Din viaţa mea aşternută Pe-acest pământ minunat Şi preabinecuvântat. De vină sunt eu se pare Căci nu găsesc resursa care Să mă facă să mă-nalţ Spre cerul luminat de aştri. NEÎNŢELESUL OM – GENIUL Stă aparte şi meditează La azi, la ceea ce urmează Prietenia-i singurătatea, Martorul îi este luna noaptea. Universu-i e o comoară În a lui minte genială Cu toţii îl cred drept om nebun Se abate lumea de pe drum. Dar după ce în lume moare Toţi îl cred atunci o valoare Se mândresc cu a lui lucrare Şi-l slăvesc la comemorare.

Bacău

Azi e prietenul tău cel mai bun Mâine poate fi duşmanul tău nebun. Dacă acum în întuneric eşti Sigur în lumină mâine o să creşti! MICA FĂPTURĂ OMENEASCĂ Dintr-o virgulă şi-un punct unire Cu binecuvântarea creaţiei divine În apa care pluteşte viaţa Se naşte în nouă luni, speranţa. Unirii trupurilor dorite Şi a sufletelor reunite Pe veci în puterea Sa divină Binecuvântată – zi lumină. Mare, este o mare minune Să aduci un copilaş pe lume! Participi şi tu la creaţie Având aceeaşi revelaţie. MOTORUL ARTEI Alerg, printre rânduri, să prind muza care se lasă aşteptată. Demult nu a mai binevoit Să mai treacă pe la mine. Mă ocoleşte sau poate m-a părăsit? Cert este că fără ea nu mai exist Ca un mic demiurg să mai pot crea arta. Cea care cu adevărat dă sens vieţii şi întregii omeniri.

VIAŢA...PASAGERA ETERNITATE

Situată între bine şi rău Omul luptă între uşor şi greu

Revistă de Cultură Universală:de artă, istorie, spiritualitate, creaţie...

Page 35

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Să m-arunc? Să nu m-arunc? Mă lansez, fără-ntrebare, scutur noima de pe pomi, toamna încalţă aprobare. Mă iubeşti egal când dormi?

MIHAI COTEA, Baia Mare BRONZ NOCTURN Noapte, parfum de tei şi zborul, noi doi completăm lumina lunii. Într-un colţ de gând şade minunea, dincolo, privind în larg, zărim făptura sorţii. Tăcem. În bastionul virtuţiilor se umblă pe vârfuri. Zâmbim. Pe scara inimii suim până la punctul de freamăt. De ce iubirea? De ce parfumul teilor? Cuvântul... El poate, singur, să desfacă gordianul din nodul cutezanţei. Obosiţi de dogoarea iubirii, stăm, demni, în faţa lunii... Va şti ea să ne îmbrace cugetul cu razele ei? MAREA Marea durere ce-a fost întregul ce se deschide din gol marea fiinţare ce-şi atribuie rol iluzia formei cu mască de prost marea focoasă ce mistuie-n măruntaie poate un sens adoptat de curata potaie din toate mările ce-mi compun suprafaţa una singură se recunoaşte-n dor e aceea ce-mi luminează faţa e marea neagră din visul color... Revin mereu la tine, blândă mare, sub apă gust liniştea, grandioasă salvare! DILEMA ÎNŢELEPCIUNII TIMPULUI, TOAMNA...

10-XII.2015, nr. 12 (52) Nr. 2012 NR. 9

Vremea albă se năzare, casa gândului pisat, când descopăr, sau îmi pare: valul seamăn-a oftat? (Am răspuns la despărţire, şi-un îndemn la licărire: Spre finirea clipelor, luaţi drumul aripilor...) LA CAFEA CU STENDHAL Suntem bureţi palizi şi moi trupu-mi sângerează zilnic lăstuni prosternaţi pentru morţii de la sine neînţeleşi pentru viii-n neşansă sânge roşu şi negru Stendhal priveşte nevolnic la sârma ce ne-nconjoară gâturile ÎN SPATELE OCHILOR Un cârd de contradicţii, surâs de copil, izul nehotărârii, un plop agitat, tot ce nu eşti. În spatele ochilor mei e lacul. Un sălaş de confirmări, prestanţă de înţelept, răbdare indoră, un brad imobil, tot ce nu sunt. În spatele ochilor tăi e malul.

©Mihai Cotea

Timpul trece, se petrece, viaţa mai sughite-un prunc, merg desculţ pe bara rece.

Revistă de Cultură Universală:de artă, istorie, spiritualitate, creaţie...

Page 36

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE mişcă foile de pe biroul alb umbrele unor crengi pendulează pe el

GEORGIA MICULESCU, Caransebeş IMENSA LUME CU TOAMNA-I ALBĂ Imensa lume cu toamna-i albă curge curge în mine şi nu o simt – mă doare taina ei albă ce-o ţine-nchisă-n bobocii de trandafiri lăsându-mă în aşteptarea înfloririi lor picuri de toamnă albă-mi cad pe pleopele negre frunzele copacilor fac magie în părul meu alb tâmpla mi se decolorează-n culori mate frunzele albe dansează valsul miresei pierdute

10-XII.2015, nr. 12 (52) Nr. 2012 NR. 9

somnul bântuie prin bezna difuză liniştea pereţilor din beton mă face să visez povestea filmului de demult timpul fără timpane surd mut se rostogoleşte pe asfaltul umed şi dispare în crăpăturile gri – găsesc un alt timp dar orb şi măcinat de păianjeni coloraţi mă duc la fereastră privesc – lumea s-a schimbat mie nu mi-a spus nimeni. © Georgia MICULESCU

şi strig la îngerii toamnei albe să mă prefacă-n poezii pentru cartea lumii s-o pot citi într-o altă viaţă aş vrea să nu mai ştiu de anotimpuri albe să-mi înec obrajii-n frunzele căzute toamna trecută să mă iubească tăcerea stelelor visătoare în ninsorile toamnei aş vrea să nu mă mai sărute somnul morţii să mă trântesc în iarba de sub pământul alb să visez cum zboară asfinţitul să dăruiesc potire cu dulceaţă transparentă albinelor pentru iernat

Balint Bogdan – Rapsodie de toamnă

de fiecare dată când vreau s-adorm pe pajiştea albă toamna mă strigă pe numele vechi şi uit să mor astăzi Luminile becurilor de pe stâlpii de-afară stau mărturie-n fereastra mea un vânt liliachiu

Revistă de Cultură Universală:de artă, istorie, spiritualitate, creaţie...

Page 37

10-XII.2015, nr. 12 (52) Nr.

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

ION IONESCU-BUCOVU

SEARĂ DE TOAMNĂ pe cerul serii orizontul doarme, mijeşte dintre plopi un corn de lună, se-aşterne aur pe poteci pustii şi toamna asta parcă e nebună. în colţ de umbre şoaptele apun în dulci melancolii verlainiene, pe un covor de frunze eu adun flori veştede de maci şi zânziene. sub cerul infinit şi plin de har un lampadar cu stele luminează o noapte magică ca de cleştar în care toamna asta delirează. mă văd adesea ca în paradis, încremeniţi în seară amândoi, când fericiţi visam acelaşi vis să rătăcim în lume numai noi. la tine-n braţe toamna astăzi râde, la mine plânge iarăşi seara-n prag, s-a strecurat în inimă un gâde ce m-a făcut ca să rămân pribeag. URMELE VISELOR prin pletele de nicăieri suflă vântul toamnei, seninele zile de ieri dispar într-un azur crepuscular în zborul de cocori, cu frunzele, cu apele, cu umbrele… nopţile brumelor tremură prin ceaţă, muşcând podgoriile pe-o lună beată, rătăcind prin păduri.

unde sunt urmele viselor, clipele, amintirile, defunctele chipuri care veşnice trec ca nişte icoane apuse pe frescele de biserici? pâlpâie gândul ca o lumânare pe praguri de scrum, doar mute regretele apar şi dispar în goluri de lumină, ca nişte femei goale pe-un câmp de maci şi sulfină… luni, 19 octombrie 2015

2012 NR. 9

CEREMONII AUTUMNALE intru în toamnă ca într-o cetate închisă, cobor pădurile din munte pe flaute de ceaţă, e calmă depărtarea şi norii se-agaţă de frunze, lumina amintirii se pierde-ntr-un cârd de cocori, timpul fuge pe un câmp în derivă prin sunetele ultimelor ploi, în vitraliile catedralelor sfinţii dorm ascultând lieduri în purpuri de vise, se scutură sunetele ploii, picurând pe străşini, prin iedera culcată pe colivii, cântecul uitat al unor timpuri ce s-au înecat în veac; suflete stingher, nu te mai înfăşura în cuvinte, nu mai culege din urma plopilor sunetele amintirii, nu mai rătăci printre pulberi, ascultă foşnetul inimii şi lasă-mi linia din palmă lângă săruturile inocente ale primelor iubiri.

Revistă de Cultură Universală:de artă, istorie, spiritualitate, creaţie...

©Ion Ionescu-Bucovu

Page 38

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

ELENA BISSINGER O FRUNZĂ CE CĂZU O frunză ce căzu S-a aşezat cuminte pe pământ şi a-nceput să-şi cânte oful de ciudă s-a îngălbenit pe loc cum că ea spuse că se supuse cântând cu foc, toată vara de dragul vântului şi mai dansase şi-ntr-o seară când viscolii, se avântă prea tare-n horă şi se desprinse... cum că ea spuse şi că vroise să mai stea mai înc-o vară. NEDORITĂ Un clopoţel vesteşte că vine iarna rece cu paşi grăbiţi se-avântă şi miei coboară-n strungă un hău se-aude-n vale cărarea nu-i bătută vin lupii goi la strungă, iar câinii stau şi-ascultă în vatră ard doar vreascuri şi sar văpăi, scântei ce hoinăresc sinistre mai repede ca ei tăcerea nu te lasă să scoţi măcar o vorbă căci e destul amarul şi nu e nici de-o ciorbă

desculţ fără opinci ciobanul gârbovit îşi scoate plosca verde ce zace mai mult goală şi bea cu nepăsare şi bea că iarna-i mare iar baba lui ce toarce fuior de lână veche mai drege o cântare şi stinge lampa mare.

10-XII.2015, nr. 12 (52) Nr. 2012 NR. 9

TIMP NEMILOS Secătuit de fericire şi mai buimac am vrut să tac să fie timpul nemurire şi cu alai ca să-l împac să-mi cânt amorul ce-mi frământă din seva trupului voinţa să-mi spele apa cea flămândă filon de gânduri cu putinţă şi-n vis s-adun acea corvoadă a dorului nemângâiat să port veşmântul cu proboadă ca timpul să nu-l fac uitat şi din neant s-adun surcele în libertate sunt învins să bat păcatele cu ele nu ne-ntâlnim decât în vis. TRANSFORMARE Mustaţa sură a câmpului a-ncremenit şi vântul ce nu vrea s-adie un soare zgârcit s-a ivit sinistră e toamna pustie! se-ascund orătănii prin tufe şi parcă-i de gheaţă pământul nici pasărea nu vrea să mai sufle sărac e copacul şi cântul! se vrea doar ceaţă să fie, culoarea se-ascunde, curând devine doar alb sidefiu, iar iarna se-aşteaptă mai rea ca să vie...

Revistă de Cultură Universală:de artă, istorie, spiritualitate, creaţie...

Page 39

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

CALOTESCU TUDOR GHEORGHE, Tg-Cărbunești, județ Gorj nu port prin mine ambuteiaje solemne de fapt nu mă sufocă străzile înţepenite nici semafoarele parcă mai mereu pe roşu cum orice barieră coborâtă e doar o întâmplare nici nu mai ştiu dacă cumva nefericită nu port prin inimă nimic din liniştea căii lactee doar câteva dâre luminoase de stele căzătoare şi un pic din ecoul sec al căderilor în mine

banalitatea fericirii şi extazul apocalipselor

ca şi regula de aur a mărului vin la pachet cu o serie infinită de inovaţii mai tehnice, mai supertehnice în fapt un fel de teoreme ale eternului chibrit dispus chiar să fie presupusul făcător de lumină dar din păcate pentru toţi cititorii în stele mai verzi, mai albe sau mai ştiu eu cum viaţa mea este o sumă de întâmplări fericite parcă în ciuda tuturor dezastrelor anunţate ba de busu, ba de romania tv cine nu ştie ce este fericirea înseamnă că ori nu s-a născut încă ori poate este nemuritor

10-XII.2015, nr. 12 (52) Nr.

2012 praful stelelor căzătoare e tot praf NR. 9 iar meteoriții aștia nu cad niciodată ziua ori e prea multă lumină ca să le văd durerea rezultată din frecarea cu neînţelesul până la risipirea între banal şi ilar pe când întunericul transformă meteorii în minuni numai buni de împlinit aberante dorințe de îndrăgostiți eterni poate de aceea nesocotesc noaptea ca pe un sfetnic bun și rup dimineaţa de restul zilei apoi adaug paşii din plimbarea de seară în jurul aceluiaşi trist şi inutil joben al poeziei rostesc un doamne-ajută însoţit de o cruce între trei degete cu ochii închişi de răsărit răscolesc apusul şterg două iluzii aş fi vrut să nu fie amare apoi adun nenumăratele dorinţele neîmplinite care încă se rostogolesc fierbinţi precum două inimi în căutarea liniştii uite așa îmi mut visele acolo unde risipa lor ar putea părea minunată fierbe asfaltul şi se crapă ţărâna

se tânguie în dungă clopote din frunze uscate şi e doar luna lui cuptor ca atunci când visam la cerbi albaştri mai ştii pădurea mai ştii cărarea mai ştii ceva din luna aceea mult prea rotundă sau doar visam de nebun într-o barcă goală pe un lac mult prea adânc pentru moarte? între timp am iscodit izvoarele acum secate parcă de o lume mult prea lume şi-mi trag o parte din lacrimi ca pe un târâş de lemne retezate de tinere ca să nu le mai doară rădăcinile ca să nu mai viseze aiurea la stele

©Calotescu Tudor Gheorghe

Revistă de Cultură Universală:de artă, istorie, spiritualitate, creaţie...

Page 40

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

NUŢA ISTRATE GANGAN,

Fort Lauderdale, FL Statele Unite

10-XII.2015, nr. 12 (52) Nr.

Poţi ierta celui care ţi-a greşit dar iertarea nu va fi 2012 întreagă dacă nu ai reuşit să te ierţi pe tine însuţi. 9 făcut-o Poate te-am iertat a doua zi, poateNR. nu am niciodată... Poate consideri că nu ai nevoie de iertare, nici să dai, nici să primeşti. Între greşeală şi păcat, între izbăvire şi mântuire, între iertările tale şi neiertările mele ...îţi doreşti măcar să fii uitat.

printre amintiri, alb Scrii... Scrii ca şi cum te-ai spovedi. Ca şi cum scrisul ţi-ar fi cel mai bun prieten... Terapie, freaking terapie. Scrii ca şi cum ţi-ai cresta carnea cu un cuţit bont şi încăpăţânat, insistent, afurisit de insistent, până când descleştezi prima picătură de sânge. Scrii că şi cum ai împărţi cuminecături - dulci uneori, amare de cele mai multe ori... Delirante... Scrii cu nevoia dependentului... Să-ţi eliberezi demonii din sânge, să-ţi slobozeşti îngerii din suflet, naiba ştie... Şi uneori, între publish şi delete te întrebi: la ce bun?

Să fii uitat Curând, undeva în lume şi undeva în suflete, va fi Săptămâna Mare. Săptămâna în care cerem iertare celor cărora le-am greşit, săptămână în care vom ierta greşelile greşiţilor noştri.Trăim iubind, urând, iertând şi uitând. Uitând şi iertând atunci când este posibil. Când dincolo de orgolii şi încăpăţânări inutile, traversăm un pod şi întindem o mână. Nu există antidot împotriva uitării aşa cum nu există antidot împotriva aducerilor aminte. Doar iertarea aduce lumina în suflete. Şi doar iertarea îţi permite să uiţi cu împăcare sau să-ţi aminteşti fără încrâncenări. Nu este uşor să ierţi. Dar este mult mai greu să duci povara neiertărilor. Ale tale şi ale altora Dacă-ţi doreşte uitare, uită... Dacă vrei să fii iertat, iartă. Poţi merge mai departe numai dacă ai reuşit să ierţi. Şi păcatele greşiţilor şi păcatele personale.

uneori îmi amintesc mirosul pământului strâns în pumn mirosul lemnului ud crestat de secure femeia de altă dată mi se zbate-n ochiul stâng ca o prevestire ca un trup care îşi trăieşte ultimele zvâcniri uneori îmi amintesc durerea aceea crudă care m-a zidit printre amintiri alb uitarea nu cunoaşte graniţe

echilibru în ochii mei au asfinţit toate înserările tale pe buze ultimul sărut încă respiră echilibrul între dragoste şi ură e undeva ascuns în pielea tăcerilor două palme strânse cu liniile vieţii contopite într-o singură respiraţie cu unghiile adânc înfipte în carnea celuilalt

Revistă de Cultură Universală:de artă, istorie, spiritualitate, creaţie...

Page 41

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-XII.2015, nr. 12 (52) Nr.

Love”s Labour”s Lost

2012 NR. 9 Privesc cu ochi deschişi în soare

(POHEM)

BORIS MEHR

Tu ai spus – nu cer nimic, Nici cerul nu poate cere, Tu ai spus, evoluăm pe raze diferite, Este bine, iradiem ceva, tu ai spus, Nu suntem nici aproape, nici departe, Este drept, noi doar suntem, Tu ai spus, nu este momentul, Aşa este, nicio execuţie nu se potriveşte cu momentul, Pentru mine nu există decât ACUM, Dar nu ai cum înţelege, ai ceasul tău, Nu-ţi sunt străin cât timp ne aflăm în această lume, Tu ai spus, iubirea este-n tine, fals, Iubirea mea este la tine, iubirea ta nu este nicăieri, Poate că este în cuvinte, dar ce sunt cuvintele? Pui de vrăbii, zboruri de rândunele, vorba Minulescului, Cel ce pierduse cheia, pălăria şi bastonul, Tot mai departe ne vom roti, mâine vom fi departe, Acum este deja mâine, everyone around me is dying, Fiecare pleacă în alt tren, avion, au rămas un pantof fără toc, Un toc fără peniţă, din joacă se nasc iubirile, Ca furtuna-n aprilie, copleşit îmi plec fruntea, Parcă ieşeam din spital sau din închisoare, Mă simt ca o libelulă, adică liber, în jurul meu moare timpul, Acest fluviu pe care plutesc cadavre invizibile, Eins, zwei, copii împuşcaţi în faţa mamelor, Mame împuşcate în faţa copiilor, cine să-i mai plângă? Istoria se scrie de jos în sus, apoi se autodecapitează, Buzele mele muşcă aerul, pântecul aerului, mormânt aerian, Am scos sabia de aur de sub nisip, ca Lancelot, Pălăria lui Hamlet a fost uitată la rechizite, Veneau lupii şi urinau peste tot, Departe urlă felinele mari, Mă ascund şi repet, toate sunt vânare de vânt.

şi lăcrimez normal. Îţi scriu, ce este o scrisoare? Cât fuga unui cal. Tu spui acelaşi NEVERMORE În timp ce eu trăiesc şi mor, Dar un cuvânt şi din sicriu Eu reînviu. Nu-ţi dăruiesc nimic mai mult Decât o flamă, tot ce sunt, Nu cer nimic, nu-s schimbător Din tagma negustorilor. Aştept ca tu să te cuprinzi (spunea Poetul din oglinzi), De acel farmec rar şi sfânt şi noaptea rugul să-l aprinzi sub acest cer, pe-acest pământ.

Precum Chiron Precum Chiron lovit de săgeata otrăvită, astfel mă simt după doar câteva cuvinte, fumatul ucide, cuvintele ucid, tăcerea ucide, dar ce nu ucide? La limita cunoașterii se află Potopul Universal, așa cum orice dragoste Se împlinește prin contopire trupească, Eu te-am iubit și nu te-am cunoscut, Nu te-am văzut, nu te-am auzit, Loviți nebunii peste gură cu un mănunchi de viorele, Cu tine voi ajunge la capătul Pământului, Hei, tu, liniște, cine este acolo? Exiști, deși nu ai existat, ne poartă învolburat Marele Fluviu al Iluziei.

Revistă de Cultură Universală:de artă, istorie, spiritualitate, creaţie...

©Boris Marian

Page 42

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

AGAFIA DRĂGAN

Peisaj în gri şi negru Noaptea îşi adună resturile într-un recviem cândva o să fie o ultimă înfrângere o ultimă ţigară o ultimă cafea umbră la masa vremii moartea muşcă uitarea şerpuită de amintiri nici somn nici veghe îngenunchez la porţi de umbre spre acolo unde pulsează lumina sufletul curge într-un neunde şi necând într-o coregrafie dictată de Emerson unde noroiul e visul de frumos unde întunericul e lumină şi nici urâtul nu-i urât e doar armonia prestabilită a inepuizabilei transformări de la lut spre cer bezmetic nimic macin scheletul lumii în morile cuvintelor vanitas vanitatum

Răniţi într-o farsă Ieri te iubeam cu o dureroasă fericire, azi, blândă tristeţe… Înmugureşte plecarea sub paşi, vara de noi e tot mai pustie şi verdele…

10-XII.2015, nr. 12 (52) Nr.

verdele nu-mi mai respiră pe tâmple. 2012 La intersecţia dintre vis şi realitate, NR. 9 se zbate o iubire ce niciodată nu a fost deplin a noastră. îndulceşte amarul în inima legănată de o lacrimă nepereche. se strecoară în acea parte din tine sau din mine unde datul nu ne este să intrăm amândoi. Resemnaţi, ţesem pânza însingurării din regrete ce încă trăiesc în sufletul aplecat spre neunde.

Val de fragilă lumină M-am aşezat în umbra iubirii tale cu sufletul însingurat şi gol romanţă tristă cântată în falset de măturătorul destinului. În trupul bolnav de absenţa ta, învăţ păsările cuvântului să zboare într-un descântec. Din ochii umbriţi de aşteptare, lupoaica albă mă bârfeşte. I-aud râsul în speranţele rămase pulbere de curcubeu prin trupul vlăguit. Am să-mi fac din ele cârje, să compensez dezechilibrul între dorinţă şi lut. Sufletului meu abia acum i-au crescut aripile… la capătul podului spre nicăieri. Nu încerca să mă alungi din urmele tale! Poate în zodia mea aşa a fost să fie, să te găsesc sub umbra cocorilor cuibăriţi în visul uitat undeva, într-un gând optimist, peste plânsul mut al vârstei în apus. Coasa e încă tocită de arderea târzie a iubirii noastre… Val de fragilă lumină.

Revistă de Cultură Universală:de artă, istorie, spiritualitate, creaţie...

Page 43

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

NICOARĂ NICOLAE-HORIA Arad Cântec din toamnă... Toamna întotdeauna, doamnă, La risipă ne îndeamnă, Când stă mărul copt să cadă Mereu dintre na şi adă... Nu îţi mai aduci aminte Cum ardeam între cuvinte Toamna... izgoniţi din rai Ne-cuminte ce erai? Toamna am venit pe lume Şi mi-au dat părinţii nume, Tu să-l porţi cu drag la sân Până când voi fi bătrân Şi să mi-l citeşti din carte Când o fi să plec departe, Unde nici eu n-o să ştiu Şi de-acolo o să-ţi scriu Nesfârşitele poeme, Voi avea destulă vremeToamna întotdeauna, doamnă, La „risipă” ne îndeamnă...

Suntem oameni cu păcate... Plânge-o doamnă răspicat Am „provocat” un bărbat Şi el neavând ce face De atunci nu-i mai dă pace, Că în treacăt pe tărâm I-ar fi spus acesta... hm Şi de-atunci tot înspre noi Zvârle doamna cu noroi... Ca bărbat şi cu măsură, Vă întreb, dar fără ură, Provocată din lumină Ea nu are nicio vină?

10-XII.2015, nr. 12 (52) Nr. 2012 NR. 9

Fata aceea dintre cuvinte... Mi-am adus aminte de fata aceea dintre cuvinte rămasă în sufletul meu din anul întâi de liceu, cum plini de cuvinte şi sânguri rătăceam fără teamă prin crânguri lâng'o apă cu murmurul ei stâmpărând setea moţilor mei... Şi fata aceea, cu chipul bălai, mi se părea izgonită în rai din lumea aceasta preaplină de răutatea ei şi de tină... Parcă şi-acum îi aud de atunci murmurul ei dinspre poruncigândul tău frige, nu mă atinge, nu vreau să te-nving, nici eu nu te-ating! Mi-am adus aminte de fata aceea cuminte...

Provocare...

©Nicolae Nicoară-Horia

Nimenea să nu se mire, Feizbucul nu-i mănăstire, Sunt sătul de-atâtea fiţe, Aici nu-s călugăriţe Spun cu măsurat regret, Nici călugări get-beget, Creştini, ateişti, de toate,

Revistă de Cultură Universală:de artă, istorie, spiritualitate, creaţie...

Page 44

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Copii frumoşi şi nebuni de iubire Purtând fiorii visării curate Puneam temeiul de fericire Iubirii noastre până la moarte !

MANUELA CERASELA JERLĂIANU

ÎN BRAŢE SĂ-ŢI STAU În braţe să-ţi stau pe creştet de cer E crezul iubirii în care mai sper, Sărutul să-ţi fur şi gândul din noapte, Iubirea să crească în focul din şoapte.

10-XII.2015, nr. 12 (52) Nr. 2012 NR. 9

Şi rând pe rând în triste suspine Florile toate se ofileau Purtam o floare măiastră în mine Şi triste, păsările nu mai cântau. De-atunci aşa te ştiu zi de zi Iubire purtând printre stele Eternă ai fost şi vei mai fi Floarea de dor a inimii mele ! ©Costi Toma - Editura Salonul Literar 22 oct.2015

Şi dorul să-ţi vină când numeri la stele Vărsând peste mine nestinsul din ele, Pe pat de luceferi s-aşezi aşternutul, Pe buzele mele-nsetate sărutul. În braţe să-ţi stau cu-aduceri aminte Şi trupul s-atingi cu dulci jurăminte, Pe cântecul păcii în tonul calin Şi-n crezul iubirii eu sper să te ţin. Versuri:Manuela Cerasela Jerlăianu din volumul:Desenând pe cer

COSTI TOMA TRISTEŢEA FLORILOR De ciudă au pălit trandafirii Şi-aleile parcului toate oftau, Trecând de durerile firii Nici păsările nu mai cântau. Pluteam pe-a visului drum înstelat În parcul nostru de taină iubit Cu tine de mână şi timpul a stat Iar florile toate s-au ofilit. Erai cu mine şi roză şi crin, Erai cu mine o floare măiastră Iar florile toate-n suspin Se ofileau la trecerea noastră.

ANICA ANDREI FRASCHINI Evian les Bains, Franţa stoc de liniște și eu cred că am mai fost și vom reveni până la dezbrăcarea ce se petrece în interior... nu au loc explozii, au doar timp și un gigantic remember demn de ficțiunea pură, pe care o țesem - acarieni în devenire... la mine, starea de beție provine din peisajul dominat de bronzuri umede, nu din depresie, nu din neputință, nici sărăcie... am o zi întreagă, pot să admir gulerul de la cămașa unui speaker, jambierele altui clown, ce calculează mental, mă pot gândi cât vreau la te iubescuri, sub uralele unui grup, huiduielile altuia, la cicatrizări pe termen lung și mediu, în curgerea societăților omenești... bucuria e nouă, mereu, tăcerea este ca o armă, pielea - ca acoperământul ideii bine păzite... mi-e un fel de omologare :

Revistă de Cultură Universală:de artă, istorie, spiritualitate, creaţie...

Page 45

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE acumulez liniște, o triez dintre sporovăieli monotone și huruit de motoare, pe jos, pe sus, pe la mijloc, o aleg ca pe spuma cea mai fină, de pe otrăvurile sforăitoare, din informațiile sufocate de crime, boli, alcool, droguri, terorisme... o aspir din aburul pădurii, din sămânța ce uneltește colț pentru la primăvară, șoaptele cu bulbuci ale peștilor lucioși, imaginați unduind lângă rădăcini ireductibile... o sustrag din iodul nucului obosit, din cuhnia unde fierbe mocnit fasolea albă, cât falanga degetului mare, ca acasă, o inhalez din minutele foamei, poftei, o fur din faldul rochiei de mireasă de pe dig, o pândesc dosită de psihoze, ciulesc urechile după ea, cum e pitită în scorburi de veveriță, pe culmi de melancolie bătută la puncte, în pauzele dintre două întrebări declarate pertinente și aceste tușe - incluziuni în eboș... fac stocuri mici de liniște - se găsește din ce în ce mai greu o caut în pietre mărunte, în neplânsul unor ani, păsările altor nopți, deconectez televizorul, centrala termică, scot bateriile alarmelor, opresc pendula, ascund șmirghelul și ciocanul, mă încui în atelier, prepar - sub stress - un amestec eterogen, de albastru și galben, întind cea mai proaspătă câmpie difuzată spre cer, mă așez platiform, să-mi ascult inima și sinapsele, să rumeg liniștea la care am muncit... Grația secundei Mă insinuez în grația secundei în care dau navală consoane... Al câtelea duel fără calificări ? Nu-mi pierd mijloacele, te mângâi cu gânduri și tu scoți opere cibernetice, un shooting-rafală, pe care-l virezi în serverul primei venite...

10-XII.2015, nr. 12 (52) Nr.

Par fezabile conturile nebancare, dar doi de ef la foame nimeni n-a văzut... 2012 NR. 9 Se așteaptă acest dublaj pentru impacientarea spiritelor... Bientôt-bientôt, zéro conflicte, lapte și miere la masa negocierilor... Ofer jumătate din para de la prânz... Mă joc cu tine, amor târziu, ezoteric, te ademenesc în extras de atomi, loisir perpétuel... Inelul de logodnă e destructurat, allez, doar mizofobic să nu fie... Cu mare atenție la capcane, pășim prudent, în grația secundei...

tumbe ne reîntruchipăm din colaje știri și realități belicoase ne reformulăm prieteni ca să ținem piept cu arta... aproape că dobândim un alt contur iar interiorul se plămădește sub auspicii de nebănuit nopțile trecute când pâlpâiau felinarele memoriei stroboscopice... ne recompunem numerizați din contratimpi - măsuri imperioase dar atingem pietre de râu cu palme îndrăznețe aruncăm șlapul șovăitor apoi facem tumbe printre corolarele concluziilor ciupim corzi sensibile convocăm virtualul ca pe ceasul cel de taină ne tăvălim în el ca pe mușchi și licheni ca pe o blană sintetică de tigru bengalez. și asta e bine....

Revistă de Cultură Universală:de artă, istorie, spiritualitate, creaţie...

©Anica Andrei Fraschini

Page 46

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

IOAN FRICIU, Sibiu RONDEL PENTRU METEOR Brăzdează bolta un meteor Străbătând Calea Lactee, Cât de departe-i n-am idee, Dar îmi trezeşte un fior. Trece fugar, rătăcitor, Îl percep ca pe-o scânteie, Brăzdează bolta un meteor Străbătând Calea Lactee. Ar fi un fapt înălţător, Stelei rupte în crâmpeie Să-i pot scrie o epopee, Sub cerul nopţii lucitor.

RONDELUL VÂNTULUI Se iscă vântul dintr-o boare, Stârneşte freamătul în frunze Şi cu zâmbet larg pe buze Trage voalul peste soare. De-atâtea frunze zburătoare Sunt pline albele peluze... Se iscă vântul dintr-o boare, Stârneşte freamătul în frunze. Vântul, forţă nimicitoare Spală nori ca-ntinse pânze, Stolurile mici de gâze Zboară-n cerc... ameţitoare. Se iscă vântul dintr-o boare.

RONDELUL PĂSTORILOR Urcat-au păstorii la stână Să caute iarba cea grasă, Se odihnesc culcaţi pe o rână În aşternut de pajişte deasă.

10-XII.2015, nr. 12 (52) Nr.

În sat lăsat-au masă şi casă, 2012 Pe tatăl şi mama bătrână... Urcat-au păstorii la stână NR. 9 Să caute iarba cea grasă. Desaga-n spinare le-atârnă, Aduc merindea pe masă. Dacă vara nu e ploioasă, Sapă- n stâncă o fântână.

Urcat-au păstorii la stână.

RONDELUL FRUNZEI Solitara frunză rătăcită În zbor dezordonat purtată, De vântul iernii alungată Din pădurea desfrunzită Cade tristă, îngălbenită Pe cărarea îngheţată. Solitara frunză rătăcită, În zbor dezordonat purtată. Va sta-n cărare îngropată Sub zăpada troienită, De nimeni nu va fi jelită, Iar de vânt va fi uitată Solitara frunză rătăcită.

RONDEL LA TOMA-DALIN În grădina Toma-Dalin Ne-am reunit nişte colegi. Încă nu eram moşnegi, Nu căzusem în declin. Uni-s localnici, dar nu vin, Nu poţi să-i înţelegi! În grădina Toma-Dalin Ne-am reunit nişte colegi, Unde ne-am simţit ca regi Ospătându-ne cu vin, La taifasuri ore-ntregi. Aştept şi anii care vin În grădina Toma- Dalin.

Revistă de Cultură Universală:de artă, istorie, spiritualitate, creaţie...

©Ioan Friciu

Page 47

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE O CLIPĂ

LUCIA PĂTRAŞCU, Braşov MOARTE Ţi-ai plimbat şoldurile prin veşnicia timpului şi n-ai îmbătrânit, nici n-ai dispărut. Eşti mereu voioasă şi mult prea harnică în secerişul pe care nu conteneşti să-l aduni în amfora ta…

MUERTE Caminabas tus caderas por el eternidad del tiempo y no has envejecedo, ni has deseparecedo. Estás siempre alegra y mucho más laboriosa en la segada, que no cesa juntar en tu copa…

Pentru un surâs, o clipă am risipit amiezile din oglinda albastră a sufletului meu. Pentru o clipă de fericire, am deschis uraganului o fereastră opalină în inima mea. Astăzi, dedublând înţelegerea mea dominată încă de conturul sărutărilor tale, supravieţuiesc cu încăpăţânarea unei amante disperate, care nu vrea să renunţe.

10-XII.2015, nr. 12 (52) Nr. 2012 NR. 9

UN MOMENTO Para un sonriso he disipado las mediodías en el espejo azul de mi alma. Por un momentito de felicidad he abrido al huracan una ventana opalina en mi corazón. Hoy desdoblando mi entendimiento, dominada aún por el contorno de tus besos, subrevivo con la testarudez de una amante desperada que no quiere renunciar. din volumul bilingv

Poeme îmblânzite - Poemas domados

©Lucia Pătraşcu

Revistă de Cultură Universală:de artă, istorie, spiritualitate, creaţie...

Page 48

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

LILIA MANOLE,

Derisa qëndrojnë në kufi... Përse edhe Qenjtë lehin E nuk psherëtijnë? Ngase Zoti Dhe dita po lutej Që t’i shohim gjatë natës... Gjurmat e botimit.

10-XII.2015, nr. 12 (52) Nr. 2012 NR. 9

Albania HAIKU 2

URME DE TIPAR

De ce în noapte câinii se aud lătrând și-apare un pustiu, întins pe câmpuri? Nisipul este negru Şi nici un corb nu e Ci e o umbră de întuneric Sfredelindu-l... Cu două cearcăne, Rezistă noaptea plină Sunt cearcănele îngerilor Cât stau la hotar... De ce și Câinii latră Nu suspină? Căci Dumnezeu Şi ziua se ruga Ca să vedem în noapte... Urme de tipar. GJURMA BOTIMI Përse gjatë natës Qenjtë dëgjohen duke lehur Dhe del një shkretëtirë E shtrirë mbi fushë? Rëra është e zezë Dhe asnjë korb nuk shihet Por është’një hije errësirës Që vërtitet si turjelë... Me dy qerpikë Reziston nata e plotë Janë qerpikët e engjëjve

Înger cu aripi Deasupra inimii vii Să-ți văd culoarea nopții...

HAIKU 2 Engjëll me flatra Përsipër zemrës sime Të ta shoh ngjyrën e natës...

O TREAPTĂ SFÂNTĂ O treaptă sfântă Spre pacea cerului meu E sub tălpi de Zeu

NJË SHKALLË E SHENJTË Një shkallë e shenjtë Drejt paqes së qiellit tim Është nën shputat e Hyjnisë

©Lilia Manole ©traducător, Baki Ymeri

Revistă de Cultură Universală:de artă, istorie, spiritualitate, creaţie...

Page 49

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Çdo natë festë kënge festohet DISEARĂ

LUAN MALOKU,

ALBANIA

AH VIAŢĂ, AH VIAŢĂ La Shëngjin vara e minunată Cu chemarea valurilor mării O muzică ce nu se opreşte niciodată De fiecare dată când îl vizitez Simt că îmi prelungeşte viaţa Ah, sufletul îmi este încântat Cât de mult iubesc această frumuseţe naturală Dacă s-ar putea aş rămâne pe vecie Sufocat de emoţiile Care ating cerul cu mâna Aici se vindecă rănile vieţii Care mă dor atât de tare Ziua visele se văd în roşu şi negru Cu soare arzător Serile pline de multă lumină Fiecare noapte se sărbătoreşte cu cântece.

OH JETË OH JETË Në Shëngjin verë e bukur Me shushurimën e dallgëve të detit Një muzikë që kurrë s`pushon Çdo herë që shkoj ta vizitoj Më duket sikur më zgjatet jeta Shpirti, ah shpirti më kënaqet Sa e dua këtë bukuri natyrore Po të mundesha do të rrija për jetë Përqafuar me emocionet Që prekin qiellin me dorë Këtu shërohen plagët e jetës Që më dhembin shumë Edhe ditën ëndrrat shihen kuq e zi Me diell të zjarrtë Mbrëmjet mbushur me plot drita

10-XII.2015, nr. 12 (52) Nr. 2012 NR. 9

Diseră scriu versuri pentru tine Floarea mea de trandafir Ştii tu că e trecut de miezul nopţii Şi eu încă te mai aştept Sunt sclav al dorinţelor tale Iar dorul mă doare Lumânarea este gata să se stingă Într-atât de grea este aşteptarea Căile sufletului meu te caută Visele mele răspândesc Undele incandescente ale dorului Caut surâsul tău diafan Ce îmi fericeşte viaţa Fără tine, floare de trandafir, lumea piere Iar primăvara renăscută nu va mai înflori

SONTE Sonte thurri vargje për ty Moj lule trëndafili A e din se Ora kaloi mesnatën E unë ende pres ardhjen tënde Jam bërë si skllav i epsheve tua Sa më dhemb malli E qiriri gati po shkrihet Sa e vështirë qenka pritja Rrugët e shpirtit tim të kërkojnë Ëndrra ime e shpërnadarë Udhëve të mallit të zjarrtë E kërkoj buzëqeshjen tënde të rrallë Që jetën ma lumturon

©Luan Malocu ©traducător, Baki Ymeri

Revistă de Cultură Universală:de artă, istorie, spiritualitate, creaţie...

Page 50

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE NDOSHTA... ISHTE (?) Na ishte një lindje Na ishte një vdekje Dha ishte... Ndoshta diçka ndërmjet tyre Një këngë përdëllimtare Apo një vaj Më thuani: Çka ishte???...

VIORELA CODREANU TIRON FJALË Fjalë të hedhura, të humbura, të heshtura, Të mbetura të pathëna, Të gjitha i kam vjelur Dhe i kam shpërlarë me vesën e diellit. I kam shtruar mbi rrapëllimat e shiut Dhe i kam ngulur në det, Prej nga vala do ti sjellë te këmbët e tua. Mos u përkul! Unë kam mbyllur dikurë valën në duar Dhe kam mbëltuar fije kullose Mbi kreshtat e universit Dhe kam parë: Përsipër... Përposhtë... Ku asgjëja e bën shtrojën.

10-XII.2015, nr. 12 (52) Nr. 2012 NR. 9

POATE... A FOST (?) A fost o naştere! A fost o moarte! Şi a mai fost... ceva, poate, între ele, un cântec duios sau un vaiet! Spune-mi, ce-a fost???... DRITA E MAGJIVE I gërshetova yjet në vetëtima Të bardha, përvëluese, të prehta Dhe shigejtën e kaltërt e dërgova Në zemër të dheut Mbi shkumën e lumit Ta zbusë gurgullimën e tij Dhe ta sjellë, edhe një herë, Dritën e Magjive Që qe harruar...(?)

CUVINTE

LUMINA MAGILOR

Cuvinte aruncate, pierdute, tăcute, rămase nespuse, pe toate le-am cules şi le-am spălat cu rouă-de-soare. Le-am presărat pe ropotul ploii şi le-am înfipt în mare, de unde valul le va aduce la picioarele tale. Să nu te apleci! Eu am închis odată valul în mâini şi-am presărat fire de iarbă pe creştetul universului şi-am văzut: Deasupra... Dedesubt... Nimicul îşi face culcuş.

Am împletit stele în fulgere albe, arzătoare, ascuţite şi-albastră săgeată le-am trimis în miezul pământului, pe creştetul muntelui, pe albia râului să potolescă clocotul răului şi să aducă, încă o dată Lumina Magilor, ce-a fost uitată...(?)

©Traducere în lb. albaneză: Baki Ymeri

Revistă de Cultură Universală:de artă, istorie, spiritualitate, creaţie...

Page 51

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE DIALOG SIMPLU

MÉLYSÉG

— Sunt iubirea mila şi mângâierea înţelegerea şi speranţa bucuria, adevărul şi viaţa! Tu cine eşti? — Eu?! Omul care-a uitat să se bucure.

Megéltem ezer életet, mindegyikben szerettelek, úgy, mint a vizet, máskor, mint a tüzet vagy azt, ami a földből teremtődött majd éggé lettem elvesztem szemeid nappalaiban és éjszakáiban.

EGYSZERŰ PÁRBESZÉD

10-XII.2015, nr. 12 (52) Nr. 2012 NR. 9

ACUM CA ŞI ATUNCI — A szerelem vagyok a könyörület és simogatás megértés és remény az öröm, az igazság és az élet! Te ki vagy? — Én?! Az emberekkel elfelejtettem boldog lenni. FĂRĂ TITLU V-am scris povestea mea pe-o coajă de mesteacăn ce-am aruncat-o-n foc! De nu o vreţi: Vegheaţi!... Nici o scânteie să nu sară! Să nu vă ardă pragul minţii! CÍM NÉLKÜL Egy nyirfa kérgére írtam meg mesémet azt pedig a tűzbe hajítottam. Ha akarjátok: virrasztok! Egy szikra se szóródjon szét, hogy megégesse az értelem küszöbét.

Acum ca şi atunci vuiesc amintirile năpăsătoare, ’năbuşitoare, neostoite, neobosite, cum la fel vor vui când noi nu vom mai fi. MOST ÉS MINT AKKOR Most, mint akkor emlékek süvítenek közönyösen, fojtogatva, szomjasan, így fognak körülöttünk üvölteni akkor is, mikor már nem leszünk.

Versiune în limba maghiară: Horváth Dezideriu

ÎNTOTDEAUNA Am trăit o mie de vieţi şi-n fiecare te-am iubit o dată ca apa, altă dată ca focul, apoi, pământ m-am făcut, şi cer m-am făcut risipindu-mă-n ziua şi noaptea de pe genele tale.

Focul – Mihai Cătrună

Revistă de Cultură Universală:de artă, istorie, spiritualitate, creaţie...

Page 52

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE FÖRFLUTEN TID ÅTERKOMMER Ta bra hand om ditt förflutna! Det är sanningen om dig själv. Det är vad du har varit och vad du har blivit, det ligger i skuggan av ditt ego alltid redo att ta dig i handen att lyfta dig eller gräva dig djupare.

TRECUTUL-TRECUT SE-NTOARCE Ai grijă de trecutul tău! el este adevărul despre tine însuţi. E ceea-ce-ai-fost, şi ce-ai-devenit, el zace în umbra eului tău gata oricând să te prindă de mână: pentru a te înălţa sau pentru a te îngropa mai adânc. VINTER MINNE Från minnet av snön hörs bara ett knastrande ljud av kärlekens minne och av djupa steg i snön som har frusit. AMINTIRE DE IARNĂ

10-XII.2015, nr. 12 (52) Nr.

eller kommer att söka en ny, 2012 annan än min. NR. 9 Vem kommer att berätta för mig hur två galaxer kan tränga in i varandra medan deras kosmiska stoft vandrar i motsatta riktningar!? POATE CĂ AŞA TREBUIE SĂ FIE Fiecare poem e o galaxie ce pulsează, iar cuvintele, – înlăuntrul lor –, sunt o pulbere cosmică plutitoare, în aşteptarea privirii care le va fixa într-un sens sau le va căuta unul nou, altul decât al meu. Dar cine-mi va spune? cum se pot întrepătrunde două galaxii a căror pulbere cosmică rătăceşte în sensuri opuse!?

DET EVIGA ÖGONBLICKET När dåtiden blandas med framtiden det finns inget utanför ögonblicket, just den här stunden, evig, livets stund som tiden… kan inte ta ifrån dig. ETERNA CLIPĂ

Din amintirea zăpezii se mai aude zgomotul scrâşnit al unei amintiri de iubire şi-al unor paşi adânciţi în zăpada de mult îngheţată. KANSKE... SÅ MÅSTE DET VARA Varje dikt är en pulserande galax, och orden – i deras sinnen – är kosmiskt damm som flyter i väntan på en blick som kommer att ordna de i en mening

Când trecutul se amestecă cu viitorul nimic nu mai există în afara clipei, clipa aceea, eternă, a vieţii pe care timpul... nu ţi-o mai poate lua.

©Versiune în limba suedeză Dorina Brânduşa Landén

©versuri, Viorela Codreanu Tiron

Revistă de Cultură Universală:de artă, istorie, spiritualitate, creaţie...

Page 53

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE UNICA ORĂ A ZILEI Când se întunecă... devin cenuşie mă dizolv în obscuritatea opacă odată cu gândurile în această unică oră a zilei plină de semnificaţii ce-mi bate-n uşă: E ora ispăşirii mereu izbăvită nicicând ispăşită. DIE EINZIGE STUNDE DES TAGES Wenn es dunkel wird... Werde ich zu Asche in der blinden Dunkelheit lös ich mich auf gleich mit den Gedanken in dieser einzigartiger Stunde des Tages voll der Bedeutungen die an meine Türe klopfen: es ist die Zeit der Sühne nie erlöst und niemals ungesühnt. IARTĂ, DOAMNE! Fără tine sunt fir de nisip fără memorie, sunt bob de grâu fără sămânţă. Dă-mă, Doamne, vântului-de-miazăzi! să mă ascundă în poalele cerului şi să mă-nchidă în carapacea luminii. Împreunează-mi mâinile în rugăciune! Ocroteşte cuvântul ce nu mă omoară şi acoperă-mi cerul cu întregul Tău nume! Şi... iartă, Doamne, copila sălbatică, ce uită numele Tău fără voie.

und im Weltenschale einsperren. Falte deine Hände zum Gebet! Schütze das Wort passt mich nicht tötet umhülle mein Himmel bitte Deinem Namen! Und... Verzeih Gott das unbändige Mädchen das achtlos Deinen Namen vergaß.

10-XII.2015, nr. 12 (52) Nr. 2012 NR. 9

FIRUL Îmi despic anii maturităţii pe-aceleeaşi câmpii nesăbuite ale copilăriei, unde – abia acum – descopăr durerea şi sfâşierea din firul de păr alb al mamei. DER FADEN Ich splitte auf denselben unbedachten Kindheitswiesen meine Reifenjahre, wo – erst jetzt – den Schmerz und die Zerrissenheit das graue Haar meiner Mutter entdecke.

(Portretul dlui Christian W. Schenk. de Mihai Cătrună)

©Versiune în limba germană Christian W. Schenk

VERGIB, GOTT Ohne Dich bin ich ein Sandkorn ohne Gedächtnis ein samenloses Weizenkorn. Gib mich, Gott, dem Südwind! Mich im Himmelsschoß verstecken

Revistă de Cultură Universală:de artă, istorie, spiritualitate, creaţie...

Page 54

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE statura mea să proiecteze o umbră.. IMPERFETTA

LUCA CIPOLLA, Italia UNA VITA SOLA Sopra nuvole di gesso, Īśvara mi regge dal sogno, sono pura materia oggi ma sotto quale forma? Ho guidato carri pieni di latta o forse li ho trainati, il mio alito sull-erba pesta, la nebbia di māyā. Ho fatto voto di silenzio, ricordo quando ancora energia sottile leggevo le carte al mio futuro, gioco questo ov-è difficile trovare uno spiraglio. Non importa più dove e quando la mia statura proietti un-ombra...

10-XII.2015, nr. 12 (52) Nr. 2012 NR. 9

Vagoli spersa tra coni di ginepro e semi di luna tersa; l-aroma di gelsomino carezza i tuoi capelli, sembri quasi seria nella timidezza e la gente ti confonde, bella ed imperfetta. Taci nel sorriso d-aurora boreale, è nuova vita grazie a te. IMPERFECTĂ Colinzi pierdută printre boabele de ienupăr şi seminţe de lună curată; mireasma iasomiei mângâie părul tău, parcă eşti cam serioasă în timiditate şi lumea te confundă, frumoasă şi imperfectă. Taci în surâsul aurorei boreale, e viaţă nouă datorită ţie.

DOAR O VIAŢĂ Peste nori de ghips, Īśvara mă stăpâneşte din vis, sunt materia pură astăzi dar sub ce formă? Am condus care pline de tinichea sau poate le-am tras, respiraţia mea pe iarba strivită, ceaţa mayei. Am făcut jurământ de tăcere, îmi amintesc când încă o energie subtilă ghiceam în cărţi viitorul meu, jocul acesta unde e greu să vezi luminiţa. Nu mai contează unde şi când

SI È SOLI NELLA MALATTIA Soli si è nella malattia, c-è chi si diletta nel conto alla rovescia, chi scommette o fugge, chi interpreta e sottolinea, chi traduce e racconta, novelli redattori.. e Dio veglia dall-alto, sereno nel patto siglato dall-uomo, la morte che poi non esiste, solo un nome. e

Revistă de Cultură Universală:de artă, istorie, spiritualitate, creaţie...

Page 55

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE banale etichetta da secoli applicata sul diario del tempo e quello dello spazio. SUNTEM SINGURI ÎN BOALĂ Singuri suntem în boală, cine se delectează cu numărătoarea inversă, cine pariază ori fuge, cine interpretează şi subliniază, cine traduce şi povesteşte, proaspeţi redactori… şi Dumnezeu veghează din înălţime, senin în pactul parafat de om, moartea apoi ce nu există, doar un nume şi o etichetă banală de secole aplicată pe jurnalul timpului şi cel al spaţiului. MIGRAZIONI E ti perdevi nella terra promessa, fuggendo a sentieri d-infinito fra le corde dell-oud; amavi i boschi e le forme di meditazione, pietra d-angolo del tempio di Gerusalemme. Con quale impeto cadesti a riva...

L-ALTRA FINESTRA

10-XII.2015, nr. 12 (52) Nr. 2012 NR. 9

Non potevo concepire, erano lì - pausa - ad attendermi nel modo loro d-insegnare e scherzare. Il vaso al davanzale e che candore, il sole non pareva mai esser tramontato. Una pellicola soffiata dal nontempo, la polenta fumante sulla tavola imbandita ed una festa, storia o lezione da narrare e imparare. FEREASTRA CEALALTĂ Nu puteam să înţeleg, erau acolo - pauză - să mă aştepte în felul lor de predat şi de glumit. Vaza pe pervaz şi ce candoare, soarele nu părea niciodată să fi apus. O peliculă suflată de ne-timp, mămăliga fumegând pe masa pregătită şi o serbare, istorie sau lecţie de povestit şi de învăţat.

MIGRAŢIUNI Şi te pierdeai în ţara făgăduinţei, fugind la căi fără sfârşit prin coardele oudului; iubeai pădurile şi formele meditaţiei, piatră de temelie a templului din Ierusalim. Cu ce avânt ajunseşi la mal...

René Magritte – Condiţia umană

Revistă de Cultură Universală:de artă, istorie, spiritualitate, creaţie...

Page 56

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE stroked by a spring shower.

10-XII.2015, nr. 12 (52) Nr. 2012 NR. 9

GALBEN

GEORGE ROCA, VERDE „Verde crud, verde crud…” cânta un poet ascuns într-o carte aşezată lângă un burtă-verde care lenevea pe-o pajişte mai verde ca verdeaţa verdelui înverzit din copacii verzi mângâiaţi de-o ploaie de primăvară. GREEN „Raw green, raw green…” sung a poet hidden within a book sitting near a Babbitt idling on a green meadow greener than the greenery of the green greened in green trees

Sydney

Paradoxal, Noaptea... toate pisicile sunt galbene! -Demonstrează! -Demonstrez! Urmărit de o pisică galbenă un pui galben ca gălbenuşul oului din care a fost creat se ascundea mimetic în toiul nopţii galbene încercând să se contopească cu o frescă galbenă divorţată de albastrul acela mult discutat care ducea faima unei mânăstiri din Moldova. YELLOW Paradoxically, all cats are yellow at night! -Demonstrate it! -I’ll demonstrate! Chased by a yellow cat, a yellow chick like the yolk of the egg from which he was created hid mimetically in the depths of the yellow night trying to mingle with a yellow fresco divorced from that oft-discussed blue which brings fame to a certain monastery from Moldavia.

Revistă de Cultură Universală:de artă, istorie, spiritualitate, creaţie...

©George ROCA

Page 57

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-XII.2015, nr. 12 (52) Nr.

2012 NUITS BLANCHES DANS LE DORTOIR ROUGE NR. 9 Des murs sanglants m’entourent Les barreaux des fenêtres sont en duvet Mon âme affamée de l’amour Sur la porte en jonc, les yeux rivés

SEBASTIAN GOLOMOZ, NOPȚI ALBE ÎN DORMITORUL ROȘU

Galaţi

Je cueillis des rêves jusqu’à ton arrivée En tant que nimphe exigeant son tribut Mille et une nuitées Pour le baiser que je t’avais rompu.

Mă înconjoară pereți sângerând La ferestre gratiile sunt de puf De-amor sufletul mi-e flămând Iar ochii, ațintiți pe ușa de stuf

Des toiles d’araignées- tapis Tissus des illusions fourrés en velours À tes pieds se plient La pleine lune devine tes atouts

Culeg vise până când o să vii Ca o nimfă cerându-mi tribut O mie și una de nopți târzii Pentru că ți-am furat un sărut

Tu lis dans mes yeux l’envie De parcourir le chemin de l’amour Ton sourire de m’envoler me prie Ludique...vers le mont du bonheur

Pânze de păianjen – covoare Țesute din iluzii trase-n catifea Se închină la ale tale picioare Luna plină-ți ghicește-n cafea

À l’aide du pinceau soyeux De roses frissons je peins sur ta poitrine On épuise les moments doucereux Tués lentement vers les matines

Tu citești în ochii mei dorul De-a parcurge drumul iubirii Zâmbindu-mi deschizi zborul Ludic… spre muntele fericirii

Dans le dortoir rouge les nuits blanches Esquissent nos corps nus dans la féerie Le soleil de son panache Fidèlement notre conte transcrit.

Apelând la pensula de mătase Pe epigastru îți pictez roz fiori Stoarcem momentele siropoase Pe care le ucidem lent spre zori Nopți albe în dormitorul roșu Ne creionează nuzi în feerie Când soarele își umple coșu’ Fidel povestea ne-o transcrie.

René Magritte – Condiţia umană

Revistă de Cultură Universală:de artă, istorie, spiritualitate, creaţie...

Page 58

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

OPREA

HORIA

DUMITRU

Între politică și iubire O adevărată poveste de dragoste Căsătoria dintre Mircea Ciobanul, domn al Țării Românești, unul dintre fiii domnului Radu cel Mare, și domnița Chiajna, fiica lui Petru Rareș, domnul Moldovei, a avut loc la sfârșitul lui iunie 1546. A fost unul dintre ultimele acte politice ale lui Petru Rareș care, înainte de a închide ochii, a avut satisfacția de a vedea consolidată alianța dintre cele două țări române. Și astfel, domnița Chiajna a fost obligată să schimbe Suceava, cetatea de scaun a tatălui ei, cu Bucureștii, cetatea în care Mircea avea să-și stabilească reședința. Prin urmare, o căsătorie politică, o căsătorie care rar era sortită unei iubiri conjugale trainice. Nu avem de unde să știm cât de mult l-a iubit Chiajna pe al doilea domn valah cu numele Mircea. Putem deduce însă acest fapt, știind că i-a stat alături în tragicele confruntări cu boierimea până la moartea acestuia, întâmplată în 1559. Știa oare tânăra domniță cărui om își oferise mâna? Știa că Mircea obținuse tronul din partea sultanului Soliman, prin mazilirea fratelui său Radu Paisie?

Chiajna fusese scutită de spectacolul sângeros prin care Mircea își inaugurase domnia: execuția unor mari

10-XII.2015, nr. 12 (52) Nr.

boieri, dregători ai fratelui său, plecat în exil în Egipt. 2012al stolCăzuseră capetele comișilor Vintilă și Radul, NR. 9un puternicului Dragul și al spătarului Stroe, ultimul nic dregător poate cu fumuri de domn, din moment de pusese să-i fie zugrăvit chipul pe peretele bolniței Coziei, ctitoria lui Radu Paisie. Chiajna nu avea de unde să știe ce fel de om era Mircea. Dar, dacă l-a putut sprijini cu atâta tărie, dăruindu-i în plus un fiu, pe viitorul domn Petru cel Tânăr și continuând să lupte cu boierimea ostilă soțului ei, chiar și după moartea acestuia, putem bănui că între zidurile Curții Vechi de la București s-a consumat o adevărată poveste de dragoste ale cărei dimensiuni le dă Alexandru Odobescu în nuvela sa Doamna Chiajna, când o pune pe eroina noastră să se înfrunte cu boierii ostili lui Mircea… chiar lângă catafalcul defunctului ei soț! Cât de mult îl va fi influențat Chiajna pe soțul ei în politica acestuia? Cât de mult se va fi lăsat Mircea influențat de ea? Nu putem ști. Dar știm că ea i-a fost alături atât în lupta cu rivalul său Radu Ilie, venit cu mercenari din Transilvania stăpânită de generalul Castaldo, omul Habsburgilor, cât și în ultima confruntare cu boierii conduși de spătarii Udrea și Stanciu sau de vornicii Socol și Stănilă. Alături chiar și în răfuiala lui Mircea cu ginerele său, Barbul din Petroșani, soțul uneia dintre fiicele lui. Deținător al unor funcții importante, cum ar fi cele de spătar și vornic, Barbul își va dovedi vitejia în lupta de la Periș, unde Mircea, la puțin timp după căsătoria cu Chiajna, înfrânge oastea boierilor condusă de Teodosie banul și de Udriște vistierul. Când, deodată, inexplicabil, Barbul fuge în Transilvania. N-o mai iubea pe fiica lui Mircea? Nici vorbă! Din nou politica își va fi spus cuvântul. Ginerele lui Mircea fusese atras în tabăra antiotomană. Dar ceea ce el nu știa era faptul că guvernatorul Transilvaniei, cardinalul Martinuzzi, croat care domnea în numele principesei Isabella și al fiului ei, principele minor Ioan Sigismund, practica un dublu joc politic, între Habsburgi și Poarta Otomană. Așa că șiretului prelat nu i-a fost greu să-l extrădeze pe Barbul, predându-l oamenilor lui Mircea. Adus la Curtea Domnească de la București a fost torturat și apoi executat la 2 aprilie 1548, în ciuda lacrimilor vărsate de fiica lui Mircea pentru iertarea soțului ei.

Revistă de Cultură Universală:de artă, istorie, spiritualitate, creaţie...

Page 59

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Adulter și asasinat? Între cele două domnii ale lui Mircea Ciobanul se situează scurta domnie a nepotului său, Pătrașcu cel Bun, fiul lui Radu Paisie, care ocupase tronul cu sprijinul ambasadorului francez la Poartă, d’Aramont. I sa spus „cel Bun”, deoarece cei aproape trei ani de domnie au fost scutiți de comploturi boierești și de vărsări de sânge. Între dregătorii de vază care l-au ajutat se numărau spătarul Stanciul Benga, vistiernicul Dragomir, postelnicul Iani și alții. Căsătorit cu doamna Voica, din neamul boierilor de la Slătioara, a avut din această căsnicie, printre alți copii, și pe viitorul domn Petru Cercel. Despre traiul alături de Voica nu se cunosc prea multe amănunte. Cert este că zilele lui Pătrașcu Vodă, ca domn în scaunul de la București, erau numărate din anul 1557. Abia întors dintr-o campanie în Transilvania, începută cu un an în urmă (unde din porunca sultanului îl readusese pe tron pe principele Ioan Sigismund Zapolya și pe mama acestuia, regina Isabela, alungați anterior de trupele imperiale și spaniole ale generalului Castaldo, omul împăratului romano-german Ferdinand de Habsburg), Pătrașcu a căzut bolnav, poate și din cauza oboselii sau a unei răni primite. Moartea lui fulgerătoare a fost urmată de fuga în Ardeal, cu tezaurul țării și cu suma cuvenită achitării haraciului către Înalta Poartă, a vornicului Socol, bănuit de hiclenie. De aici până la zvonul că Socol ar fi pus la cale otrăvirea voievodului (dat fiind că, în calitate de vornic, îl însoțise pe Pătrașcu în expediția din principatul intracarpatic) nu era decât un pas. Cum în Transilvania l-a urmat pe boierul fugar și doamna Voica, împreună cu copiii ei, istoricii Dumitru Almaș și Panait I. Panait au presupus (într-o lucrare dedicată Curții Vechi din București) că între zidurile acesteia s-ar fi consumat o pasională iubire vinovată între doamna Voica și Socol și că amândoi ar fi fost complici la asasinarea domnului. Oricum n-ar fi apucat să se bucure de roadele presupusei lor crime, dat fiind că Mircea Ciobanul se întorcea cu ajutor de la Poartă, pentru a doua și ultima domnie. Ce le-ar mai fi rămas celor doi virtuali adulterini decât fuga? Întrucât documentele tac în această privință, un răspuns clar și sigur în legătură cu un presupus adulter nu putem oferi. Fuga doamnei Voica își găsește explicația mai degrabă în întoarcerea lui Mircea și a Chiajnei… mai ales din cauza acesteia din urmă. Nu era loc pentru două doamne

10-XII.2015, nr. 12 (52) Nr.

la Curtea voievodală. Aventura rămâne deci pe terenul 2012 mobil al ipotezei, ba chiar al fanteziei unui viitor scenarist interesat de producerea unuiNR. film9istoric.

Răzbunări și victime A doua domnie a lui Mircea a ținut atât cât să-i poată oferi voievodului răgazul unei ultime sângeroase răfuieli cu boierii ostili conduși de vornicul Stănilă și spătarul Udrea. Răfuială încheiată cu un groaznic măcel la Curtea domnească, unde boierii fuseseră convocați cu ocazia unui ospăț al împăcării. Mircea nu a supraviețuit mult acestei Nopți a Sfântului Bartolomeu valahe (comparația îi aparține scriitorului și istoricului Mircea Constantinescu). Domnia Chiajnei, văduva lui Mircea, a însemnat, pentru Curtea domnească din București, începutul unui fenomen, semnalat de G.I. Ionescu-Gion, care s-a manifestat cu întreruperi – „ginecocrația”, adică domnia sau guvernarea femeilor. Și mai mult, după expresia aceluiași Ionescu-Gion, „ginecolatria”- adică ascultarea și supunerea domnilor în fața soțiilor lor, a doamnelor țării. Este posibil ca însuși Mircea Ciobanul să se fi arătat un convins „ginecolatru”. Fiindcă ne vine greu să credem că doamna Chiajna (numită și Mirceoaia, după soțul ei) a dovedit brusc, după moartea lui, o asemenea energie, ieșită din comun pentru o femeie, fără o ucenicie îndelungată, dat fiind că i-a stat alături soțului său pe tot parcursul agitatei lui domnii. Proiectele matrimoniale care le-au vizat pe fiicele sale (Dobra, măritată cu nobilul constantinopolitan Stamatie Paleologul, nepotul patriarhului, și Marina cu Ioan Cantacuzino, poreclit la curtea otomană Șeitanoglu – Fiul Dracului), au fost zădărnicite tot de ea, cu aceeași ușurință cu care au fost concepute. Nunțile sau celebrat în palatul domnesc de la București, iar mirii au luat drumul Adrianopolului. Dar cum, între timp, apăruseră neînțelegeri între Chiajna și ginerele său Ioan Cantacuzino, pe drum, o ceată de slujitori înarmați ai Chiajnei a răpit-o pe tânăra domniță Marina, aducând-o înapoi la București. Răzbunarea Cantacuzinilor n-a întârziat. Primul atins de ea a fost patriarhul Ioasaf al Constantinopolului, mijlocitorul celor două cununii, ulterior caterisit și îndepărtat din scaunul ecumenic. A doua victimă a acestei răzbunări a fost chiar Chiajna, obligată să ia împreună cu fiul ei, tânărul domn Petru, drumul exilului în Alep.

Revistă de Cultură Universală:de artă, istorie, spiritualitate, creaţie...

Page 60

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Plecând în exil, Chiajna lăsa în Țara Românească o altă fiică pe nume Anca. Existența ei se pierde în una din legendele culese din nordul Olteniei, legendă care l-a inspirat și pe Alexandru Odobescu, în nuvela Doamna Chiajna. Contrar voinței mamei ei, Anca se măritase cu tânărul stolnic Radu, fiul vornicului Socol. În nuvela lui Odobescu, cei doi fug de la Curtea domnească din București și, urmăriți de ostașii Chiajnei, sunt surprinși la curțile vornicului Socol, dincolo de vadul Motrului, unde tânărul stolnic cade sub săbiile lefegiilor domnești. În realitate, cei doi au rămas la București. În ciuda neînduplecării Chiajnei, poate în speranța câștigării consimțământului ei, Radu Socol se va alătura boierilor ostili noului domn Alexandru al II-lea Mircea și va pieri, poate cu spada în mână, ca în nuvela odobesciană, în măcelul organizat de domnitor cu prilejul nunții unuia dintre frații Golești. Îndată după moartea violentă a soțului ei, potrivit legendei vâlcene, nefericita Anca se retrage, așa cum se arată și în nuvela lui Odobescu, într-o casă aparținând socrului ei, la Râmnic, unde primește vizita Chiajnei. Fosta doamnă a țării, urmărită de oamenii noului domn, Alexandru al II-lea, mai are timp, în 1568, înainte de a fi prinsă și condusă la Constantinopol, să se împace cu fiica sa… care, stoarsă de dor după răposatul Radu Socol, își așteaptă resemnată sfârșitul.36

©Horia Dumitru Oprea

Sursa: Corneliu Șenchea, București, mon amour: supliment al revistei Contemporanul nr.9/2012, București, Ideea Europeană, 2012.

10-XII.2015, nr. 12 (52) Nr. 2012 NR. 9

VERONICA PAVEL LERNER,

Canada

Caşul afumat Am gustat pentru prima oară caşul afumat de oaie de la magazinul „Carpaţi” din Mississauga acum câţiva ani, când fratele meu Toma şi familia lui m-au vizitat din Chicago. Mǎ rugase să-l duc la un magazin românesc. Toma a ochit imediat în vitrină caşul afumat şi l-a cumpărat, spunându-mi: „asta trebuie să fie ceva foarte bun”. Acasă, când l-am gustat, toţi am fost fascinaţi. Aşa am făcut cunoştinţă cu minunea de caş afumat de oaie şi de atunci, când eram invitată, duceam în loc de vin, o roată de caş afumat. Toată lumea era încântată şi, în scurtă vreme, am devenit, pentru prietenii din Toronto, legendara „aducătoare de caş afumat”. Ca să aflu secretul gustului acestui minunat caş afumat, am hotărât să discut direct cu Nelu de la magazinul „Carpaţi“. - Domnu' Nelu, chiar matale faci caşul afumat? - Da, doamnă, eu îl afum. Eheeei! Nu e treabă uşoară! - Da' de unde ştii meserie? - Păi cum? Eu sunt născut la Bran, tata era ba37 ci , aveam o gospodărie în judeţul Argeş. Ştiu să fac toate felurile de brânză. - Chiar şi brânză de burduf? - Sigur, cum să nu? Păi cea pe care o vindem aici eu o prepar. Brânza tebuie frecată bine până iese toată apă din ea. Şi pe urmă o pui la presat sub nişte greutăţi. Ce să vă mai spun? Am găsit eu aici, în Canada, tot ce-mi trebuie şi o fac singur!

BACI, baci, s. m. 1. Cioban care conduce o stână. 2. Persoană care câștigă și aruncă prima la jocul de arșice. – Et. nec.

Revistă de Cultură Universală:de artă, istorie, spiritualitate, creaţie...

Page 61

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE - Poţi să faci şi brânză în burduf de brad? l-am întrebat cu gândul la formidabila aromă a celei pe care o cumpăram în România, la marginea şoselei, între Bran şi Câmpulung Muscel. - Aş putea, da' e cam mare bătaie de cap să faci burduful: trebuie să scoţi coaja de la brad, s-o fierbi, s-o usuci, s-o coşi, e multă muncă. Da' şi fără coajă de brad e bună! Uitaţi aici, gustaţi! De Nelu nu scapi până nu guşti şi, dacă ai gustat, e imposibil să nu cumperi! - Da' caşul cum îl afumi? - Şi aici e un ritual întreg! Nu poate să facă brânză decât cine are pasiune! - Şi matale ai pasiune? - Am, zice d-l Nelu zâmbind! Secretul e, ca şi la brânza de burduf, să fie uscată. N-am ştiut la început de ce nu mi se afuma caşul, că făceam totul ca la tata acasă. Da' m-am dumirit: trebuia să-l usuc mai bine. Mi-am cumpărat nişte suflătoare de aer şi ţin caşul la ele până devine un pic gălbui. Atunci e semn că s-a uscat şi îl pot pune la maşina de afumat. - Ai maşină de afumat? - Sigur că am maşină! Aici în Canada e bine, cu maşina treaba durează numai câteva ore, acasă dura două zile! Da' trebuie să ai grijă, că dacă temperatura e prea mare, se topeşte branza, dacă e prea mică, nu se afumă! - Nu ai un termostat? - Care termostat? Păi ce, poţi să reglezi focul de lemne cu termostat? - E foc cu lemne? - Da, e foc cu lemne, altfel de unde fum? Afumătoarea mea are trei nivele şi nu la toate e aceeaşi temperatură. Eu aşez pe etajera de sus caşul de oaie, care are nevoie de cǎldurǎ mai multǎ, la mijloc pun caşul de vacă şi jos caşcavalul de oaie, care e cel mai sensibil, se topeşte uşor! Aşa, pe trei rafturi, sunt toate gata în acelaşi timp. - Şi ce faci dacă temperatura e prea mare? Stingi focul? - Am metodele mele, îmi răspunde d-l Nelu cu un zâmbet care-i deschide toatǎ faţa. Nu sting focul, adaug alte surcele, am o tehnică specială, eu am inventat-o! - Da' în rest, cine te-a învăţat? - Păi nu vă spuneam că fără pasiune nu faci nimica? Ce ştiam eu de acasă am pus în aplicare aici. Da'

10-XII.2015, nr. 12 (52) Nr.

aici e mai uşor ca în România, merge mai repede cu ma2012 şinile astea... NR. 9 n-aveai - Stai că nu înţeleg. Ziceai că acasă maşină de afumat. - Nu, n-aveam, da' m-am obişnuit şi n-aş mai renunţa la ea. Am învăţat de unul singur, ba reuşeam, ba nu reuşeam, mă gândeam de ce nu mergea şi încercam altceva. - Adică eşti ca un fel de inventator, nu? - Nu ştiu dacă-s inventator, zice Nelu zâmbind, da' mă bucur când clienţilor le place brânza mea. Hai, nu doriţi o brânzoaică? Sau un Langoş? Sunt calde, proaspete, acum le-am scos din cuptor! Acesta este Nelu de la magazinul „Carpaţi” din Mississauga care a pǎstrat limba, obiceiurile şi, spre bucuria noastrǎ, secretul meseriei. ©Veronica Pavel Lerner

La afumătoare – foto Alex Ştirbu

Revistă de Cultură Universală:de artă, istorie, spiritualitate, creaţie...

Page 62

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

MIHAI COTEA,

Baia Mare

LA CAPĂTUL ŞOAPTELOR

(fragment nuvelă)

Daniel se priveşte, atent, în faţa oglinzii. Trecuseră câteva zile de la aşa-numita „trezire” a lui, iar astăzi decise să mai facă un pas. Nu fusese niciodată un om al acţiunii, lui îi plăcea să-şi respecte ritmul şi să facă paşi micuţi, dar temeinici. Cu ajutorul Elenei se ridică din pat şi, la rugămintea lui, cere să-şi vadă chipul în oglinda ovală de pe perete, apoi o roagă să-l lase singur. Operaţia, în sine, nu pare să fi reuşit. În afara faptului că trăieşte, e la fel de dependent de ceilalţi ca şi până acum. Vede în colţul camerei scaunul cu rotile. Deşteptarea la realitate sau a doua trezire... apoi aude ticăitul ceasului. Îl deranjează teribil acel ticăit. E prima oară când păţeşte asta, drept e că nici ticăitul nu pare să mai fie acelaşi dintotdeauna. Parcă ar fi mult mai intens, aproape insistent. În acele clipe, începe să se mişte şi să-şi pipăie noul trup. Senzaţia e total diferită, nu recunoaşte nimic, începând cu felul în care-şi mişcă mâna. Parcă braţul său are o altă greutate decât o ştie creierul. Degetele de la mână par mai groase, butucănoase, chiar, iar unghiile sunt tăiate total anapoda. Nu rezistă mult şi-şi cercetează, fugitiv, tot restul trupului. N-are curaj să ducă la bun sfârşit misiunea. Într-un fel, lui îi par, toate astea, un soi de viol. Parcă nimic nu mai e la locul lui. Tocmai în acel moment îl apucă o durere cruntă de cap. Reacţia capului la restul trupului e evidentă. Are loc primul conflict. Aflat în faţa oglinzii, Daniel îşi cercetează, foarte atent, şi de foarte aproape, chipul. Por cu por... şi toate par la fel, toate sunt ale lui, cu toate că de aici în jos, povestea ia o cu totul altă turnură. Derapează. I se vede capătul umerilor în oglindă. Nu-l recunoaşte. Flexează, puţin, genunchii, ca să scape de vederea acestora. Mintea sa nu e obişnuită cu umerii şi preferă să evite alte probleme. Durerea de cap persistă. Se priveşte, face ochii mari, apoi îi mijeşte, în-

10-XII.2015, nr. 12 (52) Nr.

doaie nasul, se priveşte în adâncul irisurilor şi, la un 2012 zice: -moment dat, într-un spirit de glumă involuntar, NR. 9 Cine eşti, mă? Care eşti acolo? În minte, deodată, începe un atac de imagini. Toate secvenţele îl conţin pe el în toate ipostazele trăite, dar în niciuna nu seamănă cu cel ce este acum. Nu înţelege nimic, cu toate că doctorul Said îl avertizase în legătură cu unele discordanţe mintale. Ambii văzuseră în operaţia de transplant de cap, mai mult, o şansă de reafirmare. La prima vedere, clientul îşi plătea libertatea motorie, iar doctorul primea cheile spre poarta succesului. Lucrurile stau un pic altfel... Motivaţia doctorului Said e, mai mult, de natură personală, ba chiar cu un iz terapeutic. Ironic, un doctor care caută, prin operaţia făcută altuia, să se vindece pe sine. Poate aşa o va răzbuna pe Mica, la un nivel superior. Poate trauma... Stropul de nebunie al geniilor disculpă... Cât despre Daniel, acesta şi-a dorit mereu să se regăsească cu omul fericit şi totalmente independent, de dinainte. Elena intră, foarte timid, în cameră, închizând uşa cât se poate de încet. Îl găseşte pe Daniel tot la oglindă, în picioare, plângând. Văzându-l în suferinţă, se simte şi mai prost pentru faptul că a intrat, poate, într-un moment inoportun. În realitate, momentul se cere, cum nu se poate mai tare. Se apropie, îl prinde, uşor, de umeri şi-l împige, încet, pe scaun. Daniel se lasă moale, oricum se simte vlăguit de resurse. Ciudat e că şi atingerea ei, pe umeri, e de nerecunoscut. Pe cine atinge, cu adevărat? Toate lucrurile astea nu fac altceva decât să-i intensifice durerea de cap. Elena-l mângâie pe creştet, îl sărută şi privind, ambii, în oglindă, reuşeşte să spargă liniştea. - Eşti căutat jos, Dani. O doamnă insistă să te vadă. Mi-a spus că e extrem de important şi personal... m-am gândit că poate fi vorba de firmă, ştii că nu-ţi cunosc angajaţii şi cum ai lipsit atât... Daniel îi ia palma şi i-o sărută. Da, e aceeaşi. Fineţea şi delicateţea palmei sale, degetele ca de pianistă, nu-l înşeală. Buzele o recunosc imediat. Trage o gură sănătoasă de aer, îi dă drumul la mână şi se mişcă în scaun. - Nu am dispoziţie acum. Spune-i să revină altădată... sau, mai bine, întreab-o cine e şi ce vrea... Nu am timp de pierdut, am atâtea de descoperit... - Ce să mai descoperi, dragul meu? Că totul e ca înainte şi operaţia e un adevărat eşec?! Mie îmi

Revistă de Cultură Universală:de artă, istorie, spiritualitate, creaţie...

Page 63

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE e destul de clar. Frustrarea din spusele Elenei, cu toate că are un temei cât se poate de real, îl şochează. Femeia e, demult, secătuită de nevoia lui mereu continuă de protecţia ei. Simte că-şi făcuse bine treaba, e mulţumită de ea, dar are nevoie de o mare pauză... Şi ea sperase enorm în această operaţie. În clişeul vieţii normale. - Nu vorbi aşa! Ai puţină răbdare şi... rezolvăm noi şi asta. - Şi când te gândeşti câţi bani aruncaţi... - Dar nu despre bani vorbim, draga mea. - Aşa e, vorbim despre ani. Eu am obosit. Femeia se îndepărtează de Daniel, în direcţia ieşirii din cameră. În urma ei, aude cum respiraţia lui devine tot mai intensă şi mai precipitată. Se opreşte. Se teme. Nu era momentul. Pe o voce monotonă, Daniel insistă: -Te rog să mă duci jos. Vreau să o cunosc. Vom continua această discuţie mai târziu. Acestea fiind spuse, bărbatul se ridică în picioare şi o roagă pe Elena să-l ducă la o distanţă îndeajuns de mare de oglindă, încât să se vadă aproape complet în ea. Soţia se conformează de teama reacţiei la cele spuse anterior. Ajuns în locul potrivit, Daniel se priveşte complet. Ce străin se simte acum. După câteva minute bune de privit şi tăcere, acesta revine: - Mulţumesc! Aruncă, te rog, oglinda la gunoi, dar nu înainte de a o sparge în bucăţele cât mai mici. Fă-o praf şi dă-i drumul în grădină. Încă ceva, cheamă-l pe Valer să mă ducă jos. Pe braţe, fără scaunul cu rotile. Sunt aşteptat. Femeia care-l caută pe Daniel aşteaptă, aproape nemişcată, în imensul hol al reşedinţei acestuia. A cerut o cafea Mălinei, dar cum nimeni nu ştie unde va avea loc întrevederea, dacă va avea loc, femeia preferă să aştepte aproape de ieşire. Pentru orice eventualitate. Încep să se audă voci şi paşi de la etaj. În capul scărilor apare Valer ţinându-l pe braţe pe stăpân de parcă ar fi fost un prunc, iar în urma lor cobora Elena, ţinând în mână un scaun cu rotile, pliat. Daniel îi şopteşte la ureche servitorului să-l lase jos în faţa necunoscutei sale vizitatoare. Femeia-l fixează cu privirea de când îl vede, iar Daniel o simte, la prima vedere, foarte străină. Neobişnuit de străină vederii lui. Poate din cauza trăsăturilor ei. Blondă, înaltă, cu ochi căprui, o raritate, privire adâncă, faţă alungită şi un

10-XII.2015, nr. 12 (52) Nr.

nas pe măsură... nu e o frumuseţe, dar ştie să iasă în 2012 evidenţă. Cel puţin în relaţia cu el. NR. 9 îi aşează Ajunşi jos, Valer îşi ascultă ordinul, pe cei doi faţă-n faţă. Ambii sunt de aceeaşi înălţime. Elena stă câţiva paşi mai în spate cu privirea-n podea. Femeia reuşeşte să se desprindă de privirea lui şi e prima care încearcă să spargă gheaţa. - Bună ziua, domnule... - Daniel mă numesc. Pe mine mă căutaţi? Femeia e puţin încurcată de întâlnire şi admite, pentru ea, că nu a luat în calcul problematica adresării. El, în schimb, e contrariat. Nu se poate abţine să nu se-ntrebe: cu cine, naiba, a făcut femeia asta cunoştinţă, de fapt? Cine e el, până la urmă? - Da, pe dumneata. Doar că nu ştiam cum să mă adresez... din moment ce dumneata eşti jumătate... - Văd că ştiţi de operaţia de transplant de cap. Mă bucur. E mai simplu aşa. - Da, păi, tocmai, dumneata şi soţul meu... de aici confuzia. - Hai să ne aşezăm undeva. În living. Camera din stânga dumitale. Femeia se smuceşte din fascinaţia întâlnirii, observă locul indicat şi porneşte spre el. Observă că ceilalţi nu se mişcă din loc. E contrariată. Elena, după o lungă scrutare a femeii cu pricina, intervine: - Daniel, nu vrei scaunul? De-asta ţi l-am adus. Îl chinui aşa pe săracul Valer... - Nu, Elena. Fără scaun. Aşa am zis. Să dispară imediat. Soţia se conformează şi dispare la etaj cu scaun cu tot. În living, cei doi se aşează, Valer îl întreabă pe stăpân dacă mai are nevoie de ceva, motiv pentru care femeia îi aminteşte de cafeaua cerută Mălinei, care nu mai apare cu ea. Daniel cere şi el una şi la scurt timp rămân singuri. Se privesc vreme de aproape un minut. Curios, nu se simt incomodaţi de acest fapt, după care e rândul lui Daniel să înceapă o nouă discuţie. - Spuneai ceva de soţ, bănuiesc că ăsta e motivul pentru care m-ai căutat. - Da, cam aşa e. - E angajat la firmă? Sau doreşte să fie... Femeia îşi freacă ochii de parcă ar dori să se trezească dintr-un soi de somn neaşteptat. Îşi drege vocea, trece peste tutuirea lui subită şi reia cuvântul.

Revistă de Cultură Universală:de artă, istorie, spiritualitate, creaţie...

Page 64

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE - Nu e angajat şi n-a fost niciodată angajat la dumneata. Ar fi trebuit să mă prezint mai întâi. Mă numesc Tatiana Stratulat şi legat de soţul meu voiam să-ţi vorbesc, pentru că... are o mare legătură cu dumneata... şi eu am, nu ştiu cum să spun. Daniel o priveşte circumspect. Acum femeia poartă şi-un nume. Tatiana Stratulat. Oricât se chinuie, numele nu-i spune nimic, dar odată auzit, acesta i se repetă, obsesiv în minte, parcă fără voia lui. - Nu prea înţeleg. Se poate explica? - Da. Sigur că da. Mi-a fost greu să mă adresez ţie prima dată când te-am văzut, pentru că sunt foarte confuză. Dacă ai şti ce e în capul meu... totul e atât de nou pentru mine. -Tot nu înţeleg şi mă doare capul de când mam trezit. Te rog... Tatiana îşi udă buzele şi îl priveşte atent. Nu, capul e complet străin. Caută ceva familiar, apoi vede mâinile. Se sperie. Trage o gură mare de aer. Are lacrimi în ochi şi vorbeşte precipitat. - Sunt nevasta donatorului tău, Daniel! Fosta, mă rog. Îmi pare rău că am lungit atât aşteptarea, dar... eu nu prea înţeleg nimic. Şi îl iubeam, şi nu mă pot conforma cu gândul că la cimitir i-am lăsat doar capul, o părticică. Tu eşti mai mult de jumătate soţul meu. Cum să-mi explic asta? Pe de cealaltă parte, Daniel încasează o lovitură cât toate zilele. Încă îi joacă în minte numele ei ca într-un storcător de fructe din care nu iese nimic. Simte nevoia să pună mâna pe ea, dar se abţine. E confuză, oricum, şi el e, cine ştie ce ar ieşi. Durerea de cap se accentuează. De asta îi era frică. Mălina îşi face apariţia cu cafelele. - Vă rog să mă scuzaţi, da’ nicicum nu mă gândeam unde-ţi sta. Că ştiam că aveţi de unde alege, da’ cum n-aţi zis nimic, io ce să înţeleg? Na, bun. Aicea vis cafelele, de mai vreţi ceva... Mălina priveşte rapid spre Tatiana, apoi îşi mută privirea la Daniel. Îi vede cât sunt de încordaţi şi-şi muşcă buzele să nu râdă. Se scutură cu mâinile pe haine şi se dă un pas în spate. - Mai pot să v-ajut cu ceva? Poate un fursec, sau ceva pită cu gem... Daniel iese primul din reverie, puţin deranjat de prezenţa Mălinei. Observă că n-au şerveţele, dar nu vrea să-i spună nimic. Ar însemna încă o întrerupere.

fea!

10-XII.2015, nr. 12 (52) Nr.

- Nu, doar atât. Mulţumesc frumos pentru ca2012 NR.Să-mi 9 - Cu plăcere! Sunteţi bine, aşa-i? ziceţi

de vreţi să v-ajut. Staţi bine? - Da, dragă. Stai liniştită. Eşti liberă. Te anunţ dacă e ceva. După un schimb de zâmbete forţate, Mălina părăseşte încăperea, lăsându-i pe cei doi pradă nelămuririlor care stau să umple camera. Daniel îi face un semn Tatianei să se servească, ia şi el ceaşca în mână. O priveşte cum bea. Tot nimic. Tatiana Stratulat. Tatiana Stratulat. Tatiana Stratulat. Dacă ar face cumva să oprească tic-tac-ul ăsta mental, tare bine i-ar fi. N-are rost. Nu poate. Dă drumul vorbe-lor. - Deci tot la cimitir ai venit şi aici, cum se spune... - Eu? Nu. Tu trăieşti. - Dar el nu mai trăieşte. - Într-un fel sau altul... tu chiar înţelegi fenomenul? - Asta mă chinui să fac de când m-am trezit. Am probleme de adaptare şi cu oamenii pe care-i cunosc de-o viaţă, dar asta e ceva mintal. După cum vezi, operaţia e un fiasco. Nu pot merge şi-mi vâjâie capul încontinuu. - Şi am mai venit şi eu... Ambii râd şi reuşesc să se destindă un pic. Atmosfera devine mai familiară, propice pentru discuţii mai în profunzime. - Eu voiam foarte mult să merg, ştii. Nu sunt invalid din naştere şi, după cum se vede, nici nu m-am prea împăcat cu ideea. Fumezi? - Nu, mulţumesc. Mă las. - Nici eu nu mai fumez... cine ştie ce reacţii mai am şi cu ţigările... - Da... nici eu nu am avut o viaţă uşoară cu Răzvan, soţul meu. Obişnuia să mă bată, în ultimul timp bea cam mult. Nu-l mai cunoşteam. Noi am fost foarte îndrăgostiţi, mereu l-am iubit... - Dar de ce mai stăteai cu el? Toate femeile se plâng de violenţa conjugală, dar o încurajează prin faptul că rămân acolo unde, evident, nu-şi mai au locul. Aveaţi copii? - Nu. Nu despre asta-i vorba. Eu de Răzvan am fost mereu îndrăgostită. Eram de vreo 2 ani împreună. Mă lovea cu mâinile, îmi strivea capul cu picioarele şi mă umilea.

Revistă de Cultură Universală:de artă, istorie, spiritualitate, creaţie...

Page 65

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE În tot acest timp, Tatiana privea spre mâinile şi picioarele lui Daniel cu multă părere de rău. Ele purtau tot felul de amintiri, n-ar fi dorit să se oprească doar la unele, însă amintirile cele mai recente şi mai proeminente, îşi spuneau cuvântul. - Există vreo parte o corpului meu cu care să nu-ţi fi făcut rău? Tatiana zâmbeşte. Asta vrea el. Ştie stupiditatea întrebării şi locul spre care ţinteşte ea, ştie că, în mod ciudat, cel de acum, o parte din el, a făcuto, cândva, foarte fericită. Îi e dator şi îi e atât de milă de ea, încât nu se poate abţine să nu o facă să zâmbească măcar. De dragul unei foste posibile iubiri. - Da, există mai multe. Păcat că asta a fost cam demult. - De când te bătea? De ce? - La scurt timp după ce ne-am mutat împreună. Şi-a schimbat anturajul şi-şi vărsa nervii pe mine. Pur şi simplu. - Bine, dar cât contai tu pentru el? - Dac-ai putea să-mi spui tu... eu încă mă-ntreb. Într-un fel sau altul mă desconsidera, altfel numi explic. N-am ajuns să-l cunosc niciodată, cu adevărat. Mintea lui rămâne un triunghi al Bermudelor pentru mine. Mintea omului, în general, cam aşa e. Iubim şi urâm în acelaşi timp. Nu putem trăi curat, uniform, pentru că suntem făcuţi din ţărână... şi-n ţărână se mai găsesc şi urme de gunoaie, de buruieni, de bucăţele mici de pietre... astea ajung uneori în locul inimii... N-ai auzit expresia cu inima de piatră? Daniel abia-şi revine după mica filosofie de viaţă a Tatianei şi încearcă să pună lucrurile cap la cap. Femeia asta chiar îşi iubeşte soţul. Încă-l iubeşte, dincolo de trup şi simţământ. O întreabă cum a dat de el, dat fiind faptul că totul s-a făcut confidenţial. Nu vrea să spună, dar adaugă că nu i-a fost deloc uşor şi că a trebuit să se compromită destul de mult. Zice că a meritat. Trupul lui Răzvan al ei şi-a găsit un cap şi o minte pe măsura celui care era el, cel autentic. Totuşi, pe Daniel îl frământă ceva şi revine la discuţia despre cuplu. - Scuză-mă că te întreb, dar, cum puteai să-l iubeşti încă? - Încă pot. Răzvan nu era el când mă bătea. Ştiu că e ciudat. L-am cunoscut pe adevăratul Răzvan şi nu avea nimic din cel de atunci. Se pierdea în acele momente. Pe acel Răzvan autentic îl iubeam eu. N-am

10-XII.2015, nr. 12 (52) Nr.

uitat cine era, aşa cum nici tu n-ai uitat cum e să mergi şi iubeşti asta şi vrei să se întâmple2012 din nou. NR. 9 - Meritai mai mult... - Nu ştiu asta. Meritele vin şi pleacă. Nu despre asta-i vorba. Am avut şi momente frumoase, superbe, de dragoste, de mângâiere... pot să te rog ceva? - Sigur, orice. Încerc să te ajut. - Iartă-mă dacă ţi se pare prea mult şi înţeleg dacă mă refuzi. Nu ştiu ce-o să crezi. - N-ai cum să ştii. Întreabă, odată! - Ai putea să mă mângâi pe faţă? Cu toate pregătirile, lui Daniel i se pare stranie cerinţa Tatianei. Are un moment de ezitare, apoi îşi dă seama de datoria pe care o simte faţă de ea şi de modul în care, în alte conjuncturi, simte că i-a greşit. Acceptă. Întinde mâna, Tatiana se apropie mai tare şi o mângâie, uşor, pe faţă. Se întâmplă o ciudăţenie. Atingând-o, simte că o cunoaşte. O recunoaşte? Se întâmplă un schimb la mijloc. Până mai înainte, atingerile Elenei îi părură atât de străine, în schimb acum, sentimentul e ca déjà vu. O mângâie încontinuu, uşor, ea e încântată peste poate, şiroaie de lacrimi îi apar pe faţă. Ea îi ia mâna de pe faţă şi i-o mângâie, la rându-i, plângând în continuare, dar cu un zâmbet luminos pe faţă. - Pentru asta am venit, de fapt. Reîntâlnire familială în grădină. Voită sau nu. Trecuseră, deja, câteva zile de la vizita tulburătoare a Tatianei. Daniel se gândea la ea des. Prezenţa ei devenise obsesivă, dar mută. Nu discuta de ea cu Elena. Pe ei îi aşteptau alte răspunsuri. Aşezată, acum, alături de el, cu ochii închişi, meditând soarele cu toată fiinţa, Elena pare o şansă. Daniel vede asta. O atinge pe braţ. Ea nu deschide ochii. Percepe doar un singur gest schiţat foarte discret la marginea gurii sale. Maică-sa, Veronica, îşi face „de lucru” prin grădină la braţul Irinei, cei doi fiind aşezaţi la o măsuţă mică, rotundă, în bătaia soarelui. Fiecăruia-i face bine bătaia soarelui. Veronica e fericită şi agitată-n acelaşi timp, o poartă de zor pe îngrijitoare prin toată grădina. Daniel, văzând că Elena meditează intens cu razele soarelui, îi face un semn mamei. Nu-l vede. Se mişcă, nemulţumit, în scaun. Mai face un semn. Femeia e prea prinsă-n lumea ei ca să dea drumul zăvorului perceperii. În ultimă instanţă, strigă la ea.

Revistă de Cultură Universală:de artă, istorie, spiritualitate, creaţie...

Page 66

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE - Mamă, o să faci bătături la picioare la cât mergi astăzi! Unde te tot duci? E desculţă. Acum, maică-sa, realizează şi ea că e desculţă şi umblă ca un copil prin grădină, în acest fel. Irina îi face, la rându-i, semne lui Daniel că n-a avut încotro, nu răzbeşte cu ea. Scuze mimate. După ce-şi realizează goliciunea tălpilor şi-şi trage un pic rochia în jos, ca o şcolăriţă ghiduşă, maică-sa-i răspunde. - Nu vii şi tu? Poate m-ajuţi. Caut o plantă pentru negii lui taică-tu. Nu ştiu care era, una cu flori galbene, dar n-o mai găsesc. Tu vezi mai bine. Hai! - Mai târziu, mamă. Pierd ultravioletele. Când se face umbră o vedem mai bine, acum ne intră soarele-n ochi. Între timp, Elena-şi deschide ochii, cu tot zgomotul din jur. Maică-sa delirează iar. Se simte obosită şi îngreţoşată de toate spectacolele astea ieftine şi nevoite. E o senzaţie nouă cu care se vede pusă-n faţă. Nu prea ştie cum să scape de ea. - Nu-i mai da apă la moară maică-tii. Nu o ajuţi deloc. Parcă te-ai juca cu un căţel. - E grădina mare. Poţi găsi plante de care nici nu ştiai. Şi e sălbatică. Asta-mi place cel mai tare. E genul ăla de grădină care-ţi poate da răspunsuri. Nu te mira. Şi-apoi, mai e şi Irina cu ea. Poate o păcăleşte cu ceva asemănător. - Irina... mi se pare puţin cam în plus în situaţia asta. Maică-ta e iremediabilă. - Hai să o dăm afară. Şi pe ea şi pe Mălina şi să rămânem singuri. Nu vrei? Elena-l fixează cu privirea. E multă zbatere în ochii iei. Zbatere şi dezbatere. Începe să se joace cu un şerveţel de pe masă. Răsuflă adânc. Ochii ei fug de prezenţa lui, dar mintea se întoarce la acelaşi subiect. - Ba vreau, Dani. Ştii? Asta vreau cel mai tare. Să rămânem noi şi liniştea. Noi doi. Ca la-nceput. Maică-ta e un suflet în vânt, ne-ar deranja. A fost prea multă agitaţie în ultimul timp. Sunt extenuată. Nu vrei să vorbim despre asta? Mingea adusă la fileu îi provoacă lui Daniel un zâmbet larg. Durerea provocată de dezgustul vorbelor ei dinaintea întâlnirii cu Tatiana persistase tot acest timp. Genul acela de durere cu gâdilături. Încă un motiv de stres diurn. Noaptea, în schimb, apărea des vocea din capul lui, care nu-i dădea pace şi-i şoptea mereu eşecul.

10-XII.2015, nr. 12 (52) Nr.

- Ar cam fi timpul să vorbim, Elena mea. Spu2012 ne-mi tot. 9 unde e Elena întoarce capul pentru aNR. observa Veronica cu îngrijitoarea. Nu voia întreruperi sau martori nepoftiţi. Nevăzându-le la orizont, se întoarce, cu scaun cu tot, spre Daniel. Evită să-l atingă. - Tu cum te simţi? - Fizic? Sunt destul de bine. - Şi mental? Poţi să duci? Pentru câteva momente, Daniel are impresia că Elena-i pătrunde mintea. Nu s-ar plictisi de fel, din moment ce acolo se găsesc amalgamuri de imagini, de persoane, de imagini-persoane şi invers, dar mai ales un tumult. Marele tumult. Mâncarea de zi cu zi a schizofrenicilor. Nu şi a lui. Vocile care-l vizitează vin din alte zone, nestudiate încă. - Taci! Să nu trezim momentul greşit. - Momentul e acum. Trezeşte-te! Ce naiba vorbeşti acolo? Nu există momente greşite, există doar momente. Pentru câteva clipe, Daniel îşi uită gura deschisă. Vigoarea duşului rece la care tocmai l-a supus Elena, îl lasă fără replică. Se simte incomod. Habar nare unde duce discuţia dintre ei. Ce vrea de la el? Ce mai poate să-i ofere? Elena preia conducerea, iar. - Voiai să discutăm, nu? Chit că voi ţine un monolog, trebuie să-ţi spun tot ce mă frământă. E prea mult şi sunt prea mulţi. Crede-mă! Toată situaţia şi toată lumea care ne calcă viaţa privată în picioare şi visurile, toate astea m-au cam adus în pragul disperării acum. - Dar, păreai... - Ştiu. Greşeala mea e că par. Nu mai vreau să par. Despre asta-i vorba! Daniel, gândeşte-te! La ce bun toată averea când nu reuşim decât să ne împleticim prin viaţă? Ambii. Nu te uita aşa la mine. Daniel e total dezorientat, femeia-şi iese din minţi încet, dar sigur. De asta se teme cel mai tare la momentul actual. Imprevizibilul. Lipsa controlului. Lucruri care-l definesc dinspre fizic spre metafizic din ce în ce mai proeminent. Dureri, întrebări, voci. - Nu te înţeleg, Elena. Nu te supăra. Soţia împricinatului adoptă o mină excesiv de serioasă şi botoasă. După ce-şi freacă ochii, puternic, continuă partea sa de pledoarie. În adâncul sufletului ştie că nu are un fir roşu al propriei disertaţii. Tot ce simte e o nevoie usturătoare de sinceritate şi de des-

Revistă de Cultură Universală:de artă, istorie, spiritualitate, creaţie...

Page 67

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE tăinuire faţă de el, cel în care simte că investise aproape totul. Se uită încă o dată în jur pentru a se asigura că sunt singuri şi-şi reia teza. - Nici eu nu prea te înţeleg... asta spuneam. Eşti conştient că, în prezent, tu eşti... ca o improvizaţie? Faţa lui se preschimbă subit făcând trecerea de la dilemă la scandalosul revelaţiei. - Aşa e, Daniel. Hai s-o spunem pe bune. Toţi voiam ceva, tu cu ardoare, eu cu supunere, mai mult, alţii cu oroare... da, oroarea aia pe care ţii cu tot dinadinsul s-o vezi, deşi ţi-e scârbă cu toată fiinţa când ai de-a face cu ea, doar ca, la final, să te lauzi că „uite, dom’ne, am mai trăit-o şi p-asta”. Ăştia, ultimii de care zic, au fost toţi nemuricii din jurul tău care te-au încurajat de la distanţă, fără să se gândească ce implică un asemenea pas. Eu am rămas să plătesc oalele sparte... cine altcineva? Mă-ta? A ieşit o improvizaţie crudă şi nemeritată, regret... Lacrimile o podidesc instantaneu, cuprinsă de un plâns sălbatic, cu sughiţuri, eliberată, Elena se ridică, furtunos, de la masă şi intră înăuntru pentru câteva momente. Revine, rapid, amintindu-şi, probabil, că nu e tocmai în regulă să laşi o bombă cu ceas aruncată în faţa partenerului. Mereu responsabilă... Daniel e învăluit într-o stare de şoc. Până să-şi revină, în dreptul lor, trec Irina şi maică-sa, la braţ. Aceasta din urmă îi reaminteşte că cina urmează să fie servită curând şi că i-a pregătit un griş cu lapte delicios. Mintea bătrânei rămăsese tot la statutul ei de gospodină şi mamă îndatorată cu servirea pe tavă a unui trai uşor unicului său fiu. Pe lângă faptul că habar n-are ce parte a zilei e. Din nou. Neauzind nimic din ce bălmăjise maică-sa, Daniel revine, abrupt, la realitate, după un proces mental ce pare să-i fi scurtcircuitat tot ce credea el despre viaţă până în momentul actual. - Nu m-am gândit la asta. Te rog, linişteşte-te şi iartă-mă! Recunosc. În capul meu şi-n faţa ochilor erau doar năzuinţele mele, dar am sperat şi că-ţi voi oferi un trai mai bun, experienţe... -Ţi-am cerut eu asta? - M-am gândit la tine. -Ştiu... şi e foarte frumos, dar nu era cazul. Era perfect aşa cum era. Uite unde eşti acum. - Eu? Dar noi... Pentru femeie e deja prea mult. Bomba explodase deja, nu mai are nimic mai mult de spus. De data

10-XII.2015, nr. 12 (52) Nr.

asta se ridică, liniştită, de la masă. Aruncându-i o pri2012 vire intensă, aşează scaunul la loc. O simte. Ridică priNR. 9 pleacă. virea. Îl bate pe umăr, îl sărută puternic, apoi ©Mihai Cotea

Vise dulci-acrișoare Sunt zile când îți este atât de dor de o persoană încât ai vrea să o smulgi din vise și să o îmbrățișezi cu drag, să îi săruți obrazul și să îi spui cât este de importantă pentru tine. Îți amintești cum adormea în brațele tale, parcă s-ar fi pierdut într-o lume care nu îi aparținea, cum îi priveai chipul și te simțeai atât de norocoasă; pentru că era al tău, pentru că erai a lui… pentru că v-a fost dat să vă întâlniți, pentru că astăzi îl iubești mai mult decât ți-ai fi dorit ieri. Îți amintești că avea un somn atât de liniștit, iar privirea lui te liniștea și pe tine. Frumusețea vieții este că suntem făcuți să iubim la infinit. Sunt zile când nu vrei fericire absolută, vrei doar o fericire dulce, să simți o explozie în suflet, să iubești zâmbetul celui de lângă tine și să nu te mai sături de privirea lui. Să te hrănești cu buzele lui, să te încălzești cu brațele lui… să iubești pentru totdeauna. Acum sunt momente în care îți e greu să îi mai spui ce simți… cuvintele nu mai sunt de ajuns și atunci rămâi blocată între liniștea din jurul vostru și îmbrățișarea lui. Cauți în el privirea din vise și sărutările de odinioră, dar pare a fi bolnav, sufocat de o rutină creată pentru confortul propriu. Apoi mai sunt și alte zile, zile ca și azi, când te trezești și îți dai seama că era doar un vis.

Dor de ploaie Cobor scările, mă îndrept spre poartă unde mă aşteaptă ploaia. – Te pot ajuta cu ceva, musafir nepoftit? – Am venit prin vizită. Mi-era dor de oameni, de iubire, de cântece, de îndrăgostiţi, de pomi, de maşini, de parcuri, de voi. – Dor de oameni? Cum să-ţi fie dor de oameni?

Revistă de Cultură Universală:de artă, istorie, spiritualitate, creaţie...

Page 68

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE – Nu sunteţi doar nepăsători sau egoişti. Sunteţi frumoşi pentru că sunteţi complicaţi. Un amestec de sentimente şi răbdare. O zăpăceală, lacrimi şi zâmbete, iubiţi sau urâţi, aveţi răbdare, dar vă şi grăbiţi. Aş vrea să vă-nţeleg. Dar nu pot. – Să ne înţelegi? Nimeni nu ne poate înţelege. Am primit tot de la viaţă şi nu ne mulţumim. Plângem pentru sărăcia altora şi în secunda următoare ne cumpărăm cel mai scump telefon. Vrei să ne înţelegi? Este imposibil. – Ştiu. Mi-aş fi dorit să fiu o lună a verii, să mă bucur de plimbările îndrăgostiţilor, să mă bucur de mări şi oceane, să încălzesc vieţi legănând soarele pe cer. De cele mai multe ori sunt în luna frigului, mai vin şi prin Decembrie, dar şi prin August și alte luni. – Fiecare lună a anului are farmecul ei, iar tu ai câte un alt farmec în fiecare din ele. De ce ai vrea să ai o singură însemnătate, când te poți bucura de atât de multe?! – Un farmec? Am doar vânt rece şi frig. Nimic altceva. – Cu siguranţă aduci şi zile însorite. Cu siguranţă ne bucurăm de lacrimile tale, uneori reci, alteori pline de căldură. De ce crezi că suntem norocoşi?, nici nu ştim ce vrem de cele mai multe ori… – Pentru că iubiţi, pentru că reuşiţi să vă bucuraţi de lucruri mărunte, pentru că împărţiţi clipe frumoase unii cu alţii, pentru că sufletul vostru se hrăneşte cu amintiri. – Fiecare avem o poveste scrisă cu cerneala amintirilor. Fiecare om ascunde slăbiciuni, defecte, dezamăgiri, lacrimi. Fiecare om simte. Fiecare om sufără. Fiecare om cade şi suferă. – Când vine vorba de suferinţă semănăm atât de mult. – Pe pământ nimeni şi nimic nu este egal. Există diferenţe pe care le-am inventat noi, din pur egoism. Haotic alergăm după dorinţe şi uităm de noi înşine, însă sunt câteva rare momente când ne bucurăm la unison, iar tu reprezinţi un astfel de moment. Altfel spus, nouă trebuie să ni se facă dor de tine şi nu invers. ©Mirela-Ramona Neagu, Făurei

10-XII.2015, nr. 12 (52) Nr. 2012 NR. 9

MACOVEI LILIOARA ÎNFRIGURAREA Privirile reci mă-nfioară de la frunte până la călcâi. Simt disconfort trecându-mă înfrigurări de nălucire. Fereastra deschisă îmi joacă umbrele în cel mai sinistru fel. Se adună diverse figuri, se destramă după principii de ele ştiute, făcându-mă speriată şi neajutorată. Nicio lumină de veghe de nicăieri, nicio preocupare pentru cineva care nu dă dovadă de iraţionalitate, dar care nu doreşte liniştea absolută, nimic îmbucurător. Într-un târziu, după ce am devenit aproape obosită, apare luna de după dealuri. Altă linişte, altă călătoare care răsfrânge şi peste mine altfel de tăceri, mai profunde, mai apăsătoare, mai înlăcrimate. Nu-mi mai bat degetele de masă, nu-mi mai frec nasul, nu-mi mai întind gâtul, nu mă mai mişc invers acelor de ceasornic. Împart strigătul cu astrul acesta palid de suferinţă. Ochii lui nu mai clipesc, stau pironiţi pe steaua nordului, tulburându-i clipele. - Cine ştie motivul? Ochii mei se învârt în orbite fără încetare şiodată cu ei şi gândurile. - Dar cine mai ştie de când? La patima asta firească, aş spune că nu din voinţa mea am participare. - Dar ce voinţă? Că se cam clatină şi asta şi mă bazam cât de cât. M-am lăsat dirijată de durere şi-am alunecat. Deznădejdea m-a stăpânit, tristeţea m-a despicat, oboseala îmi înnegrea privirea. Şi-am tot coborât treptele. - Cui să împart din nefericitele astea de clipe? Cine le-ar primi? Şi-am reluat călătoria pe drumuri din ce în ce mai întortocheate. Nu voiam să rătăcesc azimutul. Nu voiam să uit, deşi insuportabilitatea durerii mă făcea să încerc acest sentiment. Nu voiam să pierd direcţia, dar parcă asta ţine numai de tine? Inima-mi era atât de caldă, încât respiraţia mea devenise foc, unul moc-

Revistă de Cultură Universală:de artă, istorie, spiritualitate, creaţie...

Page 69

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE nit şi devastator. În jur, nimic cu care să sting. Este un pustiu şoc, de parcă eu ar fi trebuit să ţin de urât pământului. Rafalele de vânt îmi umplu ochii cu nisip sau praf stelar, cine le mai deosebeşte în durere şi toate din jur dispar într-o clipă. - Şi cu cine să mă împrietenesc? Lumea este ocupată, nu se pierde nimeni în privirea lunii. Aproape nimeni. Şi-am înţeles atât de mult încât mi-am dezgolit cuvintele, uitând că sunt în lume. Am îngenuncheat la margine de vis sau poate de realitate şi-am plâns pe săturate. Mă ţineam de lumânare, mă sprijineam de icoană şi abia puteam spune în gând, „Tatăl nostru”. Mă apăsa suferinţa din ce în ce mai tare, eu fiind cel mai bun suport acum şi aici. Simţeam cum mă depărtez de normal şi gândul zbura la cer. Împrumutasem aripi de vultur şi urcatul îmi era cu spor. Planam pe undeva pe sub soare şi nu mi se vedeau încă urme de ars. Deodată m-am lovit de o altă aripă. - Ce cauţi, aici? - Pe tine! - De ce? - Nu pot trăi acolo, nu mai pot. - Coboară! Sunt ocupate locurile, nu poţi sta alături. Şi-am luat-o înapoi. Alunecarea era rapidă, fără vreun prag, lucru care mă făcea să-mi pun întrebarea: - Nu vrei să lupţi şi să nu te mai plângi? Ce să însemne asta, acum? O să aştept şi timpul îmi va deschide porţile? Cât să fie de lungă aşteptarea? Se scurge timpul şi nu pot reţine mai nimic. Sunt dezechilibrată. Rana este adâncă şi stau aşa într-o infecţie generalizată, mai am şanse de supravieţuire? - Cuminţeşte-te! Prea eşti copil. Prinde-mi mâna! - Şi? - O să stau cu tine, azi şi la noapte. Şi-am stat până au înflorit irişii. Irişii de lângă gardul grădinii. Pe ceilalţi, îi cunosc de pe vremea când creşteau îndărătnic în cimitir. Erau pe atunci florile lor, a celor duşi acolo... Am dat perdeaua timpului deoparte şi-am desluşit prin ceaţa împovărătoare numai frânturi de imagini. Şi cât îmi scotocesc prin cap să găsesc metode pentru clarificare, dar nu, nu! Rămân încadrată în aceeaşi ramă de tablou veche cu un altfel de presupus surâs şi aşa rătăcită printre cruci şi morminte îmi

10-XII.2015, nr. 12 (52) Nr.

descătuşez lacrimile. Nimic nu poartă nume şi într-un 2012 timp inacceptabil de scurt toate sunt incolore. NR.să-l 9 urc penZidul acesta mă omoară. Nu pot tru că nu este aproape, nu ştiu cât este de înalt, nu ştiu cât este de gros. Peste tot habar nu am. Am ajuns la capătul cărării. Frunzele se desprind de ramuri, vântul valsează cum ştie el, abisul durerii este înspăimântător şi toate sunt dirijate de descumpănire. În stânga mea, îmi stă căpătâiul. Mă îndrept către el, altă cale nu există. Mi-ajunge rătăcirea, miajung lacrimile la gură şi aproape mă înec, este timpul revenirii: „- Ajută-mă, Doamne!“ ©Lilioara Macovei *****

în dimineţile cu miros de iubire în dimineţile cu miros de iubire ne-am topit în îngeri şi nesătula dragoste ne-a stăpânit până şi minţile noastre lucide până atunci în durerea iubirii numai noi înţelegeam limba cântecului făcut din amintirile florilor plouate şi-acelor de măr uscate ori poate a ochilor tăi mărgeane închise-n gândul meu criptat eu ştiu că sunt şi serafimi şi heruvimi dar tu mai înger eşti

Mirela Petrescu – Sărutul

Revistă de Cultură Universală:de artă, istorie, spiritualitate, creaţie...

Page 70

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Anatole France

şi

Lucia Patachi

ANATOLE FRANCE - SETEA ZEILOR Traducere şi note de Lucia Patachi

continuare din nr.11(51) / 2015 XIX

În vreme ce Părintele Longuemare şi fata Athénaïs erau interogaţi la secţie, Brotteaux a fost condus între doi jandarmi la Luxembourg, unde portarul refuză să-l primească, pe motiv că nu mai erau locuri. Bătrânul bancher a fost dus apoi la Conciergerie şi băgat în grefa tribunalului, o încăpere destul de mică, tăiată în două printr-o despărţitură cu geamuri. Pe când grefierul îi trecea numele într-un registru, Brotteaux văzu prin geam doi bărbaţi care, fiecare pe câte o saltea soioasă, stăteau ţepeni ca morţii, cu ochii ficşi, părând a nu vedea nimic. În jurul lor, podeaua era acoperită cu farfurii, sticle, resturi de pâine şi de carne. Erau condamnaţii la moarte care aşteptau căruţa. Pe fostul Des Ilettes l-au băgat într-o celulă unde, la lumina unui felinar, a zărit pe jos două figuri, una cu un aer sălbatic, mutilată, hidoasă, cealaltă graţioasă şi dulce. Cei doi îi făcură loc pe paiele putrede şi viermănoase, ca să nu se culce pe pământul plin de excremente. Brotteaux se lăsă pe o bancă, în întunericul împuţit, şi rămase cu capul sprijinit de perete, mut, nemişcat. Durerea îi era atât de mare, că şi-ar fi zdrobit capul de zid, dacă ar fi avut atâta putere. Nu putea să respire. Ochii i s-au împăienjenit; un zgomot lung, domol ca tăcerea, i-a umplut urechile, întreaga fiinţă şi-a simţit-o scăldată într-un delicios neant. Timp de o incomparabilă secundă, totul i-a fost armonie, limpede senin, parfum, blândeţe. Apoi încetă să mai fie. Când îşi reveni în simţiri, primul gând care îi trecu prin minte a fost să regrete leşinul şi, filozof până şi în perplexitatea disperării, cugetă că a trebuit

10-XII.2015, nr. 12 (52) Nr.

să cadă până în adâncul străfundurilor, în aşteptarea 2012 ghilotinei, pentru a trăi cea mai vie senzaţie de volupNR. 9 sale. Întate pe care o gustaseră vreodată simţurile cerca să-şi piardă din nou cunoştinţa, însă fără izbândă, şi, dimpotrivă, puţin câte puţin, simţea cum aerul infect al închisorii îi aducea în plămâni, pe lângă căldura vieţii şi conştiinţa intolerabilei sale mizerii. În vremea asta, cei doi tovarăşi ai săi îi luau tăcerea drept o crudă insultă. Brotteaux, care era sociabil, încercă să le satisfacă curiozitatea; dar, după ce au aflat că era ceea ce se cheamă „un politic”, unul dintre ăia a căror crimă uşoară era cu vorba sau cu gândul, nu au mai avut pentru el nici stimă, nici simpatie. Faptele care li se reproşau celor doi prizonieri aveau mai multă soliditate: cel mai bătrân era un asasin, celălalt fabricase asignaţi falşi. Amândoi se împăcaseră cu situaţia, ba chiar găseau că are şi unele desfătări. Brotteaux începu să se gândească dintr-o dată că deasupra capului său totul era mişcare, zgomot, lumină şi viaţă, şi că, de după tejghelele cu parfumuri sau cu mărunţişuri, frumoasele negustorese de la Palais le zâmbeau trecătorilor fericiţi şi liberi, idee care îi spori disperarea. Deşi neobservată în obscuritatea şi în tăcerea celulei, noaptea veni, grea şi lugubră. Cu un picior întins pe banca lui şi cu spatele sprijinit de perete, Brotteaux aţipi. Şi se văzu la poalele unui fag stufos, în care cântau păsările; soarele, care asfinţea, poleia râul cu flăcări lichide, iar marginile norilor erau tivite cu purpură. Noaptea trecu. Arşiţa febrei îl mistuia şi bea lacom, direct din ciubărul lui, o apă care îi înteţea răul. A doua zi, temnicerul care îi adusese supa, i-a făgăduit că, îndată ce va avea loc, şi asta o să fie fără zăbavă, o să-l mute, contra unei sume de bani, în acea parte a puşcăriei rezervată deţinuţilor care îşi plăteau întreţinerea. Într-adevăr, a treia zi, l-a invitat pe bătrânul bancher să iasă din celulă. Cu fiecare treptă pe care o urca, Brotteaux simţea cum i se reîntorc în trup puterea şi viaţa, şi, când, pe pătratul roşu ale unei încăperi, văzu înălţându-se un pat de campanie acoperit cu o prăpădită de cuvertură de lână, plânse de bucurie. Patul aurit, cu porumbei cioc în cioc, pe care îl comandase pe vremuri pentru cea mai frumoasă dansatoare de la Operă, nu i se păruse atât de plăcut, nici nu-i promisese asemenea delicii. Patul acela de campanie era într-o sală mare, destul de curată, în care mai erau încă şaptesprezece

Revistă de Cultură Universală:de artă, istorie, spiritualitate, creaţie...

Page 71

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE paturi, despărţite prin scânduri înalte. Anturajul de acolo, format din exnobili, negustori, bancheri, meşteşugari, nu-i displăcu fostului financiar, care se acomoda cu orice fel de persoane. Observă că aceşti oameni, lipsiţi ca şi el de toate plăcerile şi în pericol să piară de mâna călăului, arătau voioşie şi mare chef de glumă. Puţin dispus să-i admire pe oameni, el atribuia buna dispoziţie a acestora minţii lor uşuratice, care îi împiedica să analizeze atent situaţia. Şi avea confirmarea acestei opinii când vedea tristeţea adâncă a celor mai inteligenţi dintre ei. Remarcă numaidecât că, pentru cei mai mulţi, veselia izvora din vin şi din rachiu, de unde îşi lua caracterul violent şi, uneori, niţel dement. Nu toţi aveau curaj; dar toţi îl arătau. Brotteaux nu era surprins: el ştia că oamenii îşi mărturisesc bucuros cruzimea, furia, chiar avariţia, dar niciodată laşitatea, pentru că, la sălbatici, şi chiar într-o societate civilizată, această recunoaştere i-ar pune în pericol de moarte. Iată de ce, se gândea el, toate popoarele sunt popoare de eroi şi toate armatele sunt alcătuite numai din viteji. Mai mult chiar decât vinul sau rachiul, zgomotul cheilor în încuietori, chemările santinelelor, tropăitul cetăţenilor la poarta Tribunalului îi ameţeau pe deţinuţi, provocându-le tristeţe, delir sau furie. Câte unii îşi tăiau gâtul cu briciul sau se aruncau pe fereastră. Brotteaux stătea de trei zile în partea asta a puşcăriei când gardianul îi spuse că Părintele Longuemare zăcea pe paiele putrezite, colcăind de insecte, alături de hoţi şi de asasini. Interveni să fie adus sus, în camera în care stătea şi el, şi unde un pat devenise vacant. Cum se angajase să plătească pentru călugăr, bătrânul financiar, care nu avea vreo comoară asuprăi, se apucă să facă portrete, cu un scud bucata. Cu ajutorul temnicerului îşi procură nişte mici rame negre în care punea delicate lucrări din fir de păr, pe care le executa cu multă îndemânare. Şi aceste lucruri avură mare căutare printre bărbaţii care se gândeau să lase ceva în amintire. Părintele Longuemare îşi ţinea sus inima şi cugetul. Aşteptând să fie dus în faţa Tribunalului revoluţionar, el îşi pregătea apărarea. Fără să separe cumva cauza lui de cea a Bisericii, îşi făgăduia să le prezinte judecătorilor săi neorânduiala şi scandalurile pricinuite Miresei lui Iisus Hristos prin constituţia civilă a clerului; el intenţiona să o înfăţişeze pe fiica mai mare a Bisericii într-un război sacrileg cu

10-XII.2015, nr. 12 (52) Nr.

papa; clerul francez despuiat, constrâns, supus odios 2012 ai lui laicilor; preoţii canoniali, adevăraţii păzitori 9 Hristos, spoliaţi şi alungaţi. El îi citaNR. pe sfântul Grigorie cel Mare şi pe sfânta Irina, folosea numeroase articole de drept religios şi paragrafe întregi din Decretalii. Toată ziua scria ca vai de lume, pe genunchi, aşezat la picioarele patului, cu nişte resturi de pene tocite până la fulg, pe care le înmuia în cerneală, în funingine, în zaţ de cafea, acoperind cu însemnări ilizibile hârtie de torţe, hârtii de ambalaj, ziare, supracoperţi, scrisori vechi, facturi vechi, cărţi de joc, şi gândindu-se să-şi întrebuinţeze şi cămaşa, după ce o s-o bage în scrobeală. Îngrămădea foaie peste foaie, şi, arătând spre indescifrabila mâzgăleală, spunea: - Când am să apar în faţa judecătorilor, o să-i potopesc de lumină. Şi, într-o zi, aruncând o privire mulţumită asupra apărării sale, care sporise neîncetat, şi gândindu-se la acei magistraţi cărora ardea de nerăbdare să le ia piuitul, exclamă: - N-aş vrea să fiu în locul lor! Deţinuţii pe care soarta îi adunase în acea închisoare erau fie regalişti, fie federalişti, ba se nimerise şi un iacobin; se deosebeau prin opţiunea asupra modului de a conduce treburile statului, dar nici unul dintre ei nu păstrase nicio fărâmă de credinţă creştinească. Feuillanţii, constituţionalii, girondinii socoteau, ca şi Brotteaux, că bunul Dumnezeu este foarte neprielnic pentru ei, dar excelent pentru popor. Iacobinii puseseră în locul lui Iehova un dumnezeu iacobin, pentru a face ca iacobinismul să se pogoare cât mai de sus asupra omenirii; dar, cum nici unii, nici alţii nu puteau concepe că ar putea cineva să fie atât de absurd încât să creadă în vreo religie revelată, văzând că Părintele Longuemare nu era lipsit de judecată, îl luau drept un viclean. În mod cert, el îşi mărturisea credinţa oricui voia să-l asculte cu scopul de a se pregăti pentru martiriu, dar cu cât se arăta mai sincer, cu atât părea mai impostor. În zadar garanta Brotteaux pentru buna credinţă a călugărului; Brotteaux însuşi era bănuit că nu crede decât o parte din ce spune. Ideile sale erau prea deosebite ca să nu pară prefăcute, şi nu mulţumeau pe nimeni în întregime. El vorbea despre JeanJacques ca despre un netrebnic plicticos. Dimpotrivă,

Revistă de Cultură Universală:de artă, istorie, spiritualitate, creaţie...

Page 72

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE pe Voltaire îl aşeza în rândul oamenilor dumnezeieşti, dar fără a-l pune, totuşi, pe picior de egalitate cu amabilul Helvétius, cu Diderot sau cu d’Holbach. După ierarhia lui, cel mai mare geniu al secolului era Boulanger. De asemenea, avea multă stimă pentru astronomul Lalande şi pentru Dupuis, autor al unui Memoriu asupra originii constelaţiilor. Oamenii spirituali din cameră făceau tot felul de glume pe seama bietului barnabit, care nu se prindea niciodată: candoarea lui dejuca toate capcanele. Ca să mai fugă de grijile care îi rodeau şi ca să scape de chinul lipsei de activitate, deţinuţii jucau dame, cărţi sau table. Niciun fel de instrument muzical nu era permis. După cină, cântau, recitau versuri. Fecioara de Voltaire aducea un pic de veselie în inima acestor nefericiţi, care nu se mai săturau ascultând părţile cele mai picante. Dar, cum nu se puteau sustrage gândului cumplit care le stătea înfipt în suflet, încercau uneori să-l transforme într-un amuzament şi, în camera cu optsprezece paturi, înainte de a adormi, se jucau de-a Tribunalul revoluţionar. Rolurile erau distribuite după gusturi şi aptitudini. Unii îi reprezentau pe judecători şi pe procuror; alţii erau acuzaţii sau martorii; alţii, călăul şi ajutoarele lui. Procesul se încheia invariabil cu execuţia condamnaţilor, pe care îi întindeau pe un pat, cu gâtul sub o scândură. Scena se muta apoi în infern. Cei mai sprinteni din trupă, înfăşuraţi în cearşafuri, o făceau pe fantomele. Şi un tânăr avocat din Bordeaux, numit Dubosc, mic, negru, chior, cocoşat, şantaliu, Dracul şchiop în persoană, venea, numai coarne, să-l tragă de picioare pe Părintele Longuemare afară din pat, anunţându-i că era condamnat la focul cel veşnic şi blestemat fără mântuire pentru că făcuse din Creatorul universului o fiinţă pizmaşă, proastă şi rea, un duşman al bucuriei şi al amorului. - Ah! ah! ah! striga înfiorător acest diavol, tu ai propovăduit, bonz bătrân, că lui Dumnezeu îi place săşi vadă făpturile tânjind în penitenţă şi abţinându-se de la darurile cele mai plăcute. Impostor, ipocrit, gânganie, să stai pe cuie şi să mănânci. Dar, când avocatul girondin îi zicea capucin, se mânia din cale-afară şi spunea că un om incapabil să deosebească un barnabit de un franciscan n-ar fi în stare nici să vadă o muscă în lapte. Tribunalul revoluţionar golea închisorile pe care comitetele le umpleau neostenit: în trei luni, ca-

10-XII.2015, nr. 12 (52) Nr.

mera celor optsprezece a fost pe jumătate reînnoită. 2012 AvoPărintele Longuemare şi-a pierdut drăcuşorul. NR.revoluţionar, 9 catul Dubosc, tradus în faţa Tribunalului a fost condamnat la moarte ca federalist şi pentru conspiraţie împotriva unităţii Republicii. La ieşirea din Tribunal, a mai trecut o dată, ca toţi ceilalţi condamnaţi, printr-un coridor care traversa închisoarea şi spre care dădea şi camera pe care, vreme de trei luni, o însufleţise cu veselia lui. Luându-şi adio de la tovarăşii săi, şi-a păstrat tonul glumeţ şi aerul vesel care îi erau familiare. - Să mă iertaţi, domnule, i-a spus el Părintelui Longuemare, că v-am tras de picioare când eraţi în pat. Nu mai fac! Şi întorcându-se către bătrânul Brotteaux: - Adio, vă preced în neant. Îi restitui cu plăcere naturii elementele din care m-a alcătuit, urându-i ca data viitoare să le întrebuinţeze mai bine, fiindcă, trebuie să recunoaştem, foarte rău n-a reuşit! Şi coborî la grefă, lăsându-l pe Brotteaux adânc îndurerat şi pe Părintele Longuemare tremurând şi verde ca frunza, mai mult mort decât viu, văzând râsul cel fără de credinţă pe marginea abisului. Când germinal38 aduse iarăşi zilele senine, Brotteaux, care era un voluptuos, începu să coboare de mai multe ori pe zi în curtea care dădea spre zona femeilor, lângă fântâna la care, dimineaţa, veneau deţinuţii să-şi spele lenjeria. Cele două zone erau separate printr-un grilaj; dar barele nu erau atât de apropiate încât să împiedice mâinile să se atingă şi buzele să se unească. La adăpostul îngăduitor al nopţii, perechile se înghesuiau. Atunci Brotteaux, discret, se refugia în scară şi, aşezat pe o treaptă, îl scotea din buzunarul redingotei lui maropurice pe Lucreţiu şi citea, la lumina unei torţe, câteva maxime sever consolatoare: Sic urbi non erimus… Când de-a mai fi vom

înceta, nimic nu ne-o mai tulbura, pământul, marea, cer de stele, uşor topindu-se-ntre ele…”. Dar, deşi se

bucura de înalta lui înţelepciune, Brotteaux îl invidia pe barnabit pentru nebunia aceea care îi ascundea universul. De la o lună la alta, teroarea creştea. În fiecare noapte, temnicerii beţi, însoţiţi de câini de pază, treceau din celulă în celulă, aducând actele de acuzare, urlând nume pe care le stâlceau, trezind prizo38

Germinal – luna a şaptea din calendarul revoluţionar francez: 21 martie-19 aprilie. ( n. t. )

Revistă de Cultură Universală:de artă, istorie, spiritualitate, creaţie...

Page 73

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE nierii şi, pentru douăzeci de victime, îngrozind două sute. Pe aceste coridoare, pline de umbre însângerate, treceau zilnic, fără un plânset, douăzeci, treizeci, cincizeci de condamnaţi, bătrâni, femei, adolescenţi, atât de diferiţi ca stare, caracter, sentimente, încât te întrebai dacă nu fuseseră traşi la sorţi. Şi se jucau cărţi, se bea vin de Bourgogne, se făceau planuri, erau întâlniri, noaptea, la gard. Societatea, aproape pe de-a-ntregul reînnoită, era formată acum în mare parte din „exageraţi” şi din „turbaţi”. Cu toate astea, camera celor optsprezece paturi rămânea încă locul eleganţei şi al manierelor alese: în afară de doi deţinuţi pe care îi aduseseră, recent transferaţi de la Luxembourg la Conciergerie, şi pe care îi bănuiau că sunt „cozi”, adică spioni, cetăţenii Navette şi Bellier, aici nu erau decât oameni cinstiţi, care îşi arătau încredere reciprocă. Aici se celebrau, cu paharul în mână, victoriile Republicii. Întâlneai şi câţiva poeţi, aşa cum vezi în orice reuniune de oameni trândavi. Cei mai pricepuţi dintre ei compuneau ode despre victoriile triumfale ale armatei Rinului şi le recitau cu emfază. Erau zgomotos aplaudaţi. Numai Brotteaux îi lăuda mai moale pe învingători şi pe stihuitorii lor. - De la Homer încoace, asta e o manie ciudată a poeţilor, a spus el într-o zi, să-i glorifice pe militari. Războiul nu este niciun fel de artă, şi doar hazardul hotărăşte soarta bătăliilor. Dintre doi generali faţă în faţă, amândoi neghiobi, trebuie musai ca unul să iasă victorios. Aşteptaţi-vă ca într-o zi vreunul dintre purtătorii ăştia de spadă pe care îi divinizaţi să vă înghită pe toţi, ca barza din fabulă pe broaşte. Abia atunci o să fie cu adevărat un zeu! Pentru că zeii se cunosc după apetit. Pe Brotteaux nu-l impresionase niciodată gloria militară. Nu se bucura deloc de triumfurile Republicii, pe care le prevăzuse. Nu iubea de fel noul regim, pe care victoria îl consolida. Era nemulţumit. Măcar atât cât ar fi fost oricine. Într-o dimineaţă s-a anunţat că vor veni comisarii Comitetului siguranţei generale să le facă percheziţie deţinuţilor, că le vor lua asignaţii, obiectele din aur şi din argint, cuţite, foarfece, că aşa îi căutaseră pe cei de la Luxembourg şi le luaseră scrisorile, hârtiile, cărţile. Atunci fiecare îşi stoarse mintea să găsească vreo ascunzătoare unde să pună ce avea mai de preţ. Părintele Longuemare îşi duse cu braţul apă-

10-XII.2015, nr. 12 (52) Nr.

rarea într-un burlan. Brotteaux şi-l ascunse pe Lu2012 creţiu sub cenuşa din sobă. NR. 9 Când comisarii, purtând la gât panglici tricolore, au venit să-şi ridice prada, au găsit numai ce se considerase convenabil să le fie lăsat. După ce au plecat, Părintele Longuemare a dat fuga la burlanul lui să-şi adune apărarea, atât cât i-o mai lăsaseră apa şi vântul. Brotteaux l-a scos din sobă pe Lucreţiu al lui plin de funingine. „Să ne bucurăm de clipă, se gândi el, fiindcă presimt după anumite semne că de acum înainte se strânge funia la par”. Într-o dulce noapte de prerial39, când, deasupra curţii interioare a puşcăriei, luna îşi arăta pe cerul palid cele două coarne de argint, bătrânul om de finanţe, care citea din Lucreţiu stând, după obicei, pe o treaptă de piatră a scării, auzi o voce care îl chema, o voce de femeie, o voce foarte plăcută, pe care nu o identifica. Coborî în curte şi văzu în spatele grilajului o formă pe care nu o recunoştea mai mult decât vocea şi care, prin contururile nedesluşite şi încântătoare, îi amintea de toate femeile pe care le iubise. Cerul o scălda în azur şi în argint. Brusc Brotteaux o recunoscu pe frumoasa actriţă din strada Feydeau, Rose Thévenin. - Dumneata aici, copila mea? Crudă mi-e bucuria să te revăd. De când şi de ce eşti aici? - De ieri. Şi adăugă foarte încet: - Am fost denunţată ca regalistă. Mă acuză că am vrut s-o eliberez pe regină. Cum ştiam că sunteţi aici, am vrut numaidecât să vă văd. Ascultă-mă, prietene… sper că eşti de acord să-ţi spun aşa?… Cunosc oameni sus-puşi; ştiu că am simpatii până în Comitetul salvării publice. Îmi voi pune prietenii în mişcare: au să mă elibereze, iar eu am să te eliberez la rândul meu. Dar Brotteaux, cu o voce care deveni stăruitoare: - Pe tot ce ţi-e mai drag, copila mea, să nu faci nimic! Nu scrie, nu ruga; nu cere nimic de la nimeni, te conjur, fă-te uitată! Şi, pentru că ea nu părea pătrunsă de ce-i spunea, se făcu şi mai rugător: - Păstrează tăcerea, Rose, lasă-te uitată: în asta e salvarea. Orice ar încerca prietenii dumitale nu ar face decât să-ţi grăbească moartea. Câştigă timp. Trebuie puţin, foarte puţin, nădăjduiesc, pentru a fi 39

Prairial – a noua lună a calendarului revoluţionar francez: 20 mai – 18 iunie. ( n. t. )

Revistă de Cultură Universală:de artă, istorie, spiritualitate, creaţie...

Page 74

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE salvată… Şi mai ales nu încerca să-i înduioşezi pe judecători, pe juraţi, pe un Gamelin. Ăştia nu sunt oameni, sunt lucruri: cu lucrurile nu te explici. Fă-te uitată! Dacă-mi urmezi sfatul, prietenă scumpă, am să mor fericit că ţi-am salvat viaţa. Ea îi răspunse: - Îţi voi da ascultare… nu vorbi de moarte. El ridică din umeri: - Viaţa mea e terminată, copila mea. Trăieşte şi fii fericită. Ea îi luă mâinile şi le puse pe sânul ei: - Ascultă-mă, prietene… Nu te-am văzut decât o zi şi totuşi nu-mi eşti deloc indiferent. Iar dacă ceea ce-ţi voi spune te poate lega iarăşi de viaţă, atunci crede-mă: am să fiu pentru tine… tot ce vei vrea să fiu. Şi se sărutară pe gură printre barele grilajului. (Continuare în nr. viitor)

10-XII.2015, nr. 12 (52) Nr. 2012 NR. 9

VAVILA POPOVICI

Despre gândirea lui Giovanni Gentile „Dublează-ţi dorinţele, nu ţi le stinge!” Constantin Noica Sicilianul Giovanni Gentile (1875-1944), filosoful temperamental, idealistul absolut pe care mi-a plăcut să-l citez deseori în scrierile mele, afirma că profesorul său de filozofie Donato Jaja, pe care-l considera tatăl spiritual, i-a dat „pâinea spiritului” din care s-a putut hrăni toată viaţa. Sistemul său filosofic este idealist, întrucât pentru el ideea – creaţiunea spiritului nostru - este singura noastră mare valoare. O prietenie rodnică a existat între el şi Benedetto Croce, filosof de aceeaşi structură, despre care voi vorbi altă dată. Înţelepciunea filosofică a lui Giovanni Gentile, dobândită printr-o adâncă analiză a sufletului omenesc, se poate rezuma în următoarele reflecţii: „Adevărul e înăuntrul omului, nu în afară”; „Omul nu e om de la natură”; „Omul este om întrucât se face om”; „Omul este o eternă făgăduinţă”. Filosofia lui se bazează pe înţelepciunea filosofiei creştine. Prin idealism el reduce întreaga existenţă spirituală la un act viu spiritual, mereu altul în timp şi dincolo de care nu este nimic, astfel motivându-se atribuirea filosofiei lui idealismului absolut, prezent în interiorul conştiinţei noastre, conştiinţă pe care o asemuieşte unei sfere cu rază infinită: „Atâta spirit, cu un cuvânt, atâta bogăţie spirituală, câtă viaţă spirituală în act”. Este foarte interesant cum explică locul adevărului. Adevărul este lăuntric şi numai privind în acest înlăuntru se poate cunoaşte adevărata natură omenească, contrar celor care sunt convinşi că adevărul este complet în afara omului şi că omul se află într-o veşnică căutare a lui. În interiorul omului este

Revistă de Cultură Universală:de artă, istorie, spiritualitate, creaţie...

Page 75

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE nu numai adevărul omului, ci şi adevărul tuturor lucrurilor, dar mintea noastră nu poate cunoaşte întru totul, înţelegerea fiindu-ne, la unii mai mult, la alţii mai puţin, limitată. Cred, după umila mea părere, că acest adevăr este oglindit în om, ca o fărâmă din marele Adevăr, pe considerentul, observaţia dacă vreţi, că lumea toată este o oglindă şi fiecare dintre noi este o mică parte din oglinda lumii, şi oglinda lumii este reflecţia oglinzii cosmosului. Se poate gândi, ca atare, un sistem de oglinzi. În mijlocul acestei naturi ce ne înconjoară şi care ocupă spaţiul şi se desfăşoară în timp şi pe care o numim de cele mai multe ori realitate, omul este o lucrare într-o veşnică transformare: „Opera şi teatru a hărniciei umane”, după cum consideră Giovanni Gentile. Există însă o realitate ideală, aspaţială, atemporală, eternă şi care sălăşluieşte în spirit. „O realitate unde nu mai domină legea mecanismului sau a cauzalităţii, proprie naturii, ci aceea a libertăţii şi a scopului”, spune filosoful, unde toate se fac cu un scop şi unde precedentele nu contează, omul fiind instauratorul binelui sau al răului, după alegerea sa, definind o lume determinată de voinţa umană. Deci, omul determină un act spiritual atâta timp cât arde acea flacără în sufletul său, până la stingerea ei definitivă, sau mai corect spus, până la reaprinderea ei de către Creator. A opri actul spiritual înseamnă a refuza să mai privim, a ceda energia cu care am fost înzestraţi. Dar, pentru continuarea actului spiritual avem nevoie de energie şi de voinţă, precum şi de inteligenţă. Este ca şi cum ai scăpăra scânteia prin lovirea cremenii cu amnarul… În drumul nostru lăsăm în urmă ignoranţa faţă de realităţile din faţa noastră, ignoranţă de care de cele mai multe ori ne ruşinăm, alteori nu ne pasă, dar faptul că o recunoaştem, ori ne-o recunosc alţii, denotă că avem cu toţii o conştiinţă. Viaţa morală, întreaga viaţă spirituală a omului este actul care se împlineşte continuu şi niciodată nu este dus până la capăt, fiindcă nu are un capăt, este, cum am spus, ceva etern. După credinţa creştină există o lege morală firească, lege întipărită de Dumnezeu în inima omului odată cu crearea lui, pe care o descoperă mintea, de îndată ce omul începe a gândi. În acest mod omul poate deosebi binele de rău, virtutea de păcat, dreptatea de nedreptate, ceea ce trebuie făcut de ceea ce nu trebuie făcut. Legea

10-XII.2015, nr. 12 (52) Nr.

aceasta se poate întuneca prin păcate, ne spun Sfinţii 2012 Părinţi, dar nu se şterge niciodată din conştiinţa NR. 9 noastră. Giovanni Gentile spune atât de frumos şi adevărat că omul devine om în mod progresiv: „Omul este propriul său meşter”. Lumea morală este creată şi susţinută de vigoarea spirituală a fiecăruia dintre noi. Ne supunem disciplinei intime a spiritului nostru, determinată de conştiinţa noastră, care are în vedere în primul rând legea morală firească. Omul fiind liber în activitatea sa spirituală poate să-şi frângă un trecut bun într-o clipă, după cum poate să-şi redreseze trecutul, tot într-o clipă de hotărâre. În viziunea lui Giovanni Gentile trecutul este considerat un fapt împlinit, nu mai are valoare în aprecierea spirituală a omului, în sensul că oricât de bogat ar fi trecutul, nu mai prezintă nicio garanţie pentru viitorul moral al individului, omul putând înşela aşteptările datorită libertăţilor sale, a opţiunilor sale; el va trebui să lucreze în continuare pentru salvarea sa, pentru spiritualizarea sa şi a lumii. Astfel, valoarea importantă este a ceea ce va putea face, omul fiind o eternă promisiune. Lipsa de experienţă, imperfecţiunea vieţii spirituale, imaturitatea, de care ne dăm seama întorcând privirea spre trecut, eventualul dispreţ ce se poate naşte în sufletul nostru pentru valoarea vieţii, nu trebuie să umbrească efortul necesar în continuarea vieţii. Omul este cel care gândeşte, filosofează de unul singur şi în acele momente iese din viaţă pentru a se reintegra rapid în ea, îmbogăţit de idei, acţionând cu forţe noi, spre binele lui, al societăţii în care trăieşte. În mod normal omul lucrează pentru spiritualizarea progresivă a sa, şi deci a lumii, adăugând câte ceva acestei lumi. Poetul - filosof Lucian Blaga scria: „…eu cu lumina mea sporesc a lumii taină…”. Giovanni Gentile concepea societatea ca un sistem de sfere concentrice, sfera cea mai apropiată de centru cu raza cea mai scurtă fiind familia, apoi comuna, naţiunea, omenirea şi mai apoi universul. În cazul în care s-ar stinge lumina centrului, întreg sistemul s-ar prăbuşi. Din nefericire, constatăm astăzi coborârea standardelor morale ale societăţii noastre, asaltaţi fiind de judecăţi morale perfide şi uităm a ne aminti adevăratele legi morale. Asistăm la transformări uluitoare! Oamenii care erau normali, raţionali, cu com-

Revistă de Cultură Universală:de artă, istorie, spiritualitate, creaţie...

Page 76

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE portament moral, dintr-o dată au devenit sceptici, au intrat în derută, parcă li s-au întunecat minţile, nu mai găsesc soluţii la problemele noi ivite, acţionează greşit. Trăim într-o lume în care familia a început să se prăbuşească, lumea e impregnată de materialism, consumism şi individualism, o lume a războaielor, ameninţărilor, urii, crimelor, a agresivităţii unor conducători sadici sau grandomani care sunt în stare de orice pentru a-şi păstra puterea, chiar a declanşa un război nuclear, pentru a distruge şi nu pentru a salva omenirea, şi, paralel cu ea o lume a dezastrului geopolitic, cu oameni izgoniţi din propria lor ţară, valuri de refugiaţi care năvălesc în Europa, fugind de războiul din Siria şi din alte ţări ale Orientului Mijlociu. Momentul critic i-a luat pe nepregătite pe conducătorii ţările europene, care nu ştiu cum să rezolve problema: să-i accepte riscând pătrunderea unor terorişti şi neavând posibilităţi de integrare civilizată se întreabă dacă se vor putea integra cu religia lor şi cultura lor -, sau să-i respingă, ceea ce este inuman şi contrazice chiar principiile Uniunii Europene, de toleranţă şi solidaritate. Este cu adevărat dramatic ceea ce se întâmplă. Refugiaţii constituie o masă de oameni disperaţi, ei îşi asumă un risc uriaş, pe care noi ca spectatori nu-l putem cu adevărat înţelege. Şi-au pierdut membri de familie, au fost maltrataţi, ameninţaţi, şi-au fracturat cursul vieţii, aceşti bieţi oameni care mai speră ceva de la viaţă, pentru ei şi pentru copiii lor. Istoria ne-a dat atâtea exemple dureroase pe care mulţi dintre noi le-au trăit! Nici astăzi, după aproximativ opt zeci de ani de la refugiile din Basarabia şi Bucovina, nu se ştie câţi şi unde au pierit, dar românii i-au primit cu braţele deschise. Am scris despre acest refugiu într-una din cărţile mele. Este adevărat şi ceea ce afirma filosoful român Constantin Noica, anume că: „spiritul nu trebuie să fie sufocat de suflet, infectat de bunătate, de lacrimi. […] Cine nu simte tot ce este aspru, egoist, crud în spirit, nu trăieşte la nivelul lui”. Şi din nou tragem concluzia necesităţii echilibrului, înţelegerii, în acţiunile spiritului, pentru binele vieţii noastre, a tuturor. În acest sens, ne amintim de cuvintele lui Giovanni Gentile: „L’uomo si giudica dopo morto!” (Omul este judecat după moarte!). Să ne mai amintim cum într-o perioadă asemănătoare, când luxul, setea de putere şi decăderea morală şi-au făcut apariţia, muş-

10-XII.2015, nr. 12 (52) Nr.

când din binefacerile lumii, s-a ridicat din rândul credincioşilor un mare sfânt care, prin viaţa2012 sa trăită în 9 în conconformitate cu evanghelia lui Cristos,NR. a trezit temporanii săi remuşcarea faţă de păcate şi o dorinţă de reînnoire a vieţii - Sfântul Francisc de Assisi (1182-1226) - om al armoniei şi al păcii, şi care a arătat că întreaga realitate a lumii trebuie iubită, îmbrăţişată, invocând altruismul prin bunătatea şi înţelegerea faţă de aproapele nostru şi nicidecum a încerca a-l separa, a fi indiferenţi sau a-l distruge. El mărturisea că omul este chemat să-l păzească pe om, că omul este în centrul creaţiei, în locul în care Dumnezeu- Creatorul – l-a voit. L-a amintit şi Giovanni Gentile pe acest sfânt „cu suflet cosmic”, care a influenţat viaţa spirituală a Evului Mediu. El a fost cel care a înţeles prea bine cuvintele Mântuitorului: „Ce-i va folosi omului dacă va câştiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde?”

Vavila Popovici - Carolina de Nord

Revistă de Cultură Universală:de artă, istorie, spiritualitate, creaţie...

Page 77

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Nicolae Labiş (n. 2 decembrie 1935, Poiana Mărului, comuna Mălini, judeţul Baia, în prezent judeţul Suceava - d. 22 decembrie 1956, Bucureşti) a fost un poet român. Criticul Eugen Simion l-a supranumit „buzduganul unei generaţii”. A fost fiul învăţătorilor Eugen şi Ana-Profira, iar şcoala primară o începe în satul natal în clasa mamei sale. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial tatăl pleacă pe front, iar familia se refugiază în comuna Mihăeşti, satul Văcarea, lângă Câmpulung-Muscel. În mai 1945, familia se întoarce în Moldova şi se stabileşte la Mălini. A urmat Liceul „Nicu Gane” din Fălticeni între anii 1947 - 1951, perioadă în care scrie versuri, iar la sfârşitul lui 1950, participă la o consfătuire a tinerilor scriitori din Moldova, în calitate de secretar al cenaclului literar din Fălticeni, care are loc la Iaşi, unde se remarcă după ce recită poezia Fii dârz şi luptă, Nicolae!, poezie care-i va fi publicată în Iaşul nou şi în ziarul Lupta poporului din Suceava. În mai 1951 a obţinut premiul întâi, la Olimpiada naţională de limba română care a avut loc la Bucureşti, iar cu această ocazie câştigă admiraţia redactorilor revistei Viaţa Românească, care-i publică poezia Gazeta de stradă. În ianuarie 1952, la iniţiativa lui Constantin Ciopraga40, Labiş a fost transferat la Liceul „Mihail Sadoveanu” din Iaşi, unde a devenit conducătorul cenaclului literar. La data de 15 septembrie 1952, Labiş a început să urmeze cursurile de la Şcoala de Literatură şi Critică Literară „Mihai Eminescu” din Bucureşti, unde i-a avut ca profesori pe Mihail Sadoveanu, Tudor Vianu şi Camil Petrescu, iar printre colegi pe Florin Mugur, Lucian Raicu, Ion Gheorghe, Doina Sălăjan şi Gheorghe Tomozei. Aici s-a impus, graţie înzestrării sale poetice şi intelectuale excepţionale, ca lider de opinie. Deşi a îmbrăţişat, la început, ideile regimului comunist de guvernământ, cântându-i laude într-un număr de poezii, devenind o stea în cadrul partidului, în februarie 1953, departamentul său a purtat 40

Constantin Ciopraga (n. 12 mai 1916, Pașcani – d. 2 februarie 2009, Iași) a fost un critic și istoric literar român, poet, memorialist, profesor universitar, scriitor, membru de onoare al Academiei Române.

10-XII.2015, nr. 12 (52) Nr.

discuţii cu privire la presupusele lui „abateri de la moralitatea şcolii şi disciplină”. În primăvara2012 anului 1954, 9 au avut în cadrul Uniunii Tineretului MuncitorNR. (UTM) loc de asemenea discuţii despre comportamentul său şi s-a decis expulzarea sa din rândurile organizaţiei. Cu toate acestea, pedeapsa nu a fost confirmată de organele superioare. La absolvire a fost angajat de către revista Contemporanul, apoi de Gazeta literară. Începând din toamna lui 1955 urmează cursurile Facultăţii de Filologie a Universităţii din Bucureşti, însă renunţă după doar un semestru. Poemul său, Moartea Căprioarei, apare în Viaţa Românească în acest an. În anul 1956 participă la o conferinţă pe ţară a tinerilor scriitori, publică două volume, Puiul de cerb şi Primele iubiri, şi pregăteşte pentru tipar cel de-al treilea volum, Lupta cu inerţia, care-i va fi publicat postum în anul 1958. În noaptea de 9 spre 10 decembrie 1956, la scurt timp după aniversarea împlinirii a 21 de ani, Labiş, care petrecuse câteva ore în compania unor cunoştinţe şi consumând ţuică la Casa Capşa şi apoi la restaurantul Victoria, a fost victima unui grav accident de tramvai. După ce i-a fost refuzată internarea la spitatele Colţea şi Central, spre zorii zilei de 10 decembrie a fost internat la Spitalul de Urgenţă. Acolo, de pe patul de spital i-a şoptit un poem prietenului său, scriitorul Aurel Covaci, poem care a fost inclus în volumul postum Lupta cu inerţia: Pasărea cu clonţ de rubin S-a răzbunat, iat-o, s-a răzbunat. Nu mai pot s-o mângâi. M-a strivit, Pasărea cu clonţ de rubin, Iar mâine Puii păsării cu clonţ de rubin, Ciugulind prin ţărână, Vor găsi poate Urmele poetului Nicolae Labiş Care va rămâne o amintire frumoasă... În ciuda eforturilor medicilor şi o mobilizare spirituală a colegilor săi scriitori, cunoştinţe şi prieteni, starea lui s-a înrăutăţit inexorabil, iar la 22 decembrie 1956, la ora 2 dimineaţa, a decedat. Dr. Firică, medicul care s-a ocupat de cazul lui Labiş, a declarat: „Mi-a revenit trista sarcină să constat, încă de la primul examen, că accidentatul nu avea nicio şansă: măduva e-

Revistă de Cultură Universală:de artă, istorie, spiritualitate, creaţie...

Page 78

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE ra complet secţionată. Tot ce puteam face era să-i prelungim viaţa cu câteva zile.“ Trupul neînsufleţit a fost depus pentru ultimele omagii la Casa Scriitorilor. A fost înmormântat la cimitirul Bellu.

Moartea lui Labiș Era noaptea de 21 spre 22 decembrie. Într-o cameră de la Spitalul Central din Bucureşti, Nicolae Labiş cerea oxigen. Cerea oxigen şi striga că „e al naibii de frumos să trăieşti”. După zece zile de luptă cu moartea, „pasărea cu clonţ de rubin” se dovedea a fi fost mai puternică. Nicolae Labiş a murit fără să înţeleagă cine şi de ce. „Traumatism al coloanei vertebrale şi paraplegie”, acesta a fost diagnosticul pus de medici la momentul la care tânărul, care de-abia împlinise 21 de ani (pe 2 decembrie), l-a primit atunci când a fost dus la spital după accidentul petrecut pe linia tramvaiului de la Colţea. Au urmat zece zile de luptă disperată cu moartea la capătul căreia Labiş a înţeles că va muri, că drumul înapoi spre viaţă îi fusese iremediabil închis atunci când destinul sau o mână „prietenoasă” a destinului îl împinsese spre linia tramvaiului de la Colţea. Era unul dintre cei mai iubiţi şi mai incomozi poeţi ai generaţiei sale. Povestea acelei nopţi teribile de 9 decembrie, a rămas tulbure până astăzi. În aburii ei se amestecă imagini cu restaurantul Capşa, o misterioasă balerină rusoaică, alcool, întuneric, imprevizibil, o misterioasă mână criminală, o linie de tramvai întunecată şi centrul Bucureştiului de acum mai bine de jumătate de secol. „Cum a dat nenorocirea asta peste capul tău?...Ai fost beat?”, povesteşte Imre Portik în volumul său conversaţia pe care ar fi avuto cu poetul când l-a vizitat la spital. „Nu, n-am fost beat”, i-a răspuns Labiş sigur pe el. „E adevărat că am

băut în după-amiaza şi în seara aceea, dar nici măcar ameţit n-am fost”. „Cum ai putut să cazi sub tramvai treaz?” - „Nu, n-am căzut singur, am fost îmbrâncit din spate de cineva”. Şi discuţia continuă: „De cine, îl cunoşti?”, -„Nu ştiu cine a fost. N-am avut timp să mă uit înapoi, pentru că îmbrâncitura m-a proiectat, cu braţele ridicate, pe grătarul între vagoane. Încleştasem degetele mâinilor de o bară a grătarului, dar încet, încet alunecam tot mai jos, iar picioarele tot mai mult ajungeau sub vagonul-remorcă. Eram cu capul în aer, cu faţa în jos şi vedeam cum sar din şine scântei galbene şi verzui. În timp ce eram târât aşa, am simţit

10-XII.2015, nr. 12 (52) Nr.

câteva lovituri puternice ale vagonului din urmă în spa2012 te. (...) Am aşteptat în loc până când motorul a ajuns în NR.că 9 va depăşi dreptul meu cu viteză redusă, însă văzând capătul zonei de refugiu, am pornit în urma lui, dar nam reuşit să fac nici doi paşi, când m-am trezit împins din spate spre grătar. Nu aveam intenţia să iau tramvaiul din mers, fiindcă trebuia să văd întâi în ce tramvai şi în ce vagon se urcă ea.” „Ea” era misterioasa balerină Maria Polevoi. Care peste 22 de ani avea să se sinucidă cu o supradoză de somnifere în singurătatea garsonierei ei de pe Calea Călăraşi, aceeaşi garsonieră în care Nicolae Labiş n-a mai apucat să ajungă niciodată, căci se pare că pentru ea plecase poetul de la Capşa în noaptea aia, ca s-o însoţească mai mult sau mai puţin discret în locuinţa ei. În ziua de Crăciun a anului 1956, când Labiş deja nu mai era pe lume, Maria Polevoi declara simplu că ceea ce s-a întâmplat pe refugiul de la Colţea a fost un accident. „Nu, domle', nu l-a omorât nimeni” a spus Locotenentul Ioan Grozavu, cel care s-a ocupat de ancheta acelui accident care a aprins imaginaţia şi a stârnit atâtea ipoteze niciodată elucidate, povestea într-un interviu acordat Marei Răducanu în urmă cu câţiva ani: „Nu, domle', nu

l-a omorât nimeni. A alergat după tramvaiul 4, mai şi băuse puţin şi a alunecat. Din câte ştiu eu se certase cu cineva la restaurantul unde mâncase, iar la plecare s-a ţinut după rusoaică. Nu îmi mai amintesc cum o cheamă. Ea a simulat că se urcă în vagon, dar nu s-a mai urcat. El a trăit cu impresia că ea este în tramvai, a alergat să-l prindă să meargă cu ea şi a căzut.” Iar

ipoteza de simplu accident a lui Ioan Grozavu este confirmată şi de cele consemnate în procesul-verbal de constatare al incidentului încheiat de sergentul major Gheorghe Aurelian, care îşi făcea rondul de noapte în zonă: „Astăzi 1956, 10 decembrie ora 2,40

noi sergentul major Gheorghe Aurelian din DMC fiind de serviciu în postul Bd. Nicolae Bălcescu am fost sesizat că s-a produs un accident de circulaţie. Deplasându-mă la faţa locului, am constatat următoarele: Udroiu Mihai, născut la 28 decembrie 1928, în comuna Ciunuieni, raionul Horezu, regiunea Piteşti, fiul lui Moise şi al Paraschivei, domiciliat în Bucureşti, Strada Mihai Eminescu nr. 137, raionul 1 Mai - când a ajuns la circa 4 metri la capătul refugiului de tramvai, înainte de a opri tramvaiul pe loc, numitul Labiş Nicolae, domiciliat în Bucureşti, Şoseaua Kiseleff nr. 10, raionul Stalin, care se afla sub influenţa băuturilor

Revistă de Cultură Universală:de artă, istorie, spiritualitate, creaţie...

Page 79

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE alcoolice, a luat tramvaiul din mers, urcându-se pe la uşa din faţa remorcii. Aceste uşi nu sunt acţionate de către încasatori, ci sunt manevrate de călători. Urcându-se pe scară, neputându-se ţine, a căzut jos apucându-l platforma remorcii şi scara, iar la ţipetele publicului tramvaiul a oprit, după care a fost scos de sub scară şi transportat la Spitalul Colţea, rămânând internat.” Cine minte şi cine spune adevărul? Pe patul de spital, înainte să moară, Labiş era sigur că a fost împins, că n-a fost un simplu accident. Era, se pare, prima noapte în care tramvaiele circulau în Bucureşti după 12 noaptea... Semn al destinului! Accident sau crimă? Adunate în volumul Moartea unui poet al lui Gheorghe Tomozei, apărut la Editura Cartea Românească, mărturiile despre ceea ce s-a întâmplat în noaptea accidentului nu fac decât să adâncească misterul. Declaraţia martorului Isac-Grişa Schwartzman vine în sprijinul ipotezei oficiale, ce avea să fie contestată apoi, sub influenţa mărturiilor pe care se pare că Labiş le-a făcut înainte să moară. Scriitorul Mihai Gafiţa, care i-a fost profesor la Şcoala de literatură, a reconstituit orele târzii din 9 spre 10 decembrie:

„Am stat şi eu de vorbă, chiar în zilele când Labiş se mai afla în viaţă, pe patul de spital, am stat de vorbă cu principala martoră (Maria Polevoi)... Am întrebat şi altă lume, am reconstituit pas cu pas itinerariul lui Labiş în acea noapte, am verificat când şi cum şi cât alcool s-a consumat şi care a fost partea nefericitului poet. Pentru mine azi e foarte clar; în mod normal, din acest punct de vedere, nu avea cum să se lovească el de tramvai, sau să se plaseze în aşa fel încât să-l lovească tramvaiul!... Am reconstituit în acea zi dupăamiaza precedentă a lui Labiş, ca să aflu unde s-a petrecut, şi cum apariţia sâmburelui de otravă ori a clipei înveninate care avea să-l piardă la ceasurile două din noapte. Cuiva am povestit toate cele ce au fost. Pe hârtie nu le-am pus niciodată şi nici nu ştiu dacă o voi face... “ Ce s-a întâmplat în noaptea aia în care tramvaiele au circulat după miezul nopţii, a început, se pare, mult mai devreme, la restaurantul Capşa, unde poetul ar fi cunoscut-o pe frumoasa dansatoare ce avea să-şi găsească sfârşitul pe 20 iulie 1978, când a hotărât să-şi pună capăt zilelor, poate, cine ştie?!, chinuită de amintiri putrede. A şi fost incinerată în mare grabă. Era membră a Ansamblului „Ciocârlia” al Ministerului de Interne. În seara aia, la Capşa s-a

10-XII.2015, nr. 12 (52) Nr.

băut ţuică, până târziu în noapte... Maria Polevoi nu şia iertat niciodată moartea lui Labiş.2012 O prietenă NR.buni 9 la revisanonimă a Mariei avea să scrie peste ani ta Flacăra, semnând Em.B, câteva rânduri care ar putea aduce fâşii de lumină în acest caz. „În zilele de după «9 spre 10 decembrie» am fost acasă la Maria Polevoi care, profund impresionată de drama petrecută sub ochii ei, s-a îmbolnăvit şi câtăva vreme nu şi-a mai părăsit locuinţa decât pentru a merge - în calitate de martor - să-şi îndeplinească obligaţiile faţă de autorităţi. Cele povestite mie atunci, şi numai atunci cu amănunte, a dorit să le uite şi a evitat să le mai spună altcuiva. Ştiţi cum a cunoscut pe Nicolae Labiş. În prima parte a serii Poetul a şezut pe un scaun în faţa Mariei, apoi ea l-a chemat şi a mai stat lângă ea. Îi făcea impresia unui copil mare, ciudat, ironic. A recitat la insistenţele companionilor şi mai mult pentru a «scăpa de gura lor», dar apoi a făcut-o cu căldură, bucuros că este ascultat cu înţelegere. S-a amuzat întrebând-o pe Meri dacă «mai văzuse de aproape, în carne şi oase, un scriitor, un poet şi dacă da... sigur era mult mai bărân ca mine!». Meri l-a întrebat cum se face că este singur. Ei i se părea neobişnuit ca un tânăr atât de «fermecător» să fie, mai ales să bea, singur. «Nu sunt singur, sunt cu...» şi a arătat sticla sa. Mariei i s-a părut că bravează. Apoi ea i-a spus că este balerină şi i-a povestit câte ceva de dincolo de scena dansatorilor. Era o foarte bună povestitoare. (...) Ei doi, femeia şi scriitorul, au vorbit tot timpul pe un ton confidenţial. Ceilalţi au început să facă glume la adresa lor, lucru care l-a făcut pe Nicolae Labiş să se simtă stingher şi să refuze «un pahar de împăcare». În acest context, Maria Polevoi l-a invitat pe Poet la ea acasă. Pentru a nu mai da loc atâtor comentarii urmau să plece fiecare separat şi să se întâlnească abia în staţia de tramvai. Ceilalţi vroiau să continue seara în alt local, de aceea Maria s-a văzut nevoită să-i urmeze, nu ştia cât ar fi fost de aşteptat în staţie. Nici Labiş nu părea a fi dornic să părăsească vesela societate («parcă nu ştia ce să facă, să mă urmeze, să mai rămână... dar tot timpul avea aerul că joacă o festă celor prezenţi»). Au plecat la «Victoria». Maria a fost convinsă că... «Băiatul s-a ameţit abia când a ieşit afară în frig». În noul local, Nicolae Labiş s-a deplasat cu paharul în mână, dar de băut nu a mai băut. Cei de la masă - companionii de la Capşa - şi spuseseră că nu-i mai dau să bea pentru a nu se ameţi mai tare.

Revistă de Cultură Universală:de artă, istorie, spiritualitate, creaţie...

Page 80

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Şi aşa toată lumea «părea că are harţag». Trecând peste orice prudenţă, Maria s-a dus la Labiş («care era la o masă vecină, în picioare») şi i-a spus că ei pleacă. La uşă Poetul s-a alăturat grupului. Drumul parcurs şi atitudinea «femeii» şi a scriitorului în staţie, pe refugiu, trebuia să lase impresia că cei doi aveau, întâmplător acelaşi drum, că între ei nu există nicio înţelegere. Maria Polevoi nu şi-a iertat niciodată faptul că l-a chemat acasă la ea, că, într-un fel, l-a îndreptat către «ceasul rău». Nu şi-a iertat că l-a lăsat singur pe refugiu. («A vrut să ia tramvaiul din mers. O vitejie de băetan în faţa unei femei care i-a arătat atenţie, l-a considerat bărbat»). Ore în şir Maria îşi repeta aceleaşi lucruri, îşi făcea reproşuri şi plângea. Îl plângea pe tânăr, nu pe Poet! Plângea anii lui puţini. Dacă nu mergeam la ea în acele zile, nu aş fi ştiut nimic, aşa cum nu s-a ştiut la ansamblu. Nu uitaţi că Meri era balerină la ansamblul MAI, ceea ce-i impunea o anumită conduită mai sever controlată. Înţelegeţi dar, că nu voia să se afle, mai ales în cadrul Ansamblului, că a fost într-un local, a băut - nu are importanţă cât - şi a plecat la ea acasă, noaptea, cu un tânăr fie el chiar marele Labiş. După săptămâni de criză nervoasă, Maria nu a mai deschis acest subiect.” Maria e cea care l-a însoţit în acea noapte la camera de gardă şi a fost martora întregii orori. Despre acea clipă când a ajuns la spital medicul care l-a primit, profesor dr. Firică, îşi aminteşte: „Mi-a revenit trista sarcină să constat, încă de la primul examen, că accidentatul nu avea nici o şansă: măduva era complet secţionată. Tot ce puteam face era să-i prelungim viaţa cu câteva zile”. A ştiut din prima clipă că Nicolae Labiş era condamnat la moarte. Chemat de urgenţă, la rugămintea lui Labiş, prietenul şi colegul lui de cameră Aurel Covaci avea să noteze, dictată de poet, poate cea mai importantă «mărturie» despre moartea sa: «Pasărea cu clonţ de rubin/S-a răzbunat, iat-o, s-a răzbunat./Nu mai pot s-o mângâi./M-a strivit/ Pasărea cu clonţ de rubin./ Iar mâine/Puii păsării cu clonţ de rubin/ Ciugulind prin ţărână/Vor găsi poate/urmele poetului Nicolae Labiş/Care va rămâne o amintire frumoasă...»“.

10-XII.2015, nr. 12 (52) Nr. 2012 NR. 9

Nobelul pentru Literatură i-a revenit Svetlanei Aleksievici

Scriitoarea Svetlana Aleksievici, din Belarus, a fost recompensată astăzi cu Premiul Nobel pentru Literatură pe 2015. Într-un interviu acordat după primirea premiului, Svetlana Aleksievici mărturisea: „Nu sunt o eroină”. Din 2013, Svetlana Aleksievici a primit toate onorurile. După Premiul Librarilor din Germania, Premiul Medicis în Franţa, pentru La Fin de l'homme rouge, aleasă „cea mai bună carte a anului” de către Lire, romanciera belorusă a fost onorată şi de Academia Suedeză. „M-am simţit înconjurată de marile umbre precum Bunin sau Pasternak, care mi-au dat, pe de o parte, un sentiment al fantasticului, iar pe de alta, al neliniştii”, spunea scriitoarea comentând premiul. Scriitoarea a salvat memoria unui popor fatalist şi nostalgic. Academia Regală Suedeză a recompensat o autoare matură, pasionată de problemele realului. De la carte la carte, această scriitoare angajată politic, născută în Ucraina în 1948, a denunţat războiul, violenţa şi minciuna din care a fost „ţesută” istoria fostului imperiu sovietic. Prima femeie de limbă rusă care a primit premiul Nobel, Svetlana Aleksievici calcă astfel pe urmele celor trei scriitori de limbă rusă recompensaţi cu acest trofeu literar prestigios - Boris Pasternak (1958), Aleksandr Soljeniţîn (1970) şi Iosif Brodski (1987). De asemenea, ea este a 14-a femeie care câştigă premiul Nobel pentru Literatură de la crearea acestei distincţii, în 1901. Svetlana Aleksievici, scriitoare şi jurnalistă, jumătate ucraineană, jumătate belorusă, a fost distinsă cu Prestigiosul Premiul Nobel, „pentru opera sa polifonică, un monument al curajului şi al durerii lumii contempo-

Revistă de Cultură Universală:de artă, istorie, spiritualitate, creaţie...

Page 81

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE rane”. Exilată voluntar la Paris din 2000, a narat în volumele sale drama colectivă a căderii Uniunii Sovietice şi a mitului său şi nu numai: Războiul din Afganistan, privit prin ochii mamelor celor căzuţi, Cenornobâlul, cu zeci de interviuri cu victimele tragediei nucleare, sfârşitul comunismului, naşterea noii Rusii. În povestirile sale, Svetlana Aleksievici reconstituie fidel istoria şi protagoniştii săi: viaţa, scenariul, atmosfera domestică, contextul social, oferind, între virgule, opera sa polifonică redată prin sute de interviuri şi conversaţii. „E clar că noua Rusie s-a născut pe ruinele unei traume colective”. Svetlana Aleksievici, scriitoare angajată, a denunţat războiul şi minciuna din era sovietică. Încă de la prima sa carte, ea a dat voce sutelor de femei ruse care au participat la cel de al Doilea Război Mondial. Svetlana Aleksievici s-a născut pe 31 mai 1948, în oraşul IvanoFrankivsk din Ucraina, dintr-un tată belarus şi o mamă ucraineană. După serviciul militar al tatălui, familia s-a mutat în Belarus, unde ambii părinţi au lucrat ca profesori. După ce şi-a terminat studiile, Svetlana Aleksievici s-a dedicat carierei de profesor şi jurnalismului. Între 1967 şi 1972, a studiat jurnalismul la Universitatea din Minsk. Din cauza poziţiilor sale critice, a fost obligată, după ce a obţinut diploma universitară, să accepte un loc de muncă la un ziar de provincie, în Brest, un oraş aflat în apropiere de graniţa poloneză. Ulterior, a putut să revină în Minsk, unde şi-a găsit de lucru la cotidianul Sel'skaja Gazeta. Practicând genuri literare diverse, Svetlana s-a inspirat din activitatea depusă de Sophie Fedorcenko (1888-1959), o infirmieră devenită cunoscută graţie jurnalului ei de front, ce a documentat dramele trăite de soldaţii ruşi în timpul Primului Război Mondial, dar şi din lucrările scriitorului belarus Ales Adamovici (1927 1994), autor al unor lucrări documentare despre război. Timp de mulţi ani, s-a documentat şi a strâns materiale pentru prima ei carte, U vojny ne ženskoe lico (Războiul nu are chip de femeie, 1985), ce a avut la bază interviuri cu câteva sute de femei care au luptat în Al Doilea Război Mondial. Volumul ei Černobyl'skaja molitva (Dezastrul de la Cernobâl. Mărturii ale supravieţuitorilor), apărut în 1997, are ca subiect central dezastrul nuclear de la Cerbobâl şi consecinţele sale. Pe de altă parte, volumul Sinkovîe malciki (Copii de zinc, 1990) tratează subiectul războiului din Afganistan dus de fosta URSS din 1979 până în 1989. O altă lucrare a ei, Zacearovannîie smertiu (Fermecaţi de moarte, 1994), se bazează, ca şi alte volume ale sale, pe interviuri. Cel mai recent volum al scriitoarei belaruse, intitulat Vremia second hand (Timpuri second-hand, 2013),

10-XII.2015, nr. 12 (52) Nr.

face parte din seria Vocile Utopiei, prin intermediul că2012 reia scriitoarea Svetlana Aleksievici doreşte să facă -o 9 Metoda sinteză pertinentă a vieţii sub regimul NR. sovietic. ei de lucru a constat, în cazul acestei cărţi, în realizarea unui colaj de voci umane care relatează o epocă istorică, pentru a-i aprofunda conştiinţa. Din aceeaşi serie literară face parte şi romanul Poslenie svideteli (Ultimii martori, 1985). Din cauza opiniilor sale disidente, Svetlana Aleksievici s-a autoexilat periodic, locuind în Italia, Franţa, Germania şi Suedia. „Banii îi folosesc într-un singur mod, îmi cumpăr libertatea”, a răspuns ea la întrebarea ce va face cu banii oferiţi pentru Premiul Nobel. Svetlana a dedicat Premiul ţării sale de origine, Bielorusia: „Nu e un premiu pentru mine, ci pentru cultura noastră, pentru acea mică ţară care a fost pusă între paranteze de către istorie. Sper să am libertatea de a putea lucra încă la cărţile mele”. „Cultura noastră este o povestire”, adăuga ea. Cărţile Svetlanei au fost traduse în mai mult de 20 de limbi, fiind povestiri corale ce traversează viaţa diferitelor generaţii. Editura Corint a publicat în limba română cartea Dezastrul de la Cernobâl. Mărturii ale supravieţuitorilor în 2015. Romanul Războiul nu are chip de femeie, de Svetlana Aleksievici, a apărut la Editura Militară, în 1989. Scriitoarea a explicat că probabil nu va putea vota la prezidenţialele de duminica viitoare, unde Aleksandr Lukaşenko, preşedintele Belarusului, se va prezenta pentru un nou mandat, dar dacă ar fi putut să o facă, ar fi votat pentru candidata Opoziţiei, Titiana Karatkevich. „Istoria Rusiei este o lungă tradiţie a suferinţei. Oamenii sunt obişnuiţi cu această situaţie de anormalitate (...) Dostoievski a spus că toată viaţa a căutat omenescul din om. Şalamov i-a răspuns că după câteva zile în lagăr, omenescul dispare”.

Revistă de Cultură Universală:de artă, istorie, spiritualitate, creaţie...

Page 82

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE „PEDEPSIŢI ÎN IUBIRE”: Povestea de dragoste dintre Clara Petacci şi Benito Mussolini Semnalăm apariţia traducerii romanului semnat de Pierfranco Bruni, Passione e morte. Claretta e Ben, sub titlul, de mai mare impact asupra cititorului nostru, Pedepsiţi în iubire (Editura Capriccio, Piatra Neamţ, 2014). Publicăm prezentarea cărţii şi un interviu realizat de traducătorul Ştefan Damian cu autorul, care ne vorbeşte despre multiplele faţete ale scriiturii sale ce cuprinde atât volume de versuri, cât şi de proză şi eseistică.

O tragedie personală, de notorietate mondială, înscrisă pe parabola unei iubiri ce a declanşat imaginaţia mai multor generaţii, dar altoite din loc în loc pe fapte şi documente autentice, se consumă în paginile romanului semnat de Pierfranco Bruni. Şi în puţinele pagini ale acestei scrieri Pierfranco Bruni se dovedeşte un autor înzestrat cu un spirit deschis, mereu interesat de ceea ce se ascunde îndărătul dramelor, fie generale, fie individuale, dar care, prin dimensiunea şi implicaţia sa devine purtător al unor valori umane mai presus de ceea ce ne-a lăsat istoria să înţelegem. Fie ea şi o istorie în cadrul căreia dramele colective, ale unui popor şi ale unui moment istoric, au însemnat pentru un întreg popor o serie întreagă de tragedii. Pornind de la aceste premise, romanul lui Bruni ne relevă o parte a personalităţii protagoniştilor, care are, însă, putere generalizatoare în cadrul şi pe struc-

10-XII.2015, nr. 12 (52) Nr.

tura dramatică a iubirii unei tinere domnişoare de „familie bună”, Clara Petacci, pentru cel 2012 care timp de NR. „Duce”, 9 peste douăzeci de ani a fost considerat sau Dictator al Italiei primei jumătăţi a secolului douăzeci. Într-un registru aproape pictural, autorul recompune, ca printr-o lentilă defocalizată, luminile şi umbrele din ultimele zile ale vieţii Clarettei, cea care a văzut şi retrăieşte, acum, momentele avântate din primii ani ai relaţiei, şi, apoi, într-o neorânduială voită datorată fluxului amintirii, pe cele următoare, chinuitoare, ale îndelungilor aşteptări ale iubitului. Într-o primă fază Mussolini personifică nu doar puterea politică discreţionară, ci şi omul, amantul în măreţia puterii lui de seducţie, ca, apoi, să dovedească şi dimensiunea perisabilităţii funcţiei şi fiinţei aflată într-un continuu proces de erodare, de disconfort familial. Peste aceste identităţi succesive creionate cu o pastă fină, autorul ne mai propune şi alte „portrete” ale lui Mussolini, precum acela de amant „dezordonat” şi violent, extras din poveştile reale sau imaginare şi din şuşotelile care circulau în epocă. Autorul nu doreşte să ne ofere şi să interpreteze cadrul social-politic decât în limitele necesare unei mai uşoare înţelegeri, de către cititorul neavizat, a momentelor istorice la care se face referinţă şi în care gestica celor doi îndrăgostiţi declanşează stările, trăirile, amintirile la ceasul de cumpănă când avea să se împlinească destinul lor tragic. Chiar dacă aceste referiri sunt succinte, în mod abil suntem îndrumaţi să descoperim eforturile şi speranţele Clarettei de a salva nu dictatorul, ci omul iubit, prin puterea seducătoare a dăruirii complete. A unei dăruiri care s-a prelungit dincolo de momentele plăcute, şi s-a manifestat plenar în zilele decăderii mussoliniene, începute odată cu noaptea de 26 iulie 1943, noaptea Marelui Consiliu Fascist care l-a eliminat, pentru o scurtă perioadă de timp, din rolul cu care s-a identificat pentru două decenii şi l-a obligat la domiciliul forţat de pe Gran Sasso. Acesta era doar primul moment al încercărilor. Odată cu eliberarea şi revenirea la putere în Nordul Italiei, Claretta îi este iarăşi aproape, urmărind neliniştită decăderea comună şi trăind ultimul act – moartea – cu o vibraţie şi intensitate care demonstrează că iubirea nu i-a fost generată de interese meschine. De altminteri, câteva referinţe la posibilitatea ei de a se autoexila în Spania, alături de familie, sunt argumente pentru autor să-i

Revistă de Cultură Universală:de artă, istorie, spiritualitate, creaţie...

Page 83

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE ilustreze calitatea de femeie îndrăgostită, şi nu cea de aventurieră, cum, uneori, a fost considerată. Cele două personaje, Ducele şi Claretta, trăiesc şi evocă, în scrisorile (închipuite) momente ale intimităţii şi, de multe ori, ale unor acte neconsumate; împreună cu ei, în povestire este şi autorul devenit, implicit, protagonist al discursului narativ, şi consemnează câteva evenimente italiene reale, precum armistiţiul semnat de mareşalul Badoglio cu forţele anglo-americane care invadaseră Italia de Sud, condamnarea lui Ciano, execuţia lui şi a unui grup de conjuraţi în procesul-farsă de la Verona din ianuarie 1944, situaţia din familia lui Mussolini, capturarea lor de către grupul de rezistenţă comunist, execuţia fără proces, expunerea în Piazzale Loreto… Este un roman dens de trăiri delicate, de trădări şi aşteptări dureroase, de mare intensitate lirică. Axat pe evenimente istorice reale, armonios condus pe baza unor aşa-zise epistole, romanul se constituie într-o dramă de tip Romeo şi Julieta, a iubirii curajoase şi dedicate exemplar care nu cunoaşte limitele dăruirii. Pierfranco Bruni, autor al altor scrieri dedicate istoriei, culturii mediteraneene mai vechi şi mai noi, poet şi narator înzestrat, dovedeşte şi aici că înţelege în sens creştin profunzimea sufletului omenesc, trecând dincolo de separaţiile impuse de credo-urile politice sau de interpretările succesive ale acestora, aplecându-se cu interes tocmai asupra unor personaje frecvent contestate în Italia şi în afara ei. O face cu conştiinţa că dincolo de implicarea directă în istoria italiană, cu contestaţiile şi consensurile avute, personajele Benito şi Clara sunt nu doar două existenţe prinse în vârtejul unor evenimente nemiloase, ci doi eroi exemplari ai dăruirii reciproce în cadrul dramatic al unei Iubirii, cu majuscule. ©Ştefan Damian

10-XII.2015, nr. 12 (52) Nr. 2012 NR. 9

MARIN IFRIM41 şi noua lumină a fiinţării sale Recenta carte a lui Marin Ifrim, Blocat în lift, spre cer (Editura Teocora Buzău, 2015), considerată

de cronicari interesantă ca alcătuire (Georgică Manole) şi ca problematică (am adăuga noi), are o structură surprinzătoare, pe care nu o prea sesizăm în arhitectura cărţilor de astăzi. Acest volum, subintitulat PUZZLE LIRICO-ESTETIC, conţine diverse interferenţe. Se împletesc armonios jurnalul memorialistic, lirica reflexivă cu accente filozofice, scriitura de tip puzzle, toate învăluite în francheţea omului devotat scrisului, a omului supus dificilelor şicane ale vrăjmaşilor inevitabili, a scriitorului cinstit, care nu mai are nimic de ascuns, nimic de pierdut. Lectura aprofundată a cărţii (conţinând 38 de piese lirice şi 37 secvenţe narative) ne-a permis investigarea punctelor nodale din volum, operaţiune pe baza căreia ne-am dat seama de oportunitatea formulei estetice potrivită exprimării optime a structurii cărţii. Ce tematică abordează volumul? Simplu: aventura existenţială, deloc veselă, a autorului, pe drumul spinos al devenirii; aventură dezvăluită într-un moment limită. Sfidând grandoarea gongorică, stufărişul autorilor elitişti (apăruţi la edituri simandicoase), volumul reuneşte pagini alternative de proză autobiografică şi de poezie scânteietoare, realizate într-un stil sprinţar, adecvat principalelor motive literare existente în carte. Sublimate în fragnente succinte, confesiunile cu caracter memorialistic sunt urmate de 41

Marin Ifrim – n.1 Decembrie 1955, în comuna Bălăceanu, jud. Buzău. Studii: Şcoala Profesională de Chimie Brăila, Liceul Agricol Buzău, Facultatea de Istorie, Muzeografie şi Arhivistică – Universitatea „Spiru Haret” Bucureşti. Membru titular al Uniunii Scriitorilor din România, Asociaţia Bucureşti, din 1998. Cărţi publicate: Spre oraşul cu un milion de ferestre/ Curentul marin/Alfabet de tranziţie/Însemnări despre literatura buzoiană actuală/Fotografii cu cântec/Incursiuni în viaţa unui actor, George Mihalache-Buzău/Poeme/La spartul târgului/Lamentaţii de mucava/Suprafaţa lucrurilor/Scriitori buzoieni şi scriitori din ţară/Fiecare cuvânt pentru Nicolae Pogonaru/Monografia comunei Bălăceanu/Gloria locală/Portrete în bleu’Marin - tablete literare/Trilogia efemerităţii/Nume şi cărţi la Tipomoldova, colecţia „Opera Omnia”, Iaşi, 2011.

Revistă de Cultură Universală:de artă, istorie, spiritualitate, creaţie...

Page 84

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE piese lirice, având caracter reflexiv accentuat, situându-se în zona meditaţiei filozofice. Este această scriere o mărturisire de credinţă impresionantă a concepţiei despre lume şi viaţă a scriitorului Marin Ifrim, aflat la vârsta deplinei maturităţi artistice. Când aluviunile unei vieţi zbuciumate o iau la vale răzbunător, e greu să le potoleşti. Autorul reuşeşte să le tempereze, fără să le estompeze vuietul. Şi o face cu talent. Cu o virtuozitate impetuoasă, proprie experienţei scriitoriceşti dobândite, din care transpare naturaleţea spontaneităţii expresive, precum se întâmplă în marile simfonii ce străbat veacurile. Trebuie să facem precizarea că scriitorul evită pe cât poate „termenii prea pretenţioşi” şi „frazele bombastice”, fără să-şi „constrângă” exprimarea. Stilul scriiturii îşi are originalitatea lui, căci, după un crâmpei de proză confesivă, urmează o poezie cu caracter lirico-aforistic, aidoma unui cristal care te atrage prin scânteieri emoţionante. Paginile de proză sunt surprinzătoare prin sincertate; monologul confesiv este necruţător: autorul nu se disculpă pe sine, nici pe cei din jur. Lipsesc ficţiunea, evocările grandilocvente, împănate cu artificii. Monologul expozitiv se face la persoana I, crudul adevăr nu este evitat. Poeziile se îndreaptă către lirica meditativ-reflexivă cu rezonanţe filozofice, recomandând un poet introspectiv, bântuit de febra lucidităţii. Poezia (ce urmează secvenţei epice) constituie statuarea stărilor, convingerilor, comandamentului etic ale poetului prin intermediul limbajului poetic. Cartea se prezintă ca un tot unitar; naratorul, după ce trece printr-o teribilă încercare, îşi priveşte viaţa retrospectiv şi, după fiecare secvenţă destăinuitoare, meditează, scoţând un oftat cu o conotaţie etico-filozofică, demnă de luat în seamă. Piesa care deschide cartea sugerează starea actuală a comunicării interumane (prin intermediul scrisului), dictată de relaţia dintre creator şi ambientul social contemporan în care el fiinţează. Tăcerea poetului este aparentă, fiindcă în interiorul lui au loc arderi, teribile combustii generate fie de actul creaţiei, fie de înalte trăiri sufleteşti, salvându-le de banalitate:

…Din literă cu literă, limba tăcerii/ toacă neuroni cariaţi. Astăzi aparenţele dau senzaţia că totul decurge normal, deoarece există mijloace de stăvilire; în exteriorul creatorului, anevoie poate să se strecoare

10-XII.2015, nr. 12 (52) Nr.

lava vulcanilor lui din adânc de spirit: Prezentul nu are 2012 niciun dinte lipsă,/ pentru asta există stomatologi./ Şi NR. 9 GUTENfermoare de aur peste buze şi ochi (ZONA

BERG). Poetul, care a simţit pe propria-i piele curajul rostirii adevărului, mărturiseşte: Pentru că de la cuvinte mi s-au tras toate. Din start, ne dăm seama că

tot ce va urma se va derula sub semnul sincerităţii, al cinstei zicerii fără menajamente. Vom numi de-acum „tabletă” fiecare pagină (secvenţă) de proză, pentru a face delimitarea de textul liric. Aşadar, tableta cu care debutează cartea semnalează conştientizarea existenţei autorului (ca prunc agresat de un alt semen) într-o lume dură, plină de neprevăzut, care i-a declanşat instinctul apărării: Instinctul apărării deja s-a format în acele malefice fracţiuni de secundă. Lovitura primită de la copilul din gospodăria vecinului, prin gard, a lăsat semn, acesta fiind pecetea care l-a marcat toată viaţa pe narator: De-atunci aveam să port pe obraz tot restul vieţii semnul fiarei… Instinctul autoapărării se declanşase. Poezia LA LIMITĂ esenţializează mesajul tabletei, reflectând meditaţia omului durut care, la capătul unui pumn de ani, constată că a dobândit deplina verticalitate şi demnitatea rostirii cu fruntea sus a adevărurilor: În fine, mă pot ruga/fără să îngenun-

chez…

O privire sintetică asupra tabletelor din întregul volum scoate în evidenţă câteva consideraţii pe care le vom contura succint. În primul rând, se impune constatarea faptului că există o alternanţă a planurilor temporale trecut-prezent, în derularea secvenţelor narative, modalitate stilistică menită să învioreze receptarea. Trecutul se concentrează pe momentele semnificative ale traseului existenţial. Dintre acestea amintim: frânturi din arborele genealogic (bunicul Toma cu familia lui); gădiniţa; şcoala (cu problemele care l-au tuşat în mediul socio-cultural, când se afla pe diferite trepte ale devenirii); întâlnirea cu lumina cărţii (biblioteca lui Cornel - prima pecete de lumină); recrutarea; întâmplările semnificative care-l marchează (moartea mamei, a unor prieteni – Ivan, Badiu, Tutunea); imputarea şcolarizării; supravegherea de către securitate; stingerea primei soţii (considerată „primul sfârşit al lumii” din viaţa lui); armata cu mizeriile şi privaţiunile ei; revenirea la Buzău (reîntors din Brăila); slujbele chinuitoare şi camerele cu chirie; refacerea echilibrului existenţial prin recăsătorire şi

Revistă de Cultură Universală:de artă, istorie, spiritualitate, creaţie...

Page 85

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE împlinirea pe tărâmul creaţiei. Ei bine, în final, altă pată neagră a destinului: răzbunarea mârşavă a delatorilor (murdară treabă). În planul prezentului, sunt narate, în desfăşurare, secvenţe emoţionante trăite de autor pe pragul dintre viaţă şi moarte. Episoadele pline de acurateţe sunt redate prin descrieri ale mediului spitalicesc medical, folosind tehnica reportajului frust, încât cititorul devine coparticipant la drama pacientului-personaj şi narator în acelaşi timp. Descrierea figurată a primului contact cu perfuzorul este emoţionantă: „Deasupra capului meu se înalţă un copac de metal, un fel de pom de Crăciun, încărcat cu lichide pentru perfuzii: pungi, sticle, sticluţe de plastic.“ Ai senzaţia că vizionezi un documentar, în care un condamnat la suferinţă trebuie să traverseze pe sârmă o apă de la malul vieţii la acela al morţii. Filmul te implică şi îţi oferă cu încetinitorul, rând pe rând, secvenţe precum: înfăţişarea salonului spitalicesc; reacţiile bolnavului; mărturisirea în lumina adevărului crud (cu efect terapeutic, înaintea operaţiei): „M-am răcorit, m-am spovedit, mi-am luat o piatră de pe inimă...“ intervenţia chirurgicală (ca o aventură din care nu se ştie dacă pacientul se va întoarce). Urmează, în tempo alert, redarea trăirilor şi stării postoperatorii, a senzaţiei smulgerii din moarte şi reliefarea sentimentelor recunoscătoare faţă de binefăcători. Iată exclamarea triumfului: „Oricum, sunt născut a doua oară.(...) Ceva se întâmplă. Până mai ieri am fost considerat un altruist total, acum simt în mine mari rezerve de egoism declanşat de risipa unui trecut în care am trăit pentru alţii.“ De reţinut sunt şi semnele clare ale spiritului justiţiar. Chiar dacă însuşi autorul spune că din trecutul lui fac parte şi inşi cărora le-am pus sufletul (...) pe tavă şi ei l-au batjocorit şi aminteşte legea Talionului, nu trebuie să înţelegem că e vorba de o răzbunare izvorâtă din răutate (de care nici n-ar fi în stare acest scriitor), ci doar de răsplătirea „ticăloşiilor” după merit. Atât. În altă ordine de idei, nobleţea scriitorului îl determină să recunoască şi existenţa nedreptăţii scriitorilor autentici, merituoşi, dar „neînvârtiţi”, care n-au fost, nu sunt primiţi în USR din motive aleatorii, extravalorice. Despre o anumită categorie de scriitori cu „legitimaţie”, autorul notează: „Plătesc cotizaţii şi

10-XII.2015, nr. 12 (52) Nr.

primesc sau vor primi pensie şi de la breasla scrii2012 torilor.“ NR. 9 dar fără Vorbind despre scriitorii talentaţi, pretenţii şi fără „arginţi”, frazele îmbracă tonalitate condescendentă: În schimb, scriitorii adevăraţi nu sunt scriitori. Nu sunt pentru că nu au legitimaţii de „scriitori”. Recunoaşterea neputinţei în faţa nedreptăţilor este semn de virtute morală, fiindcă autorul declară că nu poate aplica legea Talionului decât cu blândeţe, prin cuvinte. Pentru că de la cuvinte mi s-au tras toate. Semnul onestităţii şi fraternităţii cu cei nedreptăţiţi pecetluieşte discursul confesiv: Nu eu am făcut această lume strâmbă în verticalitatea ei amorală, ca şpiralul. Se caţără doar căţărătorii. Ca şi în planul trecutului, în acesta al prezentului, abundă reflecţiile sublimate fericit în versuri sentenţioase. Partea lirică, asemănată de noi cu un un cristal captivează, printre altele, prin capacitatea poetului de a transfigura artistic sentimente, reflecţii, trăiri în versuri memorabile. Apar motive specifice poeziei grave, de profunzime. Pe patul spitalului, hrănit doar cu hrana vie din perfuzor, cu ochii pe decorul din salon, gândul contemplă cerul, sufletul toarnă totul în stihuri: Ai putea/ întoarce spatele, însă nimic nu mai

poate acoperi/ acele lucruri care există numai pentru ochii tăi./ Tot cerul e comprimat într-o lacrimă vidă... (TOT CERUL)

Suferinţa nu poate suprima vitalitatea amintirilor. Luciditatea se aprinde până la incandescenţă în clipele de cumpănă. Intelectualul altruist cândva, conştient de risipa unui trecut în care a trăit pentru alţii, devine introspectiv. Astfel se naşte setea de autodefinire: ...Sunt în mine/în Conştiinţă/un gol îmbrăcat/ în sâmbure/ locuitor al unei umbre/solide/ Si-eşi...(CNP) Amară constatare, amintind de poeţii cu comandamente gnoseologice, condamnaţi la veşnică iscodire. Tonalitatea confesivă a momentului crucial dinaintea operaţiei (M-am răcorit, m-am spovedit...), capătă densitate expresivă prin metaforele originale, necăutate, izbucnite cu un firesc impresionant, sugerând destinul creatorului aflat pe calea sinusoidă a iscodirii, a urzirii cărţilor, cale la capătul cărea nu lauri îl aşteaptă, ci doar/o ultimă filă/rece şi albă!.. Viaţa este văzută prin prisma omului aflat în situaţie limită. Definirea fiinţării sale se face printr-un respiro stenic (dat de o destăinuire şoptită, calmă, încărcată de naturaleţe). Existenţa sa? Nici spectacol, nici biruinţă, ci un drum/

Revistă de Cultură Universală:de artă, istorie, spiritualitate, creaţie...

Page 86

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE ca o coală/scrisă din mers (...) un maraton/ la capătul căruia/nu se anunţă/nicio victorie/ (TERMOFILĂ)

Revoltă sau împăcare cu datul sorţii simte eul liric? De pe poziţia creatorului matur, aflat într-un spaţiu de recul evanescent, căruia înţelepciunea îi stă de strajă, poetul îşi dă seama că trăim înconjuraţi de o sumedenie de semne revelatorii, pe care, spre nefericirea noastră, nu le prea băgăm în seamă. Această avertizare meteorologică luată în serios ne-ar feri de multe surprize negre: de când lumea/în jur/toate

semnele/sunt/un fel de eternă/avertizare/ meteorologică...(DE LA SINE) Cum e viaţa? Nicidecum grădina

raiului; are urcuşuri, coborâşuri, lumini, umbre şi uneori ceaţă şi beznă; într-un cuvânt: ...viaţa e dură şi/ se schimbă/ de la un gând/ la altul; În poemul OXIMORON, este surprins universul vieţii autentice, nu numai spaţiul dintr-un anumit oraş, aşezare; lumea trăieşte febril contraste, paradoxuri fascinante; exersează însetată exhibiţii care, pare-se, o hrănesc şi o cern de-o veşnicie. Setea de îmbogăţire metamorfozează omul, îl dezumanizează şi, la un moment dat, îl aduce în postura regelui Midas care imploră zeul să-l lipsească de abundenţa nocivă a metalului diabolic, aurul. Universul examinat de poet este scrutat oximoronic: ... în Grădina Sa/ orbul îl ve-

de/ surdul îl aude/ mutul îl strigă/ ologul îl cară/ în cârca sa/ prăpădită/ cel care vede/ închide ochii/ cel care aude/ e servitorul/ regelui Midas/ iar guralivul/ tace/ îngropat în aur... Oare câţi semeni receptează

semnificaţia adâncă a parabolei? Poetul din trecuta tinereţe cedează locul celui aflat în dimensiunea temporală a prezentului; în această ipostază el este meditativ, introspectiv, prospectiv, considerând viaţa sa ca o virgulă, adică fie o pauză (necesară schimbării de intonaţie), fie ca o elipsă (utilă încărcării bateriilor), fie drept copulaţie (între simţiri pozitive şi negative), însă fiinţând, manifestându-se prin cuget. Interesantul punct de vedere este formulat în piesa EPITAF în care „virgula” apare în diferite posturi: obligatorie/opţională/şi nepermisă

în/ timpul vieţii mele/am fost viu/acum sunt aici/ în timpul/vieţii voastre. Setea de liniştire, de pace lăun-

trică este sugerată printr-o interogaţie retorică adresată „curioşilor” (băgăcioşilor suferinzi de indiscreţie) care doresc să ştie totul despre trezoreria poetului. (NEDUMERIRE)

10-XII.2015, nr. 12 (52) Nr.

Ceea ce emoţionează în acest volum, privind registrul liric, este disponibilitatea cu2012 care poetul NR. 9 prin coexprimă tranşant adevăruri fundamentale notaţii pline de savoare. Un singur exemplu dat din piesa lirică POESIS este elocvent: ...ca praful/se a-

şează frigul/ pe oase/cu nasul în pâinea caldă/ca-ntre sfârcuri/alegi cu privirea/cuvinte/în vânt/cum valurile/ fac muşchi/ apei... Aici discursul liric este lin, puţin melancolic, nostalgic; în alte poezii cunoaşte accente caustice, aşa cum merită ariviştii, infatuaţii, demagogii de azi. Cum să fie de acord poetul cu măştile arlechinilor politici? Este necruţător, pentru că aşa îi dictează instanţa etică dinlăuntrul conştiinţei sale. Nu întâmplător se ocupă de „homo politicus” în două piese distincte. În prima, autorul îl vede drept patrupedul evoluat din care se zice că ne tragem (maimuţa). Egocentrismul, infatuarea, complexul superiorităţii ale denaturatului politician sunt sugerate în numai şapte versuri: ...I-a picat maimuţei pe creier/ un

fulg de zăpadă/ care nu se mai topeşte/ nici când se priveşte-n oglindă/ şi vede doar lumea sa frumoasă/ din care ne tot dă/cioburi de fericire în sânge (HOMO POLITICUS). În a doua poezie, cu acelaşi motiv (si-

tuată către finalul volumului, p.73), se simte în surdină, stilul necruţător al pamfletarului. Cititorul onest, cunoscător al spectacolului abundent în comicul buf este răzbunat, fiindcă poetul îi exprimă, cu talent, sentimentele: ...fariseii sunt nişte copii/ pe lângă cei/

cu carduri morale/ clonate/ fiecare e/ un fel de miez/ al golului/şi nimic nu-l poate opri/să-şi umfle/ neantul/peste puţinele noastre/zile netrecute/în calendarele lor/de comemorat nunţi... (HOMO POLITICUS II). Admirabil discurs poetic, evident cu caracter profetic (dovadă şi revolta tinerilor din noiembrie 2015). Nu dorim să se creadă în niciun chip că autorul acestei cărţi este supărat pe toată lumea (pe sine şi pe cei din jur), că nu vede în preajma sa decât urâciuni, taraţi moral, corupţi etc. Atât din secvenţele confesive în proză, cât şi din poeziile care le însoţesc, desluşim pe lângă trăsăturile reliefate până aici şi un alt tip de caracteristici din care i se conturează sufletul scriitorului Marin Ifrim. Sunt piese lirice care sugerează o frumuseţe sufletească aparte. Referindune la simbolurile sacre, alegem dintre ele pe acela al mamei - fiinţa dintre toate cea mai scumpă de pe pământ, întruchiparea sacră a iubirii. Eul liric se

Revistă de Cultură Universală:de artă, istorie, spiritualitate, creaţie...

Page 87

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE ascunde în spatele bătăilor inimii şi doar în patru versuri pătrunzătoare reuşeşte să dea contur chipului de sunete divine ale mamei. Ea rămâne întipărită drept... Un cântec alunecând/ în pavilionul urechii/ auzit doar cu ochii închişi/înainte de somn... (FĂRĂ MAMĂ). Nu-şi permite autorul sentimentalisme, ci adoptă aceeaşi tonalitate bărbătescă, specifică versurilor sale, acoperindu-şi durerea din lacrimi cu acceptarea legii inflexibile a existenţei lui „dincolo” şi a lui „dincoace”; sfârşitul poeziei are caracter sentenţios, axiomatic: naşterea şi moartea-s/ două porţi stelare/restul e mereu/ dincolo şi dincoace... (DINCOLO ŞI DINCOACE) . Sf. Biserică (un alt simbol sacru), este prezentă într-un discurs liric, purtând marca specifică poetului buzoian; sub cupola bisericii uneori mor/ chiar

şi/medicamentele;/deasupra/e lumea îngerilor/ vânturile subţiri/ suflând răbdătoare/în miracole lumeşti/ inflamabile... (PRIVELIŞTE).

Convingerile spirituale sunt exprimate figurat de pe poziţia unui mirean cu adevărat credincios. Că este aşa o probează propria mărturisire conform căreia întoarcerea lui la viaţă a fost un miracol şi că singura mângâiere profundă i-a fost rugăciunea de mulţumire: ...am aprins câte o lumânare pentru cei vii, îngerii mei, doctorii Tihon, Georgescu şi Rogin (...) şi pentru aceia care i-au fost aproape. În sufletul eului liric, zbuciumat de răsfăţul bolilor palpită condenscendenţa faţă de cei aflaţi în suferinţă. Pline de fior liric sunt versurile sugerând durerile mamelor în momente cernite. Stihurile au o muzicalitate internă mângâietoare, sesizabilă numai în urma unei lecturi adecvate. După „adormirea” unui prunc urmează un ritual tulburător, pe care poetul îl descrie cu virtuozitate lirică: îngerii vin la izvoare,/

10-XII.2015, nr. 12 (52) Nr.

cinstirea harului şi onorarea menirii pe calea scrisului. 2012 Autorul meditează: Tot mă bântuie gândul că am fost NR. 9 de făcut. întors din moarte pentru că aş mai avea ceva Şi tot mă întreb despre ce-o fi vorba. Cred că de scris. Cred că mai am ceva de spus. Iată crezul pilduitor al unui scriitor care, în felul lui, aduce un elogiu sincer vieţii, harului şi menirii sale. Poetul ne dăruie într-o piesă lirică (în COLOANA ABISULUI), emblematice versuri pătrunse de un fior tragic, prin care ne comunică un anume adagiu existenţial, ca o concluzie amară a tot cât şi cum a trăit: ...trebuie să-ţi trăieşti viaţa/ ca şi cum ţi-

ai săpa / propria groapă,/cât mai adânc/în tine;/ acesta îţi este viitorul:/ o coloană a abisului...

În ciuda acestui viziuni, autorul cărţii este de părere că fuga din faţa destinului nu este sănătoasă şi că nici acum, nici la Judecata de Apoi, de-o fi existând aşa ceva, nu trebuie să inventăm scuze pentru modul în care ne-am trăit viaţa. Deducem îndemnul de a trăi în prezent şi de a nu face umbră cuvântului degeaba. Se poate vorbi nebănuit de mult despre această carte, îndrăznim s-o numim MARE, fiindcă lectura ei pune atâtea întrebări, problematizează fascicole din realitate, încât cititorul implicat în actul lecturii îşi caută o nouă cărare către lumina fiinţării sale. Nu în ultimul rând, aceasta este o carte vie şi cu totul specială pentru că s-a ivit din durere, suferinţă, luptă şi se constituie într-un TRIUMF al vieţii. ©Traian Gh. Cristea

beau lacrimi/îşi schimbă/vechile aripi/ apoi duc mame/ îndurerate/ în cealaltă parte/ a maternităţii stelare/ unde tot timpul/ liliacul /înfloreşte/ în ţărână de aur... (ÎN ŢĂRÂNĂ DE AUR).

Pe de altă parte, accente dintr-o „Odă bucuriei” întâlnim în enunţurile tonice (din tablete) care sugerează triumful Omului, al artistului în lupta cu moartea. După venirea pe lume a fiului său, Valeriu, încrederea în perenitatea operei (prin moştenitori) devine lumina călăuzitoare: De aici încolo, nimic nu mai contează. Viaţa mea continuă prin aceşti copii şi prin copiii acestora! Totuşi... Revenirea la viaţă impune

Revistă de Cultură Universală:de artă, istorie, spiritualitate, creaţie...

Page 88

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

GEORGIA MICULESCU - LIRISM ÎN ÎNŢELES SUPERIOR Maria Diana Popescu Poetă a emoţiei sobre şi triste, a sintezei de clipe supreme, operând cu efuziuni psihologice şi sufleteşti, cu fundamente filosofice şi blitz-uri sculptate într-un lirism glacial dar impunător, desfăşurat anume spre accentuarea creaţiei sale, Georgia Miculescu îşi continuă călătoria poetică, glisând cu nobleţe şi rafinament pe un registru de stil şi atmosferă dureroasă, cu tot ceea ce incumbă responsabilitatea superioară de creator: Tăcerea se lasă peste casele

de nisip ale oamenilor/la fiecare poartă întâlneşti un copil scheletic/un bătrân cu faţa suptă/un steag negru/ în zare/… culegătorii de suflete deschid plăpândele trupuri/luna goală cu buzele-i albe/ sărută icoanele din biserica pustie/amurguri violete se desprind din braţele cerului/paşii preotului se pierd în nisipul roşu.

Din călătoria prin patrimoniul său sufletesc, la care se angajează cu autoritatea redempţiunii şi ascezei, Georgia Miculescu se creşte pe sine într-un edificiu poetic hrănit din inspiraţie, din biografie proprie şi de un jet permanent al timbrării şi simţirii. Curgerea versurilor izbucneşte uneori ca un mugur, alteori brusc şi trist ca un plâns de chitară: sufletul

cerului arde în jăraticul din nori/ liniştea în frunze piere/ un bucium cântă printre sălciile îmbătrânite de ninsori/ celor fără umbră/… cântecul frumos s-ambolnăvit de muţenie/ vântul de vest nu mai există/ soarelui/ i-au fost străpunşi plămânii/ sângelui/ i-au şters celulele roşii/… durerea lor s-a instalat în copacii mei. Nu vorbim însă de un joc liber al sentimentelor, ci de trimiteri la o vastă paletă a trăirilor umane, vorbim de un fluaj poetic prelungit dureros în afara realităţii imediate, unde timpul, ca parte integrantă a sevei sufleteşti sau scară către sine însuşi, devine un mediu de inevitabilă destrămare: A fost do-

rinţa îngerilor/să mă nasc din cenuşa lor/să fiu amestec de lumină şi fum/ şi să cad în lume/din treaptă-n

10-XII.2015, nr. 12 (52) Nr.

treaptă/ n-aveam nume/ doar un testament/ un chip/ 2012 cum şi şi douăsprezece drumuri sălbatice/simţeam NR. 9 trupul ei fiinţa apei mă cuprinde tainic/ respiram prin transparent/timpu-i se scurgea prin ochiul nopţii/ pentru totdeauna/ într-un ocean vechi/ glasul meu înota printre spini de stâncă/la fiecare pas ce-l făceam/ păcatele mi se-nmulţeau/din mine cădeau icoane albe/spărgându-se în mii de cioburi roşii… Vorbim de o aşezare echilibrată a inspiraţiei în raportul semnificant-semnificat, de o conştiinţă a apropierii de cititor şi un sentiment de progresivă instaurare a unui decor de tristeţi şi umbre, care creează o magie de durată. Poeta aude, vede, simte şi visează prin forţa versurilor, eul liric reuşeşte transmiterea (cu inerenţe naturale) unor mesaje dintr-un univers de vaste dimensiuni: „Trec zilnic pe lâng-o casă colorată/ pe lâng-

o cruce veche/ pe lâng-un pom căzut la pământ/ pe drumurile mele tapetate cu ninsori/ aud/ cântece triste de harpă chinuită prin mansarde/ văd/ oameni oropsiţi de ploi/ simt/ durerile sfâşietoare ale norilor aruncaţi în noroi/ visez/ fericirea lumii/ ferecată-n sipetul de marmură al nopţii/ petrec zilnic în ierni geroase/ înghesuită-n clepsidra veche a vieţii/ gândurile-mi zac la rădăcina celor patru vânturi/ tâmplele mi s-au transformat în clape de pian/ timpul cu mantaua-i de sticlă/ nu mă-nvaţă să trăiesc într-o culoare albă/ chipuri transparente/ mă cheamă să le pictez ochi albi/ două umbre gri îmi cer să le adun cenuşa din soba infernului/ timpul cu mantaua-i de sticlă/ nu mănvaţă să iubesc răsăritul din mine”. Fior, miraj, vitalitate şi aplauzele unui spectacol de gală, împletite cu plăcerea evidentă şi manifestă a scrisului care există doar în poezia bună, Georgia Miculescu se povesteşte pe sine armonizânduse cu strigătele de tristeţe, reuşind să le transforme în creaţie artistică, aşa cum regele Midas transforma în aur tot ceea ce atingea. Pe un fond de nemărginită tristeţe (şi „spinii sunt trişti” în poezia sa - o metaforă superbă!) semnalat chiar şi în titluri, confesiunea poetică recreionează (pe cale de sugestie, dar cel mai adesea în mod direct) dezamăgiri, tristeţi, resemnări, reculegeri, aşteptări, chemări ale divinului, arome, umbre, gheţari, mici lumini de speranţă sau diverse atitudini poetice faţă de destin: „În mine se cuibăresc

bucăţi din aripile munţilor/ ascuţimea lor o simt/ îmi sfâşie trupul/ din palmele-mi de gheaţă/ se scurg

Revistă de Cultură Universală:de artă, istorie, spiritualitate, creaţie...

Page 89

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE gheţari albi/tălpile/ mi se afundă-n lutul nopţii/ spini trişti/ mărşăluiesc în sângele meu/ ascult durerea lui/ în arterele reci/umbra aripilor/ se risipeşte-n tâmplami de argint.” De la dinamismul unei furtuni la valurile

calme de muzicalitate tristă, prinse parcă în armonii de orgă, Georgia Miculescu axiologizează liric şi persuasiv trăirile dramatice ale fiinţei sale, ale timpului şi vieţii în perspective cosmice: Furtuna s-a abătut asu-

pra pământului/curg apele asupra-mi cad fulgerele/ trupu-mi de apă zace-n agonie/respir doar prin plămânii lunii/demonii mă lovesc cu privirile lor ascuţite/ vrăjitoarele-mi sorb umerii goi/sângele meu se scurge în râuri de cenuşă/ braţele mele se închină unui cer în ruină/şi plâng/trupul de apă a secat/ fluturi scheletici cu a-ripi de noroi/ se cuibăresc în subsuoara mea/ bisericile sunt goale/ candelele au ars/ candelabrele sau stins/ ochii mi s-au scurs/ odată cu apele...” Magma poemelor, urzită cu lirism autentic din trame imagistice de o rară înfiorare (mai puţin întâlnite în poezia contemporană), dintr-un prag al conştiinţei poetice acut reflexive, din pulsaţii sufleteşti şi sentimente de o intensitate emotivă deosebită, fac ca acestea să pară rostite cu acribia unui actor care doreşte să-şi pună în valoare calităţile interpretative:

„De când nu mai umblă Dumnezeu pe pământ/toate sunt anapoda/viespile devin regi şi regine/pământul sa umplut de cruci negre/ oamenii mor ne’mpărtăşiţi/ râurile au secat/stejarii nu mai au braţe/ iar arhanghelii sunt opriţi la frontiere/ azi/n-au mai rămas/ decât un cer stins/prunci reci în pântece flămânde/un câine orb ce-şi caută stăpânul pierdut în ruine/şi-un ochi divin ce tot timpul plânge/ ...cântecul privighetorii/ se aude doar sub pământ.”

Atentă la zbaterea dinlăuntrul timpului ce trece şi se închide cu neliniştea abisală a versului tăiat la rădăcina „buruienilor sângerii”, Georgia Miculescu reuşeşte performanţa de a lua act de prezenţa unor vibraţii care o inspiră, şi de aici caracterul de confesiune al poemelor, de eliberare de un preaplin împovărător, ca instrumente subtile de comunicare:

Inima mea e-ngropată în trupul unui zeu de piatră/ din ochii-mi plânşi/încolţesc buruieni sângerii/un înger muribund/mi-a dat pentru o zi/doar pentru o zi/inima lui/pe vârful muntelui/pe crucea jertfei/pelerinii nopţii/ ţineau în lanţuri -/îngerul – /măicuţa lui murise demult /zidarii morţii i-au cimentat sufletul în icoane/groparii aşteptau ultima zvâcnire/trupul îngerului

10-XII.2015, nr. 12 (52) Nr.

delira-n tăcere/ nimeni fruntea nu-i mângâia/ priveau 2012 nepăsători şi reci. Tristeţi fără margini, înfrângeri NR. 9 evident dureroase (în acelaşi timp imperiale), care impresionează cititorul, fragilitatea şi trecerea a tot ceea ce este omenesc, sentimentalism şi erudiţie, Georgia Miculescu se află mereu deasupra trăirilor, aidoma unui dirijor purtat într-un un univers de sunete aparte, care îi conferă o graţioasă, dar severă expunere: „…undeva/ pe un umăr de deal/ zăcea/cu

trupul stins/ prietenul timpului/ceasornicarul/de ieri/ amurgul s-a scurs din ochii lui/ sătenii/povesteau/ căntr-o seară liniştită/mormântul ceasornicarului a dispărut/şi astăzi/oamenii din satul alb/ încă mai caută movila pierdută a ceasornicarului…” În integralitate şi în miezul său adânc, discursul poetic al Georgiei Miculescu este, de la un capăt la altul, un superb poem alchimic şi de analiză a lăuntrului, a zonelor onirice şi filosofice, într-o exprimare de calitate şi de bun gust care o legitimează indubitabil ca poetă. Creaţiuni de inspiraţie şi inteligenţă în contact direct cu datele imediate ale trăirilor, poemele Georgiei Miculescu şi-au găsit întruchiparea în teme cu perspective universale, care îi îngăduie desfăşurarea lirismului în înţeles superior, izvorât nu din orgoliu, ci din sensul unei gândiri filosofice ca atare. © Maria Diana Popescu Să ucizi o pasăre cântătoare Să ucizi o pasăre cântătoare doar pentru c-o uşă ţi-e surdă şi inima ţi-e mută iar sufletu-ţi pluteşte în vidul din trup departe eşti de tot ce-i viu, urât şi pustiu ca un tăciune amorţit fără nume şi chip vid la nesfârşit născut din negre vise. bat clopotele-n ceruri iar vântu-adie trist/ toţi copacii lumii/ au plecat spre un alt univers ducând pe braţe pasărea ucisă cea care-a fost cândva cântătoare…

Revistă de Cultură Universală:de artă, istorie, spiritualitate, creaţie...

Page 90

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

DAVID GROSSMAN42 la Bucureşti - Despre cărţi, politică şi apatie Noiembrie 2015, Bucureşti

La Muzeul Ţăranului Român (clubul Ţăranului), ticsit de oameni şi fum gros de ţigară, l-am întâlnit pe scriitorul israelian David Grossman invitat la o discuţie despre literatură şi politică, de fapt un fascinant maraton confesional. Am consemnat cu fidelitate discursul d-lui Grossman în speranţa că vom cunoaşte o parte din gândurile acestui scriitor de limba ebraică tradus în circa 30 de limbi diferite. Grossman începe cu relatarea recentei tragedii teroriste de la Paris. Scriitorul şi soţia sa se aflau acolo, şocaţi. E trist să vezi Parisul la câteva ore după accident. Parizienii au încercat să revină la normal, la firescul marelui oraş. Dar ei nu înţelegeau ce se întâmplă, ce se petrece. Cât de profundă este schimbarea care a venit. Teroarea striveşte esenţa libertăţii şi a egalităţii. Teroarea te face suspicios, atent în jur. O astfel de experienţă teroristă te constrânge să-i categoriseşti pe cei din jur, pe toţi, după piele, culoare, vorbă, maniere. Preşedintele Holland a spus „Franţa este în război”. Francezul nu înţelege ce înseamnă să trăieşti în război. În astfel de situaţii cuvintele uzuale sunt primele victime. Eşti tentat să manipulezi limba ca tu să fii protejat. Limbajul nu mai reflectă realitatea. Guvernele folosesc un limbaj care să descrie situaţia nou creată după cum cer interesele politice. Este ca un tampon între individ şi situaţie. El separă pe cei răi de cei buni. Devin blocaţi în această situaţie 42

David Grossman – n. în Ierusalim la 25 ianuarie 1954, este un scriitor israelian. A învățat filosofie și teatru la Universitatea ebraică de la Ierusalim. În serviciul militar a fost ofițer la AMAN. După ce s-a eliberat din armată a lucrat la stația de radio israeliană Kol Israel (Vocea Israelului) ca reporter și actor de teatru radiofonic. În 17 noiembrie 2015 a fost în România și s-a întâlnit cu cititorii la Muzeul Țăranului Român din București.

10-XII.2015, nr. 12 (52) Nr.

şi după un timp apare un dicţionar al limbii, care te 2012 protejează. Este o limbă care te calmează sau te asNR.nevoie 9 mute contra inamicului. Literatura are de o anumită precizie. În cărţile mele invit oamenii să accepte o multitudine de condiţii şi o cale de expunere a lor. Indivizii sunt surprinşi în situaţii extreme. Striviţi de violenţă sau de o cruzime extremă. Ei încearcă să-şi reclame individualitatea: de pildă când este vorba de evreii în Holocaust, oameni obişnuiţi, ca noi, care au fost expuşi la vederea unor corpuri de cadavre mutilate. Sau cei aflaţi sub ocupaţie militară, paralizaţi de frica de a-i pierde pe cei dragi. Am învăţat ce mult afectează această expunere viaţa şi cum prin cuvinte se schimbă ceva în tine, ca scriitor. Schimbările se produc şi în alte situaţii. Cartea mea Un cal intră întrun bar, recent lansată în limba română, explică de ce nu sunt un adept al stand-up comediilor. Când textul este bun, e grozav, dar ce vedem la TV este patetic şi nu mă distrează. Totul este ridiculizat. Este o situaţie neplăcută, defectivă. Nu se poate face băşcălie din orice, cu orice preţ. În cartea pomenită există un personaj, Dovale, 57 de ani, care pe scenă este brutal şi îşi chinuie audienţa. E agresiv cu publicul. Îşi bate joc de cei din sală. Iată o scenă cheie: în Natania, într-un bar, o doamnă de statura mică şi cu o fire copilăroasă asistă la show. Dovale o cunoaşte personal, femeia este şocată de glumele sale vulgare, nu le înţelege, crede că e vorba de o trădare, o înşelătorie, cât sunt spusele de dureroase. Dovale nu o recunoaşte în public, dar simte acolo un element care i se opune. Ea îi zice: „Tu erai un băiat bun…”. Brusc Dovale trece la altă poveste, una nouă, diferită de cele de dinainte. Noua poveste este tristă, adevărată, a unui copil de 14 ani. Părinţii lui nu se înţeleg, sunt certuri mereu între ei şi copilul este trimis în Neghev. Este speriat, derutat, se simte abandonat. După 3 zile de cantonament într-o tabără de antrenament militar un soldat îi cere lui Dovale să vină imediat la comandant. În fugă! cere soldatul, dar de ce această grabă? soldatul îi spune că la ora 16 trebuie să fie la o înmormântare. Un convoi care îi este pus la dispoziţie şi timp de 4 ore de drum copilul nu ştie nimic. Cine a murit? mama sau tata? Era un copil timid, cum să întrebe aşa ceva un străin. Morala acestei poveşti este atitudinea de indiferenţă, ignorarea celuilalt, o formă gravă a cruzimii la care suntem supuşi. Grossman când scrie nu vrea să jignească.

Revistă de Cultură Universală:de artă, istorie, spiritualitate, creaţie...

Page 91

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Scrisul este un proces lung, autorul se gândeşte la cititor, la rase, la politicieni, pe cine ar putea jigni… O poveste bine scrisă este dictată de melodie, de vocea ei, de ritm. Nu se poate scrie decât urmând precis linia poveştii, este o necesitate irezistibilă. Eu nu scriu cărţi de bucate spune Grossman. Cărţile sunt importante pentru cineva. E nevoie de dulceaţă în lumea grosolană de afară. Prin anii 60 eram un tânăr oarecare, trăiam în Ierusalim. Prima mea carte am dat-o înainte de publicare tatei, s-o citească. Tata a zis: e drăguţ… dar cine din afara familiei te va înţelege? Cartea a fost tradusă în 15 limbi. I-am zis tatei… vezi ?cineva a înţeles. URI În 2006 familia Grossman l-a pierdut pe Uri, fiul lor, în războiul cu Hizbullah. L-am piedut pe Uri în Liban în ultimele ore de război. Nu pot discuta în public ce am simţit atunci dar aş vorbi despre întoarcerea la scris. Cam 3 ani înainte de incident am scris cartea Până la capătul pământului . O femeie de 50 de ani îşi duce copilul la război. Ea ştie că fiul ei nu se va întoarce viu. Ea stă acasă şi aşteaptă vestea morţii sale. Realizează că este nevoie de 2 persoane: cel care transmite şi cel care primeşte vestea. Are ideea nebună că dacă nu va fi acasă, mecanismul morţii neanunţate va fi amânat sau poate chiar inversat. Chiar şi războiul acesta monstruos să fie anulat. Într-o secundă ea fuge de acasă evadând vestitorilor. Pleacă pe jos, dar nu singură, ci îl ia cu ea pe Avram, iubitul ei de la 16 ani. Avram la 21 de ani (cât avea în războiul din 1973) fusese făcut prizoner în Egipt, el nu înţelege de ce l-au lăsat în viaţă. Femeia (pe nume Ora) povesteşte lui Avram povestea vieţii lui Ofer (fiul Orei) de la început, cu toate detaliile, precise, obsesiv expuse. Avem aici un antipod teribil: familie-război; viaţă-distrugere; război-copil. Grossman se gândeşte: de ce detaliile povestite de Ora sunt importante? Când avem un copil vrem pentru el ce e mai bun, e în natura noastră. Noi cerem destinului: Cruţă copilul meu! Ora încearcă să-l apere pe Ofer prin călătoria ei şi prin povestirea detaliilor. 3 ani şi 3 luni mai târziu Uri, fiul lui Grossman, cade pe front. Grossman hotărăşte să refacă povestea imediat la ieşirea din Shiva (cele 7 zile de doliu la evrei). Grossman rescrie treptat cartea adăugând instinctiv

10-XII.2015, nr. 12 (52) Nr.

viaţă personajelor sale. „Am pus în carte glume, vese2012 lie, anecdote, pasiuni şi slăbiciuni ca să fac naraţia să NR. 9 pară reală. Am ales viaţa şi să mă întorc la viaţă”. despre ISRAEL Democraţia Israeliană se află în pericol. Să ne uităm înapoi acum 68 de ani. Evreii veneau în ţara promisă, după grozăvia Holocaustului care a ucis milioane. Veneau cu sutele de mii. În ciuda tuturor dificultăţilor s-a creat un stat solid. Erau războaie, o economie problematică, lipsuri şi totuşi s-a creat o viaţă promiţătoare, o cultură, o industrie şi o agricultură iar în final marea izbândă: o democraţie. Este un miracol pentru că majoritatea veneau din ţări care nu erau democraţii. Azi suntem lipsiţi de speranţa de a soluţiona raporturile cu cei din jur. Nu militar, nici politic. Trăim în apatie, vacuum între oameni, sistem şi celelate ţări. Dar natura nu permite vacuum. Sunt forţe care dictează extremism, forţe rasiste care umplu acest vid. Pentru Grossman este vital să trăim în pace, prosperitate, axaţi pe viitor. 2000 de ani evreii nu au avut o ţară. Acum o avem, este Israelul şi noi trebuie să corectăm starea de permanentă ameninţare. ** A doua zi am vizitat târgul de carte Gaudeamus 2015. Am găsit printre milioane de titluri şi cărţile lui David Grossman traduse în limba română. Puse la loc de cinste, prezente, vibrante şi vizibile. Noaptea, în avionul de Tel Aviv l-am zărit aşezat lângă soţie, înapoi spre casă. Deşi târziu era cufundat în lectură, poate în construcţia unui nou roman. Un intelectual adevărat nu-şi permite luxul odihnei. El modelează conştiinţe şi idei, somnul raţiunii va fi amânat cât timp realitatea nu o permite.

Revistă de Cultură Universală:de artă, istorie, spiritualitate, creaţie...

Page 92

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-XII.2015, nr. 12 (52) Nr.

şedinte GADIF (Grupul Ambasadelor, Delegaţiilor şi 2012 Instituţiilor Francofone din România) NR. 9

Editurile româneşti au pregătit pentru ediţia din acest an a Târgului Gaudeamus o serie de noutăţi, oferind cumpărătorilor şansa de a achiziţiona la preţuri reduse unele dintre cele mai îndrăgite volume, dar şi oportunitatea de a se întâlni cu scriitorii în cadrul lansărilor de carte. Aproximativ 300 de expozanţi, peste 700 de evenimente editoriale, participanţi în premieră, dar şi multe surprize i-a aşteptat pe iubitorii de literatură până duminică, 22 noiembrie 2015 la „Târgul Internaţional Gaudeamus - Carte de învăţătură” din Bucureşti. GAUDEAMUS 2015 – start sub cele mai bune auspicii

„Radio România rămâne principalul actor cultural pe piaţa media din România, generând gesturi culturale de anvergură, extrem de importante pentru cultura română şi pentru educaţia acestei naţii. Târgul GAUDEAMUS este unul din aceste exemple de top pe care le generează şi le susţine Radio România.” Ovidiu Miculescu, Preşedinte Director General Radio România

„Sunt a doua oară la GAUDEAMUS. Acum câţiva ani am fost ca cititor obişnuit, petrecându-mi o zi pe la toate standurile şi ştiu foarte bine ce înseamnă – ce a însemnat pentru mine, ceea ce bănuiesc că înseamnă şi pentru cititorul obişnuit o zi la un târg de acest fel. Eşti puţin buimăcit, dar cu un sentiment care mi se pare extraordinar de a te plimba printre cărţi, de a fi pus în faţa unor dileme: o cumpăr, n-o cumpăr, o pot lua cu mine sau nu, nu am poate prea multe, pot să le car pe toate… dilemă extraordinară.” Victor Ieronim Stoichiţă, Preşedinte de onoare al Târgului

Ediţia cu numărul XXII a „Târgului Internaţional GAUDEAMUS - Carte de învăţătură” s-a deschis anul acesta pe data de 18 noiembrie 2015, în Pavilionul Central Romexpo. Târgul a fost organizat de Radio România. Evenimentul s-a desfăşurat, în acest an, în perioada 18 – 22 noiembrie sub motto-ul „cel mai citit târg de carte, de la cel mai ascultat radio”. La ceremonia oficială de deschidere au participat: domnul Ovidiu Miculescu, Preşedinte Director General Radio România, doamna Oltea Şerban-Pârâu, Director al Cen-trului Cultural Media Radio România, Excelenţa Sa Doamna Joanne Lemay, Ambasadorul Canadei şi Pre-

„Acest târg care se află deja la cea de-a XXII-a ediţie are o semnificaţie cu totul specială. El vine întrun moment în care se iveşte o speranţă pentru producţia de carte. Ştiţi că Parlamentul a votat noul Cod fiscal care prevede, de la 1 ianuarie 2016, scăderea TVA-ului pe cărţi de la 9 la 5% […] Acest lucru va reprezenta o uşurare pentru editori, pentru publicul cultivat. […] Ideea este ca să putem face în aşa fel încât cartea să circule mai uşor, încât să fie mai lesne de procurat, de cumpărat, încât drepturile de autor să fie respectate mai riguros şi, în sfârşit, dar nu în ultimul rând, să ajungă şi ceva mai mulţi bani şi în buzu-

Revistă de Cultură Universală:de artă, istorie, spiritualitate, creaţie...

Page 93

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE narele scriitorilor, pentru că ei sunt cei de la care industria cărţii profită.” Vlad Alexandrescu, Ministrul Culturii

Editurile Polirom şi Cartea Românească au participat la cea de-a XXII-a ediţie a Târgului Internaţional de Carte Gaudeamus cu peste 1.000 de titluri - dintre care 400 de noutăţi. Cărţile pe care s-a mizat la această ediţie a târgului sunt Du-te şi pune un străjer, romanul recent descoperit al scriitoarei americane Harper Lee43, Doi ani, opt luni şi douăzeci şi opt de nopţi cel mai recent roman semnat de Salman Rushdie44, şi Drumul către libertate. Autobiografia unei refugiate din Coreea de Nord, de Yeonmi Park45. Noutăţi editoriale au pregătit şi reprezentanţii editurii Humanitas. Printre acestea se numără

Dialoguri de duminică. O introducere în categoriile vieţii de Andrei Pleşu şi Gabriel Liiceanu, Femeia în faţa oglinzii de Eric-Emmanuel Schmitt, şi Departe de trunchi. Douăsprezece feluri de dragoste. Părinţi, copii şi căutarea identităţii de Andrew Solomon. De asemenea, editura Litera a pregătit pentru vizitatorii Târgului Gaudeamus mai multe lansări de carte, în care cititorii să se familiarizeze cu operele scriitorilor. Astfel, vineri, s-a lansat volumul De ce

eşuează naţiunile. Originile puterii, ale prosperităţii şi ale sărăciei de Daron Acemoglu şi James A. Robinson,

în prezenţa invitaţilor Theodor Paleologu, Ion Bogdan Lefter, Bedros Horasangian. Apoi au urmat lansările: O cale îngustă spre nordul îndepărtat de Richard Flanagan, în prezenţa invitaţilor Ciprian Măceşaru, Bedros Horasangian şi în lectura Maiei Morgenstern şi Lupta mea. Cartea întâi: Moartea unui tată de Karl Ove Knausgård, în prezenţa invitaţilor Laura Câlţea, Tove Bruvik Westberg, Ioana Andreea Mureşan, Bedros Horasangian Totodată, Litera Mică a lansat Descendenţii. 43

Nelle Harper Lee (n. 28 aprilie 1926) este o scriitoare americană, cunoscută pentru romanul său din 1960, Să ucizi o pasăre cântătoare. În 2007, Lee a fost decorată cu ordinul Medalia prezidenţială a libertăţii a Statelor Unite ale Americii pentru contribuția sa la literatură. 44 Salman Rushdie (nume original: Ahmed Salman Rushdie, n. 19 iunie 1947, la Bombay India) este un scriitor și un eseist din Regatul Unit de descendență indiană, cunoscut mai ales pentru Versetele satanice, scriere considerată blasfematoare la adresa religiei islamice și care i-a adus condamnarea la moarte din partea ayatolahului Ruhollah Khomeini. 45 Park Yeon-mi (or Yeonmi Park; n. 4 octombrie 1993) este o binecunoscută activistă pentru Drepturile Omului din Coreea de Nord, care a fugit din China în 2007.

10-XII.2015, nr. 12 (52) Nr.

Editura Trei a pregătit peste 400 de cărţi. 2012 PrizoPrintre noutăţile ediţiei din acest an se numără NR. 9 nieră în pânza de păianjen de David Lagercrantz, continunarea seriei Millennium, de Stieg Larsson, şi Prietena mea genială de Elena Ferrante. De asemenea, primele nouă titluri din colecţia PanDa, care se adresează copiilor cu vârste cuprinse între 2 şi 12 ani, au fost disponibile la Gaudeamus 2015 şi prezentate micuţilor simplu, direct şi sincer poveşti emoţionante despre imaginaţie, tristeţe, prietenie, iubire, supărare şi rela-ţia cu părinţii şi bunicii. Totodată, grupul editorial ALL a lansat la Gaudeamus cea de-a doua ediţie a campaniei „Cartea în aşteptare”. De asemenea, sâmbătă, de a fost lansată seria de volume Eminescu, poem cu poem- Eminescu, poem cu poem. Luceafărul şi Eminescu, poem cu poem. Călin (file din poveste) de Alex. Ştefănescu, precum și volumul Cum m-am vindecat de nefericire de Gigi Ghinea. O apariţie editorială eveniment la ediţia din acest an a Târgului Gaudeamus este Al treilea cimpanzeu de Jared Diamond. Grupul editorial ALL a pregătit peste 600 de titluri. La Curtea Veche, publicul a găsit unele dintre cele mai noi apariţii editoriale: Confort Food de Jamie Oliver, Pe trecerea timpului. Jurnal politic românesc 1996-2016 de Emil Hurezeanu, şi albumul Săvârşin. Detaliul de principesa Margareta şi principele Radu ai României. La editura Corint, vizitatorii târgului au putut achiziţiona Dezastrul de la Cernobîl de Svetlana Aleksievici, câştigătoarea premiului Nobel pentru literatură 2015, Tovarăşul baron. O călătorie în lumea pe cale de dispariţie a aristocraţiei transilvănene de Jaap Scholten, şi Siria. De ce s-a înşelat Occidentul de Frederic Pichon. Editura Nemira a pregătit unul dintre cele mai aşteptate titluri ale toamnei Cavalerul celor şapte regate de George R.R. Martin. De asemenea, la standul editurii, cititorii au putut găsi Sculptând în timp de Andrei Tarkovski, Marte de Foc de Antoinette Wornik, antologia 111 cele mai frumoase poezii ale generaţiei '80 . Editura Rao a lansat unul dintre cel mai bine vândute romane ale anului, Biblia pierdută de Igor Bergler.

Revistă de Cultură Universală:de artă, istorie, spiritualitate, creaţie...

Selecţie şi prezentare, Mihai Păun

Page 94

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Luceafărul de ziuă şi Luceafărul de noapte de Petre Ispirescu

A fost odată un împărat şi o împărăteasă; ei nu făceau copii; umblase pe la toţi vracii şi vrăjitorii, pe la toate babele şi cititori de stele, şi toţi rămaseră de ruşine, căci n-avură ce le face. În cele din urmă se puseră pe posturi, pe rugăciuni şi milostenii; când, într-o noapte, Dumnezeu văzând râvna lor, se arătă împărătesei în vis şi-i zise: – Rugăciunea voastră am auzit-o şi vei face un copil cum nu se va mai afla pe faţa pământului. Mâine să se ducă împăratul, bărbatul tău, cu undiţa la gârlă, şi peştele ce va prinde să-l găteşti cu mâna ta şi să-l mâncaţi. Nu se făcuse încă bine ziuă şi împărăteasa se duse la împăratul şi-l sculă zicându-i: – Împărate! scoală c-a sosit alba în sat. – Dar asta, răspunse împăratul, ce ai astăzi să mă scoli aşa de noapte; nu care cumva vrăjmaşii au călcat hotarele împărăţiei mele? – Din mila lui Dumnezeu, de nici unele ca astea n-am auzit; dară am visat iaca ce… Şi-i spuse visul. Împăratul cum auzi, sări din aşternut, se îmbrăcă, luă undiţa şi se duse la pârâu gâfâind. Aruncă undiţa şi nu trecu mult, şi văzu pluta undiţii mişcându-se. Trase undiţa: când, ce să vezi? un peşte mare, cu totul şi cu totul din aur. Doară că nu-i căzu leşin de bucurie. Darămite când îl văzu împărăteasa? Ea fu şi mai oleoleo. Găti împărăteasa singură cu mâna ei peştele şi mâncară. Ea îndată se simţi însărcinată. Roaba care ridică masa văzu pe talerul împărătesei un os de peşte şi o bătu gândurile să sugă acel os, ca să ştie şi ea gustul bucatelor gătite de împărăteasa. Cum supse osul, se simţi şi ea însărcinată. După nouă luni născu împărăteasa, ziua, un copil frumos, frumos, ca un îngeraş. Peste noapte născu şi roaba un copil, aidoma cu al împărătesei, încât nu aveau deosebire unul de altul. Cum era copilul

10-XII.2015, nr. 12 (52) Nr.

împărătesei era şi al roabei. Semănau, cum se zice, 2012 ca două picături de apă. NR. 9 de BusuFiului de împărat i s-a dat numele ioc, iară fiului de rob, Siminoc. Crescând împreună şi făcându-se mari, i-a dat la carte, şi învăţau într-o zi cât învăţa alţi copii într-un an. Când se jucau ei în grădină, împărăteasa se uita cu drag la dânşii de pe fereastră. Se făcură mari. Ei semănau atât de mult, încât nu cunoştea nimeni care este fiu de împărat şi care de rob. Boiul lor era mândru, amândoi aveau pe vino-ncoace, vorba lor, era vorbă cu lipici şi amândoi erau voinici, nevoie mare. Într-o zi se hotărâră să meargă la vânătoare. Împărăteasa se tot ciudea cum să-şi cunoască pe fiul său: fiindcă şi feţele şi îmbrăcăminţile fiind la fel, de multe ori nu putea să deosebească pe unul din altul. Se gândi să facă fiului său un semn. Îl chemă şi, prefăcându-se că îi caută în cap, îi înnodă două viţe de păr, fără să ştie el. Apoi plecară la vânătoare. Alergară zburdatici prin câmpiile înverzite şi se zbenguiau ca mieluşeii; culeseră la floricele, se udară de rouă, priviră fluturii cum săltau şi săreau din floare în floare, cum albinele culegeau ceara şi adunau mierea, şi se desfătară foarte mult. Apoi merseră la fântână, băură apă de se răcoriră şi priveau cu nesaţiu cum se lasă cerul în depărtare pe pământ, şi ar fi dorit să meargă până la sfârşitul pământului, să vază cerul din apropiere, sau măcar până vor da de locurile acelea unde pământul este ca piftia. Apoi intrară în pădure. Când văzură frumuseţile pădurilor, rămaseră cu gurile căscate. Vezi că ei nu mai văzuseră d-alde astea de când îi făcuse mă-sa. Când bătea vântul şi se mişca frunzele, asculta la fâşâitul lor şi li se părea că împărăteasa umblă târând după sine rochia cea de mătase; apoi se aşezară pe iarba fragedă, la umbra unui copaci mare. Aci se puseră a cugeta şi a sfătui cum să înceapă vânătoarea. Ei, nici una, nici alta, voiau să vâneze tot lighioni sălbatice. Păsărelele, cari alergau împrejurul lor şi se puneau pe crăcile copaciului, nici nu le băgau ei în seamă; lor, le era milă să-şi puie mintea cu ele; dară le plăcea să le asculte ciripind. Păsărelele parcă băgaseră şi ele de seamă una ca aceasta, şi nu se

Revistă de Cultură Universală:de artă, istorie, spiritualitate, creaţie...

Page 95

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE sfiau, ba încă cântau de se spărgeau; iară privighetorile trăgeau la geamparale numai din guşe, ca să fie mai dulce cântarea lor. Şi aşa, stând ei aci şi sfătuindu-se, pe fiul împăratului îl apucă o moliciune de nu putea sta în sus şi îşi lăsă capul în poala lui Siminoc, rugându-l să-i caute niţel în cap, până va aromi el. După ce îi căută ce-i căută, Siminoc se opri şi zise: – Ce este asta din capul tău, frate Busuioc? – Ce să fie? Ştiu eu de ce mă întrebi, frate Siminoc? – Iaca văz, răspunse Siminoc, că două viţe de păr în capul tău sunt înnodate. – Cum se poate? zise Busuioc. Aceasta supără atât de mult pe Busuioc, încât se hotărî să plece în lume. – Frate Siminoc, zise Busuioc, eu mă duc în lume fiindcă nu pot să pricep de ce mama mi-a înnodat părul când mi-a căutat în cap. – Măi frate Busuioc, îi răspunse Siminoc, vino-ţi în fire şi nu mai face una ca asta. Căci dacă împărăteasa ţi-a înnodat părul, nu crez să o fi făcut cu vreun gând rău. Busuioc însă a rămas nestrămutat în hotărârea sa şi, când şi-a luat rămas bun de la Siminoc, i-a zis: – Na, frate Siminoc, batista asta. Când vei vedea pe dânsa trei picături de sânge, să ştii că sunt mort. – Să-ţi ajute Dumnezeu, frate Busuioc, să nimereşti cu bine; dară eu încă o dată te rog, pentru dragostea mea, să rămâi, să nu mai pribegeşti pân lume. – Peste poate, răspunse Busuioc. Apoi se îmbrăţişară şi Busuioc plecă; iară Siminoc rămase de se uita galeş după dânsul până îl pierdu din ochi. Siminoc se întoarse acasă şi povesti părinţilor toate cele ce se întâmplase. Împărăteasa nu mai putea de inimă rea. Îşi frângea mâinile şi plângea, de să ferească Dumnezeu. Dară n-avu ce-şi face capului, şi se mângâia oarecum văzând pe Siminoc. După câtva timp, acesta scoase batista, se uită la dânsa şi văzu trei picături de sânge. Atunci zise: – I! a murit frăţiorul meu. Mă duc să-l caut.

10-XII.2015, nr. 12 (52) Nr.

Şi luându-şi merinde, plecă după dânsul să-l 2012 caute. Trecu prin oraşe şi sate, străbătu câmpiile şi NR.la9o căsuţă. codrii, merse, merse, până ce ajunse Acolo întâlni pe o bătrână şi întrebă de fratele său. Bătrâna îi spuse că se făcuse ginere al împăratului din acea parte de loc. Ajungând la palaturile împăratului aceluia, cum îl văzu fie-sa, socoti că e bărbatu-său, şi alergă întru întâmpinarea lui. El zise: – Eu sunt fratele bărbatului tău; am auzit că a pierit din lume, şi am venit să aflu de căpătâiul său. – Eu nu crez una ca asta, zise fiica de împărat. Tu eşti bărbatul meu, şi nu ştiu de ce te prefaci aşa acum. Au doară credinţa mea a fost pusă la cercare şi eu te-am amăgit? – Nici unele din acestea nu este. Ci eu îţi spui în cuget curat, nu sunt eu bărbatul tău. Ea nu voia să crează cu niciun chip. Atunci el zise: – Dumnezeu să-şi arate dreptatea. Pe cine nu va fi drept din amândoi, să-l cresteze sabia care stă în cui. Şi îndată sabia sări şi crestă pe fată la deget, şi atunci crezu şi ea. Apoi găzdui după cum se cuvenea pe Siminoc. A doua zi el află că Busuioc se dusese la vânătoare şi nu se mai întoarse. Încălecă deci şi el pe un cal, luă ogari şi plecă după frate-său, în partea locului pe unde se dusese acesta. Merse ce merse şi ajunse în pădure; acolo se întâlni cu Muma-pădurii. Cum o văzu, se luă după dânsa, şi dă-i goană. Ea fugea, el după dânsa, până ce Muma-Pădurii văzând că n-are încotro, se sui într-un copaci înalt şi acolo scăpă. Siminoc descălecă şi el, priponi calul, făcu focul, scoase merindele şi începu să mănânce lângă foc, aruncând şi ogarilor câte ceva. – Aoleo! cum mi-e frig, zise Muma-Pădurii, îmi clănţănesc dinţii. – Dă-te jos, îi răspunse Siminoc, de te încălzeşte la foc. – Mi-e frică de câini, zise ea. – Nu te teme, că nu-ţi fac nimic. – Dacă vei să-mi faci bine, mai zise ea, na o viţă din cosiţă şi leagă-ţi câinii. El puse viţa de cosiţă pe foc. – Uf! ce greu miroase, zise Muma-pădurii, cosiţa ce ţi-am dat-o şi pe care tu ai pus-o pe foc.

Revistă de Cultură Universală:de artă, istorie, spiritualitate, creaţie...

Page 96

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE – Ai te cară de aici, îi răspunse Siminoc, şi nu mai spune la nimicuri. Iaca unul din ogari a dat cu coada prin foc, s-a pârlit niţel şi d-aia miroase greu. Dacă ţi-e frig, dă-te jos şi vino de te încălzeşte; dacă nu, tacă-ţi fleoanca şi mă lasă în pace, nu mă tot supăra. Atunci ea crezu, se dete jos şi, alăturându-se de foc, zise: – Mi-e foame. – Ce să-ţi dau să mănânci? Iaca ia ce-ţi place din ceea ce am dinainte. – Eu voi să te mănânc pe tine, zise Mumapădurii, găteşte-te! – Ba te voi mânca eu pe tine, răspunse Siminoc şi asmuţi câinii la dânsa ca să o sfâşie. – Stăi, zise Muma-pădurii, opreşte câinii să nu mă sfâşie, că ţi-oi da pe frate-tău, cu cal şi cu ogari cu tot. Siminoc opri câinii; atunci Muma-Pădurii icni de vro trei ori şi dete afară dintr-însa pe Busuioc, calul şi ogarii; iară Siminoc îşi asmuţi ogarii şi o făcură mici fărâmi. Deşteptându-se Busuioc, se miră cum de vede pe Siminoc aci şi-i zise: – Bine ai venit sănătos, frate, dară mult am dormit. – Puteai tu să dormi mult şi bine, dacă nu eram eu. Apoi îi spuse toată şiritenia de la despărţirea lor până acum. Busuioc bănuind pe Siminoc că s-o fi îndrăgostit cu femeia lui, nu voi să-l crează când acesta îi mărturisi adevărul, spuindu-i că nici prin gând nu i-a trecut una ca asta vreodată. El se făcu dârz, începând a-şi teme nevasta. Şi aşa puindu-i gând rău, se învoi cu Siminoc ca să se lege la ochi, ei şi pe caii lor, apoi să încalece, să le dea drumul, şi unde i-o scoate să-i scoată. Aşa făcură. Când Busuioc, auzind un geamăt, opri calul, se dezlegă la ochi, se uită, şi Siminoc nicăieri. Pasămite el căzuse într-o fântână şi înecându-se, n-a mai ieşit d-acolo. Busuioc se întoarse acasă, îşi ispiti nevasta, şi ea spuse ca şi Siminoc. Apoi ca să se încredinţeze şi mai bine de adevăr, zise şi el sabiei să sară din cui şi să cresteze pe cel vinovat. Sabia sări şi-l crestă pe dânsul la degetul cel mare. Se tângui el, se jeli, plânse cu amar că pierduse pe Siminoc; se căi că se prea iuţise, dară toate

10-XII.2015, nr. 12 (52) Nr.

fură în deşert, că n-avu ce-i mai face. Atunci, plin 2012 de obidă şi de durere, nici el nu mai voi a trăi fără NR. 9 frate-său, ci legându-se iarăşi la ochi, precum şi pe cal, încălecă şi-i dete drumul în pădurea în care pierise fratele său. Alergă calul ce alergă, şi, bâldâbâc! dete în fântâna în care căzuse şi Siminoc, şi acolo îşi sfârşi zilele şi Busuioc, şi de atuncea a răsărit luceafărul de ziuă, fiul împăratului, Busuioc, şi luceafărul de noapte, fiul roabei, Siminoc. Şi-am încălecat pe-o şa şi v-am spus povestea aşa!

Revistă de Cultură Universală:de artă, istorie, spiritualitate, creaţie...

Page 97

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-XII.2015, nr. 12 (52) Nr. 2012 NR. 9

Sumar: nr.12/52/2015 Citatele lunii /p. 2 Pictori celebri – Gustave Courbet autor: Viorela Codreanu Tiron /p. 3 Jean Nicolas Arthur Rimbaud – poezie/p.8 traducere: Petru Dincă Mihai Teodor Olteanu – Pictorul Revoluţiei de la Timişoara/p. 9 autor: Doina Uricariu Cine este pictorul Mihai Olteanu? – Confesiuni /p. 12 autor: Mihai Teodor Olteanu Restituiri – Benedict Corlaciu – Poetul necunoscut-/p. 14 selecţie şi prezentare: George Ghe. Ionescu Aspecte morfologice în arta creştină bizantină/p. 17 autor: Dorin Macovei Scriitori de ieri... Giovanni Boccaccio/p. 19 selecţie şi prezentare: Adrian Tucu Scriitori de azi... Radu Voinescu/p. 21 selecţie şi prezentare: Mihai Gregor Codreanu Călătorie prin bibliotecile lumii/p. 23 Biblioteca Tripitaka Koreana, Haeinsa Temple, Coreea de Sud

autor: Dorina Litră, Piteşti Principalele atracţii turistice în Coreea de Sud /p. 26 autor: Dorina Litră, Piteşti Boris Pasternak – poezii (traducere: Marin Sorescu) /p. 32 selecţie şi prezentare: Elena Loghinovskaia Incursiune în poezia română contemporană /p. 33 Antonela Mocanu, Belgia /p. 33 Petruţ Cămui /p. 34 Rusu Irina, Bacău /p. 35 Mihai Cotea, Baia Mare /p. 36 Georgia Miculescu, Caransebeş /p. 37 Ion Ionescu-Bucovu, Bucureşti /p. 38 Elena Bissinger, Bistriţa /p. 39 Calotescu Tudor Gheorghe, Gorj /p. 40

Nuţa Istrate Gangan, SUA /p. 41 Boris Mehr, Bucureşti /p. 42 Agafia Drăgan /p. 43 Nicoară Nicolae-Horia, Arad /p. 44 Manuela Cerasela Jerlăianu /p. 45 Costi Toma /p. 45 Anica Andrei Fraschini, Franţa /p. 45 Ioan Friciu, Sibiu /p. 47

Revistă de Cultură Universală:de artă, istorie, spiritualitate, creaţie...

Page 98

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Poezii bilingve: Lucia Pătraşcu, Braşov /p. 48 Lilia Manole, Albania /p. 49 Luan Maloku, Albania /p. 50 Viorela Codreanu Tiron /p. 51 Viorela Codreanu Tiron /p. 51 Viorela Codreanu Tiron /p. 51 Viorela Codreanu Tiron /p. 51 Luca Cipolla, Italia /p. 55 George Roca, Sydney /p. 57 Sebastian Golomoz, Galaţi /p. 58

10-XII.2015, nr. 12 (52) Nr. 2012 NR. 9

Traducere: Lucia Pătraşcu Traducere: Baki Ymeri Traducere: Baki Ymeri Traducere: Baki Ymeri Traducere: Horváth Dezideriu Traducere: Dorina Brânduşa Landén Traducere: Christian W. Schenk Traducere: Luca Cipolla Traducere:George Roca, Australia Traducere: Sebastian Golomoz

Pagini de istorie – Între politică și iubire /p. 59 autor: Horia Dumitru Oprea Proză scurtă /p. 61 Veronica Pavel Lerner – Caşul afumat /p. 61 Mihai Cotea – La capătul şoaptelor /p. 63 Proză foarte scurtă /p. 68 Mirela-Ramona Neagu, Făurei /p. 68 Macovei Lilioara /p. 69 Roman foileton: Setea zeilor de Anatole France /p. 71 traducere şi note: Lucia Patachi Eseu: Despre gândirea lui Giovanni Gentile /p. 75 autor: Vavila Popovici Remember Nicolae Labiş autori: Monica Andronescu şi Luisa Adela Toma /p. 78 Pagina de cronică /p. 81 Nobelul pentru literatură 2015/p. 81 autor: Magdalena Popa Buluc Pedepsiţi în iubire, de Pierfranco Bruni /p. 83 autor: Ştefan Damian Marin Ifrim şi noua lumină a fiinţării sale /p. 84 autor: Teodor Gh. Cristea Georgia Miculescu – Lirism în înţeles superior /p. 89 autor: Maria Diana Popescu David Grossman – Despre cărţi, politică şi apatie /p. 91 autor: Adrian Grauenfels /p. 91 Gaudeamus 2015 start sub cele mai bune auspicii /p. 93 Pagina celor mari pentru cei mici /p. 95 Luceafărul de ziuă şi Luceafărul de noapte

de Petre Ispirescu

Revistă de Cultură Universală:de artă, istorie, spiritualitate, creaţie...

Page 99

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Sumar /p. 98 Picturile şi sculpturile din acest număr aparţin: Gustave Courbet Mihai Teodor Olteanu Dorin Macovei Andrea del Castagno Balint Bogdan

10-XII.2015, nr. 12 (52) Nr. 2012 NR. 9

Mihai Cătrună René Magritte Mirela Petrescu Foto: Alex Ştirbu

Copertele executate în concepţia pictorului şi graficianului Mihai Cătrună după lucrările pictorului Gijsbrecht Leytens (pictor flamand cca. 1600) - Peisaje de iarnă.

COLECTIVUL DE REDACŢIE VĂ UREAZĂ LECTURĂ PLĂCUTĂ! ŞI UN CĂLDUROS : LA MULŢI ANI! NE VEDEM ÎN 2016

Nu uitaţi!: „Vă aşteaptăm cu materiale şi propuneri de colaborare pe adr. nomenartis@gmail.com Materialele se vor trimite pe adr.: nomenartis@gmail.com între data de 1-10 a lunii în curs, pentru (eventuala!?) apariţie în nr. din luna următoare!

Numarul 1 (53) va apare pe 10 IANUARIE 2016

Revistă de Cultură Universală:de artă, istorie, spiritualitate, creaţie...

Page 100

Dragi şi stimaţi colaboratori, Cu dosebită consideraţie vă rugăm să respectaţi exigenţele noastre în legătură cu trimiterea spre publicare a materialelor domniilor voastre către redacţia revistei NOMEN

ARTIS – Dincolo de Tăcere:

I. Materialul va fi cules şi corectat de autor - în word şi semnat (pe fiecare pagină) şi apoi trimis la redacţie în formă electronică pe adr.: nomenartis@gmail.com II. Textul va fi verificat stilistic şi gramatical de autor - care poartă, în exclusivitate, şi răspunderea integrală pentru materiale publicate. 1.Textul literar va fi scris în word, cu font Comic Sans MS (mărimea corpului de literă – 12) OBLIGATORIU cu folosirea diacriticelor, în caz contrar textul va fi RESPINS!!! a. Nu se admit niciun fel de artificii, ornamentale sau aranjări cu efecte sau semne speciale de text! 2. Noii colaboratori vor trimite, obligatoriu, un CV de aprox. ¼ de pag. însoţit de o fotografie (format JPG, cu rezoluţie de minim 220 pixeli.) de preferinţă ataşată la email, precum şi o adresă poştală, şi un nr. de telefon. Datele biografice vor cuprinde data şi locul naşterii, domiciliul, studii şi, mai ales, activitatea literară desfăşurată (datele dvs. Personale/adr. şi nr. tel. vor rămâne strict în baza de date a redacţiei).

Vă rugăm să NU trimiteţi CV-uri mai lungi de 1 pagina, format A 5 !!!!

3. Materialele nu se vor pagina şi nu vor fi aşezate pe coloane, aceste operaţii aparţinând design-erului revistei, care va prelucra materialu. 4. Toate materiale pentru publicare se trimit între data de 1-10 ale lunii în curs, pentru (eventuala) publicare în nr.din luna viitoare, precizânduse „la subiect e-mail“ – rubrica la care se încadrează materialul trimis (poezie, proză, eseu, interviu etc). ATENŢIONARE! 1. Materialele nepublicate nu se restituie autorilor! 2. Materialele care nu sunt trimise conform regulamentului nu se returnează şi nici nu vor prima pentru publicare! 3. Textele care nu corespund cerinţelor vor fi din start respinse !

Pentru ediţia pe suport de hârtie - format A 4 (color) - se va face comandă prin e-mail, unde vor fi specificate toate datele de contact! pe adr. : nomenartis@gmail.com Tot la aceeaşi adresă aşteptăm materialele, propunerile şi sugestiile dvs.!

Orice altă tipografie sau editură care va prelua materialul fără acordul Editurii AmandaEdit sau al colectivului de redacţie al revistei vor intra sub jurisdicţia legii !