Nomen Artis 49

MEMBRI DE ONOARE : 

Acad. prof. dr. Constantin Bălăceanu Stolnici – România



Ştefan de Fay – Consulul Onorific al României la Nisa, Franţa



Prof.univ.dr. Gelcu Maksutovici – Preşedinte fondator şi membru de onoare al Uniunii Culturale a Albanezilor din România, profesor doctor în istorie universală.



Prof.dr. Albert Kovács, România, preşedintele Fundaţiei Dostoievski – d. 2015



Prof.dr. Elena Loghinovski, România



Prof. dr. Giovanni Rotirotti, Italia



Mircea Aurel Buiciuc – traducător bilingv româno-rusă, România



Prof.dr. Terezia Filip, România



Maria COZMA - Doctorand în Drept la Sorbona, Paris



Emilia Ivancu - Lector la Universitatea „Adam Mickewicz”, Poznan, Polonia

Membri fondatori:

Viorela Codreanu Tiron – scriitor, membru al USB Mihai Cătrună – pictor şi grafician Mihai Păun – specialist IT George Ghe. Ionescu – senior ing. manager

CASETA REDACŢIEI: Director editură AmandaEdit/ - Nicolae Nicolae Director şi redactor-şef al revistei - Viorela Codreanu Tiron Secretar general de redacţie: Dorina Litră Corector: Adrian Tucu Redactori: Odette Mărgăritescu; Lucia Patachi; Vavila Popovici COLBORATORI ASOCIAŢI : Adalbert Gyuris – Germania; Christian W.Schenk – Germania; Dorina Brânduşa Landen - Suedia; Dorina Şişu Ploeşteanu - Irlanda; Eugen Cojocaru – Germania; Georgina Ecovoiu – România, Ion IonescuBucovu – România; Irina Goanţă – România; Vavila Popovici – Carolina de Nord Pictură, grafică şi design : Machetare computerizată : Editor on-line :

– ing. Mihai Cătrună - ing. Mihai Gregor Codreanu - ing. Mihai Păun

E-mail redacţie : nomenartis@gmail.com E-mail redactor-şef: viorelacodreanu@gmail.com Pentru formatul pe suport de hârtie se va face comandă la redacţia revistei, cu toate datele de contact sau la Editura AmandaEdit, prin e-mail!

ANUL IV, nr. 9 (49), 2015 luna septembrie

Revista „NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE“ îşi propune să contribuie la promovarea talentelor literare reale, la crearea unui climat de cultură autentică şi responsabilă, în concordanţă cu valorile universale şi cu tradiţiile progresiste, în contextul globalizării şi integrării spirituale universale. *** În parteneriat cultural cu Editura AmandaEdit Bucureşti şi Fundaţia Culturală Est-Vest.

Publicaţie lunară, independentă - fondată la Bucureşti, în anul 2011

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Nr. 9 (49).

2015

Citatele lunii septembrie: „Am avut revelaţia că în afară de Dumnezeu nu există adevăr. Mai multe adevăruri, zic eu, raportate la Dumnezeu, este egal cu niciun adevăr. Iar dacă adevărul este unul singur, fiind transcendent în esenţă, sediul lui nu e nici în ştiinţă, nici în filozofie, nici în artă”.

Petre Ţuţea

„Cea mai mare glorie nu o dobândeşti atunci când nu eşti doborât niciodată, ci atunci când te ridici după ce ai căzut”.

Confucius

„Atunci când te naşti, nu eşti un copac, ci o sămânţă. Trebuie să creşti, trebuie să ajungi la o înflorire, iar această înflorire va fi mulţumirea ta, împlinirea ta. Această înflorire nu are nimic de-a face nici cu puterea, nici cu banii, nici cu politica. Nu are legătură decât cu tine, cu evoluţia ta personală”.

Osho

„Viaţa este o curgere, este un fluviu, este o mişcare continuă. Dar oamenii au impresia că ei înşişi reprezintă ceva static. Numai obiectele sunt statice, numai moartea este încremenită; viaţa este o continuă schimbare. Cu cât există mai multă schimbare, cu atât viaţa este mai abundentă. Iar o viaţă abundentă aduce cu sine extraordinare schimbări, clipă de clipă”.

Osho

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 2

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Nr. 9 (49).

2015

timpul unei călătorii la Bristol unde face o vizită lui John Narraway, un prieten al tatălui său. În 1792 expune la Academie Catedrala Malmesbury şi Panteonul, dimineaţa, după incendiu. Vizitează Oxford şi Kent (1793), iar un an mai târziu Peak District şi Midlands. Execută, conform tradiţiei, numeroase desene şi gravuri topografice. Nevoia de cuprindere, de confruntare interioară, dorinţa devoratoare de studiu şi examen minuţios a capodoperelor lui Claude Lorrain, Poussin, Salvator Rosa, Van de Velde, Ruysdael sunt definitorii pentru această perioadă.

Joseph Mallord William Turner a fost pictor şi gravor britanic peisagist, reprezentant al romantismului. Specializat în peisaje şi scene marine, era considerat de impresioniştii francezi ca unul dintre principalele modele artistice.

Fiu de bărbier peruchier şi nepot de măcelar, Joseph Mallord William Turner se naşte la 23 aprilie 1775, în cartierul londonez Covent Garden, strada Maiden Lane. Fire plăpândă şi bolnăvicioasă, sufocat de existenţa labirintică, incertă moral a familiei şi împovărat mai ales de nevrozele mamei sale, părăseşte „fundul de fântână" al casei unde locuia şi pleacă, sub ocrotirea tatălui, la Brentford, la unchiul său, unde învaţă să scrie.

Precocitatea pictorului se manifestă elocvent în 1787. La 12 ani compune desene şi acuarele majoritatea reproduceri din memorie - după diferite gravuri. Uimesc la el, încă din această fază, simţul detaliilor, precizia formelor, capacitatea de a structura un ansamblu. În anul 1788 urmează şcoala de la Margate. Nu are mai mult de 12 ani când, sub puternica impresie a mării, compune două acuarele revelatoare pentru trăsăturile şi evoluţia artei sale. Este momentul care va întări tatălui său convingerea, nezdruncinată până la moarte, în vocaţia de artist a fiului. La aceasta au contribuit şi rezultatele obţinute de elev în atelierul lui Thomas Malton, autor de acuarele cu subiecte topografice şi arhitecturale. În anul 1789 este primit ca elev al şcolii de la Royal Academy. Locuieşte apoi un scurt timp la Sunningwell, o localitate între Abingdon şi Oxford. În anul 1790 expune pentru prima oară. Se opreşte în 1

1

Joseph Mallord William Turner - n. 23 aprilie 1775, Londra - d. 19 decembrie 1851, Chelsea, Londra.

Barca vieţii – acuarelă, 1831

În 1795 William Turner pătrunde în atmosfera artistică din casa ilustrului doctor Monro, spirit filantropic şi generos cu tinerele talente, unde, alături de prezenţa exaltantă a lui Girtin, strălucit şi inspirat creator de peisaje, cu înrâurire directă asupra picturii sale, descoperă opera lui Cozens. Realizează tabloul Pescari pe mare (1796), o marină în care se întrezăresc marile obsesii cromatice de mai târziu ale pictorului. Expune primul său tablou în ulei Bridgewater Sea Piece (1797) la Royal Academy. În 1798 compune Buttermere, tot o marină, în care lumina tumultoasă, explozivă, inundă peisajul şi sub aura ei fosforescentă pune în relief cele mai mărunte detalii. La expoziţie, îşi însoţeşte lucrările cu motto-uri din Anotimpurile lui Thompson, din baladele lirice ale lui Wordsworth şi Coleridge – volum abia apărut - şi din Milton, texte reprezentând aluzii poetice la efectele luminii şi ale atmosferei. În 1799 termină acuarela Castelul Norham care, deşi tributară manierei peisagiste topografice la modă, se impune prin rigoarea construcţiei ca o dată importantă în dezvoltarea artei sale. Este frământat de ambiţia secretă, apoi din ce în ce mai manifestă, de

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 3

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE a-l înfrunta şi a-l depăşi pe Claude Lorrain. Lucrează febril „marine", castele, peisaje scoţiene sau din Ţara Galilor cu o îndemânare care uimeşte şi care nu vrea să dezamăgească un public avid de detaliul pitoresc, de atmosferă romantică şi chiar de savoarea anecdotei. Succesul sporeşte considerabil. Pictează totodată Enea şi Sibila, unde asociază rigorii clasice a peisajului şi personajelor - în nota lui Lorrain – prezenţa auriului solar, voluptos iradiant. Simţul valorilor arhitecturale se exprimă deopotrivă şi în seria „biblică" cu A cincea plagă a Egiptului (în realitate a şaptea).

La 27 de ani este numit membru al Academiei Regale. Pictează, având unele elemente comune cu maniera lui Poussin, A zecea plagă a Egiptului. În anul 1802, face prima călătorie în străinătate în timpul căreia vizitează Parisul şi Elveţia. La Luvru este atras de pânzele marilor peisagişti Ruysdael şi Poussin şi nu-şi poate înăbuşi observaţii de pătrunzătoare şi autorizată subtilitate. Face numeroase schiţe după Rafael, Correggio, Guercino, Domenichino şi Tiţian. Impresionat totodată de peisajele alpine, notează: „Pe scurt, aceste ţări sunt mai frumoase decât Ţara Galilor sau Scoţia". Din această perioadă datează tablourile: Pescari pe coastă în bătaia vântului (în care marea agitată, surprinsă pe viu de o memorie prodigioasă, relevă deja calităţile picturale şi instinctul dramatic al pictorului) şi faimosul Aruncarea de la Calas, pescari francezi ieşind în larg - o reprezentare convulsivă şi foarte exactă a stării de furie marină, a frământării ciclopice a valurilor scoase din experienţa nemijlocită a pictorului. Anul 1805 este anul celei de-a doua mari pânze de inspiraţie marină, Naufragiul.

Bătălia de la Trafalgar

Nr. 9 (49).

2015

În 1807 sunt expuse uleiurile pe pânză Tamisa lângă Windsor şi Colegiul Eton văzut dinspre apă. Tot acum termină Tamisa lângă Walton Bridge.

Prezintă într-un stadiu definitiv Bătălia de la Trafalgar la British Institution. Simultan cu această orientare gravă spre istoria imediată, poate chiar şi mai dinainte, pictorul părăseşte pentru un timp „marinele" sale şi se reculege într-o serie de experienţe calme, în picturi de gen, de rezonanţă parcă olandeză, cu ecleraje blânde, cu transparenţe şi simetrii manieriste: Răsărit de soare în ceaţă, Fierăria, Du-

gheana Cârpaciului, Dimineaţă de îngheţ.

John Leicester îl invită să-i picteze reşedinţa din Ceshire, Tabley House. Termină tabloul Echipaj ridicând o ancoră (1809) şi execută două lucrări pentru lordul Lonsdale de Westmoreland. În anul 1810, Turner îl vizitează la Farnley Hall pe Fawkes, colecţionarul său. Această perioadă corespunde, după unii biografi, ruperii legăturii cu Sarah Danby.

După ce în 1807, atras de peisajele Tamisei, se mutase la Hammersmith Mall, în 1811 se mută la Sion Ferry House, în Isleworth. În 1812 realizează Coliba distrusă de avalanşă, proiecţie halucinantă a unui dezastru alpin. Grandioasa „furtună de zăpadă" numită Armata lui Hanibal traversând Alpii îl contrazice şi îl confirmă totodată: „În afara întoarcerii la viziunea apocaliptică, ne aflăm în prezenţa unei compoziţii nu numai răscolitoare, dar în care efectul răscolitor ia un chip cumplit. Spaţiul izbucneşte şi se revarsă asupra lui însuşi şi asupra tuturor." (J.J. Mayoux). În catalogul care însoţeşte expoziţia, publică primele versuri din amarul său poem Erorile speranţei. Sfârşeşte Devonshire, pescuit la mare pe furtună. În 1813 expune Dimineaţa cu chiciură, protest hotărât împotriva „etichetării peisajului drept lucrare cartografică" (G. Reynolds).

Didona construind Cartagina sau Renaşterea imperiului cartaginez (1815), stilistic, reprezintă un apogeu: o adevărată poetică picturală a mării şi a norilor. Dăruind-o muzeului National Gallery, pictorul îşi exprimă dorinţa (împlinită de altfel) să fie expusă alături de Îmbarcarea Reginei din Saba de Claude Lorrain. Traversarea izvorului este mai apropiat de pictura de gen dar şi aici surprind, prin prospeţime, caracteristicele unei modulări coloristice.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 4

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE În 1819 Turner face prima călătorie în Italia.

Compune peisajul Raby Castle. Lasă neîncheiat grupul celor 70 de gravuri Liber Studiorum, intitulat în maniera lui Lorrain, gravuri realizate de-a lungul câtorva ani. Din Italia se întoarce cu aproape 1500 de desene în creion şi peniţă. Nesemnificativă, sub raportul tablourilor în ulei, această călătorie este reluată de patru ori, timp în care va vizita Veneţia, Torino, Como, Genova, Milano, Bologna, Rimini, Orvieto, Ancona, Florenţa, Napoli. Achiziţia cea mai importantă a acestei perioade cuprinsă între 1819 - 1840 şi supranumită „intermediară“ este, alături de decantarea continuă a luminii, de frăgezimea, transparenţa, puritatea ei, dizolvarea imperceptibilă a formei, absorbirea şi mutarea ei într-un plan inefabil. Alt peisaj semnificativ: England: Richmond Hill. Cu prilejul expoziţiei din 1823, Turner prezintă, printre altele, Golful de la baiae cu Apollo şi Sibila şi într-o vastă versiune Bătălia de la Trafalgar. În timpul verii anului 1825, Turner vizitează Olanda, Belgia şi nordul Germaniei. Se întoarce în Franţa şi Germania, cu gândul să exploreze priveliştile râurilor Meuse şi Mosela. În 1828 Turner expune la Royal Academy Castelul Cowes, Regata zburând în bătaia vântului, Întoarcerea regatei. Pictează la Roma Orvieto. Creează capodopera Ulise înfruntându-l pe Polifem, care produce un şoc puternic asupra opiniei critice.

Seara de muzică (1835)

Dincolo de anecdotica mitologică sau de unele armonii clasicizante, tabloul impune prin sonoritatea triumfală şi înmărmuritoare de apoteoză wag-

Nr. 9 (49).

2015

neriană, diafanizată totuşi, căptuşită cu aur şi purpură. Pilat spălându-şi mâinile (1830) introduce deja unele nuanţe din tonalitatea şi atmosfera „interioarelor" de la Petworth. Lordul Egremont îl invită să locuiască la castelul său din Petworth. În 1830 realizează vignetele la volumul lui Rogers Italy şi tablourile Interior la Petworth şi Seara de muzică, în Insula Staffa : Grota Lui Fingal (1832), Incediu pe mare (1834), Incediul Parlamentului (1834). Realizează desenele pentru poemele lui Byron editate de Murray şi vignetele la volumul lui Roges Poems.

Vasul de linie Temerarul remorcat la ultima ancorare pentru a fi distrus (1838)

În 1838 realizează Vasul de linie Temerarul remorcat la ultima ancorare pentru a fi distrus născut din intenţia polemică a pictorului de a demostra în spirit ruskinian dispreţul naiv pentru „industrialismul" şi pozitivismul burghez al epocii sale, tabloul propune comparaţia şocantă între două vase, unul vechi, cu pânze, aureolat de strălucire şi glorie (participase la bătălia de la Trafalgar) şi remorcherul nou, întunecat şi meschin, expresie a noii tehnici, pus să fie „groparul marin al celui dintâi. Turner cercetează îndelung şi adnotează Ştiinţa culorii de Goethe, apărută în traducerea englezească a lui Bastlake.

Călătoreşte la Dieppe şi Tréport pentru a contempla furtuni şi asfinţituri. Compune evocatoarele schiţe Diligenţa la Eu şi Interior de biserică (1845). În 1846 expune Vânătorii de balene (creat cu un an mai înainte), două „scene veneţiene" şi Undine dând inelul

lui Masaniello, pescarul napolitan.

Are viziunea apocaliptică a Îngerului în soare, compoziţie stranie, turbionar circulară. Turner moare la vârsta de 76 de ani pe 19 decembrie 1851

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 5

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Nr. 9 (49).

2015

şi este depus într-o criptă, alături de Reynolds, în catedrala Sf. Paul.

Vama şi Santa Maria della Salute, Veneţia, 1843

Selecţie şi prezentare, Viorela Codreanu Tiron

Foto: J. M. W. Turner - Wikipedia, the free encyclopedia

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 6

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Picturalitate şi constructivism în creaţia plastică a Luisei-Adela TOMA Prof. Mihai Păstrăguş, Iaşi

Născută pe 26 septembrie, atunci când toamna îşi revarsă bogăţia culorilor, Luisa Adela Toma a strâns cu grijă toate aceste culori pentru a le folosi mai târziu spre delectarea ochiului instruit.

Pasionată de linii, de îmbinarea culorilor, de construcţia fină şi selectivă a design-ului, Luisa Adela Toma, arhitect în viaţa de toate zilele, (pentru că aşa cum bine se ştie în România un artist, indiferent de arta pe care o abordează, nu poate trăi din arta sa) - se prezintă în faţa publicului cu o interesantă şi incitantă expoziţie, ce marchează debutul definitiv în arta plastică modernă şi o impune în universul minunat al artelor. Personalitatea artistului creator, opera şi artistul alcătuiesc un trinom, în care cei trei termeni nu pot fi disociaţi şi priviţi izolat. Şi iată!

Arhitectura ca profesie, pictura ca hobby, sensibilitatea ca formă definesc acest trinom organic şi un specific definitoriu în creaţia plastcienei LuisaAdela TOMA. Imaginile puse în circulaţia publică de autoare conduc şi la constatarea că pictura sa se apropie de arhitectură şi arhitectura de pictură, formând, prin desen şi compoziţie, un obiect plastic de o factură constructivistă. Caracteristica acestui obiect, indiferent dacă e compoziţie-peisaj, natură statică sau portret uman, prin accentul pe angularitate, pe tactilitate, pe valoarea materialului, pe jocul valorii liniilor în spaţiu şi compoziţie, cât şi prin distribuirea

Nr. 9 (49).

2015

academică a culorii de influenţă caravagescă, conduc la o picturalitate de factură modernă, construită pe o poetică în care se valorifică în profunzime imaginarul.

Avantajul „profesional” al artistei, este acela că a ştiut să utilizeze inteligent cunoştinţele de perspectivă din arhitectură şi pe cele de compoziţie, decorativitate şi culoare din designul de interior, la imaginea picturală, conturând un obiect sui generis.

Influenţa arhitecturală, mai ales asupra figurii umane, este simţită prin figurativismul simplificat, redus la valoare de simbol, prin accentul pe volumetria figurii, prin asamblajul elementelor compoziţionale, prin statura şi echilibrul static, prin sugestia forţei şi greutăţii volumului. Cu această influenţă arhitecturală, figura umană are şi o evidentă notă de picturalitate, combinată cu una sculpturală, în sensul că figura este prin dinamismul gestual vie şi comunicativă, elanul de mişcare este atent subliniat prin ductul liniilor şi poziţia membrelor, angajate într-o dinamică intenţională, atrasă uşor spre expresionism.

Influenţa arhitecturală în compoziţia peisagistică, în mod real conduce la apariţia unei tendinţe de suprarealism ştiinţific-geometrizant, în care forma abia se naşte din jocul liniilor în tehnica gratajului. Jocul liniilor este ţinut, totuşi, atent sub control, nedegenerând în figuri irecognoscibile sau compoziţii spaţiale aleatoare. Tectonica figurilor nu conduce la deformări plastice sau optice, compoziţia de ansamblu nu alterează umanitatea intenţiei artistice, este caldă şi sugestivă, nepierdută în hăţişul liniilor. Puţinele arabescuri utilizate concură subtil, atât cât este necesar, la închegarea compoziţiei într-o cheie picturală. În practica artistic-compoziţională a Luisei Adela TOMA, există, în mod vizibil, ca influenţă venită din arhitectura de interior şi o componentă decorativă. Aceasta, cât există, nu invadează şi nici nu subordonează compoziţia-pictură, dimpotrivă, i se adaugă funcţional şi o înnobilează discret cu un plus de estetic, atrăgând atenţia asupra unor detalii semnificative din suprafaţă. Recunoscută prin preferinţa pentru anumite motive decorative, culoarea şi forma lor, prin existenţa anumitor tipuri de simetrie şi relaţionare, prin precizia şi severitatea aranjamentului compoziţional, decorativitatea în compoziţiile Luisei Adela TOMA nu deranjează, ci dă un

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 7

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Nr. 9 (49).

2015

plus de personalitate picturii sale, o face mai activă şi mai expresivă. Elementele decorative fin geometrizante, se integrează organic în structura picturii, dându-i viaţă, prospeţime, expresivitate şi, pe deasupra, conferindu-i şi o dimensiune culturală. Valorizarea decorativului se face cu rafinament şi fineţe în culoare şi lumină, echilibrate dinamic. Artista lasă special lucrările fără titlu pentru a da privitorului posibilitatea de a-şi crea singur propria-i poveste despre ele după imaginaţia sa, lasând culorile să pătrundă în sufletul fiecăruia dintre privitori avizaţi sau pur şi simplu iubitori de artă!!

Luisa-Adela TOMA are, fără nicio rezervă, prin cultura sa complexă, prin voinţa creatoare, prin temperamentul meditativ artistic, prin tehnica şi viziunea sa artistică toate motivele şi posibilităţile de a face artă în dimensiuni majore - atât prin profesie, cât şi prin hobby - fără inhibiţii de niciun fel. Îi urăm mult şi permanent succes !

Critic de artă Prof. Mihai Păstrăguş, Iaşi

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 8

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Nr. 9 (49).

2015

Page 9

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Nr. 9 (49).

2015

Pentru site-ul de art design, va rugăm să vizitaţi: www.altdesignstudio.net

©Critic de artă: Prof. Mihai Păstrăguş

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 10

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Nr. 9 (49).

2015

Martin Heidegger (n. 26 septembrie 1889, Meßkirch/Baden - d. 26 mai 1976, Freiburg im Breisgau) a fost un unul dintre cei mai importanţi filozofi germani din secolul al XX-lea.

Lucrarea sa capitală, Sein und Zeit (Fiinţă şi timp, 1927), a contribuit la reconsiderarea fenomenologiei. Opera sa a exercitat o influenţă hotărâtoare asupra gândirii unei serii de filosofi ca Hans-Georg Gadamer2, Maurice Merleau-Ponty3, Jean-Paul Sartre4, Emmanuel Levinas5, Jacques Derrida6 şi Hannah Arendt7.

2

Hans-Georg Gadamer (n. 11 februarie 1900 – d. 13 martie 2002) a fost un filozof german cunoscut în special pentru opera sa monumentală (magnum opus) din 1960, Adevăr și metodă (Wahrheit und Methode). Este fără îndoială cel mai important hermeneut al secolului XX. Preocupat de reabilitarea „filosofiei practice", în scrierile sale are în atenție fenomenul comprehensiunii, care nu trebuie înțeles doar ca simplu act subiectiv, ci ca inserție într-un proces mai amplu, în care prezentul se intersectează fără încetare cu trecutul.

3 Maurice-Jean-Jacques Merleau-Ponty (n. 14 martie 1908, Rochefortsur-Mer - d. 3 mai 1961, Paris) a fost un filozof francez, reprezentant de prim rang al fenomenologiei, influențat în mare măsură de lucrările lui Edmund Husserl. Datorită legăturilor sale strânse într-o anumită perioadă cu Jean-Paul Sartre și cu Simone de Beauvoir este adesea socotit în mod eronat ca exponent al existențialismului.

4 Jean-Paul Sartre pe numele complet Jean-Paul Charles Aymard Sartre; n. 21 iunie 1905, Paris, d. 15 aprilie 1980, Paris) a fost un filozof francez, reprezentant al existențialismului, scriitor (Premiul Nobel 1964), jurnalist și militant social. A influențat profund generația care i-a urmat, în special tineretul din perioada de după cel de-al Doilea Război Mondial, nu doar prin filozofia și opera sa literară, ci mai ales ca intelectual angajat. Diversele sale angajamente sociale sunt inseparabile de gândirea sa filozofică.

5 Emmanuel Levinas (n. 1906, Kowno Kaunas, Lituania, d. 1995) a fost un filozof francez, născut într-un mediu evreiesc cultivat, cu studii de filozofie la Strasbourg (1923-27) și la Freiburg (1928-29), unde asistă la cursurile și la seminariile lui Husserl și ale lui Heidegger. Este unul dintre promotorii studiilor de fenomenologie în Franța, în lucrări

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 11

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE După absolvirea gimnaziului în 1909, începe să studieze teologia la Freiburg (Breisgau). Doi ani mai târziu se transferă la facultatea de filosofie, studiind în acelaşi timp matematica şi ştiinţele naturii.

La filosofie l-a avut profesor pe Edmund Husserl8, creatorul fenomenologiei moderne. În 1913 obţine titlul de „doctor în filosofie”. Începând cu anul 1923 este profesor la Universitatea din Marburg, pentru ca în 1928 să fie chemat la Freiburg, ca urmaş al lui Husserl la catedra de filosofie. În 1927 publică lucrarea Sein und Zeit, în care pune bazele ontologiei fundamentale, prin care se rupe cu tradiţia sistemelor ontologice ce dăinuiau încă de la Platon. În 1933, după venirea la putere a lui Hitler, se înscrie în partidul nazist (NSDAP9), unde a fost membru din mai 1933 până în mai 1945. Întrebarea dacă această aderare a fost formală sau angajantă ideologic constituie încă o vie dezbatere între comentatorii de astăzi.

Este numit rector al Universităţii din Freiburg, dar demisionează după un semestru, pentru a se putea consacra sarcinilor didactice. În cuvântările sale publice critică, din punctul său de vedere romantic-conservativ, depersonalizarea şi înstrăinarea din societatea modernă. Comportamentul său politic este ambiguu, pe de o parte respinge concepţiile rasiale ale nazismului şi se declară împotriva arderii cărţilor „suspecte” pe teritoriul universităţii, pe de altă parte nu întreprinde nimic pentru a împiedica precum Théorie de l'intuition dans la phénomenologie de Husserl (1930), De l'existence a l'existant (1947) sau En decouvrant l'existence avec Husserl et Heidegger (1967).

6 Jacques Derrida (15 iulie 1930 – 8 octombrie 2004) a fost un filosof francez născut în Algeria într-o familie de evrei. Este părintele deconstrucției.

7 Hannah Arendt (Johanna Arendt) (n. 14 octombrie 1906 – d. 4 decembrie 1975) a fost o teoreticiană politică germană, numită deseori filosoafă, deși ea nu s-a considerat niciodată ca atare. Una dintre figurile marcante ale gândirii socio-politice contemporane, Hannah Arendt a abordat în lucrările sale cele două mari și dificile teme ale epocii postbelice: totalitarismul și antisemitismul.

8 Edmund Husserl (n. 8 aprilie 1859, Prosznitz, azi Prostejov/Republica Cehă — d. 26 aprilie 1938, Freiburg im Breisgau), filosof austriac, creatorul fenomenologiei moderne, care a jucat un rol hotărâtor în dezvoltarea existențialismului.

9 NSDAP (acronim de la numele german de partid „Nationalsozialistische Deutsche Arbeiterpartei”, pronunțat /en es de a pe/, v. AFI) a fost un partid german care a existat între 1919 și 1945; până în 1920 a fost numit Deutsche Arbeiterpartei, Partidul Muncitoresc German. În perioada 1933 - 1945 NSDAP-ul a fost unicul partid politic din Germania nazistă. În românește se utilizează numele Partidul Muncitoresc Național-Socialist German.

Nr. 9 (49).

2015

antisemitismul în creştere, care afecta o parte din corpul didactic şi din studenţi. Tinde să se izoleze şi organizează seminarii „privatissime” pentru un număr restrâns de doctoranzi aleşi după criterii foarte stricte. Printre aceştia s-a numărat şi românul Alexandru Dragomir10. Lucrează la a doua sa lucrare fundamentală, Beiträge zur Philosophie (Contribuţii la filosofie), care va apărea abia postum, în 1989.

După sfârşitul războiului este supus procesului de „denazificare” şi suspendat de la universitate. În 1950 este reintegrat în corpul universitar; doi ani mai târziu este pensionat. În 1974 începe editarea operelor sale complete în peste 100 de volume.

Heidegger a murit la 26 mai 1976 la Freiburg.

Despre opera Fiinţă şi Timp (1927) În această lucrare, Heidegger vorbeşte încă de la început despre „necesitatea reluării întrebării privitoare la fiinţă". Demersul său este, aşadar, unul ontologic, ce vine în continuarea ontologiei lui Platon şi Aristotel. Numai că în centrul „ontologiei fundamentale" heideggeriene stă, de astă dată, „Dasein-ul uman“. Întrebarea privitoare la fiinţă ia, încă de la început, forma întrebării privitoare la fiinţa unei fiinţări determinate.

Existenţa autentică a omului este configurată ca o deschidere în lume şi ca proiectare conştientă ce depăşeşte cotidianul, având certitudinea morţii ineluctabile. Heidegger îşi pune deci întrebarea fundamentală asupra sensului existenţei, căzută în uitare şi trivialitate, care nu ar fi fost tratată suficient în ontologia clasică, începând de la originile sale în filosofia greacă. Este adevărat că Aristotel prezintă în Metafizica sa o sistematizare a categoriilor fiinţei, totuşi fără a tematiza sensul existenţei, care ar putea să ducă la înţelegerea diversităţii ontologice.

Omul, în calitatea sa de fiinţă, are totdeauna o reprezentare asupra ideii de existenţă, idee care poate fi asimilată cu cunoştinţa pe care o are asupra obiectelor. Această cunoştinţă este denumită „ontică", referindu-se la ştiinţă, fără a cerceta relaţiile sale cu obiectele, în timp ce problema existenţei obiectelor este denumită „ontologică", în măsura în care se pune problema sensului existenţei, ar putea 10

Alexandru Dragomir (n. 8 noiembrie 1916, Zalău - d. 13 noiembrie 2002, București) a fost un filosof român.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 12

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE fi denumită chiar „pre-ontologică". Intenţia lui Heidegger constă în a demonstra rolul coordonatelor temporale ca orizont transcendent al căutării sensului de a fi. Pentru că oamenii se confruntă cu existenţa într-o formă neteoretică şi numai condiţionaţi temporal, altfel nu s-ar putea spune sub nicio formă „aceasta este". Explicarea problematicei legată de timp oferă mijloacele de examinare a sensului existenţei, pentru că existenţa este înţeleasă doar pornind de la forma sa temporală. Interpretarea fiinţei începe cu înţelegerea temporalităţii. Din aceasta rezultă sensul unitar al structurii temporale în cele trei dimensiuni ale sale: „Viitor", „Prezent" şi „Trecut". Această concepţie a lui Heidegger a marcat o cotitură importantă în filosofia europeană, sub influenţa sa îmbogăţindu-se curente ca existenţialismul şi deconstructivismul.

Distincţii importante în Fiinţă şi timp: ontologic /ontic, fiinţă/ fiinţare, existenţial/ existenţiel, autenticitate/neautenticitate, temporalitate a Dasein -ului / temporalitate a fiinţei înseşi.

Fiinţă şi timp este o carte neterminată. Varianta publicată în anul 1927, cu subtitlul Partea întâi, cuprinde de fapt doar primele două secţiuni ale primei părţi. Cea de a treia secţiune a fost scrisă de Heidegger, dar nu a fost publicată, deoarece autorului i-a devenit clară imposibilitatea continuării proiectului filosofic din această carte. Textul celei de-a treia secţiuni a fost distrus (conform unei mărturii a lui Heidegger). Anumite dezvoltări care făceau conţinutul celei de-a treia secţiuni sunt cuprinse în textul prelegerii despre Problemele fundamentale ale fenomenologiei, ţinută la Marburg imediat după anul 1927. Pentru înţelegerea lucrării Fiinţă şi timp sunt de altfel indispensabile prelegerile ţinute de Heidegger în acea perioadă, publicate postum în cuprinsul

Ediţiei complete / Gesamtausgabe.

În anii '30, după ce autorul renunţă să ducă la bun sfârşit „ontologia fundamentală" din Fiinţă şi timp, filozofia lui Heidegger va cunoaşte o prefacere radicală. Ea nu va mai avea în centrul său Dasein-ul uman, ci va avea în vizor fiinţa însăşi.

Cartea cea mai importantă, cronologic, după Fiinţă şi timp, este aşa-numita „carte despre Kant“, care are la bază interpretarea extinsă din prelegerea intitulată Interpretare fenomenologică a

Nr. 9 (49).

2015

Criticii raţiunii pure (din anul 1925). Încă din Fiinţă şi timp, Heidegger afirmase despre Kant că a fost

„primul şi singurul care a mers o bucată de drum către investigarea dimensiunii temporalităţii fiinţei“ (p.

23).

Drept urmare, îl interpretează pentru a scoate la iveală un Kant „metafizician“, adică preocupat de problema dintotdeauna a metafizicii, cea ontologică.

Heidegger încearcă să arate, printr-o interpretare destul de „violentă“ (şi va recunoaşte asta mai târziu), că facultatea imaginativă (Einbildungskraft) este „timpul însuşi“, aşadar că acolo s-ar pregăti determinarea fiinţei umane ca Dasein, adică pornind de la timp. De remarcat că, în această carte, unde se vorbeşte preponderent despre „finitudinea omului“, desemnarea terminologică a acestuia nu mai e aşa strictă precum în Fiinţă şi timp: Heidegger vorbeşte acum despre „Dasein-ul din om“ (lucru care, după cum povesteşte Gadamer, a părut la vremea aceea surprinzător, deoarece nu se mai putea şti dacă Dasein înseamnă omul însuşi sau o „facultate“ a sa). Însă acesta era mai degrabă un semn că proiectul filosofic din Fiinţă şi timp începuse să sufere modificări, care vor deveni cu timpul din ce în ce mai radicale, până când filozofia lui Heidegger, în anii ’30, va cunoaşte o spectaculoasă „răsturnare“.

Temele abordate după 1950 au fost istoria metafizicii ca destin al Occidentului, esenţa tehnicii ca realizare a metafizicii, cu posibilitatea de a se depăşi pe sine însăşi, esenţa limbajului şi funcţia poeziei ca posibilitate de a ajunge la conştiinţă şi evadarea din superficialitate. Alte opere importante ale lui Heidegger din această perioadă au fost Ce înseamnă a gândi (1954), Tezele lui Kant asupra fiinţei (1963),

Asupra tratatului lui Schelling despre esenţa libertăţii umane (1971).

Cea mai importantă scriere publicată de Heidegger în ultimii săi ani de viaţă este textul conferinţei ţinute la Freiburg în anul 1962, intitulată Timp şi fiinţă (text publicat în volumul Despre miza gândirii).

Titlul este identic cu cel al secţiunii a treia din Fiinţă şi timp şi vrea de fapt să semnalizeze „că gândirea din Fiinţă şi timp a fost continuată". În acest text îşi face apariţia pentru prima oară termenul-cheie al filosofiei heideggeriene târzii, Ereignis. (Acesta, ca şi Dasein, este un termen intraductibil, însă semni-

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 13

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE ficaţia lui ar putea fi redată prin formula „evenimentul revelării propriului"). Textul conferinţei este însoţit în volum şi de procesul-verbal al unui seminar ţinut pe marginea lui.

Heidegger nu a scris filosofie politică şi a respins interpretarea operei sale drept contribuţii la etică. Michael Gillespie a încercat să reconstruiască filosofia moral-politică a lui Heidegger într-un compendiu de istorie a filosofiei politice, dar s-a limitat să o descrie folosind deseori cuvântul „pare”. Gillespie s-a bazat mai mult pe tăcerea lui Heidegger decât pe afirmaţiile lui, de exemplu îl critică pentru că nu a condamnat nazismul. Acuzaţiile pe care le face Gillespie sunt grele (părăsirea cetăţii, asociere cu monştri, Oedip modern), dar sunt mai degrabă intuite decât demonstrate. Cert rămâne faptul că Heidegger a luat atitudine împotriva nihilismului, pe linia sugerată de Nietzsche. În 1942 Walter Biemel scria: „Heidegger cunoaşte România din buna reputaţie de a fi o ţară a filosofilor, căci mereu îi vin de acolo studenţi în filosofie… Pe când bulgarii vin la Freiburg să studieze economia politică, iar maghiarii medicina, românii îşi reprezintă ţara pe frontul spiritual".

Mai mulţi studenţi români au avut privilegiul de a studia cu Martin Heidegger, pe parcursul unui deceniu şi jumătate, începând cu primii ani ai şederii lui Heidegger la Freiburg. Aceştia erau foştii studenţi ai lui Nae Ionescu de la Bucureşti sau D. D. Roşca şi Lucian Blaga de la Cluj. Heidegger se adresa grupului de doctoranzi români folosind substantivul <die Lateiner>. Între primii cursanţi se află Constantin Floru - (1897-1983) a fost trimis la Heidegger chiar de Nae Ionescu; Dumitru Cristian Amzăr - (19061999): etnolog, care a păstrat o legătură durabilă cu Heidegger; Nicolae Balcă (1903-1983) - filozof şi teolog cu o teză de doctorat în filosofie la Weimar, autorul articolului Interpretarea existenţei omeneşti în filosofia lui Heidegger (1939); Virgil Bogdan (1899-1969): traducătorul în româneşte al Fenomenologiei spiritului lui Hegel; Alexandru Dragomir (1916-2002), pregătirea unui doctorat cu Heidegger a fost întreruptă de mobilizarea sa pe front; Vintilă Horia; Constantin Noica (1909-1987), Constantin Oprişan (1921-1958); Petre Pandrea; Chirilă Popo-

Nr. 9 (49).

2015

vici; Ştefan Teodorescu, Petre Ţuţea, Octavian Vuia (1913-1989): fiul etnologului Romulus Vuia. Iar ultimii sunt Alexandru Dragomir, Walter Biemel (n.

1918): filozof german de origine română, stabilit în Germania şi Octavian Vuia.

Primii traducători în limba română ai scrierilor lui Martin Heidegger au fost discipolii din România ai acestuia: Walter Biemel şi Alexandru Dragomir au realizat în anii '40 o versiune a conferinţei Ce este metafizica?, dar traducerea n-a putut fi publicată în ţară, din cauza interdicţiei venite din partea ocupaţiei germane (a apărut mai târziu în exil, în revista Caiete de dor). Abia în anul 1979 a apărut, la editura Univers, un volum care cuprindea - sub titlul oarecum inofensiv pentru cenzură: Originea operei de artă - câteva scrieri importante, printre care Scrisoare despre umanism, La ce bun poeţi?, Întrebarea privitoare la tehnică. Cei doi traducători, Thomas Kleininger şi Gabriel Liiceanu, - adevăraţii „pionieri" ai traducerii lui Heidegger în limba română - vor publica apoi, în anul 1988, versiunea românească a volumului Wegmarken/Repere pe drumul gândirii (o antologie de conferinţe şi studii realizată de Heidegger în timpul vieţii sale şi inclusă apoi, ca vol 9, în Ediţia completă). Această apariţie cuprinde şi o nouă versiune a traducerii la Scrisoare despre umanism.

După 1990, filozofia lui Heidegger pătrunde în spaţiul academic al României, prin cursurile ţinute la Facultatea de Filozofie din Bucureşti de profesorul Gabriel Liiceanu. Este recunoscut faptul că traducerea scrierilor lui Heidegger în orice limbă ridică probleme deosebite, datorate bogăţiei conceptuale şi caracterului inedit al multora dintre construcţiile sale lingvistice. Heidegger era un bun cunoscător al germanei vechi şi foloseşte deseori cuvintele acestei limbi în forma lor arhaică sau redându-le semnificaţii care nu mai sunt în uz. Există concepte intraductibile, precum Dasein, Gestell, Ereignis.

Pătrunderea operei lui Heidegger în cultura română a fost determinată în chip decisiv de calitatea primelor traduceri realizate, în echipă, de Thomas Kleininger şi Gabriel Liiceanu. Cei doi au fixat reperele cele mai importante în traducerea sistemului conceptual heideggerian.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 14

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Traducerea lucrării Fiinţă şi timp în limba română n-a fost lipsită de peripeţii. La Editura Jurnalul literar a apărut în anul 1994 - în condiţii editoriale precare - un volum ce poartă titlul Fiinţă şi timp, în traducerea lui Dorin Tilinca şi Mircea Arman.

Volumul nu cuprinde însă decât traducerea primei secţiuni a cărţii, deci jumătate din textul original.

Acest lucru nu este specificat în chip expres nicăieri în volum. În anul 2002 apare o nouă versiune a acestei traduceri, cu titlul Fiire şi Timp (semnată Dorin Tilinca), la Editura Grinta din Cluj. De astă-dată este vorba despre o traducere integrală a cărţii lui Heidegger, apărută însă, ca şi în 1994, ca ediţie pirat, fără drepturile de autor. Volumul a fost retras ulterior din comerţ în urma unui proces intentat de Editura Humanitas. Mircea Arman susţine că Hermann Heidegger a autorizat traducerea sa (şi a lui Tilinca) din Revista de Istorie şi Teorie Literară printr-o scrisoare din 1986, transmisă lui Nicolae Florescu prin Constantin Oprişan. Viorel Rotilă susţine că faţă de traducerea lui Tilinca şi Arman, traducerea lui Liiceanu şi Cioabă conţine diferenţe doar de dragul diferenţei. Însă în anul 2003 apare la Editura Humanitas traducerea la Fiinţă şi timp, semnată de Gabriel Liiceanu şi Cătălin Cioabă. Această versiune - singura autorizată pentru spaţiul de limbă română - este totodată cea care s-a impus în spaţiul academic.

Volumul a apărut în condiţii grafice deosebite şi cuprinde un aparat critic adecvat (indexuri de teme şi de concepte, de nume proprii, note de traducere menite clarificărilor punctuale pe text). Traducerea i-a fost dedicată lui Walter Biemel.

Selecţie şi prezentare, George Ghe. Ionescu

Nr. 9 (49).

2015

Să-nvăţăm să ne preţuim scriitorii de azi! - cât sunt în viaţa aceasta!

Nicolae Coande născut la 23 septembrie 1962, la Osica de Sus, judeţul Olt, este un poet şi publicist român. A copilărit la Osica de Sus, în sudul României, în valea Olteţului („...dar să cad în centrul lumii în stânga de Olteţ la câteva/ minute de bâlciul apărut în anul când Eminescu obosit de viaţă/ „scria continuu pe zidurile şi ulucile Institutului/ bucăţi din poeziile sale”/ nu mi-aş fi închipuit în eonul cât m-am odihnit în palatul calm/ din pântecele mamei. Acolo am citit totul.").

A debutat în 1986, în revista Ramuri, după ce mai devreme a fost publicat la rubricile deţinute în Familia şi Luceafărul de Ana Blandiana, respectiv Ion Gheorghe. În anul 1988 a fost „revelaţia" rubricii pentru debutanţi susţinută de criticul literar Mircea Iorgulescu11 în SLAST. În acelaşi an, Marin Sorescu i-a oferit premiul pentru debut al revistei Ramuri, după ce în prealabil a citit la cenaclul condus de poet.

A debutat editorial cu placheta de poeme În margine (Editura Ramuri, 1995), premiată de Uniunea Scriitorilor din România. Pentru aceeaşi carte a primit, anterior, Premiul Festivalului „Nichita Stănescu”, Turnu Severin (preşedinte de juriu, Cezar Ivănescu12). Este membru al Uniunii Scriitorilor din România (din 1996), filiala Craiova. Studii de filozofie-sociologie, Universitatea din Craiova. Master în filozofie la aceeaşi universitate. Realizator (20022005) al unui talk-show cultural la Oltenia TV. Între 2001 şi 2006 a fost redactor (publicist comentator) 11

Mircea Iorgulescu (n. 23 august 1943, Valea Călugărească, județul Prahova – d. 7 iunie 2011, Paris, Franța) a fost un critic, istoric literar, comentator politic și eseist român.

12 Cezar Ivănescu (n. 6 august 1941, Bârlad, județul Vaslui — d. 24 aprilie 2008, București) a fost un poet, dramaturg, scriitor și director de editură român.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 15

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE al ziarului Cuvântul libertăţii, Craiova. Tot aici a coordonat între anii 2001-2004 pagina de cultură LAMA (Literatură, Artă, Mentalităţi, Atitudini). Din 2008 este secretar literar al Teatrului Naţional „Marin Sorescu“ din Craiova; editor-fondator, din 2006, al revistei teatrale de cultură, informaţie şi atitudine SpectActor. Colaborator al revistelor Vatra, Cultura, Timpul, România literară, Argeş, Via-

ţa Românească, Luceafărul de dimineaţă, Confesiuni etc. Din anul 2009 coordonează Întâlnirile SpectActor, la Teatrul Naţional Craiova, Duminici de poezie în teatru (din 2010), iar în perioada 2010-2014 a

iniţiat şi prezentat întâlniri cu scriitori români şi străini contemporani în cadrul proiectului Scriitori la Tradem. În noiembrie 2012 a fost invitat de Goethe Institut Berlin la reuniunea experţilor în teatru din sud-estul Europei, pe tema teatrului documentar.

Anul acesta, în luna mai, Nicolae Coande a deschis noul său proiect cultural Artistul în timpul său dedicat artiştilor singulari din Craiova, dar şi din vecinătate - pentru ca gustul literaturii şi aroma prieteniei să nu piară din oraş, menit să aducă artistul român în faţa publicului, după cum însuşi dl.

Coande mărturisea: „proiectul îşi propune să contribuie la cunoaşterea artiştilor din urbea craioveană de o manieră mai decisă, cu tot ceea ce înseamnă munca şi opera acestora, fie că sunt scriitori, regizori, artişti plastici, poeţi sau organizatori ai unor evenimente culturale”. Întâlnirile au loc lunar, la Biblioteca Franceză Omnia. Primul invitat a fost regizorul Bogdan-Cristian Drăgan, care a prezentat un film cu valoare de excepţie, în premieră absolută, primul realizat cu regele Mihai I la Versoix, în anul 1990. Intitulat Regele meu, revoluţia mea. Filmul prezintă un interviu acordat de Majestatea Sa Regele Mihai şi a fost intenţionat lăsat needitat, deoarece realizatorii au dorit să nu-i ştirbească valoarea emoţională de document. Realizatorii sunt studenţii Academiei de Teatru şi Film, participanţi la Festivalul de Film documentar de la Nyon, Bogdan-Cristian Drăgan, Cornel Mihalache, Matei Firică, Viorel Sergovici jr. Totodată, a fost prezentat şi filmul Los olvidados/ Cei uitaţi (scenariul şi regia: Bogdan-Cristian Drăgan) – prezentat în anul 1990 la Festivalul de Film documentar de la Nyon (Elveţia) şi distins cu Premiul pentru scenariu la Festivalul Dakino de la Bucureşti.

Nr. 9 (49).

2015

În concluzie, Nicolae Coande a fost considerat ca o revelaţie a poeziei post-decembriste după primele sale cărţi. În margine (1995), Fincler (1997), Fundătura Homer (2002), Folfa (2003), Vânt, tutun şi alcool (2008) şi Femeia despre care scriu (2010), precum şi antologiile Vorbalago (2012) şi Persona (2013) l-au impus ca pe unul dintre cei mai originali poeţi apăruţi în anii ’90.

Mihai Păun

Dumnezeu – poet şi protector al lumii Autor: Nicolae Coande

Există un punct de convergenţă al gândirii filozofilor care critică Biserica pentru ceea ce ei numesc puterea sa discreţionară, legitimată de parabolele puterii din Vechiul Testament, acolo unde un Dumnezeu judecător care a făcut lumea proclamă şi pedepsele, şi indulgenţele. E preferabil, susţin ei, un Dumnezeu care nu este cel cunoscut doar de Papă, ci de toţi, prin acel act unic al kenozei: s-a golit pe sine de atributele divinităţii, a luat trup omenesc şi a suferit în numele celor sărmani. Pentru adversarii viziunii imperiale, Dumnezeu este tot mai mult „chemat” în spaţiul acelei fragile, infinite lumi care este sufletul uman – decât în Tablele unde instituţiile religioase îl reclamă în postura de Judex Tremendum. Nu a privit cândva Dumnezeu lumea pe care a făcut-o, asemenea unui poet care a scris primul poem şi „a văzut că era bine”? Atunci ce rost are să o distrugă sau măcar să o ameninţe? Creatorul nu se joacă cu ciorne…

Dacă Gianni Vattimo13 desfide vehemenţa cu care fundamentalismele religioase cer să identificăm Dumnezeul atotputernic al Facerii cu legile naturii, Alfred N. Whitehead14 afirmă că Dumnezeul Bisericii Creştine a fost, cândva, alcătuit după chipul imperatorilor romani, egipteni, persani etc. Pentru filozoful britanic, eroarea care a provocat „tragedia în istoria creştinismului şi a mahomedanismului” a fost combinarea definiţiei aristoteliene a mişcătorului nemişcat cu noţiunea de Dumnezeu „creatorul 13

Gianteresio Vattimo, cunoscut de asemenea şi ca Gianni Vattimo (n. 4 ianuarie 1936), este un filozof şi politician italian. A fost membru al Parlamentului European în perioada 1999 - 2004 din partea Italiei.

14 Alfred North Whitehead (15 februarie 1861, Ramsgate, Kent, Anglia – 30 decembrie 1947, Cambridge, Massachusetts, SUA) a fost un matematician și filozof britanic.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 16

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE real şi în cel mai înalt grad”, cel prin al cărui Fiat lumea a luat fiinţă şi care ascultă de voinţa sa. Acel Dumnezeu definit ulterior drept conducător imperial, personificare a energiei morale şi a unui principiu filozofic ultim, a câştigat, în viziunea şi politica Bisericii, bătălia cu scurta „viziune galileeană a umilinţei” (Dumnezeu şi lumea, în vol. Religia în formare, Editura Herald, 2010), aşa cum a apărut ea în persoana lui Iisus Hristos. În această ordine, există o sugestie care nu se potriveşte cu niciuna dintre liniile principale de gândire care favorizează figura unui Tată opresiv, înspăimântător şi răzbunător. Respectiva sugestie, explică Whitehead, se axează asupra elementelor blânde din lume. Ele lucrează încet şi în linişte, prin iubire şi necurmată graţie. Ţelul lor este imediateţea unei împărăţii care nu e din lumea aceasta, iar iubirea se cunoaşte prin aceea că nu domneşte, nu domină şi nu e imobilă. Nu stă deasupra tuturor, poruncind, nu priveşte sever în viitor – îşi găseşte propria răsplată în prezentul imediat. Acum este mai important decât cândva. Cei care ne presează cu viitorul (sau cu viitorurile) sunt cei care fac jocul Adversarului: graba este de la Diavol.

Ceea ce spune filozoful britanic despre aceste elemente ale blândeţii gândise şi Wittgenstein. În Însemnări postume (1914-1951), el notează: „În Evanghelii – aşa mi se pare – totul e mai firesc, mai simplu. Acolo sunt colibe; la Pavel, o biserică. Acolo toţi oamenii sunt egali şi Dumnezeu însuşi este un om; la Pavel există ceva de felul unei ierarhii; demnităţi, slujbe.” Această ierarhie, devenită între timp universală, este denunţată de Vattimo în cărţile sale, inclusiv în dialogul său cu antropologul René Girard (Adevăr sau credinţă slabă? Convorbiri despre creştinism şi relativism, Editura Curtea Veche, 2009).

Girard îşi susţine punctul de vedere, devenit faimos în cărţile Violenţa şi sacrul sau Ţapul ispăşitor: „Pătimirea lui Hristos ne învaţă lucrul acesta şi ne-o spune desluşit. Iisus este o victimă nevinovată şi sacrificată de o mulţime care se răzvrăteşte unanim împotriva lui după ce l-a aclamat cu doar câteva zile înainte”. Mecanismul victimar de care vorbeşte constant Girard în cărţile sale este pentru prima oară denunţat în istoria omului şi creştinismul este cel care face breşa în acest agon al religiilor naturale, după observaţia lui Vattimo. El preia rapid observaţia esenţială a francezului pentru a o traduce astfel, în

Nr. 9 (49).

2015

termenii unei gândiri paradoxale: „Creştinismul este, în definitiv, religia ce deschide calea unei existenţe care să nu fie strict religioase, în sensul legăturilor, al constrângerii, al autorităţii – şi aici m-aş putea referi la Gioachinno da Fiore15, care a vorbit despre o a treia vârstă a istoriei omenirii şi a istoriei mântuirii, în care se reliefează tot mai mult sensul spiritual al Scripturii şi în care dragostea ia locul disciplinei.” Catolicul – totuşi – Vattimo crede că pornind de la această teorie a lui Girard se poate elabora un discurs care nu se referă doar la descrierea adevăratei naturi umane, aceea propusă insistent de Biserică, ci la schimbarea acesteia, la răscumpărarea ei, la nevoia ei de redefinire perpetuă. Caritas, nu Veritas – iată direcţia în care insistă constant filozoful italian. Cu toate acestea, Girard, care-i recunoaşte lui Vattimo sagacitatea şi percutanţa observaţiilor, nu este dispus să renunţe atât de uşor la ceea ce numim adevăr revelat şi la locul religiei în lumea omului.

Felul în care se insistă astăzi în dereligizarea lumii (aşa-numita secularizare), ceea ce Marcel Gauchet a numit „ieşirea din religie”, îi apare ca profund dăunător venerabilului om de ştiinţă francez, care vede în eliminarea riturilor sacrului pericolul unei recrudescenţe a violenţei în lume. Sacrul avea tocmai menirea de a pune o surdină violenţei, de a o prelua într-un simbol care să permită existenţa înainte a societăţii. Prin uciderea victimei alese se restabilea ordinea socială. Or, în prezent, secularizarea prost înţeleasă poate duce inclusiv la violenţă radicală şi la crimă în proporţii de masă. Pentru Girard, Vechiul Testament dezvăluie adevărul tuturor miturilor, şi de aceea e exemplar, chiar dacă pretenţia de adevăr infailibil îl irită pe filozoful italian. Adevărul, ca act întemeietor, rezidă înainte de toate în moartea şi învierea lui Hristos, faptul esenţial care schimbă lumea şi face ca religia creştină să salveze umanul din om. Acelaşi Wittgenstein se întreba: „Ce mă face pe mine să înclin spre credinţa în învierea lui Hristos?”, pentru a răspunde într-un text splendid, care îl arată în postura unui gânditor mult mai puţin 15

Joachim de Fiore, de asemenea, cunoscut sub numele de Joachim de Flora și în italiană Gioacchino da Fiore (c 1135 -. 30 martie 1202), a fost fondatorul ordinului monastic de San Giovanni in Fiore . El a fost un mistic , un teolog , un scriitor și un ezoterist . Urmașii săi sunt numiţi Joachimites. Rrenumit prin lucrarea Cele trei vârste: A Tatălui, A Fiului şi A Sfântului Duh.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 17

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE rigid, tehnic, decât ne-am obişnuit: „Dacă nu a înviat, el a putrezit în mormânt, ca orice om. El este mort şi a putrezit. Atunci el este un Învăţător ca oricare altul şi nu mai poate ajuta; iar noi suntem din nou orfani şi singuri, şi ne putem mulţumi cu înţelepciunea şi speculaţia. Noi suntem oarecum într-un infern unde putem doar visa şi suntem printr-un acoperiş oarecum despărţiţi de cer. Ca să fiu însă cu adevărat mântuit, am nevoie de certitudine – nu de înţelepciune, visuri, speculaţii – şi această certitudine este credinţa. Iar credinţa este credinţă în ceea ce are nevoie inima mea, sufletul meu, nu intelectul meu care speculează. Căci sufletul meu, cu pasiunile sale, oarecum prin carnea şi sângele său, trebuie să fie mântuit, nu spiritul său abstract. Se poate eventual spune: numai iubirea poate crede în Înviere. Sau: iubirea este cea care crede în Înviere. Iubirea ce mântuieşte crede şi în Înviere; este legată strâns de Înviere. Ceea ce combate îndoiala este, întrucâtva, Mântuirea. Ataşamentul strâns faţă de ea este ataşamentul strâns faţă de această credinţă. Aceasta înseamnă aşadar: fii mai întâi mântuit şi ţine-te strâns de Mântuirea ta (păstrează Mântuirea ta) şi atunci vei vedea că eşti legat strâns de această credinţă. Aceasta poate însă să se întâmple numai dacă nu te mai sprijini de pământ, ci eşti atârnat de cer.”

Ce poet remarcabil se arată a fi Wittgenstein în aceste notaţii din 1937, câtă forţă de articulaţie în speranţa redempţiunii a unui om obişnuit să gândească intens totul, inclusiv faptul că Dumnezeu îl judecă după „ceea ce spune”.

Acelaşi Gianni Vattimo face o surprinzătoare lectură a lui Heidegger, cel care întrevăzuse în ultimele sale scrieri sfârşitul metafizicii. Explozia de violenţă a epocii noastre este explicată de Heidegger, încă din Fiinţă şi Timp, ca fiind „violenţa cu care metafizica reduce Fiinţa – şi îndeosebi existenţa umană – la obiectivitate cuantificabilă şi la mecanism raţionalizat”. (G. Vattimo, Kenosis şi sfârşitul metafizicii, în Adevăr sau credinţă slabă?, Editura Curtea Veche, 2009). Uitarea fiinţei, de care vorbea Heidegger, tocmai aşa ceva ar putea semnifica: identificarea metafizicii cu totalitatea fiinţării, obiectivitatea, care duc la violenţa cauzată de voinţa de putere nemăsurată. Este speranţa unui mare filozof care avea să declare în interviul acordat unor ziarişti germani în 1966 – şi publicat abia

Nr. 9 (49).

2015

după moartea sa, în 1976, în Der Spiegel – că „…filozofia nu va putea opera nicio schimbare directă, nemijlocită, a stării actuale a lumii. Acest lucru este valabil nu doar pentru filozofie, ci pentru tot ce înseamnă reflecţie şi aspiraţie omenească. Doar un zeu ne mai poate salva. Singura posibilitate a unei salvări o văd în a realiza o anumită pregătire, prin gândire şi creaţie poetică, pentru sosirea zeului sau pentru absenţa zeului, când vom intra în declin; aşa încât să nu murim, ca să mă exprim plastic, «degeaba», ci atunci când vom capota, o vom face în lumina acestui zeu absent. […] Nu îi putem cauza venirea prin gândire, în cel mai fericit caz putem pregăti o anume predispoziţie a expectativei.” În acel interviu apărut postum, Heidegger explică pentru o ultimă oară cum putem ajuta la această „pregătire a expectativei”, în fond o întrebare care aproape subînţelege neputinţa vizibilă a omului de a mai interveni pentru o schimbare radicală în actualul furor al dezvoltării ştiinţei: „Realizarea acestei pregătiri ar putea fi un prim ajutor. Lumea nu poate fi ceea ce şi cum este prin intermediul omului, dar nici fără om. În opinia mea, acest lucru se leagă de faptul că ceea ce eu, folosind un termen tradiţional, ambiguu şi acum deja uzat, numesc «fiinţă» are nevoie de om, fiinţa însăşi nu este fiinţă fără omul de care are nevoie pentru revelarea, protejarea şi structurarea acesteia. Eu văd esenţa tehnicii în ceea ce numesc construct (Gestell). Acest termen, atât de uşor de a fi înţeles greşit la prima auzire, se referă de fapt, dacă îl considerăm riguros, la miezul cel mai profund al istoriei metafizicii, care ne determină modul de fiinţare (Dasein) încă şi astăzi. Efectul acestui construct dă de înţeles: omul e condiţionat, solicitat şi provocat de o putere ce se revelează în esenţa tehnicii. Tocmai în experienţa faptului că fiinţa umană este structurată (gestellt) de către acest ceva ce nu este ea însăşi, şi pe care nu îl poate controla, i se arată posibilitatea intuiţiei faptului că fiinţa are nevoie de om. În tot ceea ce este mai propriu tehnicii moderne se ascunde tocmai posibilitatea experienţei, a faptului de a fi necesar şi de a fi pregătit pentru aceste noi posibilităţi. Gândirea nu poate decât să îl ajute pe om să ajungă la această intuiţie, iar filosofia şi-a dat obştescul sfârşit.” Şi această ultimă afirmaţie „apocaliptică” a lui Heidegger trebuie astăzi în-ţeleasă în lumina ultimelor interpretări ale gândirii lui oferite

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 18

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE de către filozofi ca Derrida, Vattimo sau Rorty, dar şi ţinând cont de „profeţiile” sale împlinite: decăderea în fiinţare de care se temea pare a se fi împlinit. Zeul pare încă a întârzia să se arate. Însă René Girard16 nu vede cu ochi prea buni această „rugăciune” a lui Heiddegger. Pentru el, filozoful german, care se considera probabil succesorul lui Nietzsche, a „decretat un interdict prudent asupra versiunii nietzscheene a neopăgânismului filozofic” şi a blocat pluralitatea gândirii asupra ultimului Nietzsche. Atât de puternică era fascinaţia exercitată de Heiddegger asupra intelectualilor secolului XX, încât multă vreme nimeni nu a mai analizat textele postume ale lui Nietzsche, unde acesta îl opune pe Dionysos „Crucificatului”, anihilind distincţia dintre ceea ce Girard numeşte „pătimirea dionisiacă”, respectiv „pătimirea lui Iisus”, binomul speculativ prin care Nietzsche crucifică de-a binelea creştinismul.

Girard îi recunoaşte lui Nietzsche o preemineţă reală: e primul dintre gânditorii moderni preocupaţi de violenţa colectivă în istoria umanităţii care vede asemănarea, pe această bază, dintre scenariile păgâne şi persecuţia lui Iisus. Niciun creştin, ne spune Girard, nu a fost atât de pătrunzător ca Nietzsche: acesta a observat corect că între Dionysos şi Iisus nu „există diferenţă în ceea ce priveşte martiriul”, însă sagacitatea lui Nietzsche se opreşte, vinovată, aici. Atât de mult detesta Nietzsche această „morală a sclavilor” care i se părea creştinismul, încât a propus o interpretare net diferită de ceea ce lui Girard i se arată a fi exemplar în cadrul creştinismului: spre deosebire de mituri, unde ţapul ispăşitor este întotdeauna vinovat, Evangheliile arată nedreptatea violenţei împotriva lui Iisus. Nietzsche, semnalează Girard, „este orb la mimetism şi la contagiunile sale, el nu vede că, departe de a ţine de o prejudecată în favoarea celor slabi contra celor puternici, luarea de poziţie evanghelică este rezistenţa eroică la contagiunea violentă, e clarviziunea unei minorităţi infime care îndrăzneşte să se împotrivească gregarismului monstruos al linşajului dionisiac” (R. Girard, Dubla moştenire nietzscheeană, în Prăbuşirea Satanei, Editura Nemira, 2006).

16

René Girard (25 decembrie 1923, Avignon), antropolog al violenței și al religiosului, este profesor emerit de literatură comparată la Universitatea Stanford și la Universitatea Duke din Statele Unite.

Nr. 9 (49).

2015

Aşadar, Girard îi impută lui Heidegger faptul de a fi aruncat o interdicţie asupra acestei problematici religioase a operei lui Nietzsche, tocmai pentru că filozoful german nu era interesat de ceea ce descoperise înaintaşul său, cu toate erorile asumate: anume, faptul că, iată, creştinismul pune accent pe victimă şi pe salvarea ei, în opoziţie cu păgânismul care face din victimă ţinta sa predilectă. Heidegger preferă să tacă, şi ştie el mai bine de ce. Girard avansează ipoteza potrivit căreia „de la Holocaust, în schimb, nimeni nu mai cutează să se lege de iudaism, iar creştinismul e avansat în rolul de ţap ispăşitor numărul unu […] Pentru ca lumea noastră să scape într-adevăr de creştinism, ea ar trebui să renunţe într-adevăr la preocuparea noastră pentru victime, lucru pe care Nietzsche şi nazismul îl înţeleseseră. Ei sperau să relativizeze creştinismul…” Preocuparea creştinismului pentru victime, accentul major pus de acesta pe persoana aruncată mulţimii orgiastice, iar nu pe ritualul care satisfăcea această mulţime, ca soluţie religioasă, au fost, crede Girard, ţintele nazismului care s-a servit ideal de preceptele lui Nietzsche. Heidegger mai spera încă în disoluţia creştinismului şi într-o „repornire de la zero, într-un nou ciclu mimetic” – iată cum înţelege să „interpreteze” Girard sensul faimoaselor sale spuse din interviul din 1967: „Numai un zeu ne poate salva”. În termenii aceluiaşi Girard, care a aprofundat cel mai bine mecanismul victimar căruia i s-a opus creştinismul, „Satana îl imită din ce în ce mai bine pe Hristos şi pretinde că-l depăşeşte”…

Pentru Vattimo, „Depăşirea metafizicii – care din punctul de vedere al lui Heidegger poate fi numai o Verwindung, o acceptare-distorsionare – ar pregăti o nouă modalitate de a concepe Fiinţa, care ar putea redeschide calea experienţei religioase, prin abandonarea tuturor antitezelor metafizice care împiedică raţiunea modernă să asculte atent scripturile…”. Precaut, Vattimo ne explică faptul că gândirea lui Heidegger nu a luat-o în direcţia pe care o sugerează el: este doar o interpretare a gândirii filozofului german în acest sens, care, coroborată cu teoria mecanismului victimar şi a slăbirii principiului violenţei sacrale, aşa cum a formulat-o Girard, duc la sperata slăbire a Fiinţei. De fapt, pentru Vattimo, Fiinţa intervine în lume, în deschiderile de istorie şi destin, „numai ca diferenţă ontologică”, adică avem o

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 19

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE „încetare a pretenţiilor, a revendicărilor Fiinţei de definire, stabilitate, finalitate”. Obiectivitatea metafizică face loc „reinterpretării Scripturilor de comunitatea vie a Bisericii”, iar Mântuirea este, pentru Vattimo, nu o apoteoză, ci „procesul istoric prin care Dumnezeu ne cheamă acum şi întotdeauna pentru a desacraliza violenţa şi a destrăma definitiva şi peremptoria revendicare a obiectivităţii metafizice.”

Procesul este continuu şi nu se sfârşeşte la un semn apocaliptic venit de sus, iar intervenţia omului se face adesea împotriva sa însuşi, tocmai prin graţia divină, vorba unui poet ca John Berryman: „pe cât de mult/ creşte păcatul, pe atât de multă/ graţie e făcută să abunde.” Pe cât de relaxat se arată Vattimo în încercarea de a destinde discuţia, de a detabuiza concepte aşa-zis sacre, pe atât de sobru este Girard, un gânditor pentru care lumea este devorată de un furor al autodistrugerii şi în care „tragedia se propune din nou, la toate nivelurile: politic, economic social”. Girard vede că toate filozofiile sunt aproape moarte, ideologiile sunt aproape răposate, iar teoriile politice sunt şi ele pe ducă.

Ce rămâne? Religia şi religiosul, fireşte, nevoia lumii de o nouă religie, în care tragicul va fi din nou dominant. Însă, dacă el nu va fi în esenţă un tragic religios, ci unul de tip grec, atunci lumea va fi pierdută. Cum putem citi avertismentul lui Girard? În cheia dată de încălcarea hybrisului, cred. Dacă omul nu va ieşi din sine, devenit iarăşi limitat la 2000 de ani după sacrificiul lui Iisus, recâştigând un sentiment religios în care poate domni în Univers, însă fără coroană, cum spun misticii, atunci absolutismul poate reveni cu semn inversat. Poate că Olivier Clément, teologul ortodox francez, a pus degetul pe rană atunci când a modulat tiparul în care se zbate omul să existe după ce a decis că îşi este sieşi stăpân: „…materialismul dogmatic, erotismul zbuciumat, căutarea unei nirvane impersonale nu au altă cauză decât şovăirea pe care o simt în ziua de azi creştinii când trebuie să proclame şi să încerce să trăiască învierea trupului.” Câţi cred însă cu adevărat în Înviere, ca fapt incontestabil al Scripturilor şi al creştinismului? Pentru Clément, a trăi în Hristos înseamnă tocmai a scăpa de „propria individualitate închisă”, a deveni „pur şi simplu comuniune”. Întâlnirea cu Cel Înviat este pentru cei cărora Hristos li s-a arătat un eveniment major al creştinismului, în orice

Nr. 9 (49).

2015

caz ceva mult mai important decât o afirmă Bultmann şi post-bultmaniennii pentru care faptul ca atare este un fel de „reanimare intramundană”. În slăbirea acestei credinţe stă reculul creştinismului şi al credinţei în viaţa veşnică, în tipul de accedie religioasă în care a căzut omul contemporan care nu mai crede în Mântuire şi nici în puterea lui Dumnezeu de a proteja lumea.

Or, tocmai contrariul îl afirmă Whitehead, atunci când ne spune că „Dumnezeu protejează lumea pe măsură ce aceasta trece în imanenţa propriei sale vieţi”. Are grijă să nu se piardă nimic din ceea ce trebuie protejat, iar asta o face cu blândeţea pe care şi-o doresc inclusiv filozofi ca Vattimo sau Rorty. E-adevărat, câteodată filozofii se comportă asemenea unor spirite care ar dori să descopere o eroare în raţionamentul sau în faptele lui Dumnezeu. Numai că tot un filozof, acelaşi Whitehead, ne propune un unghi surprinzător de vedere asupra spectacolului divin: „Rolul lui Dumnezeu nu este lupta împotriva forţei productive cu forţă productivă, lupta împotriva forţei distructive cu forţă distructivă, ci rezidă în operaţia îngăduitoare a raţionalităţii covârşitoare a propriei sale armonizări conceptuale. El nu creează lumea, El o protejează; sau, mai exact, El este poetul lumii, călăuzind-o cu o blândă îngăduinţă, după propria sa viziune a adevărului, frumuseţii şi binelui.” Faptul că nu înţelegem totdeauna această viziune ţine de „competenţa noastră interioară”, ca şi de puterea de pătrundere a fiecăruia şi, poate, de o limitare de care ne facem vinovaţi în călătoria noastră în viaţă. Steaua polară nu se arată decât marinarilor care o cunosc, pentru unii ea nu este decât o stea mai strălucitoare, între atâtea altele. În fond, lumea este un poem care poate fi citit de fiecare, după propriul său alfabet şi nivel de înţelegere.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

©Nicolae Coande Selecţie, prezentare şi note, Mihai Păun

Page 20

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

HORIA DUMITRU OPREA Bucureşti 17 De ce a fost exilat Ovidiu la Tomis?

Anul 8 al erei noastre reprezintă un moment crucial din viaţa lui Publius Ovidius Naso. El marchează, pe de o parte, ultima etapă dintr-un drum lung, dar strălucit, pe care l-a parcurs poetul timp de trei decenii pentru a atinge apogeul gloriei sale literare, iar pe de alta, prăbuşirea fulgerătoare şi începutul unui noian de suferinţe fizice şi morale cărora numai moartea avea să le pună capăt. Într-adevăr, spre sfârşitul acestui an, în luna decembrie, Ovidiu este smuls din mijlocul familiei, al prietenilor şi admiratorilor şi silit să plece în surghiun la Tomis (Constanţa de azi), pe coasta de apus a Mării Negre. Pedeapsa dată poetului nu era nici urmarea unei condamnări din partea vreunei instanţe judecătoreşti, nici a unei dezbateri publice din senat. Se pare că împăratul Augustus18 – căci de 17

Publius Ovidius Naso (n. 20 martie, 43 î.Hr., Sulmo, azi Sulmona, provincia Aquila - d. 17 sau 18 d. Hr., Tomis, azi Constanța) a fost un poet roman, cunoscut în română sub numele de Ovidiu. Datorită perfecțiunii formale a stilului, umorului fin și fanteziei creatoare a devenit unul dintre clasicii literaturii latine, alături de Horațiu și Virgiliu.

Ovidiu a excelat în forma distihului elegiac, cu excepția Metamorfozelor, scrise în hexametru dactilic, după modelul Eneidei lui Virgiliu sau epopeelor lui Homer.

18 Augustus Octavian Caesar (n. 23 septembrie 63 î.Hr., Roma — d. 19 august 14 d.Hr., Nola), cunoscut anterior drept Octavian, a fost primul Împărat Roman. Deși a păstrat înfățișarea Republicii Romane, a condus ca un dictator pentru mai mult de 40 de ani. A încheiat un secol de războaie civile și a adus o eră de pace, prosperitate și măreție impe-

Nr. 9 (49).

2015

la el venea această pedeapsă – avea tot interesul ca discreţia cea mai riguroasă să domnească în jurul unei măsuri atât de drastice luate împotriva lui Ovidiu. De aceea, el a preferat să-l pedepsească – cum spune poetul – după o scurtă întrevedere între patru ochi, printr-un laconic edict, cu exilul. Este adevărat că i-a fost aplicată forma cea mai uşoară de exil – relegarea -, poetul păstrându-şi drepturile cetăţeneşti şi averea; dar pentru el pedeapsa era, totuşi, foarte grea, căci, prin fixarea locului unde trebuia să plece, poetul se vedea izgonit tocmai la extremitatea nord-estică a imperiului, într-un teritoriu unde stăpânirea romană nu era încă pe deplin consolidată.

19

Ovidiu în exil, ulei pe carton de Ion Theodorescu-Sion (1915).

rială. Este cunoscut de istorici cu titlul de Augustus, pe care l-a luat în 27 î.Hr. 19 Ion Theodorescu-Sion (n. 2 ianuarie 1882, Ianca, d. 31 martie 1939, București) a fost un pictor român. A urmat apoi cursurile Școlii de Belle Arte din București (avându-i ca profesori pe George Demetrescu Mirea, Ipolit Strâmbescu și Ion Georgescu), iar între anii 1904 - 1907 a studiat la Academia de Arte Frumoase din Paris, unde a ajuns cu o bursă acordată de Ministerul de Război. În capitala Franței, pictorul i-a avut ca dascăli pe Jean-Paul Laurens și Luc Olivier Merson. În anul 1909, a venit și prima recunoaștere a talentelor sale artistice, pictorul primind Premiul al II-lea la Ateneul Român, iar cinci ani mai târziu a vernisat prima sa expoziție personală. „A fost pe rând impresionist, divizionist, realist influențat de Camil Ressu, sintetist influențat de Paul Cézanne, apoi s-a adăpat un timp din maniera lui André Derain de a construi copacii, iar în naturi moarte a împrumutat și de la Georges Braque unele forme sintetice. Când a încercat compoziția cu tematica specificului românesc pe placul cercurilor „gândiriste", Theodorescu Sion nu a reușit să dea viață figurilor și nici prospețime peisajului. Totul era compus cerebral și cu reminiscențe din Cézanne și Darain, Theodorescu-Sion urmărind un decorativ nelipsit de euritmii.”

—Felix Aderca, Mic tratat de estetică.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 21

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE „Carmen” şi „Error” Asupra cauzelor reale ale exilului domneşte până astăzi un nepătruns mister. Începând cu scurtele menţiuni ale unor autori din antichitatea târzie, continuând cu biografiile medievale sau din epoca Renaşterii şi până în zilele noastre, cercetători din toate ţările se străduiesc să dezlege această enigmă.

Principala dificultate întâmpinată de toţi cei care s-au ocupat de cauzele exilului constă în lipsa de mărturii contemporane. Niciunul dintre documentele vremii, ajunse până la noi, nu pomeneşte niciun cuvânt despre acest lucru. Tot aşa, istoricii din perioada imediat următoare, Tacit20 şi Suetoniu21, care au cercetat toate arhivele oficiale pentru prezentarea cât mai veridică a evenimentelor sau personalităţilor acestei epoci, pătrunzând până în cele mai inaccesibile tainiţe ale curţii imperiale, nu ne dau nicio ştire despre cauzele unui pedepse atât de severe. Unicul izvor care ne-a rămas este opera din exil a lui Ovidiu.

Despre cauzele exilului vorbeşte poetul în numeroase versuri din culegerile de scrisori trimise de la Tomis, Tristele şi Ponticele. Dar din felul în care le prezintă reiese în chip evident că el caută cu orice preţ să ascundă realitatea. Nu este exclus ca împăratul însuşi, în cursul întrevederii între patru ochi cu poetul, să-i fi impus să păstreze cea mai mare taină asupra vinii lui. Ori de câte ori vorbeşte despre ofensa adusă împăratului, Ovidiu o face în

20

Caiu Corneliu Tacit (în latină Gaius - sau Publius - Cornelius Tacitus; n. cca. 55 - d. cca.115) d.Hr., a fost un om politic și unul din cei mai importanți istorici romani, considerat părintele istoriografiei latine. Se cunosc puține amănunte din viața lui. Tot ce se știe despre Tacit provine fie din scrierile lui sau din scrisorile lui Pliniu cel Tânăr, bunul său prieten. Familia sa provenea probabil din provincia romană Gallia Cisalpina sau Gallia Narbonensis. În timpul împăratului Vespasian, Tacit a început cariera politică tipică a unui senator (cursus honorum), în anul 79 d.Hr. a avut funcția de Questor, în 88 era Pretor, pentru a deveni în anul 97 Consul și în 112-113 Proconsul al provinciei Asia (Asia Mică de astăzi). În ultimele două decenii ale vieții și-a început activitatea literară și istorică iar operele sale au devenit publice după sfârșitul domniei lui Domițian.

21 Gaius Suetonius Tranquillus (cca. 69/75 - după 130) a fost unul dintre cei mai importanți istorici romani. A scris opera intitulată Caesarum XII. vitae (Viața celor 12 Cezari), care conține biografiile unor împărați romani, de la Cezar la Domițian, sub forma unor medalioane. Aceste medalioane sunt structurate într-un segment cronologic, în care sunt narate faptele politice, militare și culturale.

Nr. 9 (49).

2015

termeni voalaţi, folosind o frazeologie aleasă cu multă grijă.

Pentru a păstra taina, poetul invocă mai multe pretexte. Astfel, în elegia autobiografică (Triste, IV, 10), vorbind despre vârsta pe care o avea la data plecării în exil, el spune că toţi contemporanii cunosc pricina nenorocirii sale; de aceea nu crede că e nevoie să mai insiste asupra ei. Într-o altă scrisoare îl roagă pe un prieten să intervină pe lângă împărat pentru a-l ierta şi a-l rechema la Roma, dar, în acelaşi timp, îi cere să nu aducă vorba despre vina pentru care a fost pedepsit, spre a nu redeschide o rană incurabilă. În schimb, în scrisoarea adresată lui Augustus (care ocupă întreaga carte a II-a a Tristelor), Ovidiu se opreşte în treacăt asupra motivelor care i-au adus condamnarea, dar şi aici este evident că a ales intenţionat termenii pentru a ascunde realitatea: Pe mine poezia şi-o oarbă rătăcire Pierdutu-m-a; pe-a doua n-o pot destăinui...

Aşa voalaţi cum sunt, termenii „poezia” (carmen) şi „rătăcirea” sau „greşeala” (error) reprezintă, după mărturia poetului, cauzele exilului, capetele de acuzare care l-au făcut să plece din Roma.

Dar ce se ascunde sub aceşti termeni şi în ce măsură a tras fiecare dintre ei în cumpănă la stabilirea pedepsei? În aceasta stă cheia întregii probleme şi, în acelaşi timp, dificultatea dezlegării ei. În ceea ce priveşte primul termen, se pare că Ovidiu însuşi se referă înainte de toate la Arta iubirii; la această operă face el aluzie de mai multe ori, atât în Triste cât şi în Pontice, numind-o cauza nenorocirii sale. Sunt semnificative, în această privinţă, câteva versuri din scrisoarea trimisă de Ovidiu regelui Cotys: anume, poetul îl roagă să considere Arta iubirii singura sa vină şi să nu mai cerceteze dacă ar mai putea fi acuzat şi de altceva. De aici se desprinde impresia că această operă nu este pentru poet decât un motiv aparent, tot aşa cum pentru împărat ea reprezenta numai un pretext oficial sub care se ascundea cauza reală. În orice caz, ea a putut juca un rol cu totul secundar. În sprijinul acestei ipoteze vine şi apariţia Artei iubirii cu zece ani înainte de trimiterea poetului în exil; deci, ea nu pu-

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 22

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE tea constitui principalul cap de acuzaţie, după o perioadă de timp atât de îndelungată.

Unii cercetători au încercat să dea termenului carmen o accepţie mai largă, cuprinzând întreaga operă a poetului. Deoarece, în afară de Amoruri şi Arta iubirii, Ovidiu a dezvoltat cu predilecţie episoade cu caracter erotic atât în Metamorfoze, cât şi în Faste. Îndeosebi felul în care sunt prezentate divinităţile în ultimele două opere nu numai că nu-l îndreptăţea pe Ovidiu să aspire la titlul de poet oficial, dar era în flagrantă contradicţie cu politica lui Augustus de a restaura vechile culte şi credinţe religioase. De altfel, în spriiinul acestei supoziţii pot fi aduse numeroase versuri în care poetul se plânge de nenorocirile pe care i le-a adus poezia, numită de obicei în chip metaforic „muza” sau „talentul poetic”.

Dar divergenţele dintre cercetători sunt cu mult mai adânci când e vorba de conţinutul şi semnificaţia termenului error. Aceasta cu atât mai mult cu cât tocmai „greşeala” a fost, după cât se pare, decisivă pentru trimiterea poetului în exil. Din parte-i, Ovidiu însuşi recunoaşte că, faţă de „greşeala” sa, pedeapsa dată de împărat a fost prea blândă. În scrisoarea adresată lui Augustus, el dă o indicaţie privitoare la natura acestei „greşeli”, afirmând că singura lui vină este de a fi văzut un lucru pe care nu trebuia să-l vadă. Într-o altă elegie scrisă ceva mai târziu, poetul revine asupra acestei „greşeli” adăugând că, deoarece o avut ochi, a fost fără să vrea martorul unei crime. Acuzaţia este îndreptăţită, recunoaşte el, dar fapta în sine nu este o crimă, ci doar o greşeală.

Nr. 9 (49).

2015

Caracterul intenţionat neprecis şi ambiguu al puţinelor ştiri pe care le dă Ovidiu despre adevărata cauză a exilului, coroborate cu lipsa oricărei mărturii contemporane, a deschis de-a lungul veacurilor un vast câmp pentru tot felul de ipoteze şi conjuncturi, unele mai ingenioase decât altele. Din reticenţele poetului, din frazele, expresiile şi aluziile vagi, uneori obscure chiar, cercetătorii au încercat să desprindă orice indiciu menit să arunce o cât de slabă rază de lumină care să-i ajute să dezlege această enigmă. În străduinţa lor neobosită de a identifica vina poetului, deci cauza reală a exilului, biografii, comentatorii, filologii, istoricii şi istoricii literari au supus textele Tristelor şi Ponticelor unor cercetări amănunţite, încercând să stabilească legături, reale sau imaginare, între diferitele pasaje, versuri sau termeni, lunecând adeseori spre interpretări arbitrare. În sprijinul textului au fost aduse de multe ori, pentru a confirma sau infirma o anumită ipoteză, şi alte izvoare referitoare la unele evenimente ale epocii. De aici puzderia de ipoteze formulate în cursul timpului şi publicate în lucrări care, strânse la un loc, ar putea constitui o întreagă bibliotecă.

O sumară trecere în revistă a ipotezelor mai importante formulate în cursul timpului este necesară, pentru a se vedea, astfel, complexitatea problemei şi greutăţile care stau în calea soluţionării ei.

Căci în jurul unora din ele s-au grupat numeroşi cercetători, opiniile lor fiind în concordanţă cu liniile fundamentale, iar deosebirile constând numai în amănunte coroborate cu noi citate din opera poetului. În felul acesta, au luat naştere şi numeroase variante ale diferitelor ipoteze. Au fost, în schimb, şi unele recunoscute de cei mai mulţi ca inacceptabile şi, în consecinţă, abandonate.

Opera erotică a lui Ovidiu

22

Ovidiu printre sciţi, ulei pe hârtie de Eugène Delacroix (1862).

22

Ferdinand Victor Eugène Delacroix (n. 26 aprilie 1798 - d. 13 august 1863) a fost un important pictor francez din perioada romantismului.

Din punct de vedere cronologic, cea mai veche ipoteză se referă la opera erotică a lui Ovidiu.

Astfel, într-o biografie a lui Augustus, atribuită lui Sextus Aurelius Victor (secolul al IV-lea e.n.), vorbindu-se despre pornirile spre desfrâu ale împăratului, se arată că el nu tolera acest viciu la alţii, pedepsindu-i cu asprime, apoi continuă, ca exemplificare: „Căci a pedepsit cu exilul pe poetul Ovidiu… pentru că a scris trei cărţi despre arta iubirii”.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 23

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE În acelaşi sens, dar cu o completare, avem o ştire din secolul următor de la poetul Sidonius Apollinaris23, care într-una din poeziile sale spune că Ovidiu este „cunoscut pentru versurile de dragoste şi trimis la Tomis, fiind odinioară prea subjugat de o copilă regească ascunsă sub numele Corinei”. Identificând pe Corina, femeia cântată în Amoruri, cu Iulia, fiica împăratului, Sidonius Apollinaris consideră că adevărată cauză a exilului relaţiile de dragoste ce ar fi existat între ea şi Ovidiu. Această ştire s-a bucurat de mare trecere înaintea celor ce s-au ocupat cu cauzele exilului poetului în evul mediu, mai ales pentru că era mărturia cea mai apropiată în timp de epoca celui exilat, considerându-se, astfel, autentică. Aşa se explică prezenţa ei chiar şi în unele biografii ale lui Ovidiu din epoca Renaşterii. Ea a fost apoi susţinută şi fundamentată atât cu texte ovidiene, cât şi cu anumite fapte istorice, aşa că mai are partizani până în zilele noastre.

Versurile prin care Ovidiu se învinovăţeşte pentru că „a avut ochi” au servit la formularea a trei ipoteze ce pun exilul în legătură cu viaţa particulară a unor membri ai familiei imperiale. Una din acestea pune în cauză pe Augustus însuşi. Anume, pe baza unui pasaj din Suetonius – în care se spune că împăratul Caligula, pentru a dovedi că în vinele sale curgea numai sânge imperial, susţinea că Agrippina, mama sa, ar fi fost fructul relaţiilor incestuoase ale lui Augustus cu propria sa fiică, Iulia, – s-a emis ipoteza că Ovidiu ar fi fost exilat pentru vina de a fi fost, fără să vrea, martor ocular al acestui incest.

O altă ipoteză a izvorât din versurile din cartea a II-a a Tristelor, în care Ovidiu se compară cu vânătorul Acteon, care – după legendă – ar fi fost prefăcut în cerb şi apoi sfâşiat de propriii săi câini pentru vina de a fi văzut pe zeiţa Diana scăldându-se goală dimpreună cu însoţitoarele ei. Şi s-a susţinut aceasta cu atât mai mult cu cât versurile respective urmează imediat după acelea în care poetul se învinovăteşte că a văzut ceea ce nu trebuia să vadă. De aici s-a presupus că poetul ar fi surprins pe însăşi împărăteasa Livia în baie, ceea ce ar fi atras asuprăi mânia împăratului.

Un alt membru al familiei imperiale implicat în ipotezele referitoare la cauzele exilului lui Ovidiu 23

Gaius Sollius (Modest) Apollinaris Sidonius sau Saint Sidonius Apollinaris (cca. 430 - 489) a fost un poet, diplomat și episcop.

Nr. 9 (49).

2015

este Iulia, nepoata lui Augustus, care provocose un scandal public prin legăturile ei extraconjugale şi, în general, prin viaţa desfrânată pe care o ducea. În cursul timpului s-au format mai multe variante ale acestei ipoteze. Astfel, după unii, Ovidiu ar fi avut cunoştinţă de una din aventurile amoroase ale Iuliei şi ar fi făcut glume pe socoteala ei în faţa unor prieteni şi a servitorilor acestora; din cauza indiscreţiei lor, vestea ar fi aiuns la urechile împăratului, care la pedepsit cu exilul.

Potrivit unei alte variante, Ovidiu ar fi avut cunoştinţă de relaţiile incestuoase ale Iuliei cu propriul ei frate, Agrippa Postumus. Legenda iubirii incestuoase dintre Caunus şi Byblis, povestită pe larg în Metemarfoze, ar fi fost o încurajare sau cel puţin o aluzie la sentimentele denaturate ale Iuliei pentru fratele ei. De acest presupus incest a fost legată şi alungarea lui Postumus din Roma şi trimiterea lui într-o insulă, precum şi intenţia lui Ovidiu, exilat curând după aceea, de a-şi distruge Metamorfozele înainte de plecarea sa la Tomis.

După o variantă mai recentă, poetul ar fi cunoscut şi tăinuit relatiile adultere ale Iuliei cu Decimus Iunius Silanus; mai mult încă: le-ar fi încurajat şi ocrotit în propria lui casă. În sprijinul acestei variante a fost adusă şi coincidenţa, confirmată de altfel şi de izvoarele istorice, dintre exilul lui Ovidiu şi alungarea nepoatei împăratului din Roma în insula Trimerus din apropierea coastei septentrionale a Apuliei. S-a mai susţinut că, după descoperirea complicităţii poetului la aceste legături adultere ale Iuliei, întreaga operă erotică a lui Ovidiu a provocat mânia neiertătoare a împăratului. Numai o jignire adusă direct familiei imperiale a putut prilejui o pedeapsă atât de severă.

Cauze de natură mistico-religioasă După alţii, exilul lui Ovidiu s-ar atribui unor cauze de natură mistico-religioasă. Anume, el a fost pus în legătură cu răspândirea la Roma a unor credinţe cu practicarea unor mistere străine. Şi în această privinţă există mai multe variante. Astfel, potrivit uneia din ele, poetul ar fi profanat misterele divinităţii egiptene Isis, al cărei cult era foarte răspândit printre femeile de la Roma. Călcând prescripţiile stricte ale acestui cult, poetul s-ar fi fă-

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 24

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE cut vinovat de a fi pătruns deghizat în sanctuarul zeiţei, luând parte la ceremoniile secrete organizate în cinstea ei, la care nu aveau voie să asiste decât femeile. Mai mult: cu acest prilej el ar fi aflat că şi împărăteasa Livia era iniţiată în misterele divinităţii egiptene; de aici pedeapsa atât de necruţătoare.

După o altă variantă, Ovidiu ar fi asistat la o şedinţă de divinaţie organizată în iatacul Iuliei, în care s-a încercat să se scruteze viitorul cu privire la viaţa împăratului şi la succesiunea la tronul imperial.

Din această scrutare ar fi reieşit că Augustus avea să moară într-un viitor apropiat şi că succesorul lui avea să fie Agrippa Postumus, nepotul împăratului, care trăia exilat în insula Planasia din Marea Adriatică. Aceste date ar fi ajuns la urechile împăratului, dar mai ales ale împărătesei Livia, care impusese ca succesor pe Tiberius, fiul său din prima căsătorie, înăbuşind cu violenţă orice încercare de a readuce din exil pe ultimul descendent în linie bărbătească al gintei Iulia, adică pe Agrippa Postumus. În sfârşit, potrivit unei a treia variante, care pleacă de la datele celei precedente, coroborate cu descoperirea la Porta Maggiore o unei cripte a neopitagoricienilor, Ovidiu n-ar fi fost străin de activitatea acestor secte, interzise şi pedepsite de legile în vigoare. El s-ar fi lăsat atras într-una din acele cripte în care se celebrau misterele şi se căuta să se descopere viitorul cu privire la soarta imperiului şi, poate, chiar la viaţa împăratului. Aşa s-ar explica de ce Ovidiu a fost pedepsit cu exilul, pedeapsa aplicată şi neopitagoricienilor, ca profanatori ai religiei tradiţionale.

Nr. 9 (49).

2015

nizatorul conspiraţiei ar fi fost cel mai bun prieten al lui Ovidiu, Fabius Maximus, mort în împrejurări suspecte curând după plecarea poetului în exil. Aşa s-a explicat de ce, după moartea lui Augustus, Ovidiu şi-a pierdut orice speranţă de a se mai întoarce la Roma: noul împărat, Tiberius, şi Livia, mama lui, erau duşmanii săi neînduplecaţi.

Cu substrat politic este, în fine, şi ipoteza potrivit căreia Ovidiu, prin opera sa erotică, ar fi dat o lovitură pe la spate nu numai politicii lui Augustus de restaurare a vechilor credinţe religioase şi a moralei tradiţionale, dar ar fi luat atitudine şi împotriva acelor dispoziţii din legislaţia lui care acordau valabilitate juridică denunţurilor făcute de sclavi împotriva stăpânilor lor. De asemenea, în exerciţiile sale retorice poetul s-ar fi făcut vinovat de parodierea legilor aduse de împărat pentru reprimarea adulterului.

Problema cauzelor exilului lui Ovidiu continuă încă să rămână o piatră de încercare pentru filologii clasici, pentru cercetătorii istoriei şi literaturii Romei antice. Acribia şi ingeniozitatea lor caută mereu noi combinaţii şi noi conjecturi pe marginea aceloraşi texte din Triste şi Pontice. Dar, atâta timp cât opera lui Ovidiu va fi singura mărturie scrisă, enigma va rămâne nedezlegată.

Cauze de natură politică O ultimă categorie de ipoteze se întemeiază pe un substrat de natură politică. Ovidiu este considerat complice la o acţiune conspirativă în vederea înlăturării lui Tiberius, fiul vitreg al împăratului, de la succesiunea la tron şi pentru sprijinirea lui Agrippa Postumus sau a lui Germanicus. Prin această complicitate poetul şi-ar fi atras ura împărătesei Livia, mama lui Tiberius, care ar fi obţinut de la împărat deportarea prezumtivului pretendent la tron, netezind astfel drumul succesiunii fiului său. Orga-

Statuia lui Ovidiu din Constanţa, executată în 1887 de sculptorul italian Ettore Ferrari. O replică identică se află din 1925 la Sulmona (Italia).

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 25

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Statuia este aşezată în partea veche a oraşului, în Piaţa Ovidiu, în faţa primei clădiri a Primăriei Constanţa, azi Muzeului Naţional de Istorie.

Primul dintre monumentele statuare ridicat la Constanţa după reintrarea sub administraţie românească este cel care îl înfăţişează pe marele poet roman Publius Ovidius Naso Statuia din bronz îl înfăţişează pe Ovidiu într-o atitudine adânc meditativă. Dezvelirea statuii, în august 1887, a prilejuit o adevărată sărbătoare la care au participat toţi constănţenii, în frunte cu prefectul Remus Opreanu, iniţiatorul „Comitetului pentru statuia lui Ovidiu”. Statuia se află pe un soclu de marmură albă, pe care este încrustată o placă cu un text din Tristele. Iniţial statuia a fost amplasată cu faţa spre nord, construcţia Palatului Primăriei impunând, în 1921, mutarea pe actualul loc. În cursul ocupaţiei Germano-Bulgare, în anii 1916-1918, statuia a fost dată jos de pe soclu de armata bulgară, pentru a fi luată ca pradă de război, dar intervenţia unor ofiţeri germani a oprit originala „iniţiativă culturală"; până la revenirea autorităţilor româneşti, în noiembrie 1918, statuia a fost adăpostită în subsolul Primăriei. În 1925, o replică fidelă a acestei opere a fost dezvelită în oraşul natal al poetului - Sulmona.

Pentru piatra sa funerară, Ovidiu a compus în parte patetic, în parte ironic - următorul text, în forma unei scrisori trimise soţiei sale: „Hic ego qui iaceo tenerorum lusor amorum Ingenio perii, Naso poeta meo.

At tibi qui transis, ne sit grave quisquis amasti, Dicere: Nasonis molliter ossa cubent.” În traducerea liberă a lui Theodor Naum: „Sub astă piatră zace Ovidiu, cântăreţul Iubirilor gingaşe, răpus de-al său talent, O, tu, ce treci pe-aice, dac-ai iubit vreodată, Te roagă pentru dânsul: să-i fie somnul lin.”

(Tristia, III, 73-76):

Moştenirea lui Ovidiu: Scrieri înainte de exil: Poeme de iubire Amores - „Iubiri” (23 î.Hr.-16 î.Hr.), în 3 cărţi cuprinzând 49 elegii; Heroides sau Epistulae Heroidum - Eroine sau Scrisori ale unor eroine (10 î.Hr.), 18 scrisori fictive de dragoste ale unor personagii feminine mitice adresate bărbaţilor iubiţi: Ariadna că-

tre Theseu, Didona către Enea, Medeea către Jason etc. Ars amandi - Arta iubirii” (1 î.Hr.), poem eroti-

co-didactic în 3 cărţi (două adresate bărbaţilor şi una adresată femeilor), cuprinzând „învăţăminte” privind arta seducţiei şi a dragostei. Remedia amoris - Remediile iubirii, replică ironică la Ars Amandi, în care se recomandă amanţilor nefericiţi diverse mijloace pentru a scăpa de dragostea chinuitoare şi de urmările ei.

Nr. 9 (49).

2015

În aceste prime opere, Ovidiu continuă tradiţia poeziei elegiace romane de exaltare a sentimentului de dragoste, pregătită de Catullus şi de neoterici în perioada republicană şi dezvoltată de Sextus Propertius şi Albius Tibullus în epoca lui Augustus. Sentimentul de dragoste este tratat în maniera elegiei erotice alexandrine. Poetul cântă iubirea efemeră, uşoară, după cum însuşi se autodefineşte tenerorum lusor amorum („cântăreţul glumeţ a dragostei uşoare”), dar şi dragostea nefericită, înşelată sau neîmpărtăşită, practicând o distanţare faţă de propriile sentimente. Poeme mitologice: Phaenomena - Poem descriind diverse apariţii cereşti (s-au păstrat doar câteva fragmente); Metamorfoze - Metamorfozele, 15 cărţi în hexametri cuprinzând 250 legende (un om sau o zeitate se transformă într-un animal, într-o plantă sau o constelaţie, în urma unor întâmplări deosebite), desfăşurate cronologic, de la formarea universului până la apoteoza lui Cezar, divinizat ca o constelaţie. Fasti - Sărbătorile – calendar versificat al sărbătorilor romane, operă întreruptă prin exilul poetului (cuprinde doar lunile Ianuarie până la Iunie). Tragedia Medeea, de mare renume în antichitate, s-a pierdut aproape în întregime. Lirica din exil: Tristia - Tristele, în 5 cărţi, Epistulae ex Ponto sau Pontica - Scrisori de la Pontus Euxinus (Marea Neagră) sau Ponticele, în patru cărţi. Ambele opere sunt culegeri de elegii personale sub forma unor scrisori trimise din Tomis şi adresate lui Augustus, soţiei sau prietenilor cu rugămintea de a fi iertat şi de a i se permite revenirea la Roma.

Ovidiu prezintă situaţia nefericită a propriei persoane, exprimarea directă a sentimentelor de durere şi de tristeţe provocate de dorul de Roma, de casă, de familie şi de prieteni. În limba română s-au tradus: Scrisori din exil, trad. Theodor Naum, Bucureşti, 1957; Arta iubirii, trad. Maria Valeria Petrescu, Bucureşti, 1977.

Sursa: Nicolae Lascu, De ce a fost exilat Ovidiu la Tomis?, în Magazin istoric, Anul II, Nr.9 (18), septembrie 1968.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Selecţie şi prezentare,

Horia Dumitru Oprea

Page 26

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Biblioteca Naţională Széchényi Autor: Dorina Litră, Piteşti

Biblioteca Naţională a Ungariei îşi are începuturile în anul 1802, bazele sale fiind puse prin donaţii de aristocratul Ferenc Széchényi24 şi se numără printre primele instituţii publice deschise cercetătorilor, dar şi cititorilor. Contele a călătorit prin lume cumpărând cărţi, după care şi-a donat biblioteca privată întregii naţiuni maghiare; exemplul lui Széchényi a reprezentat un „trend” la nivel naţional prin care şi alţi nobili au făcut donaţii de carte către bibliotecă, astfel că fondurile sale au cunoscut o adevărată „explozie”.

Nr. 9 (49).

2015

legii prin care se înfiinţa depozitul legal, astfel încât noi publicaţii se adaugă la colecţiile instituţiei. Astăzi, biblioteca păstrează cea mai mare parte din manuscrisele medievale ale Ungariei şi reprezintă un important centru de cercetare în acest domeniu.

Atât biblioteca, cât şi muzeul, au devenit în 1879 instituţii bugetate de stat, ceea ce a fost un pas important pentru dezvoltarea lor.

Colecţiile bibliotecii cuprind publicaţii şi tipărituri produse în Ungaria, lucrări publicate în străinătate în limba maghiară sau scrise de autori din Ungaria, materiale non-carte (înregistrări audio, materiale video, documente electronice, etc). Un total de aproximativ 8 milioane de documente, dintre care 2,5 milioane de cărţi, 385.000 publicaţii periodice, 270.000 documente scrise şi audio, 1 milion de manuscrise, 200.000 hărţi (inclusiv Tabula Hungariae, care apare pe lista UNESCO), 320.000 imagini şi gravuri, 3 milioane de postere şi printuri, mai mult de 272.000 microfilme.

Tabula Hungariae ad quator latera, 1528 (detaliu)

Ender Johann25 - Contele Ferenc Széchényi (1823)

Din anul înfiinţării bibliotecii, s-a încercat obţinerea unei copii a fiecărei lucrări publicate în limba maghiară, iar în 1840 s-a susţinut adoptarea 24

Contele Ferenc Széchényi ( n. 29 aprilie 1754 , în Fertőszéplak, Ungaria – d. 13 decembrie 1820, Viena, Austria) a fost fondatorul Bibliotecii Naționale din Ungaria și al Muzeului Național din Budapesta. Biblioteca este numită dupa el Biblioteca Națională Széchényi.

25 Johann Nepomuk Ender (4 noiembrie 1793, Viena - 16 martie 1854, Viena) a fost un pictor austriac.

În anul 1882, colecţionarul Apponyi Sándor a intrat din întâmplare în posesia unei hărţi publicate în 1528, Tabula Hungariae ad quator latera a lui Lazarus Secretarius (magh. Lázár Deák). Operă colectivă, purtând numele principalului autor, Lazarus Secretarius – angajat al Episcopiei Cardinale Romano-Catolice din Strigonis (Esztergom - Ungaria), a fost tipărită la Ingolstadt, în tipografia lui Petrus Apianus (cunoscut şi ca Peter Apian, Peter Bennewitz sau Peter Bienewitz).

Este o hartă remarcabilă din mai multe puncte de vedere: este prima hartă completă a Ungariei,

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 27

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE depăşeşte cu mult toate standardele contemporane în materie şi are o estetică deosebită. Multe localităţi, zone geografice, munţi şi cursuri de apă sunt reprezentate, poate în premieră, pe această hartă.

Abundenţa toponimelor înscrise pe harta lui Lazarus este şi ea remarcabilă. La vremea aceea, o hartă obişnuită conţinea în jur de cincizeci de denumiri; aceasta conţine 1270 de nume de aşezări, peste 50 de denumiri hidrografice şi peste 80 de denumiri topografice şi administrative. Reţeaua hidrografică este reprezentată cu o deosebită acurateţe, iar caligrafia uniformă, formele de relief şi vegetaţia delicat colorate fac din această hartă o adevărată operă de artă.

Reprezentarea are dimensiunile 65×85 cm şi o orientare neobişnuită, înclinată cu aproximativ 450 în sensul acelor de ceasornic (NE-SV), datorată faptului că editorii nu erau familiarizaţi cu manuscrisul lui Lazarus. Au fost tipărite puţine exemplare ale hărţii, iar singurul exemplar cunoscut este cel al lui Apponyi26, păstrat din 1924 la Biblioteca Naţională Széchényi din Budapesta. Harta a fost înscrisă în UNESCO's Memory of the World Register în 2007.

Harta lui Lazarus a fost folosită ca bază pentru şase versiuni create de Giovanni Andrea Vavassore (Veneţia, 1553), Pirro Ligorio (Roma, 1558, 1599), Antonio Lafreri (Roma, 1558, 1559, 156?), János Zsámboky (Viena, 1566), Claudio Duchetti (Roma, 1577), Giovanni Orlandi (Roma, 1602). Aceste versiuni au apărut sub numeleTabula Hungariae, illetve Nova descriptio totius Hungariae.

Dispunând de un fond de documente foarte valoroase, Biblioteca Naţională Széchényi se poate mândri cu această colecţie de cărţi ce datează din primii ani ai tiparului cuprinde: prima carte tipărită în Ungaria, Chronica Hungarorum, publicată în 1473; 8.600 de copii ale operelor publicate înainte de 1711 şi 1.814 incunabule datând din primul secol al tiparului, 36 de codice ce au aparţinut bibliotecii regelui Matei Corvin27, denumite Corvine, sunt înregistrate 26

Albert Apponyi, conte de Nagyappony, (n. 29 mai 1846, Viena - d. 7 februarie 1933 Geneva), a fost un politician maghiar, scriitor, memorialist, ministru al învățământului în Regatul Ungariei.

27 Matia Corvin (în maghiară Hunyadi Mátyás, în latină Matthias Corvinus, în germană Matthias Corvinus, în croată Matija Korvin; n. 23 februarie1443, Cluj - d. 6 aprilie 1490, Viena), născut Matia de Hunedoara, cunoscut și ca Mateiaș în Cronicile Moldovei sau Matei Corvin a fost

Nr. 9 (49).

2015

şi asociate cu o imagine digitizată, printr-un nou soft numit e-Corvina. Biblioteca Naţională din Ungaria a propus bibliotecilor din ţările învecinate să construiască împreună o bază de date a cărţilor vechi, proiect care este în desfăşurare.

Biblioteca Naţională din Ungaria

Ar trebui să mai amintim că în bibliotecă există 750 de locuri în cele 8 săli de lectură, că taxa anuală de înscriere este de 6.000 de forinţi (aproximativ 25 euro) şi că depozitele bibliotecii se întind pe 90 de km. Din 2002 biblioteca a preluat şi dezvoltat catalogul naţional al tuturor colecţiilor de bibliotecă, catalog denumit Mokka (Magyar Országos Közös Katalógus), datele fiind furnizate în prezent de 400 de biblioteci. Din 1999 Biblioteca Naţională Széchényi găzduieşte Biblioteca Digitală Ungară, al cărei scop este colectarea şi conservarea documentelor în format digital, făcând astfel posibilă consultarea online a mii de cărţi.

Este demn de menţionat că la Biblioteca Naţională Széchényi din Budapesta a fost descoperit, printre alte documente vechi, manuscrisul original al uneia dintre cele mai cunoscute piese ale lui Mozart, Sonata pentru pian nr.11 în La major, pierdut de mai bine de două secole. Autentificate de experţi, cele patru pagini îngălbenite ale partiturii completează singura filă originală a manuscrisului cunoscută până în prezent, conservată la Mozarteum din Salzburg, în Austria, oraşul natal al compozitorului.

unul dintre cei mai mari regi ai Ungariei. A condus Regatul Ungariei între anii 1458-1490. A fost botezat după Sfântul Matia, apostol, nu după Matei Evanghelistul.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 28

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Nr. 9 (49).

2015

„Partitura nu va revoluţiona abordarea noastră asupra muzicii lui Mozart şi nu va schimba nici caracterul acestei bucăţi muzicale, dar ne va permite să înţelegem mai bine ce a vrut Mozart să facă", a mai declarat Balazs Mikusi. *** În perioada 6-10 iunie 2011, m-am numărat printre cei 40 de bibliotecari români, membrii ai Foto: (c) lalibre.be

*** Partitura a fost descoperită datorită meticulozităţii unui angajat al bibliotecii maghiare, Balazs Mikusi, în vârstă de 42 de ani. Numit şef al departamentului muzical al Bibliotecii Naţionale Széchényi din Budapesta în 2009, specialistul a căutat timp de cinci ani prin „colţurile cele mai ascunse" ale venerabilei instituţii cu scopul de a cerceta nenumăratele documente neinventariate, peste care se aşeza praful. „Când am descoperit acest manuscris, caligrafia mi s-a părut imediat foarte «mozartiană», iar când am citit notele, pulsul mi-a crescut brusc dându-mi seama că am descoperit faimoasa Sonată în La major" a explicat Balazs Mikusi pentru AFP (26 sept.

2014). „Nu îl căutam pe Mozart, dar nu este o întâmplare că l-am găsit. Modul în care faimosul manuscris a ajuns în colecţia bibliotecii înfiinţate în 1802 de aristocratul maghiar Ferenc Széchényi rămâne un mister, mai ales că Mozart nu a fost niciodată în Ungaria. Ştim că familia Széchényi avea legături strânse cu Viena şi cu lumea muzicii, dar mansucrisul putea să ajungă aici în orice alt moment din ultimii 200 de ani. De asemenea, nu se ştie de ce a cincea pagină a manuscrisului, care se află la Salzburg, a fost separată de celelalte foi ale partiturii. Potrivit expertului maghiar, pagina ar fi putut fi ruptă pentru a fi oferită unui client bogat”, a mai explicat dl. Balazs Mikusi.

Manuscrisul original a fost folosit pentru prima dată în public în luna septembrie 2014, la Budapesta, de către pianistul maghiar Zoltan Kocsis, este o comoară pentru melomani: partitura conţine mici variaţii de note muzicale şi ritm în raport cu versiunea oficială, cunoscută de două sute de ani, dar şi corecturile efectuate de compozitor însuşi.

ANBPR (Asociaţia Naţională a Bibliotecarilor şi Bibliotecilor Publice din România) care au vizitat

Parlamentul European, în cadrul unui proiect de diseminare a informaţiilor europene prin intermediul bibliotecilor publice.

La întoarcere, am avut prilejul de a face o incursiune în istoria şi cultura maghiară vizitând Biblioteca Naţională a Ungariei. Fascinaţi de exteriorul clădirii în care funcţionează biblioteca, cu aspect de vechi castel nobiliar, nici nu bănuiam ce comori ascunse stau să fie descoperite de către cei care trec pragul renumitei biblioteci.

Aspect din interiorul bibliotecii

Selecţie şi prezentare, Dorina Litră Surse: http://www.agerpres.ro/cultura/2014/09/26/originaluldisparut-al-unei-celebre-sonate-de-mozart-a-fostdescoperit-la-budapesta-16-30-11,,http://oldludus. blogspot.ro/2012/09/1528.html

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 29

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Nr. 9 (49).

2015

Sándor Petőfi28 Când nu iubeşte inima-i un sloi Când nu iubeşte, inima-i un sloi; Şi când iubeşte, e-o văpaie vie.

Acesta-i răul. Dar din două rele Care-i mai bun?… doar Cerul ştie!

Nu piere sufletul…

Sándor Petőfi – pictor - Orlai Petrics Soma29

(portretul lui Sándor Petőfi, pictat în 1840)

Poezia Cum te-njosesc, o, sfântă poezie, Toţi nătărăii, şi-n ce chip îţi calcă Întreaga demnitate în picioare Tocmai când vor să te slăvească. Toţi Aceşti neunşi pontifi ai tăi Proclamă-n gura mare că ai fi O boierească sală strălucită, În care cuviincios nu poţi să intri Decât în sclipitori pantofi de lac.

Tăceţi, voi, minciuna-i pe de-a-ntregul.

Nu-i casă de palavre poezia Pentru înzorzonaţii guralivi, Aleşii pe-o sprânceană din saloane: Mai mult e poezia! E-o clădire Deschisă orişicui vrea să se roage, Cu un cuvânt : un templu–n care-i slobod Să intri în opinci, şi chiar desculţ.

Nu piere sufletul, fireşte, Dar nici nu trece-n altă lume…

Aicea, printre noi, rămâne, Pe humă stă şi pribegeşte, În alte vremi, mi-aduc aminte, În Roma fost-am Cassius, Şi Wilhelm Tell la elveţieni, Şi-n Franţa, Camille Desmoulins…

Poate şi-aici voi fi ceva.

28

Sándor Petőfi (n. 1 ianuarie 1823, Kiskőrös, comitatul Pest-Pilis-SoltKiskun - d. probabil 31 iulie 1849, Albești, comitatul Târnava Mare) a fost un poet romantic maghiar, erou al revoluției de la 1848 din Ungaria și Transilvania.

29 Orlai Petrich, Soma (Soma Orlay Petric) (Mezőberény, 22 octombrie 1822 - Budapesta, 05 iunie 1880), pictor, figură eminentă în istoria picturii.

Pictură de Orlay Petrich Soma: Sfânta Cecilia

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 30

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

GERALDINE GHINEŢ I.

La conac

- Cu domnul Brânduşoiu, vă rog…

Vocea Virginiei era sugrumată de emoţie.

Viaţa, cu clipele ei zgribulite ca nişte vrăbii în toiul iernii, zbura fără noimă prin faţa ochilor ei îmbătrâniţi şi afundaţi în orbite. Părul alb şi lung era atent pieptănat şi ridicat în vârful capului, lăsând descoperită o frunte înaltă şi ridată peste care se abătuseră cele mai sumbre gânduri. Camera, îngheţată în nemişcare, îi întorcea o senzaţie stranie, aceeaşi care o însoţise de când îşi plănuise acest telefon cu ani în urmă, după incendiu. Oare îşi mai amintea de ea? O mai cunoştea? Oare timpul s-a scurs pentru el la fel de nemilos, înghiţind hapsân acea zi cu ceaţă fină şi soare ireal… ziua când s-au cunoscut?

Era 1943… zi de mai, când la conac soseau tinerii din Bucureşti în aşteptarea vacanţei de vară.

Ea avea 17 ani şi un neastâmpăr cum rar întâlneai la fetele de la ţară. Cele mai mari speranţe se legau de viitorul ei, pe care nu avea de gând să şi-l îngroape în traiul de soţie onorabilă de ţăran. Urmărea pe furiş invitaţii de la conac de pe prispa casei sale şi se bucura că avea gara atât de aproape.

Oamenii din sat vorbeau că trenul albastru cu vagoanele sale luxoase oprea în plin câmp, în faţa conacului, pentru ca proprietarul să coboare. Întotdeauna elegant, sprijinindu-se uşor în bastonul de fildeş, scruta mândru împrejurimile ţesând planuri de vacanţă şi sărbătoare. Ţăranii se bucurau, căci petrecerile câmpeneşti se ţineau lanţ, gata să distreze iluştrii invitaţi ai moşierului ce manifestau o dorinţă vie, dar temporară de întoarcere la tradiţii.

- Cine îl caută?

Nr. 9 (49).

2015

- Virginia… Orezeanu, îngână cu vocea stinsă. Îşi îndreptă o cută imaginară pe rochia ce arăta caraghios pe ea, însă o păstrase atâta timp cu sfinţenie exact pentru acest moment. Ponosită de vreme, abia îşi ţinea ţesătura pe trupul bătrânei ce aştepta înfrigurată răspunsul cu receptorul lipit de ureche, pentru a nu pierde niciun cuvânt.

- Aşteptaţi o clipă, vă rog….

Desigur, a aşteptat atâţia ani... ce ar mai conta o clipă?! Un neastâmpăr o cuprinse şi simţi nevoia să se aşeze. Se întinse după scaun şi o durere îi săgetă şira spinării şi se opri ca un ghimpe în inimă. Începu să respire sacadat şi o ameţeală rău prevestitoare o paraliză. Aproape plângea încet părându-ise că decorul se preschimbă şi imagini din trecut i se lipeau de memorie redefinind realitatea: ea era la celălalt fir al telefonului, cu foarte mulţi ani în urmă, încercând să ia legatura cu dl. Brânduşoiu. A fost momentul când a aflat că fermecătorul tânăr de care se îndrăgostise, era plecat în voiaj de nuntă. La o analiză rece, îi era ciudă că în câteva zile se legase iremediabil de el. Serile petrecute pe furiş în chioşcul conacului plin de trandafiri englezeşti o încătuşaseră într-o duioasă stare de visare şi agonie. Dar Brânduşoiu plecase vesel spre Bucureşti trimiţându-i bezele de la fereastra trenului ce parcă îi furase viaţa. Câteva luni zăcu secerată şi uimită că durerea nu dispărea, ba chiar se transforma într-un suav sentiment de melancolie, ceea ce i-a determinat familia să grăbească nunta aranjată pentru ea cu ofiţerul rus ce îi făcea curte de ceva vreme, într-o manieră timidă şi neconvingătoare. Nunta şi-o amintea ca prin vis de parcă nici nu fusese acolo. Toate rudele petreceau în curtea casei părinteşti cu un sumbru sentiment că Armata Roşie ce se instalase la conac nu poate fi un semn bun.

Anii treceau şi Virginia îşi umplea viaţa cu iluziile unei căsnicii ce trebuia să fie în orânduiala lumii. Totul se derula în ritm alert, fără sens. Nimic care să prevestească depresia în care se zbătea soţul său. Prea ocupată cu propriile dezamăgiri şi incapabilă să observe în jur, se trezi într-o dimineaţă cu trupul lui Ivan atârnând în ştreang, de una din grinzile casei. Vremuri tulburi, îngânau vecinii, conştienţi că moartea bărbatului avea legătură cu forţele comuniste ce îşi impuneau politicile represive în ţară.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 31

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Virginia nu se recăsători. Nu era făcută pentru a ţine o familie. Continua să viseze la Brânduşoiu, de a cărui ascensiune politică mai auzea din când în când. Îşi găsea loc în casele rudelor pentru a le îngriji copiii. O bonă pentru un blid de mâncare şi un acoperiş deasupra capului, iată cum viaţa o resemnase şi o purta molcom prin anii insipizi ce muşcau nemilos din trupul său.

La 60 de ani se retrase în vechea casă părintească, reparând ce mai putu din ea. Îngrijea cele 2 capre şi câteva găini ducându-şi traiul de pe o zi pe alta. Scăpaseră de comunişti, dar democraţia nu o încălzea.

- Îmi cer scuze, tatăl meu nu este acasă. Îmi puteţi lăsa un număr de telefon pentru a vă contacta când revine?

Oare cât să fi avut fiica lui Brânduşoiu? Cum o fi petrecut el anii aceştia? Cum îşi clădesc oamenii viaţa îndârjiţi în acel „Trebuie” căruia nu îi găsesc rostul în momentele de sinceritate cu ei înşişi? Sau poate unii oameni trăiesc tihniţi, fără întrebări care să le scuture existenţa. Virginia rămase meditând, apoi închise telefonul şi se ridică anevoie de pe scaun. Dezordinea din cameră îi reflecta ultimii ani petrecuţi în această căsuţă ce îşi pierduse tot farmecul copilăriei. Se prăpădise la fel ca şi ea. Singurul loc care rămăsese, oarecum, în picioare era bucătăria, afumată de plita în care trosneau lemnele când dădea frigul. Un bec anemic în mijlocul tavanului arunca o lumină incertă peste rafturile de cărţi pe care le colecţionase la întâmplare - cărţi găsite prin anticariate, căci banii nu îi ajungeau pentru cele noi, cărţi siropoase sau de colecţie, cu unele pagini îndoite şi rânduri subliniate în vreun moment de lectură în care avea impresia că descoperă un sens al vieţii ascuns ei.

Trăise cu impresia că ceva se va întâmpla, ceva dramatic să o scoată din înşiruirea de zile, de ani. Însă nimic nu se întâmpla. Cel puţin nu ei. În jur, viaţa îşi urma cursul firesc. Copiii pe care ea îi îngrijise erau mari, se căsătoreau, aveau copii. Îi trimiteau vederi şi câţiva bănuţi, iar bătrâna Virginia, în revoltătoarea ei sărăcie, se încăpăţâna să nu moară. Şocul l-a avut în urmă cu câţiva ani, când un incendiu iscat de nişte vagabonzi prinşi fără bilet şi debarcaţi din tren, din plictiseală, au dat foc conacului. Privea neputincioasă de pe prispă fumul gros

Nr. 9 (49).

2015

ce se ridica pe cer ca o rugăciune şi plângea amar, de parcă focul ar fi mistuit-o şi pe ea, căci era o legătură tainică cu acel loc, iar flăcările nemiloase îi înghiţeau parcă şi amintirile atât de preţioase. Îşi luă o haină ceva mai groasă, bastonul, şi ieşi afară. Începuse din nou să plouă, iar cerul se destrăma fin peste copacii îngălbeniţi ce abia îşi mai ţineau frunzele. Drumul ce ducea spre conac şerpuia printre tufele de mărăcini crescute haotic de o parte şi de alta şi se înfigea în cioturile clădirii ce stăpânea fantomatic împrejurimile. Grajdurile nu mai erau, iar hoţii de fier vechi distruseseră până şi jardinierele de piatră pentru a le fura armătura metalică. Virginia trecea pe lângă ruine, dar privirea sa admira imaginea suprapusă din trecut, atunci când acel conac era bijuteria locului, când figuri ilustre ale vremii soseau pentru partidele de vânătoare şi serbările câmpeneşti. Revedea decoraţiunile ceramice, lucrate cu migală şi dăruire de meşteri pricepuţi pe zidurile exterioare ale clădirii, camerele somptuoase cu mobilier de lux, căci fetele din sat ce trudeau acolo, pentru a face şederea plăcută invitaţilor, îi povesteau totul la şezătoare. Ştia de caii de rasă din grajduri, de piscina în care se îmbăiau oaspeţii în zilele toride de vară, sau de crama amenajată în movila de pământ, purtând o răcoare binecuvântată datorită pietrei de râu care îi îmbrăca pereţii.

Zâmbea în timp ce picuri grei de ploaie se îngrămădeau pe chipul ei, căci Virginia nu mai era băbuţa cocoşată de ani, ci tânăra care schimba replici inteligente cu proaspătul sosit la conac domn Brânduşoiu. Nimeni nu avea cum să prevadă că în scurt timp Armata Roşie avea să confişte moşia şi să forţeze proprietarii să fugă peste hotare.

Conacul de azi, fără acoperiş şi podele, cu cele trei ziduri ce mai stăteau în picioare trimitea un strigăt disperat pe care doar ea îl mai auzea. În unele zile îi părea că zidurile gem, că le aude fisurile cum se cască desprinzând nemiloase cărămizile. Doar intrarea îşi păstra câteva trepte intacte şi ceea ce fusese antreul mai purta picturile scorojite de vreme ce încântau de fiecare dată vizitatorii.

Bătrâna păşea cu grijă prin iarba îngălbenită ce împrăştia un miros pe care îl adora. Când ajungea aici, cele câteva clipe de fericire pură trăite demult puneau stăpânire pe ea. Începea să nu mai vadă ruina, să nu mai fie toamnă, să nu mai fie bătrână. Însă,

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 32

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE când revenea acasă totul se golea de sens. Şi acum, după câteva ore petrecute la conac, se întorcea pustiită, împovărată de ani şi tristeţi inexplicabile. Închidea cu grijă poarta, şi motanul ce îl avea în grijă o urmărea la o distanţă respectabilă, aşteptând să fie invitat în casă la căldură. Se aşeza tacticos lângă sobă privind-o fără să o judece, ca un cunoscător fin al fiinţei umane ce ştie ce este singuratatea.

Virginia se întinse în pat şi simţi o sfârşeală mai puternică ca alte dăţi. Poate este somnul cel din urmă, îşi zise după ce îşi făcu o cruce. Nu o speria, aştepta calm să se întâmple. Şi telefonul sună. Se ridică cu greu, bâjbâind pe întuneric după receptor şi răspunse cu vocea sugrumată un „Alo” abia perceptibil. Apoi zâmbi.

- Virginia? Chiar tu eşti? ©Geraldine Ghineţ

Bătrănă cu toiag – Mişu Teişanu

Nr. 9 (49).

2015

ELIZA ROHA30 II.

Ţiitoarea şi agresiunea imperialistă

Toate gândurile şi frământările păleau acum în faţa evenimentului major din viaţa ţării: marea întoarcere. Pe cine interesa acum zestrea ce se dădea fetelor la măritiş sau ce bogaţi erau ginerii?

Pe nimeni! Problema de bază pentru cei convinşi de importanţa evenimentului era că dacă ne-am pus rău cu Moscova şi ne atacă imperialiştii cine mai are forţa Uniunii Sovietice ca să ne apere? Unde să găsim sprijin împotriva invadatorilor capitalişti decât de la Răsărit? Dar să ne invadeze odată nenorociţii ăia de capitalişti, că de când îi aşteptăm! ziceau alţii - era o dilemă greu de rezolvat. Ehe, nu iau aşteptat pe americani, pe englezi, în munţi, colonelul şi băieţii lui, că nu i-ar fi prins organele dacă nu era muierea aceea, ţiitoarea, că nu se lăsa de el, se furişa noaptea, ardea cămaşa pe ea de dorul lui, îşi lăsa bărbatul dormind, punea la repezeală în ştergar carne friptă şi plăcinte, brânză şi pâinea atunci scoasă din cuptor şi păşea cu pas de căprioară pe cărăruia gata să se fărâme sub greutate de om că de-ar fi călcat alături s-ar fi dus de-a berbeleacu’ tocmai în vale, praf se făcea, cât era ea de ochioasă şi focoasă, privea luna ce lumina dintre norii trecători ca şi viaţa omului, abia respira, uşoară ca fulgul, să n-o simtă vreo vietate, să nu-i taie calea, că om n-avea curaj să pornească pe aşa drum periculos! Doar cu o lumânare şi chibrit în buzunarul şorţului, le ţinea ascunse ca pe buruiana de leac, cu legătura prinsă la spate, se strecura prin spărtura stâncii ascunsă de tufişuri şi îl căuta orbeşte, cu mâinile întinse, îl cuprindea nesăţioasă, luna scotocea curioasă cu raze plăpânde întunericul şi-i găsea 30

Elena Roșu (pseudonim, Eliza Roha, n. 8 iulie 1946, București) este o prozatoare română, poetă, dramaturgă, eseistă, publicistă. Este membră a Uniunii Scriitorilor din România din 2008.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 33

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE îmbrăţişaţi, ameţiţi de iubire, cu chipurile transfigurate de fericire. Dar satul le ştie pe toate. Şi răsuflarea grea a pământului şi paşii zoriţi la întoarcere, când vânticelul de noapte rostogoleşte pietricele pe versantul stâncos al muntelui, când firul de apă se încreţeşte de frig şi cerul nopţii începe a se împreuna cu zorile. C-atunci e somnul dulce şi mai tot satul doarme tun, doar muierile, vara, la vremea secerişului, îşi şterg ochii de urdori cu o cană de apă, afară, în frigul dimineţii, ca să se trezească mai repede şi să pregătească cele trebuincioase la câmp. Şi tot atunci cocoşii încep să cucurige care de care mai harnic, iar câinii să hămăie supăraţi şi agitaţi de frig şi foame! Iar omul deşteptat de gărgăunii geloziei şi răutatea satului priveşte năuc aşternutul gol. Scoală, mă, prostea, îţi vine nevestica, cu bluziţa despicată şi cosiţa încurcată cu flori zobite şi iarbă ameţită, da, ea era, parcă se cobora din paradis, cu zâmbet straniu pe chip, cu pas plutitor, de nimfă a pădurilor, ce stai ca prostu’, arde-i una să te ţină minte, cum să dai într-un pustiu de cadră, aşa frumoasă i se înfăţişa ochilor întunecaţi de durerea neiubirii. Ea-l simţi, unde fuseşi fă, ei, şi tu, găsea ea motive, ba că a luat apă neîncepută până să răsară zorii, ba că a pândit vulpea ce dădea ocol pe la cotineţe, ba că… îl îmbrobodea pe om, că omu’ d-aia-i om şi de-i neiubit, oricum ar fi, tot urât este şi cel iubit tot mândru şi frumos, iar ea, femeia, ochioasă, ţâţoasă şi fermecătoare. El o credea, n-avea putere să n-o creadă, că aşa era croit, să-i sărute urmele adâncite pe iarba umedă şi rece, până a prins-o satul, că el ştia ce nu ştia bărbatul! I-au cătat paşii într-o noapte, s-o prindă, cu potera pitită după ei, că altfel n-aveau treabă cu el, cu domnul colonel ce sascunsese aşteptându-i pe americani, nimeni nu l-ar fi trădat pentru atâta lucru! Din contră, cotizau din greu cu de-ale gurii, cu ce-aveau mai bun prin gospodărie. Şi-aşa s-a isprăvit şi povestea cu americanii - la cine să mai vină ei, odată prinşi de autorităţi colonelul şi locotenenţii lui?! Pe unii i-au împuşcat pe loc, au scăpat uşor, un glonte-n cap şi gata, dar vai de ceilalţi! Doamne, cât au pătimit! Oamenii ţin minte păcatele lumeşti, nenorocirile ce au urmat, dar nu cauza de fond. Prin urmare, alta e povestea. Cei din frunte încearcă din răsputeri să-şi menţină autoritatea, să rămână în graţiile puterii, dar ciolanul era unul iar ei mai mulţi, deci trebuia să mai cadă la câţi-

Nr. 9 (49).

2015

va unul că nu era loc pentru toţi, aşa filosofau „abonaţii” de la bodega satului. Bun, se relua discuţia, dacă vine agresiunea capitalistă peste noi, unde vom găsi sprijin armat decât la Uniunea Sovietică, deci se întorc tancurile înapoi şi iar duduie şoseaua şi poate or să cadă blocurile astea peste noi, ce le-or fi făcut aşa înalte şi aproape de casele noastre, păi oricum ne demolează. Şi pe noi unde ne duc? O să vedem, unde-a dus mutu iapa, că doar ea ne va salva de imixtiunea imperialismului furibund american, păi să ne agreseze odată, că de când îi aşteptăm, lătrau din nou precipitat ţuicarii de rând de la bodegă trecând mândri prin faţa primăriei; hai să ne trăieşti coane, mâine, poimâine scăpăm de ăştia, cobeau ei în sfânta lor naivitate, căci nu înţelegeau că marea ciondăneală pornea de la orgoliile personale ale celor de sus, adică dintre orgoliul nemăsurat al comuniştilor stalinişti, mai mult alogeni, şi orgoliul „opincarilor autohtoni” ce „prindeau coajă” în funcţii de conducere. De fapt, majoritatea locuitorilor erau oameni muncitori, molcomi şi tăcuţi, consumându-şi în tăcere nădejdile şi temerile, ca o mare răscolită de furtuni doar sub valuri îndepărtate. Sarea şi piperul satului, după cum am spus, ţuicarii, trăncăneau gălăgioşi vrute şi nevrute că oricum nimeni nu se mai uita în gura lor ştirbă, mirosind a mahorcă şi alcool puturos. Prudenţi unii nu se înflăcărău ca alţii, nu-mi dau ăştia mie pământul, că tot comunişti sunt, şi nici nu-mi micşorează dările. Vezi, asta era diferenţa!

Dacă unii ţineau cu cei vechi, cu staliniştii, iar alţii cu noua poziţie a lui Dej, erau unii care nu ţineau cu nimeni! Pentru ei toţi erau o apă şi-un pământ! De-aia erau ei respectaţi de toţi…

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

©Eliza Roha

Page 34

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

MIHAELA POP RAŞCU,

Târgu-Mureş

III.

EXPERIMENT DE BURLAC

Să ne înţelegem! Sunt un comod al marelui oraş şi, chiar dacă unii ar fi înclinaţi să mă considere boem datorită nonconformismului meu, am o oarecare ordine în viaţă. Acum, depinde ce înţelege fiecare prin ordine. Pentru mine, noţiunea defineşte o dimineaţă care începe pe la ora zece cu o cană uriaşă de cafea şi toată presa întinsă pe masa din bucătărie. Bine, e drept că, de multe ori ziarele se mai încurcă şi ajung să le citesc pe cele vechi de câteva zile înainte de cele din ziua curentă, dar asta nu e vina mea! Toate seamănă unul cu altul, ce să le fac? Şi se mototolesc de îndată ce le desfaci, pe bune!

Lasă, că, Tanţi, care face curat prin apartamentul meu vinerea, se bucură când are cu ce şterge geamurile, acesta fiind destinul final al oricărei publicaţii, nu-i aşa? Apoi, sincer să fiu, îmi iubesc maşina până la divinizare! Nu fac un pas fără ea, fie că e vorba de barul din colţul străzii, fie că e vorba de kilometrii fără număr. Normal că folosesc liftul! Etajul unu, se numeşte etaj şi nu parter sau subsol!

Cât despre femeile din viaţa mea... Dragii mei, ele nu au lipsit şi nu vor lipsi niciodată! Problema este că, de curând, mi-a căzut cu tronc o anumită „căprioară” şi am decis să ies la „vânat”. Ochii? Culoarea dolarului! Părul? Culoarea cafelei! Trupul? Forma celei mai neasemuite sticle de coniac! Ei? Fiind din anturajul verişoarei mele Simona, am elaborat cel mai sofisticat plan de atac şi m-am avântat în „luptă”, plin de încrederea tuturor reuşitelor mele anterioare.

- Nu pot să cred! Atât a avut de zis vară-mea, când i-am expus o parte din intenţiile mele.

- Crede! Crede! Am dat din cap conştient că am filosofia vieţii în degetul mic.

- Ai să te frigi rău, îţi zic de pe acuma! Mara e altfel!

Nr. 9 (49).

2015

- Altfel decât cine?

- Ştii bine ce vreau să spun! Şi zău că a avut dreptate! După tatonările iniţiale, fireşti, care ar fi fost suficiente să-mi exprime intenţia, am scos „armele”. Florile, mesajele, bomboanele de ciocolată, au smuls un mic zâmbet de pe buzele numai bune de smotocit, dar atât! Hello-o!?

Eu sunt Cezar! Numai numele şi ar trebui să vă spună ceva! Am hotărât să o aştept la ieşirea instituţiei în care lucra. Cine nu s-ar fi simţit măgulită? Maşina mea e ultimul răcnet în materie de dotare, de model şi de tot ce vreţi. Iar posesorul… nu mai spun! Mi-am scos la înaintare cele mai bune ţoale, m-am tuns la un hair-stilist, mai că nu luceam ca un inel de aur fluturat în faţa ei. Dar cum credeţi că a primit ea toate aceste gesturi? N-aţi ghicit! Nu s-a aruncat de gâtul meu! Pur şi simplu a zâmbit cu gura ei criminal de apetisantă, mi-a mulţumit şi… m-a refuzat. Bine, cică avea alt program, ceva voluntariat, pe undeva, n-am reţinut! Dar m-a refuzat! Pe mine! Marele Cezar!

Am mai încercat câteva tehnici de învăluire, dar, pur şi simplu, nu a mers cu niciuna dintre metodele mele faimoase. Salvarea a venit tot de la varămea. Mă sună într-o zi, taman când degustam o halbă gulerată, cu bere: - Auzi? Cât de tare eşti pe poziţie cu Mara?

- De ce?

- Uite, plec împreună cu ea şi încă vreo câţiva prieteni la Durău pe trei zile. Îţi surâde ideea?

Am sărit ca leul nemâncat zece zile pe o ciosvârtă de carne. Simona m-a domolit, m-a şcolit, m-a înţolit corespunzător, mi-a pregătit un bagaj din cea găsit prin dulapurile mele îndesate cu haine de firmă, strâmbând din nas.

- Vedea-te-aş cu papuci din ăştia la Dochia!

- Pardon?

Dădu din mână, ca şi când traducerea frazei în sine, nu avea cine ştie ce importanţă! M-a asigurat că, fără ajutorul ei, nu aş fi în stare să supravieţuiesc experimentului la care mă supuneam în mod voit. Ciudat, nu? Doar era vorba de trei zile la munte! Dă-o-ncolo! Am mai fost în staţiuni, nu sunt un puştan ignorant! Ideea de bază era să fiu atât de aproape de Mara încât să-mi pot etala calităţile şi, cine ştie, poate cadrul natural să mă ajute să o aduc acolo unde vreau, nu trebuie să precizez unde, pentru că e clar! Simona m-a convins chiar să îmi las

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 35

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE maşina în garaj şi să fac întreg drumul, înghesuit într-un microbus. Sper să merite efortul! Oare chiar atât de mult îmi doresc să fiu cu Mara încât să accept un astfel de tratament? Ajunse, însă, să arunc o privire ochilor aceia bogaţi în promisiuni, ca să ignor cu totul hurducăiala şi mirosul de benzină care îmi pătrunsese în haine, probabil până la indispensabili.

O, nu! O! Nu! Mie să nu-mi spuneţi că nu există un chioşc de ziare şi televizor în pensiune, că trebuie să-l suport pe hippiotul de Geo, pe care abia ce l-am cunoscut, cu mine în cutia de chibrituri care se numeşte cameră! Mara îmi atinse braţul cu palma ei diafană, într-un gest care-mi porni stoluri întregi de păsări în stomac.

- Sper că e în regulă şi pentru tine! Geo este fratele meu şi un împătimit al muntelui, sunt convinsă că vă veţi înţelege!

- A… Da! Da! E grozav!

Fratele ei! Cum nu se poate mai bine. Cred că încep să îmi placă hippioţii! Sunt aşa de paşnici şi motivaţi în ceea ce fac! Chiar o să fie grozav! Poate pune o vorbă bună pentru mine! Of, Maică Precistă, cât de mult a trecut de când nu Te-am mai pomenit!

Focul de tabără din acea seară, cina cu slănină, caş şi pâine de casă, melodiile cântate de Geo la chitară şi privile duioase pe care mi le aruncă Mara, reuşesc într-o oarecare măsură să-mi calmeze nervii care ajunseseră să zbârnâie mai ceva ca firele de telegraf.

De mâine, mă pun pe treabă! Ştiu exact cum am iau taurul de coarne!

Adormisem cumva în patul îngust, pe salteaua numai ghemotoace, datorită, în cea mai mare parte lui Geo, care, cocoţat în vârful patului său, cântase până după miezul nopţii nişte melodii divine, în care era vorba despre iubiri neîmpărtăşite şi disperări deprimante. Am şi visat, cred… Cel puţin cu acea stare de moleşeală m-am trezit scuturat zdravăn de colegul meu de cameră.

- Trezeşte-te, frate! E deja ora şapte!

- De ce, pentru Dumnezeu, m-aş trezi la şapte?

Mormăiala mea l-a făcut să mă scuture mai aprig.

- Trebuie să plecăm imediat, altfel nu ne ajunge timpul!

Plecare! Imediat! Timp! Am reuşit să deschid un ochi. A naibii ţinută de camuflaj avea Geo! Bocancii

Nr. 9 (49).

2015

înalţi şi butucănoşi păreau să aibă fiecare cel puţin trei kilograme. Am ridicat ambele mâini în sus: - Pace! Mă ridic imediat!

- Imediat e prea târziu, frate!

Chiar dacă îmi plăcea la nebunie cum suna „frate”, nu eram dispus să las de la mine prea uşor treaba cu trezitul şi plecatul cine ştie pe unde. Chiar în acel moment se auzi vocea suavă a Marei: - Băieţi! Sunteţi gata?

Am sărit din sacul de dormit făcându-i semn lui Geo să iasă că vin şi eu, cât de repede pot. N-a fost cine ştie ce repede, n-a fost nici plăcut să mă zgribulesc în aerul atât de rece că-mi tăia maul, în timp ce eram anunţat că putem servi o cafea la Fântânele, ce-o mai fi fost şi aia, şi eram încărcat cu un rucsac care putea să mă bage în pământ până la genunchi de greu ce era. Nu-mi îngăduiră nici să trag o ţigară. Şi dacă aş fi fost condamnat la moarte mi s-ar fi permis o atât de mică plăcere! Îi auzeam ca prin somn pe ceilalţi discutând despre trasee, despre ore, despre Salvamont. Limbă străină, frate! Iată că începeam să vorbesc ca un adevărat Geo. M-am târât în urma grupului, până când am intrat într-o pădure cu teren atât de înclinat, încât ţi-ar fi trebuit un lift să îl poţi urca.

- Unde mergem? Îndrăzneala mea nu făcu decât să atragă toate privirile spre mine. Mara purta un hanorac verde, care se asorta minunat cu ochii de culoarea dolarilor. M-am pierdut efectiv în ei şi nu am procesat pe moment informaţia pe care mi-o aruncă în vârful buzelor: - La Duruitoarea, bineînţeles.

- Bineînţeles, am suspinat.

Din doi paşi făcuţi în urma lor, au început să curgă pe mine toate năduşelile. Pantofii de sport originali şi minunaţi pe care îi purtam, s-au acoperit de noroiul cleios din pădure şi am început să alunec, mai ceva ca pe patine. Făcându-i-se milă de mine, vară-mea îmi întinse mâna şi mă remorcă întocmai ca pe un copil mic.

- Auzi, ce e aia Duruitoarea?

- Of, Doamne! Cascada! Pe ce lume trăieşti? Nai auzit de Ceahlău? Acum urcăm pe traseul Fântânele-Dochia-Duruitoarea. Două ore la urcare, patru la coborâre, doar de aceea ne-am trezit la şase!

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 36

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE - Ai milă de mine! N-am urcat în viaţa mea alfel decât cu liftul şi nu m-am plimbat niciodată altfel decât cu maşina. De ce să vrea cineva să facă asta?

- Din pasiune!

- Îmi vin în minte câteva lucruri pe care le-aş face din pasiune, dar urcatul pe munţi nu e unul dintre ele! N-aş putea să vă aştept la pensiune? Mai beau o bere, ceva…

- Dacă crezi că vrei să-i spui asta Marei, n-ai decât! Ea a ales traseul!

Jur că am să o omor pe Simona… mai târziu. Acum am o stringentă nevoie de ea. Mara se apropie de mine, surâzătoare şi luminoasă, cu obrajii îmbujoraţi de efort.

- Eşti bine?

- N-aş putea să nu fiu când mă priveşti aşa! Mă simt cu capul în nori!

- Vei fi, la propriu, când vom ajunge la Dochia!

Ai nevoie de ajutor?

O, da! Da, din partea ei! Se oferi să mă înveţe cum să respir. Ritmat, pe măsura paşilor, moment în care m-am simţit tentat să îi explic cum ar putea ea să respire dacă i-aş acoperi gura cu a mea. Of, Cezare, grele vremuri te pasc! Dus cu zăhărelul. Aşa am fost până am ajus, de-a dreptul leşinat, la Cabana Fântânele. M-am aruncat pe unica bancă liberă, încercând să-mi reiau suflul şi privind prostit cum Geo strângea mâini în stânga şi în dreapta şi pălăvrăgea despre alte posibile trasee, unele de şase ore, altele de opt ore. Ferească sfinţii din ceruri! Nu erau de ajuns două la urcare şi patru la coborâre? M-am lins pe bot şi de cafea! Mara, în schimb, mi-a întins, surâzătoare, sticla ei în care licărea o nuanţă de coniac. Am pus însetat gura pe ea. Pfuai! Abia m-am abţinut să nu scuip în faţa ei.

- Poţi să bei liniştit! E ceai de sunătoare!

Am înghiţit cu noduri câteva guri şi i-am înapoiat ceaiul, ocazie cu care i-am prins degetele într-o strânsoare uşoară, foarte grăitoare, ţintuind-o cu privirea. Trebuia să înţeleagă mesajul!

- Putem pleca! Strigătul ei se sparse în ecouri de-a lungul pădurii de sub noi. Abia atunci mi-am dat seama cât urcasem şi ce imagine fabuloasă ratasem tot drumul. Am rămas cu adevărat cu gura căscată.

Simona mă înghionti uşor.

- Trezeşte-te, nu e vreme de pierdut!

Nr. 9 (49).

2015

Oameni buni! Nu ştiu cât am umblat! Dacă nu am băşici pe tălpi să nu-mi spuneţi mie Cezar! La un moment dat, pur şi simplu am capitulat. Eu, Marele Cezar m-am trântit pe o buturugă şi am cerşit o bucată de orice cu care să-mi ucid foamea chinuitoare caremi contorsiona stomacul.

- Ridică-te, frate, strigă Geo, sunt vipere pe aici!

Motor să fi avut şi nu aş fi pornit-o atât de repede în sus, ajungând chiar lângă Mara.

- Nu te întrista, în curând vom face un popas!

Acel curând se nimeri abia după mai bine de o jumătate de oră, la un popas, cum ar veni, amenajat.

Noţiunea de amenajat presupune anumite îmbunătăţiri aduse în spiritul confortului. Sau, nu? O masă din lemn înnegrit, plină de aşchii şi două bănci cu picioare şubrede, de-o parte şi de alta. Ah, dar stau lângă Mara, pe care o privesc fix în timp ce ea îmi decojeşte un ou. Decoji-m-ar şi pe mine de haine, aşa cum decojeşte oul! Cu coada ochiului o văd pe Simona cocoţată pe genunchii lui Geo. Aha! Ceilalţi doi membrii ai echipajului au pornit-o în faţă, anunţând că nu le e foame şi că se tem că se lasă ceaţa.

Mara îmi zâmbeşte, strecurându-şi în gură o felie de măr. Nu pot să-mi imaginez cum o biată felie de măr mă face să mă treacă toate căldurile. Păcat că nu ne puteam permite să stăm ceva mai mult, ca să încerc o manevră de-a mea. Geo se ridică brusc, strângând la repezeală pachetele de pe masă: - Se lasă ceaţa şi, începând de aici, marcajul nu mai e pe pomi, frate!

- Ce însemna asta, am înţeles abia când, o perdea lăptoasă ne înghiţi cu totul. Hristoase! Nu vedeam la un pas! Dacă până atunci urmasem o cărare, după o porţiune de drum, muşchii alunecoşi pe care călcam şi arbuştii pitici care abia se mai vedeau ca nişte umbre, nu mai puteau oferi semnele după care se orientau noii mei prieteni. O angoasă rece mă paraliză de-a dreptul, din creştet până în tălpi.

- Vedeţi ceva?

- Nu mai striga, îmi şopti Mara lângă umărul drept, glasurile sunt propagate în mod înşelător de ceaţă şi nu vreau să riscăm să ajungem în vreo prăpastie!

Prăpastie? Am prins-o de mână, chipurile să o ajut la drum. O, vai! Dacă scap din asta, jur că merg la biserică să aprind o lumânare! Prin negura deasă,

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 37

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE păreau să se audă glasuri din mai multe direcţii. Îmi priveam atent picioarele. Atâta şi vedeam! Un pas greşit şi… Dar ea era lângă mine! Geo şi Simona nu se vedeau.

- Acum ne oprim, mă anunţă Mara.

- De ce, Doamne iartă-mă?

- Pentru că nu mai văd chiar nimic şi nu vreau să ne pun în pericol.

- Acum mă sperii!

- Nu te speria, eşti cu mine! Şi ea ce era? Capră neagră în stare să sară peste prăpăstii? Îmi venea să urlu! Cine m-o fi pus să umblu pe munţi, prin ceaţă, după fuste? Doar are balta peşte destul, nu e nevoie să mergi până în Honolulu după el! Umezeala şi frigul începură să mă irite mai mult chiar decât situaţia în sine. Mara părea calmă. Abia peste câteva momente am înţeles de ce.

Un sunet cumplit izbucni desupra noastră, aproape de a-mi sparge nu numai timpanele, ci şi creierii.

- Bine!

- Bine, ce?

- E alarma de ceaţă de la Cabana Dochia. Acest zgomot acoperă alte zgomote şi ne călăuzeşte.

- Slavă cerului!

Chipul Simonei, surâzător şi plin de încântare fu primul pe care l-am văzut, odată intrat în aburul delicios de cald al unei încăperi mobilate cu o singură masă lungă şi câteva bănci. Aş fi sugrumat-o pe loc, însă ea, mă întâmpină cu o cafea. În momentul în care am dus cana de tablă la gură şi am gustat aroma, i-am iertat toate păcatele, cu toate că lichidul era la ani lumină depărtare de a fi numit cafea. Băieţii grupului comandaseră o ciorbă de burtă. Poate că nu avea gustul pe care îl are ciorba de burtă servită în restaurantul meu preferat, dar jur că m-am simţit ca în rai, savurând-o încet. Problema a apărut în momentul în care Mara a dat semnalul de plecare.

- N-am putea rămâne aici?

- Pentru totdeauna? Ar fi frumos, îmi surâse Mara ca o zână a munţilor ce era.

Ce-am putut debita? Doar nu era să stau înţepenit la Cabana Dochia, în vârful Ceahlăului, cufundat în ceaţă!

- Dacă vrem să ajungem la Duruitoarea, e timpul să plecăm, e deja trecut de amiază!

Nr. 9 (49).

2015

Geo îşi ridicase rucsacul în spate. Ce şanse aveam să îi conving să ne întoarcem pe acelaşi drum?

Măcar era un traseu cunoscut!

- Norii sunt cam închişi la culoare. Poate va ploua!

Mara mă studie binevoitoare şi îmi explică: - Pe munte, timpul se poate schimba de la un minut la altul! E un risc asumat.

Mi-aş fi dorit să-şi asume şi ea nişte riscuri cu mine, cel puţin tot atât de uşor pe cât mi-am asumat şi eu riscul de a trăi un astfel de experiment pe pielea mea, pentru ea. Vremea confirmă spusele ei. După nici jumătate de oră de la regretabila noastră plecare din căldura cabanei Dochia, un soare strălucitor ridică pătura de ceaţă, dezvelind o imagine atât de impresionantă, încât m-am simţit pe loc mai entuziasmat decât ar fi fost normal să mă simt pe traseul care îmi solicita să mă agăţ cu disperare de cordelinele fixate în peretele stâncos. Sfinţi din ceruri! Spectacolul adevărat abia urma! Ajunşi la cascada Duruitoarea, am înlemnit, cu trupul cuprins de spasmele unei emoţii unice. N-am văzut în viaţa mea aşa ceva! O cădere masivă de apă, în două trepte, se spărgea la picioarele noastre şi arunca bubuituri în toată pădurea, aşa încât trebuia să răcneşti de-a binelea dacă aveai ceva de spus. Nimeni nu avea nimic de spus! Timpul se scurgea şi nu ne înduram niciunul să propunem plecarea. Stăteam umăr lângă umăr pe banca îngustă, tăiată lângă trunchiul unui copac imens, priveam dansul apei şi mâncam din sandvişurile înghesuite în rucsaci. Simona îmi spusese la un moment dat, la cabana Fântânele ceva de genul „Pe munte toţi suntem prieteni, indiferent dacă ne cunoaştem sau nu!” Mă lovi înţelesul acelei propoziţii abia atunci, împărtăşind cu tovarăşii mei de drum minunata măreţie a cascadei Duruitoarea. Mara îşi strecurase palma într-a mea şi îşi rezemase umărul de pieptul meu. În alte condiţii aş fi strigat de să răsune pădurea „Da!!!”. Acum, mi-am lipit doar buzele de părul ei semănând izbitor cu trunchiurile copacilor, am privit în ochii ei de culoarea frunzelor, am îmbrăţişat trupul ei asemănător unei sălcii în bătaia vântului, înţelegând că eu fusesem în cele din urmă vânatul.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

©Mihaela Pop Raşcu

Page 38

Nr. 9 (49).

2015

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Gândurile din sertarul alb

Luceafărul aţipeşte-n ochii tăi îmbătat de-atâta frumuseţe părul tău luceşte-n lumina lunii trunchiul ţi se scaldă-n liniştea izvorului din cer prea multe gânduri reci deodată cerul s-a făcut mai mic de când nu-ţi mai aud glasul sărut aripa demonului meu iar destinul mi-l înfăşor în ştergare de gheaţă

GEORGIA MICULESCU (Caransebeş) Trec zilnic Trec zilnic pe lâng-o casă colorată pe lâng-o cruce veche pe lâng-un pom căzut la pământ pe drumurile mele tapetate cu ninsori aud cântece triste de harpă chinuită prin mansarde văd oameni oropsiţi de ploi simt durerile sfâşietoare ale norilor aruncaţi în noroi visez fericirea lumii ferecată-n sipetul de marmură al nopţii petrec zilnic în ierni geroase înghesuită-n clepsidra veche a vieţii gândurile-mi zac la rădăcina celor patru vânturi tâmplele mi s-au transformat în clape de pian timpul cu mantaua-i de sticlă nu mă-nvaţă să trăiesc într-o culoare albă chipuri transparente mă cheamă să le pictez ochi albi două umbre gri îmi cer să le adun cenuşa din soba infernului timpul cu mantaua-i de sticlă nu mă-nvaţă să iubesc răsăritul din mine

regatul pământului şi-al cerului şi-au închis porţile pentru mine ar trebui să plâng dar nu plâng las povestea mea s-o spună vântul rebel şi râul şi furtuna şi te iubesc – curajul de-a-mi scrie iubirea pe foi de nori l-am primit de la Luceafăr salcia albă mi-a împletit dorinţe nebune-n sânge să nu se risipească printre cărţile tale precum soarta frunzelor de toamnă şi-a dimineţilor uitate pe corabia de sub ape pentru a nu se surpa câmpiile cerului mi-ai pus trupul reazem inima vântului ai zidit-o-n ochii păsărilor sufletului meu i-ai pus coroană de foc şi ai plecat fără să laşi măcar adierea literelor transparente cheia sertarului alb a ruginit odată cu gândurile din el calea pietrelor rotunde a rămas pustie atunci când astrologii viselor l-au alungat pe menestrelul timpului calea paşilor tăi se pierde în vid

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

©Georgia Miculescu

Page 39

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Nr. 9 (49).

2015

Dimineţi cu oameni noi

MARCEL VIŞA, Alba Iulia

Uitare, n-am părăsit pe nimeni au fost (poate) momente în care singurătatea m-a chemat deoparte să mi se şoptească la ureche m-am dezbrăcat de mine şi am plecat în exil departe de locuri propice vieţii o forţare a limitelor într-un mediu ostil am însetat pe culmile tăcerii sau m-am trezit sub o grindină de litere (cineva îmi scria numele în cartea vieţii) uneori auzeam pereţii de lemn ai casei cum respiră târziul din oameni şi m-am întors la vechiul trup abandonat pe caldarâmul rece n-am fost părăsit de nimeni doar câţiva oameni mi-au murit în braţe treptat şi nu am ştiut cum să-i vindec ceva îi otrăvea din interior despre ei nu îmi amintesc prea multe întrucât moartea nu e o tragedie teribilă e doar uitarea

când cineva pleacă părţi din el persistă un întreg anotimp în atmosfera îmbâcsită de praf ne rămân chipuri în oglinzi să ne aducă aminte de zâmbetul lor alteori mobila trosneşte la ore târzii de parcă în ea ar sta captiv un suflet zbuciumat chiar sunetul paşilor pe apă poate rămâne un timp când cineva pleacă nu îi cunoaştem cărările dar el ne urmăreşte orice mişcare între el şi noi e doar o linie firavă de întuneric între noi şi el o prăpastie uriaşă de timp când cineva pleacă mai rămâne o parte din el să ne lumineze calea spre ieri de asta aprindem lumini la miez de noapte şi ne rugăm să treacă uitarea pe la noi durerea pare veşnică dar până la urmă dispare şi ea într-un nor de fum când luminile din noi se sting cineva pleacă definitiv în alt trup se naşte o dimineaţă cu oameni noi ©Maecel Vişa

* câteodată i-am neglijat pe cei din jur alteori am uitat să îmi împachetez frumos singurătatea în şerveţele cu miros de lavandă să o pun la păstrat pentru zilele cu mult zgomot şi oraşe pline de oameni oglinzi *

Foto: Alex Ştirbu

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 40

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Nr. 9 (49).

2015

PENTRU O RUGĂCIUNE CĂZUTĂ DIN PALME

GINA ZAHARIA, Bucureşti

TU ŞTII SĂ ÎNOŢI? dacă am îmbrăca aceeaşi pelerină oare s-ar strădui să acopere toate oceanele pe vreme de furtună ar mângâia glezna pământului în acelaşi ton cu noi cu flacăra ar face primăvară să poţi purta până în scorburi şi înapoi toate bătăile inimii? într-o altă viaţă am fost pescăruş pe umărul tău am flămânzit înfăşurând aşteptările pe catarge nu mai conta un veac două învăţasem să cântăresc rochiile de spumă pe care mi le aduceau valurile înmiresmate muream de dor când şoaptele se îmbarcau pe jumătate şi rugineau într-un asfinţit nebun dar am trecut cu bine peste gheţari i-am transformat într-un clocot de râs îi privesc fumegând deasupra drumului nostru să nu-i inviţi niciodată la cină se înrobesc precum cerşetorii care capătă un rol şi învaţă graţii celebre apropo tu ştii să înoţi? oceanul e în pieptul meu

of Doamne plutonul acesta de execuţie s-a oprit tocmai în faţa mea poate analizează perimetrul în care au ars flamurile zdrenţuite şi pun la cale un atac asupra celor care nu mor prin moarte oi fi împrumutat umbra vreunui prizonier parcă simt pe umeri o voce căzută din ştreang şi mi-e teamă; s-a pornit vântul să numere gândurile din rândul întâi prea se uită la mine toţi de parcă ar vrea să-mi smulgă inima şi s-o înveţe să mintă că n-a cucerit niciun război tu domnule cu privirea ucigătoare te joci cu fantomele nu vezi că nava pe care am dormit şase secole a pornit pe ocean are lanţuri cât toţi încarceraţii istoriei şi anotimpuri otrăvite fumegă în spinii unei eclipse de ce mai arunci flăcări oricum o s-o înghită furtuna spală-te pe mâini şi strigă victorie dar dă-te din faţa mea şi lasă-mi pădurile să le pot face pâlcuri în mine am căpătat nişte mănuşi aşadar pot strânge bine ura şi vânatul din colţul oglinzii jur că voi petrece restul frontului la derută mă voi da jos din inima ta fără comenzi voi dezbrăca crezul acolo e amar şi distrus pe zone întinse de ce atâta efort să mă găsiţi tocmai în acest defileu unde îmi caut lacrima ştiţi voi să gustaţi ierburile din pereţii stâncilor să vă strecuraţi în iad pentru o rugăciune căzută din palme? mergeţi şi căutaţi-vă izbânda în alt condamnat de la mine nu vă alegeţi cu nimic cu nimic cu nimic…

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

©Gina Zaharia

Page 41

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

MIHAI KATIDAS, Bucureşti Timp, singurătate Singurătatea are pereţii de albastru, Mâinile lasă umbre de cretă Şi înveţi cuvintele Ce ies din porii cărămizii.

Dialogurile se închid în albul cub În care fiinţezi, Singurătatea se ridică În timp ce cobori Spre intimitatea mută, Ascetică renunţare La zgomot, Inutilă frământare în cotidian, Albastrul se va închide Ca o uşă nocturnă Îngheţând memoria În amăgirea explorării Unui alt timp promis, Sau măcar palpabil...

Nr. 9 (49).

2015

Dacă plâng aripile bătute-n ferestre Când vor să zboare, Să plece, Să urce mai sus De normalitatea cu care Îi studiem Admiţând utopia Că le refacem raţiunea Ca pe o oglindă cârpită.

Privesc prin ea, Sunt fericiţi!

Râd cu lacrimi Grele şi amare, Căci nu mai au masca Nici măcar pentru suflet, Sunt goliţi şi goi, De aceea vorbele nu se mai opresc, Ca un potop de frunze cad, Încearcă să mă acopere.

Nebunii se visează plopi Crescând încet, Poate într-o zi Vor atinge măcar Buzele lunii...

©Mihai Katidas

Melancolia-ipostază Nebunii se agaţă de gardul spitalului, Privesc dincolo, Aşteaptă să trec Ca să poată vorbi, Să-mi ofere monologul silabelor Ce nu mai au umbre Ori cadenţă.

Mă roagă să caut Un copac astral cu coaja de var, Sau să le arăt cum se ridică vântul

Leonid Afremov - Treptele

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 42

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

MIHAELA OANCEA, Bucureşti O clipă Ninge cu cerneală peste aripile străvezii ale amărăciunii, Peste universul amuţit, împlântat în solzii tăioşi ai singurătăţii.

Pescuieşti un năvod plin de iluzii din măruntaiele amintirii, Visări prinse în penseta agoniei, Şi-ţi probezi anduranţa...

O clipă rătăcită în trecut îşi strigă neputinţa De a păstra sublimul sărutului cu aromă de cireşe amare, Seducător ca un zbor de flamingi, Fragil precum sentimentele.

O clipă agăţată în sanctuarul iubirii Îmbrăţişează dansul în ritmuri de Chopin, Aduce miresme de mosc şi portocal Din odaia-n care viaţa pulsa ameţitor.

Rădăcinile noastre se-mpletiseră tăcute Osmoză ce germina speranţă.

Existam în afara noastră şi-a lumii concrete, Volatilizaţi prin infinite galaxii.

Azi, clipa s-a destrămat Tăvălită prin praful durerii.

Ne vom întâlni dincolo de graniţele invizibile Şi sufletele noastre vor dansa Libere În propensiunea lor Spre infinit.

Nr. 9 (49).

2015

În căutarea disperată a şocantului, a turpitudinii.

Cu îndoială, ce-i drept – stare tipică nouă, Iar certitudinea ne scapă precum nisipul printre degete.

Existenţa o rumegăm precum popcornul în faţa ecranului, La distanţă de un buton de triumful consumismului abject, Al diformităţilor colţuroase crestate-n subconştient.

Cultura? - o machieuză obosită, Desuetă, impertinentă, versatilă, Chip cadaveric al singurătăţii absolute, Eboşa vreunui trecut ilustru..

Cine vrea s-o-nsoţească?

Suspendăm înţelesul de propria-i şiră a spinării În ritmuri de gangsta rap flamboaiant...

Funcţionăm în modele binare, Asta ne-a tot spus antropologia Sintagmatic şi paradigmatic Reproducând incestuos şi redundant Cuvinte sleite de semnificaţii, Tocite-n creuzetul timpului, Cuvinte ce nu mai creează, doar distrug.

N-avem timp de-ntrebări, N-avem timp de răspunsuri.

Vegetăm.

Căutăm prozeliţi!

Quo vadis?

Nu ne deranjează nimic.

De ce ne întrebaţi?

Zapăm doar anxioşi

Alphonse Mucha – Venerarea scalvilor

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 43

Nr. 9 (49).

2015

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 21

CONSTANTIN LĂMUREANU, 19 Mă-nconjura un cerc tăcut de cretă.

Părea s-agonizăm pierduţi, tăcuţi în caligrama dorului secretă şi-n animale sexuale prefăcuţi. Şi singuri stând zeul murea de foame, pe când un soare negru lumina arena cu mângâioase, ascuţite lame, ducând un taur lui Parsiphae trena. Închişi apoi într-un cuvânt eteric, prin unduiri lascive inventam un zbor din Creta-n timpul periferic al zilei când n-am fost, nici nu eram.

20 Doamne, mă doare un umăr, Doamne, mă doare o stare, nici nu mai ştiu să mai număr, nici nu mai ştiu ce mă doare.

Tot mai îmi ninge în ochi o ninsoare visată în vis: sunt bolnav de un fel de deochi, sunt bolnav de un fel de cais.

Constanţa

Prea mult răsfăţ, mai zise pruncul: nu se născuse încă vremea de decantată unduire şi focul pâlpâia timid.

A treia clipă dinspre iarnă, pierea netulburată şoapta izvorului născut adică din fierbinţeala unui abur.

Cum i-au trecut gheţari prin sânge necăpătatului stăpân.

Rotirea lumii spiralată pândea viclene înţelesuri şi crângul plopilor trecuse ca alte mincinoase crânguri.

Semeaţă ştiinţa vremii noastre ne-ngheaţă sufletele-n gât, parcă vom ştii cândva cum ora în care lăcomiţi cu somnul ne va preface-n statuete pentr-un muzeu de amintiri. Şi fabuloasele jivine puneau în calea noastră piedici, căscate guri să ne omoare, unei mirări de început.

Atâţia ani erau de-atuncea când prinţul blond ni se-arătase cu coastele zvârlite-n două ca o vitrină de mătăsuri.

Noi măsuram cu linişti timpul, făcând din vorbe-nchizătoarea vinului nou ascuns sub tâmplă. Şi-atunci, la ora-ntruchipării, cu sfoara înnodată-n patru, medici trufaşi cusură pieptul mortului blond de dintre noi.

Tot călărind pe o frunză, alergând pe-anotimpuri mereu, lumea-i mereu mai confuză şi eu mă amestec cu eu.

©Constantin Lămureanu

Dar tot mai mă doare un umăr, dar tot mai mă doare o stare şi de-aş cunoaşte să număr nu am să ştiu ce mă doare.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 44

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Nr. 9 (49).

2015

Fecund sărut de mai, poveştii de iubire.

ARMINA FLAVIA ADAM Priveşte-mă cum scutur Priveşte-mă cum scutur mirarea de lumină, La căpătâiul iernii, e-un alt pământ stingher...

Adulmec negrul nopţii. Fâşiile de lună Mă dor când cos durerea, -n-al inimii ungher.

Să mă prefac în dor, la ceas de dimineaţă, Când roua-şi scânteiază femurul de cristal, E-un fel de trap prin Rai, pe-un roib cu-arípi de ceaţă, Gonind nemărginirea, -n-al inimii fundal.

Să înfloresc dureri prin mugurii de lună, Deschişi ca un oblon, spre altă primăvară, E-un fel de a muri în lacrima străbună, Desţelenind tăceri de pasăre amară.

Atâtea ţărmuri...

Priveşte-mă cum scutur oceane de-ntuneric, Mi-e sita morţii prinsă în zâmbet arcuit...

Cioplesc săruturi albe. În ochiul meu iberic, Un nor, pe cruci de piatră, se lasă răstignit.

ne-au trecut atâtea ţărmuri pe dinainte atâta nisip nu mai ştim dacă de apă suntem sau de piatră

Priveşte-mă cum scutur tăcerile de smoală, Un cerb mugeşte aspru, cu nara aburind... În pântec îţi port glasul. Cu pielea ninsă, goală, Din părul lung al nopţii, comete se desprind.

palmele albe sunt prunci uitaţi la sânul mamei moţăie în cochilie ca într-un buzunar cusut pe trup de mâini vindecătoare

Priveşte-mă cum scutur omătul de visare Din pumni l-arunc în grabă, spre stolul ce-a plecat... Îmi ninge cu albastru. Doar clipa de uitare Rămâne să mai toarcă lungi fire de păcat.

Noaptea muşcă din iubire Să scriu acum, când noaptea muşcă din iubire Bucăţi de fum incert, prin oase răvăşite, E-un fel de suicid, comis cu dăruire Pe lama unor ierni, sub paşii tăi strivite.

adulmecă pipăie valurile sărută-le cu limba de lut abandonează-le ploii cu îngeri paşii vor pluti pe o frunză albastră spre alt răsărit decent vor arunca iubirea peste umăr să înflorescă apa cu gust de sare în care mă voi naşte corabie

Să mă încalţ cu luna dospită-n buzunar, Lipită peste coapsă, tomnatic ametist, E-un fel de rătăcire a gândului hoinar, Sculptat ca o icoană, în ochiu-ţi de artist.

Să cred că iarba gri îmi creşte pe sub piele Precum un vis flămând, avid de amăgire, E-un fel de guturai, în trupul vieţii mele,

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 45

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Nr. 9 (49).

2015

omul negru zâmbeşte eu sunt regizorul

furia

PETRUŢ CĂMUI asta-i muzica ce-mi place în toţi aceşti ani am învăţat să nu-mi fie teamă de scări femei şi soldaţi în costume de epocă bruneta este a mea hotărăşte unul în dreptul patului ţinta printr-o uşă de sticlă un om cu perucă mă întâmpină primul de unde ştii ce se întâmplă dacă nu citeşti eticheta interzice să priveşti în ochii celui mai mare în grad sunt soldat şi nu ştiu să trag cu arma în timpul instrucţiei urmăream trenurile după libertatea ideilor căldura atrage lenea ca o muscă în somn mă deranjează bâzâitul acestui final la o repetiţie cu public intră oricine se miră picturile sunt semnate de cineva căruia îi prieşte soarele marea tavanele în foiţă de aur fumul din cabinetul istoriei descrie o zvastică naiv ca şi principiul aproapelui tonul este imperialist ascult wagner deşi indiciile duc spre război cu toată lumea nu voi afla niciodată de ce mă aflu în palatul de iarnă al verii rătăcită de grup senzualitatea îşi expune simţul materiei afrodita face dragoste-n trei îmi pot permite şi eu un dineu pe terasă pelicani importaţi conduc invitaţii mă trădează hainele cu miros de persoană activă

dimineaţa prelung în oglindă cu mâna pe faţă îmi zic hotărât îmbată-te nimeni nu-mi spune nimic despre lumea de dincolo moartea pândeşte la uşă consider că-mi poartă de grijă în lanţul trofic mă simt status quo de obicei sar peste flirt dar cu tine totul devine complicat ca întrebarea ce face omul pe pământ meditează cum nisipul se transformă în aur şi aurul în dragoste am toate cele cinci simţuri în rest nimic sexual despre mine soarele ştie îi urmăresc demult pe băieţii din gaşcă parchează lângă biserică se droghează pe rând vorbesc despre religia care doar înrăutăţeşte lucrurile adorm cu o carte sub cap jumătate povestită de tine încerc să nu iau viaţa ca pe o decizie pripită nu ţi-ai luat rămas bun a fost ca un vârtej în care Dorothy şi Toto au dispărut mâncaţi de umbrele albe din Oz mi-aş fi dorit să fiu Omul de Tinichea inima rugineşte într-o picătură de sare nebună din piept ©Petruţ Cămui

Leonid Afremov31 – Luminile nopţii

31

http://afremov.com/Leonid-Afremov-bio.html

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 46

Nr. 9 (49).

2015

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

DAIANA CRISTINA MICULESCU Doamne, te ţin de mână Doamne Te ţin de mână să nu mă pierd în lumea asta – liniştea Ta o simt în rugăciunile mele în lumina lumânărilor aprinse din altar Doamne îmi trimiţi soarele ce luceşte cu blândeţe în fiecare dimineaţă – atunci când plâng Tu îmi învălui lacrimile cu iubirea-Ţi sfântă şi nu mă laşi să cad din zborul meu Doamne Te ţin de mână să nu mă pierd nicicând.

Am un înger de la Tine Am un înger de la Tine mă urmează şi în somn grija lui să-mi fie bine şi în zilele cu ploi când am sufletu-ntristat el se roagă lângă mine îi simt palmele de catifea pe umeri liniştindu-mi zbuciumul lăuntric Doamne am un înger de la Tine ce mi-e sprijin şi mi-e scut.

ROŞU POEM

MIRCEA TRIFU Arezzo, Italia

Am sufletul în iarna grea, Afară-n frig îmi scrie, Un trist poem ce-acoperea, Tăcuta-i agonie. În albul gerului arzând, Îi ninge-n mâini durerea, Şi versu-i cade tremurând, Împrăştiind tăcerea.

Căci urma casei ce iubea, Sărată şi apusă, Pierdută-n alb se ascundea, De fruntea ei răpusă, Eu stau pe cruce aşternut, În mine arde frigul, Şi sângele din rugi cernut, Îmi înroşeşte rugul.

Acum ajunge Doamne bun, Priveşte şi spre mine, Nu ne-alunga căci mă răzbun, Pe cruce şi pe tine.

SUNT MAI SĂRAC Apune-o casă, sus, pe cer, Iar umbra-n roşu-i s-a topit, Adresa mea din infinit, Închisă-i într-un cerc de fier. Şi paşii ce-i ştiau cărarea, Se rătăcesc pe alt meleag, Nu-i voi simţi parfumul drag,

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 47

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Ce-mi alinta în somn visarea.

Am să m-ascund de mine-n noapte, Să las în urmă mii de gânduri, Ce îmi prind rănile în scânduri Şi cuiele se bat în şoapte.

Ori, dacă scap de-a lor uitare, În versuri crude şi sărac, Cu dorul tău am să mă-mbrac Şi-am să te strig printre altare.

Nr. 9 (49).

2015

Îmi sunt privirile-ngheţate, E ger în astă-mpărăţie, Şi-n visele îngenuncheate, Regină-i Trista Agonie.

Am masa plină, dar păgână, Nici pâinea nu miroase-a pâine, Nevoia-i slobodă, străină, În mine a murit un mâine.

ETERNITATE

Aştept să nască-n zori Crăciunul, Şi crucea-ncet să prindă viaţă, Şi poate-n mila Lui, Bătrânul, Mă va privi zâmbind în faţă.

M-ai învelit tăcută-ntr-o vecie, Uitarea grea pe mine-ai aruncat, Şi cu albastru tău ciment armat, Ai ridicat o mândră veşnicie.

Şi va lăsa pe-al său fecior, Să mai coboare la răscruce, Şi clipa mea de muritor, Să suie-n locul Lui pe cruce.

În ziduri mi se-nalţă asfinţitul, Doar cerul sfâşierea-i stăpâneşte, Şi ori ce dor străin îmbătrâneşte, De-ncearcă să-i străpungă infinitul,

Şi va renaşte-al meu ecou Eu voi renaşte-n a lui şoaptă, S-aud chemându-mă din nou, Iubirea fetei ce m-aşteaptă.

Un clopot ai făcut dintr-o dorinţă, Să bată cerul, versu-mi de-aramă, Tremurătoare aripi îi ascund de teamă Pe rătăciţi sfinţi în necredinţă.

Aşa ai scris poemul meu în Carte, Ai înălţat pe fruntea mea o rugă, Femeie luminează-mi noaptea lungă, Şi fii în versul meu Eternitate. Şi muritoarea ta tăcere, să răspundă, Cu gura umezită de iertare, O şoaptă abia născută din chemare, Şi rugul de iubire să-l aprindă MĂ NASC ECOU În noaptea asta, adorm sărac Şi visul meu e de aramă, Sunt gol de amintiri şi tac În neputinţa mea cea calmă.

Heino Blum – Claviatura ecoului

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 48

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

AGAFIA DRĂGAN, Alexandria Lupoaică albă risipei

Nr. 9 (49).

2015

DOBROSLAW MARCINEK Cântecul nopţii

A fost o vreme când purtam doar orizonturi prin ramurile verzi, În trupul nesăpat de-a timpului risipă frumoase-mi erau livezile toate cu mere roşii pe aripi purtate zboruri înalte necoapte iubiri a fost o vreme când ploile luminii îmi fântâneau în ochi când noaptea îngenunchia supusă lupoaicei albe risipei dedate azi sub ochiul timpului clipind spre iarnă dor amurgurile de prea plin doar aduceri aminte colindă nostalgic la poarta zorilor închisă orfeu mă duce spre limanul umbrelor însetate încă de seva dulce amară a lumii azi să rămân în ramul toamnei aş vrea lupoaică albă până în clipă acea definitivă când lumina se întoarnă în „nous” când mă închid în lumină

©Agafia Drăgan

ascultă somnul de sare cum scânteiază somnambulic în sâmburele închis al serii deschide sângele înstănit cu sfidarea sărutului unui suflet uns în sidef apropiindu-mă de visul stins al iasomiei nisipul din lumină ucide umbra de piatră din gândul apei, iar timpul tresare ca un izvor susurând topind munţii abrupţi de sare dintre pleoapele evei Iona am vrut să scriu ceva despre un om singur, nemaipomenit de singur, dar am scrijelit în noptiera plină cu praf zvârcolirea broaştei exilate în muntele de sare am vrut să scriu ceva despre un timp, un timp nemaipomenit de singur, dar lumina dintre mine şi umbra lui s-a împietrit în gândul ce-mi zbura cu aripi surde de liliac printre tristeţile macrocosmice, încât nu am putut să mai scriu niciun cuvânt până la urmă am tăcut, am tăcut de tot, încătuşat în propria-mi lumină şi deodată m-am întunecat auzind paşii de furnică cum pregătesc în bucătărie

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 49

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE celelalte războaie scot totul din priză şi zic aceasta a fost Lumea

Mucegai în colţurile obscure ale camerei înfloreşte mucegaiul mov etalându-şi moartea visam cum cobor în golurile şoaptei fără să mai port pe piele istoria dezbrăcată de veşmintele de hemoglobină în lumina putredă cuvintele şerpuiesc maladive aproape ca-ntr-un ecou căptuşit la mijloc şi-s gata să moară neliniştite într-un poem muced şi sur

Eva o apă seacă fără lucire precum ochiul ce n-a văzut lumina niciodată neagră ca baticul de doliu se plimbă sângerând în prelungirea înserării de abia mai pot să-mi deschid gândul să văd cum uitarea sfârtecă umbrele de ghimpi tu eşti Eva care te tânguieşti orfană de Dumnezeu şi de dorul însetat al muririi tu stai şi veghezi apele Styxului pline de cianuri trupeşti tu porţi între coaste toate blestemele omenirii tu mănânci şi nu te saturi de întuneric şi poame grele de plumb Tristeţe tristeţea ştie multe versuri din cartea vieţii compune poeme surde la lumina de sare

Nr. 9 (49).

2015

şi topeşte în flăcări fericirea stropilor de ploaie de pe obraz conturul umbrei mele rămâne ca un vis eterat adormit în eternitate e-aşa de lungă moartea încât nici timpul ce-a trecut pe-aici nu-ţi ajunge să o măsori până la capăt poate noi suntem nişte vise în gol vânătorii străpunşi de gloanţele vremii îşi numără răsuflările precum copiii când îşi numără monedele din puşculiţă dezamăgire - respiraţia te doare până la ultimul atom monedele sunt doar nasturi vechi ancoraţi în rugină Timp ar trebui să fim de sare sau de piatră ca să răzbatem prin vremea aceasta obscură pe muchia de cuţit rănile se desfac îngălbenite de istorie cine te întreabă de ce sângele îţi plânge? cine te alină când degetele se frâng pe clapele timpului? cine îţi ascută tânguirea şchiopătând între gândurile inimii? zborul se închide în cârpe văzduhul spânzură ca o aripă ghimpată, spânzură poate în mintea mea, tu, în golul tău, îţi diluezi amintirile cu lacrimile ce-au mai rămas după ultima secetă rugineşte-mă, lasă-mă să fiu umbra sfinxului purtată de vânt prin toate deşerturile şi fă-mă într-un sfârşit lacrimă de sare ©Dobroslaw Marcinek32 32

Scriitor, pe numele real:Marian Hotcă, Baia Mare. Trăieşte, acum, în Bystrzyca Kłodzka, Polonia.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 50

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Nr. 9 (49).

2015

Sub ploi de fluturi albi, căzuţi din lună. În mine zac singurătăţi albastre.

Nostalgie Azi ai plecat spre ţărmul tău de mare, Eu am rămas sub colţul meu de cer Să strâng tăceri din altă aşteptare, Alt mâine-n doi la fel de efemer.

LAURA HUBATI,

Alb-albastru De-atâta alb mi-e sufletul albastru, Balet marin pe-o margine de zare În care eu sunt gheaţă, tu eşti astru Cu scăpărări de foc ivit din mare.

Deasupra eu cu plete de ninsoare, Tu dedesubt cu unde de topaz Ne-nlănţuim în dansuri trecătoare Şi ne-amăgim cu ultimul extaz.

Pe-un portativ cu note efemere, Pe care le cunoaştem numai noi Ne risipim în două emisfere Şi-apoi ne strângem transformaţi în ploi.

Singurătăţi albastre Visez să sorb emoţii din culoare, Să-mi cânte infinitul în surdină, Tăceri să schimb pe freamătul de floare Şi-apoi să zbor cu aripi de lumină. În mine simt pornirile rebele, Tot rătăcesc cu sufletu-n derivă Prin visele uitate în unghere, Sub pulbere de patimă tardivă.

Leg firele de ceaţă-ntr-o idee, În sensuri largi prind razele de soare, Pun rămăşag pe stropi de curcubeie Şi recompun lumina din culoare.

Galaţi

Cuvintele au început să tacă Şi ploi de nostalgii s-au revărsat Pe praf de stări de care se încarcă Un joc de viaţă mult prea repetat.

Am să te-aştept să vii o veşnicie, Cu flori din ţara ta de nicăieri Să simt că îţi sunt iar, că-mi eşti tu mie.

Ah, cât aş vrea azi iar timpul de ieri!

Rugăminte Mai strânge-mă la pieptul tău, iubite, Rosteşte-mi în surdină poezii La ceas confuz, cu stelele ivite Pe cerul încărcat de nostalgii.

Să stăm aşa, cuprinşi, o veşnicie, Din veşnicii să pară că venim, Să ni se par-o clipă, prea târzie, Din timpul care curge anonim.

Adună-mă în gândurile tale, Fă-mi adăpost la umbra unui vers, Să rătăcim prin depărtări astrale Şi timpul să se scurgă-ncet invers.

Păstrează-mă aşa cum sunt, promisă, În palmă linia vieţii să mă ai, Să faci din mine prima ta premisă Şi din iubirea noastră - evantai.

Mai lasă-mă să-ţi fiu alternativă La setea ta de patos şi tumult.

Căci, chiar de-s o fiinţă relativă, Iubirea ta mă duce-n absolut.

În lumea mea cu lujeri de furtună Eu ard febril, cu licăriri de astre,

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

©Laura Hubati

Page 51

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Nr. 9 (49).

2015

N-a fost un singur contingent Jertfit pe câmpurile-ntinse...

Le-au ridicat un monument Cu flori şi lumânări aprinse.

IOAN FRICIU, RONDELUL VERII CAPRICIOASE Cuptor este cupola de-azur Deasupra mării de lanuri, Ploaia nu vine în valuri Din seninul ce dăinue-n jur.

Anotimpul acesta e dur, Nicicând nu-şi ticluie planuri, Cuptor este cupola de-azur Deasupra mării de lanuri.

Ape se umflă în maluri, Creşte în lan spicul cel pur Şi vara n-are nici un cusur, Chiar de apa rupe zăgazuri…

Cuptor este cupola de-azur.

RONDELUL TOAMNEI TÂRZII Şuierând s-aude vântul, Cade-o frunză legănată...

La orizonturi nori s-arată Şi vor umbri pământul.

Sibiu

Soţii şi mame sunt cuprinse În profundul sentiment De doruri grele şi tristeţe, Ce le stă săpat adânc pe feţe...

Le-au ridicat un monument.

RONDELUL FURTUNII Se-negreşte orizontul, Negreşit vine furtuna, Scânteiază fulgere întruna, La pământ s-apleacă plopul.

El prevesteşte că-i potopul, Frunze-i cade câte una, Se-negreşte orizontul, Negreşit vine furtuna.

Furtuna vine ca diluviu, E rupere de nori, urgie, Se umflă balta în câmpie Şi râul pare ca un fluviu...

Se-negreşte orizontul.

©Ioan Friciu

Păsările-şi uită cântul, Îl fredonează câteodată, Şuierând s-aude vântul, Cade-o frunză legănată... În grădina mea brumată Roza s-a chircit pe rug, Alte flori îşi iau avântul Şi din calea iernii fug... Şuierând s-aude vântul.

Furtuna pe mare - reproducere Ivan Aivazovsky33

RONDELUL EROILOR Le-au ridicat un monument Cu flori şi lumânări aprinse, Ce luminează vieţile lor stinse, Rugi înalţă-n orşice moment.

33

Ivan Konstantinovici Aivazovski (n. 29 iulie 1817, Feodosia – d. 5 mai 1900, Feodosia) a fost un pictor rus de origine armeană, membru al Academiei de Arte din Sankt-Petersburg, care a trăit și a lucrat în Crimeea.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 52

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Edoardo Cacciatore, Graduali: refuzul modernităţii cu orice preţ!

Născut la Palermo în 1912 din părinţi agrigentini, Edoardo Cacciatore şi-a trăit toată (discretă) viaţă la Roma, unde a şi murit în 1996, tocmai pe când editura Einaudi din Torino îi pregătea şpalturile volumului de versuri Il discorso a meraviglia, apărut postum.

Cunoscut mai întâi ca eseist, cu L’identificazione intera Esi, Napoli, (1951), s-a revelat ca poet publicând, în revista Botteghe oscure a lui Giorgio Bassani34 şi a Margueritei Caetani, poeziile reunite în 1986 tocmai în volumul Graduali (Manni, Lecce). Opera sa poetică – La restituzione (Vallecchi, Firenze, 1955), Lo specchio e la trottola (Vallecchi, 1960), Tutti i poteri: cinque presentimenti (Feltrinelli, Milano, 1969), Ma chi è il responsabile? (Cooperativa scrittori, Roma, 1974), La puntura e l’assillo (Società di poesia, Milano, 1986) – se va desfăşura apoi în paralel cu cea eseistică – Dal dire al fare: la lezione delle cose (Argalia, Urbino, 1967), Carichi pendenti (Pierluigi Lubrina Editore, Bergamo, 1989), Itto itto (Manni, 1994) şi L’esse blesa (postum, Manni, 1997). „Cacciatore suferă, în istoria poeziei contemporane, tocmai de propria-i singularitate, de acea înstrăinare radicală de modelele dominante după cel de-al doilea război mondial”, scria Giorgio Patrizi într-a sa Presentazione la antologia Edoardo Cacciatore, Tutte le poesie (Manni, 2003). Într-adevăr, acest adept al unei forma chiusa sui generis – în sensul unui „sistem bazat pe reguli interne riguroase” – n-a fost sedus de sirenele (mai mult sau mai puţin experimentale) ale reînnoirii tematice şi emancipării formale cu orice preţ, nesfiindu-se să „reviziteze” (chit de-a fi catalogat drept „manierist” şi „gnomic”) metrica de tip sonet ori clasicismul ermetic al lui T.S. Eliot.

Nr. 9 (49).

2015

Începând cu titlul de rezonanţă liturgică (ce ne sună astăzi ca o „frondă la fronda devenită normă”), Graduali exemplifică perfect estetica acestui „vânător” de sine însuşi.

Antifoane Tetrasticha III Nicicând să nu mai spui ca şi ori îmi pară Obiectul şi palma nimic nu le deosebeşte Fiorul care prin membre ţi se strecoară E gândul ce trupul de minte îl desparte hoţeşte.

III Non più dovrai dire come o mi sembra La palma e l’oggetto sono una cosa sola Il brivido che ti corre lungo le membra È il pensiero che il corpo alla mente già invola.

VII Iepurele-şi pleacă urechea spre teamă Teama însă preferă inima omului Omul vrea să afle ultimele zvonuri Zvonurile gonesc preschimbate în iepuri.

VII La lepre apre l’orecchio alla paura La paura preferisce il cuore dell’uomo L’uomo cerca qual è ora la dicerìa La dicerìa passa a corsa resa lepre.

XII Foşnetul ploii ştiutul atât de bătrân Rezumă sensul exact al timpului de faţă Se-ntunecă şi vocile capătă-o-ncovoiere Spre cel’lalt tărâm – exilu-i pe drumul de fier.

34

Giorgio Bassani (n. 4 martie 1916 – d. 13 aprilie 2000) a fost nuvelist, poet, eseist și editor italian.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 53

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE XII Il frusciare della pioggia così antico Riassume il senso esatto del tempo presente Imbrunisce e le voci hanno una curvatura Che svolta al di là – l’esilio è sui binari.

XVI Vrăbiile în martie sunt un clopot de-acioàie În noi drum îşi croieşte cel mai tandru incest Dimineaţa se culcă lângă seară greoaie Descoperindu-i sexul cu un ingenuu gest.

XVI

Nr. 9 (49).

2015

Il tempo non è in pendio non è fiume Le statue e i morti non hanno lo stesso gelo.

Pentasticha IV Pufoasă tăcerea şi iată deja-i urlet Se prăvale brusc şi se bolteşte-n lòggie Deprins e trupul în care nu mai eşti închis Gând ce zăboveşte-n tine iar pe-afară zoresc Aurării piezişe unde zboruri se lasă-n treacăt.

IV

I passeri a marzo sono una sonagliera In noi trova strada il più tenero incesto Il mattino si adagia accanto alla sera Il cui sesso scopre con innocente gesto.

Piumoso il silenzio ed ecco è già urlo Piomba giù sùbito e si architetta a loggia A mente è il corpo in cui non sei più chiuso Pensiero che si attarda in te e fuori affrettano Ori obliqui dove voli appena poggiano.

XX

V

Din fapt în fapt din fapt de seară-n fapt de seară Aceleaşi fapte sunt cu totul alte fapte Sub clarul pustiu de lună terenul de sport Sacru răsună de strigătul huhurezilor.

În angelomahie de raze piezişe Se despică norii – ard-nălţimi ideale Eroismul simţurilor n-are altă făgadă Irizate cupole de sticlă-nfierbântată Prin sumbrele poncìşe ceruri conceptuale.

XX Di causa in causa di occaso in occaso Le medesime cose sono altre cose Nel nudo plenilunio il campo sportivo Sacre si rimanda le voci degli assioli.

XXIV

V

In angelomachia di raggi obliqui Si squarciano le nuvole – brucia l’altezza L’eroismo dei sensi non ha altri ingaggi Iridescenti cupole di vetri accende Nei cieli tetri ed iniqui dell’astrattezza.

Râsetele ce vin de-alături de-a rostogolul Cască şi mai afund golul dintre cer şi cer Timpul nu-i în pantă şi nu e nici fluviu Statuile şi morţii nu emană acelaşi ger.

©Traducere şi prezentare, Anca-Domnica ILEA

XXIV Queste risate crollanti da un’altra stanza Accentuano la distanza tra cielo e cielo

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 54

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Anatol France

şi Lucia Patachi

SETEA ZEILOR (traducere şi note de Lucia Patachi) XV

continuare din nr. 8 (48)

Trebuia să fie golite închisorile, care dădeau pe dinafară; trebuia să se judece, să se judece, fără odihnă, fără răgaz. Aşezaţi lângă zidurile tapisate cu fascii şi bonete roşii, ca semenii lor sub florile de crin, judecătorii aveau aceeaşi gravitate, aceeaşi liniştea cumplită a predecesorilor lor regali. Procurorul şi substituţii săi, epuizaţi de oboseală, arşi de nesomn şi de rachiu, nu-şi puteau scutura istovirea decât prin crâncene eforturi; iar starea proastă a sănătăţii îi făcea tragici. Juraţii, diferiţi ca origine şi caracter, unii instruiţi, alţii inculţi, laşi sau generoşi, blânzi sau violenţi, ipocriţi sau sinceri, însă toţi, simţind, sau prefăcându-se că, la pericolul care ameninţa patria şi Republica, simt aceeaşi îngrijorare, că sunt mistuiţi de aceeaşi flacără, toţi atroce de virtuoşi sau de înspăimântaţi, nu formau decât o singură fiinţă, un singur cap surd, mânios, un singur suflet, o fiară mistică, îmbelşugat producătoare de moarte prin exersarea firească a funcţiilor sale.

Binevoitori sau cruzi din simţire, zguduiţi brusc de câte vreo neaşteptată tresărire de milă, achitau cu lacrimi în ochi câte un acuzat pe care, cu o oră mai devreme, l-ar fi condamnat cu sarcasm. Pe măsură ce înaintau în misiunea lor, îşi urmau tot mai impetuos impulsurile inimii.

Judecau în febra şi în somnolenţa produse de excesul de muncă, instigaţi de cei de afară sau la ordinele stăpânului, sub ameninţarea sanchiloţilor şi a tricotezelor care se înghesuiau în tribune şi în incintele publice, după mărturii furibunde, pe bază

Nr. 9 (49).

2015

de rechizitorii frenetice, într-un aer pestilenţial, care le îngreuna creierul, le făcea urechile să vâjâie şi tâmplele să zvâcnească, le punea un văl de sânge peste ochi. Prin public umblau zvonuri neclare despre juraţi corupţi de aurul acuzaţilor. Dar, la aceste bârfe, întreg juriul răspundea prin proteste indignate şi prin condamnări nemiloase. În sfârşit, erau oameni, nici mai buni, nici mai răi decât alţii. Cel mai adesea, inocenţa este o fericire şi nu o virtute: oricine ar fi acceptat să fie în locul lor ar fi acţionat la fel şi ar fi îndeplinit fără strălucire sufletească aceste sarcini înspăimântătoare. Îmbrăcată în rochie neagră, Antoinette, cea mult aşteptată, se aşeză, în fine, în fotoliul fatal, înconjurată de atâta ură că numai certitudinea ieşirii din acest proces a mai făcut să fie respectate formalităţile. Întrebărilor ucigaşe acuzata le-a răspuns când prin instinctul de conservare, când cu trufia ei obişnuită, şi, o dată, graţie ticăloşiei unuia dintre acuzatori, cu măreţia unei mame. Numai ultragiul şi calomnia le erau permise martorilor; apărarea a fost îngheţată de spaimă. Tribunalul, limitându-se să judece după reguli, aştepta ca totul să se termine pentru a-i arunca Europei capul Austriecei.

La trei zile după executarea Mariei-Antoinette, Gamelin a fost chemat la căpătâiul cetăţeanului Fortuné Trubert, care agoniza la treizeci de paşi de biroul în care îşi secătuise viaţa, pe un pat de campanie, în chilia cine ştie cărui barnabit alungat. Capul lui livid făcea o adâncitură în pernă. Ochii, care nu mai vedeau, îşi întoarseră pupilele sticloase în direcţia lui Evariste; mâna lui descărnată apucă mâna prietenului şi o strânse cu o putere neaşteptată. Vomitase sânge de trei ori în două zile. Încercă să vorbească; vocea, la început voalată şi slabă ca un murmur, i se umflă, i se îngroşă: - Wattignies! Wattignies!… Jourdan a forţat inamicul în frontul lui… deblocat Maubeuge… Am luat înapoi Marchiennes. Ça ira… ça ira… Şi zâmbi.

Nu erau aiureli de bolnav; o viziune clară asupra realităţii ilumina atunci creierul acela peste care se cobora întunericul de veci. De acum înainte invazia părea oprită: generalii, terorizaţi, văzuseră că nu aveau nimic mai bun de făcut decât să învingă. Ce nu aduseseră înrolările voluntare, adică o armată numeroasă şi disciplinată, dădea rechiziţia. Încă un efort, şi Republica avea să fie salvată. După o jumă-

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 55

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE tate de oră de prăbuşire în neant, chipul lui Fortuné Trubert, scobit de moarte, se însufleţi, mâinile i se ridicară. Cu degetul, îi arătă prietenului singura mobilă din încăpere, un birouaş de nuc. Şi, cu vocea gâfâită şi slabă, condusă de un spirit lucid: - Prietene, ca Eudamidas, eu te fac legatarul datoriilor mele: trei sute douăzeci de livre al căror calcul îl găseşti… în caietul roşu… Adio, Gamelin. Nu adormi. Veghează la apărarea Republicii. Ça ira. Întunericul nopţii cuprindea chilia. Se auzea cum muribundul se chinuie să respire; mâinile lui zgâriau cearşaful. La miezul nopţii, spuse vorbe fără şir: - Mai trebuie salpetru… trebuie să livraţi puştile… Cu sănătatea? foarte bine…Daţi jos clopotele…

La cinci dimineaţa îşi dădu sufletul.

Din ordinul secţiei, corpul lui a fost expus în naosul fostei biserici a barnabiţilor, sub altarul Patriei, pe un pat militar, cu trupul învelit într-un drapel tricolor şi cu fruntea înconjurată de o coroană de stejar. Doisprezece bătrâni drapaţi în togi latine, cu o ramură de palmier în mână, douăsprezece fete, cu trenă de voaluri lungi şi purtând flori, înconjurau patul funebru. La picioarele mortului, doi copii ţineau, fiecare, câte o torţă răsturnată. Evariste o recunoscu în unul din ei pe fata portăresei, pe Joséphine, care, prin gravitatea ei copilărească şi prin fermecătoarea-i frumuseţe, îi amintea de acele duhuri ale Iubirii şi ale Morţii, pe care le sculptau romanii pe sarcofage. Cortegiul s-a îndreptat spre cimitirul Saint-André-des-Arts în cântec de Marseillaise şi de Ça ira.

Depunând sărutul de adio pe fruntea lui Fortuné Trubert, Evariste plânse. Se plânse pe el însuşi, invidiindu-l pe cel care se odihnea după ce-şi îndeplinise misiunea. Când se întoarse acasă, îl anunţară că a fost numit membru al consiliului general al Comunei. Candidat de patru luni, fusese ales fără concurent, după mai multe scrutine, cu treizeci de voturi. Nu se mai vota: secţiile erau pustii; bogaţi şi săraci nu căutau decât să se sustragă îndatoririlor publice. Cele mai mari evenimente nu mai stârneau nici entuziasm, nici curiozitate; ziarele nu mai erau citite, Evariste se întreba dacă, din şapte sute de mii de locuitori ai capitalei, mai sunt trei-patru mii care să aibă încă sufletul republican. În ziua aceea au compărut cei Douăzeci-şi-Unu.

Nr. 9 (49).

2015

Inocenţi sau vinovaţi de nenorocirile şi de crimele Republicii, inutili, imprudenţi, ambiţioşi şi uşuratici, moderaţi şi violenţi totodată, slabi în teroare ca şi în clemenţă, grăbiţi să declare război, greoi în a-l conduce, târâţi la Tribunal după exemplul pe care îl dăduseră, ei nu erau mai puţin tinereţea strălucită a Revoluţiei; farmecul şi gloria, ei i le aduseseră. Judecătorul acesta, care o să-i judece cu o savantă părtinire; acest acuzator livid, care, acolo, pe mescioara lui, le pregăteşte moartea şi dezonoarea; juraţii aceştia, care vor vrea numaidecât să le înăbuşe apărarea; publicul acesta din tribune, care îi acoperă de invective şi de huiduieli, judecător, juraţi, popor, le-au aplaudat odinioară elocvenţa, le-au omagiat talentele, virtuţile. Dar nu-şi mai aduc aminte.

Cândva, Evariste îşi făcuse un zeu din Vergniaud, un oracol din Brissot. Nu-şi mai aducea aminte şi dacă în memorie îi mai persistau unele rămăşiţe ale de mult trecutei lui admiraţii asta era numai pentru a concepe că monştrii aceia îi seduseseră pe cei mai buni cetăţeni. Întorcându-se acasă, după audienţă, Gamelin auzi ţipete sfâşietoare. Era micuţa Joséphine pe care maică-sa o biciuia fiindcă se jucase în piaţă cu derbedeii şi îşi murdărise frumoasa rochie albă cu care o îmbrăcaseră pentru pompa funebră a cetăţeanului Trubert.

XVI După ce, timp de trei luni, sacrificase pentru patrie victime ilustre sau obscure, Evariste a avut un proces al lui; dintr-un acuzat şi-a făcut propriul acuzat. De când lucra la Tribunal, îl pândea cu aviditate, în mulţimea deţinuţilor în prevenţie care îi trecea prin faţa ochilor, pe seducătorul Elodiei, despre care, în mintea lui laborioasă, îşi făcuse o imagine cu câteva trăsături precise. Îl vedea tânăr, frumos, obraznic, şi, cu certitudine, fugit în Anglia.

Crezu că-l descoperă într-un tânăr emigrant numit Maubel, care, revenit în Franţa şi denunţat de gazda lui, fusese arestat într-un han din Passy, şi al cărui caz era instruit de parchetul lui Fouquier-Tinville alături de mii altele. Găsiseră asupra lui nişte scrisori pe care acuzarea le socotea ca probe ale unui complot urzit de Maubel şi de agenţii lui Pitt, dar care nu erau, în fapt, decât scrisori trimise emigratului de bancherii din Londra la care îşi depusese fondurile. Maubel, care era tânăr şi frumos, părea

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 56

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE mai degrabă ocupat cu aventurile galante. În carnetul lui se găseau indicii ale unor relaţii cu Spania, atunci în război cu Franţa; în realitate, aceste scrisori erau de ordin intim şi, dacă parchetul nu a dat ordinul de neurmărire, a fost numai în virtutea acelui principiu că justiţia nu trebuie niciodată să se grăbească să-i dea drumul unui deţinut.

Gamelin a aflat în camera consiliului despre primul interogatoriu la care fusese supus Maubel şi a fost izbit de caracterul tânărului fost, pe care şi-l închipuia conform celui pe care i-l atribuise bărbatului care abuzase de încrederea Elodiei. De atunci, ceasuri lungi încuiat în cabinetul grefierului, studia cu nesaţ dosarul. Bănuielile i-au sporit în mod straniu când a găsit într-un carneţel deja învechit de-al acuzatului adresa Amorului pictor, e adevărat, împreună cu adresele pentru Maimuţa verde, pentru Portretul fostei Dauphine şi ale multor altor magazine de stampe şi tablouri. Dar, când mai află şi că luaseră din acelaşi carneţel câteva petale de garoafă roşie, învelite cu grijă în hârtie de mătase, gândinduse că garoafa roşie era floarea preferată a Elodiei, care o cultiva la fereastră, o purta în păr, o dădea ştia el – ca dovadă de iubire, Evariste nu se mai îndoi.

Acum, că avea o certitudine, se hotărî să o întrebe pe Elodie, ascunzându-i totuşi împrejurările prin care îl descoperise pe criminal. Urcând scările de acasă, simţi de la palierele inferioare un miros ameţitor de fructe şi o găsi în atelier pe Elodie, care o ajuta pe cetăţeana Gamelin să facă dulceaţă de gutui. În timp ce bătrâna gospodină, aprinzând cuptorul, se socotea în sinea ei cum să facă economie la cărbuni şi la zahărul roşu fără să dăuneze calităţii dulceţii, cetăţeana Blaise, pe un scaun din pai împletit, încinsă cu un şorţ din pânză revopsită, cu poala plină de fructe aurii, curăţa gutuile şi le arunca felii într-un bazin de aramă. Băierile bonetei îi erau date pe spate, şuviţele părului negru i se răsuceau pe fruntea umedă; întreaga-i făptură emana un farmec domestic şi o graţie familiară care inspirau gânduri dulci şi tihnită voluptate.

Fără să se mişte, ridică spre iubitul ei frumoasa-i privire de aur topit şi spuse: - Vezi, Evariste, muncim pentru tine. Toată iarna ai să mănânci din gemul delicios de gutui, care te va întări la stomac şi îţi va face inima voioasă.

Nr. 9 (49).

2015

Dar Gamelin, apropiindu-se de ea, îi spuse la ureche numele: - Jacques Maubel… În clipa aceea, prin uşa întredeschisă, cârpaciul Combalot îşi arătă nasul roşu. Aducea, împreună cu pantofii cărora le pusese alte flecuri, şi nota cu tot ce mai tălpuise.

De frică să nu fie socotit un rău cetăţean, se folosea de noul calendar. Cetăţeana Gamelin, căreia îi plăceau lucrurile clare, se zăpăcea printre fructidor şi vandemiar.

Ea oftă: - Iisuse! pe toate vor să le schimbe, zilele, lunile, anotimpurile, soarele şi luna! Dumnezeule mare, domnule Chabot, ce-i perechea asta de galoşi din 8 vandemiar?

- Cetăţeano, uită-te niţel în calendarul dumitale ca să-ţi dai seama.

Ea îl luă din cui, îşi aruncă ochii şi îi întoarse repede: - Parcă nu-i creştin! făcu ea, înspăimântată.

- Nu numai atât, cetăţeano, spuse cârpaciul, dar acum nu mai avem decât trei duminici în loc de patru. Şi asta nu-i tot: o să trebuiască să ne schimbăm şi felul în care socotim. N-o să mai fie nici gologani, nici dinari, toate au să se târguiască pe apă chioară.

La aceste cuvinte, cetăţeana Gamelin, cu buzele tremurând, ridică ochii spre tavan şi suspină: - Au mers prea departe! Şi, în vreme ce ea se jeluia ca sfintele femei de pe troiţele ţărăneşti, un tăciune, care în lipsa ei se aprinsese în vatră, umplea atelierul cu un fum infect şi, împreună cu mirosul pătrunzător de gutui, făcea aerul irespirabil. Elodie se văită că o ustură pe gât şi ceru să se deschidă fereastra. Dar, de cum cetăţeanul cizmar şi-a luat rămas bun, iar cetăţeana Gamelin s-a dus la soba ei, Evariste repetă numele la urechea cetăţenei Blaise: - Jacques Maubel.

Ea îl privi puţin surprinsă şi, foarte calm, fără a se opri din tăiatul gutuilor în bucăţi: - Ei? Jacques Maubel?

- El este!

- Care, el?

- I-ai dat tu o garoafă roşie.

Ea spuse că nu pricepe, şi îi ceru lămuriri.

- Aristocratul! Emigrantul! Ticălosul!

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 57

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Ea ridică din umeri şi negă, cu multă naturaleţe, că ar fi cunoscut cândva vreun Jacques Maubel. Şi, într-adevăr, nu cunoscuse.

Negă şi că ar fi dat vreodată o garoafă roşie altcuiva decât lui Evariste; dar, poate că, aici, nu avea o memorie prea bună.

El cunoştea rău femeile, şi nu pătrunsese prea adânc caracterul Elodiei; totuşi o credea foarte capabilă să se prefacă şi să-l păcălească chiar şi pe unul mai abil decât el.

- La ce bun să negi? Ştiu.

Ea afirmă încă o dată că nu cunoscuse niciun Jacques Maubel. Şi, terminând de curăţat gutuile, ceru apă fiindcă avea degetele năclăite.

Gamelin îi aduse un lighean. Şi, spălându-se pe mâini, ea tăgădui din nou. El repetă iarăşi că ştie, şi, de data asta, ea nu mai spuse nimic. Nu vedea încotro bate întrebarea iubitului ei şi era la mii de leghe distanţă de bănuiala că acest Maubel, despre care nu auzise niciodată, trebuia să compară în faţa Tribunalului revoluţionar; nu pricepea nimic din obsedantele lui bănuieli, dar le ştia rău plasate. Iată de ce, pierzând orice speranţă de a le risipi, nici nu mai avea vreun chef să o facă. Încetă şi să se mai apere că l-ar fi cunoscut pe Maubel, preferând să-l lase pe gelos să se rătăcească pe o pistă falsă, atâta vreme cât, dintr-o clipă în alta, cel mai mic incident putea să-l pună pe urma cea adevărată. Fostul ei notăraş de altădată, ajuns un frumos dragon patriot, era în prezent certat cu metresa lui aristocrată. Când o întâlnea pe Elodie pe stradă, o privea cu un ochi care părea să spună:”Hai! frumoaso; simt eu că am să te iert că te-am trădat, şi că sunt tocmai pregătit să-ţi prezint omagiile mele”. Aşa că nu făcu niciun efort ca să lecuiască ceea ce numea ea toanele prietenului său; Gamelin rămase cu convingerea că Jacques Maubel era seducătorul Elodiei. În zilele următoare, Tribunalul s-a ocupat fără odihnă de nimicirea federalismului, care, ca o hidră, ameninţa să devoreze libertatea. Au fost zile încărcate; iar juraţii, epuizaţi de oboseală, au expediat-o cât mai repede cu putinţă pe femeia Roland, inspiratoare sau complice a crimelor facţiunii brissotine. Între timp, Gamelin îşi petrecea dimineţile la parchet, grăbind afacerea Maubel. Piese importante se găseau la Bordeaux; obţinu ca un comisar să se ducă să le aducă prin poştă. Sosiră, în sfârşit. Sub-

Nr. 9 (49).

2015

stitutul procurorului le citi, făcu o strâmbătură şi îi spuse lui Evariste: - Nu-s grozave, piesele! Nu cuprind nimic! Fleacuri!… Măcar de-ar fi sigur că acest fost conte de Maubel a emigrat!… În fine, Gamelin reuşi. Tânărul Maubel a primit actul de acuzare şi a fost tradus în faţa Tribunalului revoluţionar pe 19 brumar .

De la deschiderea audienţei, preşedintele arătă faţa mohorâtă şi teribilă pe care obişnuia să şi-o ia când trebuia să conducă procese a căror instrucţie se făcuse rău. Substitutul de procuror îşi mângâia bărbia cu firele de la pana de scris şi afecta seninătatea unei conştiinţe curate. Grefierul citi actul de acuzare: nu se mai auzise ceva atât de găunos.

Preşedintele îl întrebă pe acuzat dacă nu avusese cunoştinţă de legile date împotriva emigraţilor.

- Le-am cunoscut şi le-am respectat, răspunse Maubel, şi am părăsit Franţa cu paşaport în regulă. În privinţa motivelor călătoriei sale în Anglia şi a revenirii în Franţa, s-a explicat satisfăcător. Avea un chip agreabil, cu un aer sincer şi demn, care plăcea. Femeile din tribune îl priveau cu bunăvoinţă.

Acuzarea pretindea că el făcuse un sejur în Spania atunci când această naţiune era deja în război cu Franţa: el afirmă că, în perioada respectivă, nu părăsise Bayonne. Un singur punct rămânea obscur.

Printre hârtiile pe care le aruncase în sobă în momentul arestării, şi din care nu găsiseră decât fragmente, se citeau cuvinte spaniole şi numele „Nieves”.

Jacques Maubel refuză să dea explicaţiile cerute în legătură cu acest subiect. Iar când preşedintele îi spuse că interesul acuzatului era să se explice, el răspunse că nu trebuie să-ţi urmăreşti întotdeauna interesul.

Gamelin nu se gândea să-l convingă pe Maubel decât de o crimă: în trei rânduri el îl presă pe preşedinte să-l întrebe pe acuzat dacă putea da vreo explicaţie despre garoafa ale cărei petale uscate le păstrase cu atâta sfinţenie în portofel.

Maubel răspunse că nu se credea obligat să răspundă la o întrebare care nu interesa justiţia atâta vreme cât, în floarea respectivă, nu se găsise ascuns vreun bilet.

Juriul se retrase în sala pentru deliberări, prevenit binevoitor în favoarea acestui bărbat tânăr al cărui caz, neclar, părea să ascundă îndeosebi

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 58

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE secrete amoroase. De astă dată, cei buni, cei puri ei înşişi l-ar fi achitat cu dragă inimă. Unul dintre ei, un fost, care dăduse garanţii morale Revoluţiei, spuse: - I se reproşează naşterea? Şi eu am avut nefericirea să mă nasc în aristocraţie.

- Da, dar tu ai ieşit, replică Gamelin, iar el a rămas. Şi vorbi atât de vehement împotriva acestui conspirator, a acestui emisar al lui Pitt, a acestui complice al lui Cobourg, care se dusese peste mări şi peste munţi pentru a-i ridica pe duşmani împotriva libertăţii, ceru cu atâta înfocare condamnarea trădătorului, încât stârni acea stare de permanentă îngrijorare, vechea intransigenţă a juraţilor patrioţi.

Unul dintre ei îi spuse cu cinism: - Există servicii care nu pot fi refuzate între colegi.

Verdictul de moarte a fost pronunţat cu majoritate de jumătate plus unu.

Condamnatul şi-a ascultat sentinţa cu o linişte surâzătoare. Privirile sale, pe care şi le plimba calm peste sală, au exprimat, întâlnindu-l pe Gamelin, un dispreţ nespus.

Nimeni nu a aplaudat sentinţa.

Condus înapoi la Conciergerie, Jacques Maubel a scris o scrisoare, aşteptând execuţia care trebuia să se facă chiar în aceeaşi seară, la lumina torţelor:

Scumpa mea soră,

Nr. 9 (49).

2015

Îi dădu gardianului toţi banii pe care îi avea la el, rugându-l să aibă grijă ca scrisoarea să ajungă la destinaţie, ceru o sticlă de vin şi bău cu înghiţituri mici, aşteptând căruţa…

După cină, Gamelin alergă la Amorul pictor şi dădu buzna în camera albastră, unde, în fiecare noapte, îl aştepta Elodie.

- Eşti răzbunată, îi spuse el. Jacques Maubel nu mai există. Căruţa care îl ducea la moarte a trecut pe sub ferestrele tale, înconjurată de torţe.

Ea înţelese: - Mizerabile! Tu l-ai omorât, şi nu era amantul meu. Nu-l cunoşteam… nu l-am văzut niciodată…Ce fel de om era? Tânăr, amabil… nevinovat. Şi tu l-ai omorât, mizerabil! mizerabil ce eşti! Şi căzu leşinată. Dar, în umbra acestei morţi uşoare, se simţea inundată în acelaşi timp de repulsie şi de voluptate. Îşi reveni pe jumătate; albul ochilor i se vedea pe sub pleoapele grele, gâtul i se umfla, mâinile, în zbaterea lor, îl căutau pe iubit. Îl strânse în braţe mai să-l înăbuşe, îşi înfipse unghiile în carnea lui şi, cu buzele sfârtecate, îi dădu cel mai tăcut, cel mai greu, cel mai lung, cel mai dureros şi cel mai delicios sărut.

Toată carnea ei îl iubea şi, cu cât i se arăta mai cumplit, mai crud, mai înfricoşător, cu cât îl vedea mai plin de sângele victimelor lui, cu atât îi era mai foame şi mai sete de el.

Tribunalul mă trimite la eşafod, oferindu-mi singura bucurie pe care aş mai fi putut-o simţi după moartea adoratei mele Nieves. Mi-au luat singurul bun care îmi mai rămăsese de la ea, o floare de rodiu, pe care, nu ştiu de ce, ei o numeau garoafă.

Am iubit artele: la Paris, în timpurile fericite, am strâns picturi şi gravuri care sunt acum la loc sigur şi care îţi vor fi încredinţate îndată ce va fi cu putinţă. Te rog, iubită soră, să le păstrezi în amintirea mea.

(continuare în nr. viitor)

El şi-a tăiat o şuviţă de păr, a pus-o în scrisoare, pe care a îndoit-o, şi a scris adresa: Cetăţenei Clémence Dezeimeries, născută Maubel.

La Réole.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 59

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Alphonse de Lamartine35 Suvenirul Ziua se duce ş-altele vin, şi fără urmă se strecor toate; Dar să te stingă nimic nu poate Dintr-al meu suflet de tine plin.

Anii mei repezi, viaţa-mi trăită Le văz grămadă în urmă-mi stând, Precum stejaru-şi vede căzând În preajmă-şi frunza cea veştejită.

Fruntea-mi de vreme toat-a albit, Sângele-mi rece abia prin vine Curge, ca unda ce-n loc o ţine Sufletul iernii cel amorţit.

Dar chipu-ţi tânăr, tot într-o stare, În veci tot tânăr îl voi privi, În veci în sânu-mi n-o-mbătrâni: El, ca un suflet, vârstă nu are.

Nu, tu din ochii-mi nu ai lipsit; Şi când privirea-mi cea neclintită De tine-aicea fu părăsită, Dodată-n ceruri eu te-am zărit.

Acolo-ntocmai ş-acum frumoasă Te văz ca-n ziua ce mă lăsaşi şi la cerescu-ţi locaş zburaşi Cu aurora cea răcoroasă.

Dar, frumuseţea-ţi, chipu-ngeresc Şi-n ceruri încă tot te urmară: Din viaţă ochii-ţi ce încetară 35

Alphonse de Lamartine (numele complet Alphonse Marie Louise Prat de Lamartine) (n. 21 octombrie 1790 în Mâcon - d. 28 februarie 1869 în Paris) a fost un poet, scriitor și politician francez. În 1829 a devenit membru al Academiei franceze. Alături de Victor Hugo și de Alfred de Vigny, a fost unul dintre inițiatorii poeziei romantice franceze. A scris o poezie a emoțiilor delicate, spiritualizate, remarcabilă prin lirismul melancolic și contemplativ, datorat aspirației nostalgice către timpul trecut, retrăirea elegiacă a iubirii, consonanța dintre natură și starea sufletească a eului liric.

Nr. 9 (49).

2015

De nemurire raze lucesc!

Zefirul dulce cu-a sa suflare Încă îţi suflă păru-undoios, Ce-n trăsuri negre de abanos Recade-n sânu-ţi fără-ncetare.

Umbra acestui val mincinos Şi mai mult chipul ţi-l îndulceşte, Ca dimineaţa ce se iveşte Din valul nopţii întunecos.

Cerescul soare vine, sfinţeşte Cu ale noastre zile ce zbor; Şi-ntr-al meu suflet al meu amor Nu are noapte, în veci luceşte.

Minut nu este, nu fac un pas Şi-mi eşti aievea înfăţişată: De mă uit, unda chipu-ţi mi-arată; D-auz, zefirul poartă-al tău glas.

Pe când pământul doarme, visează, D-auz prin frunze vântul şoptind, Parcă din buze-ţi auz ieşind Sfintele-ţi vorbe ce mă-nviază.

De-mi ardic ochii şi-n sus privesc Aceste stele învăpăiate, P-a nopţii pânză împrăştiate, În toată steaua eu te zăresc.

Dacă zefirul, cu-a sa mişcare, Din flori mă-mbată cu-al lor miros, Atuncea pieptu-mi neputincios Răsuflă însăşi a ta suflare.

Când trist, în taină, la altar merg Să rog Fiinţa mângâietoare, Atuncea lacrimile-arzătoare Mâinile tale simt că le şterg!

Când dorm, tu-n umbră eşti cu-ngrijire Ş-asupra-mi aripile-ţi alin; Visele toate din tine-mi vin, Încât viaţa simt în dormire.

Ah! fie-n somnu-mi ca mâna ta Să-mi taie firul zilelor mele! Ş-atunci din visuri dulci, amari, grele, Doamne!... în sânu-ţi m-aş deştepta!

Ca două raze strălucitoare Şi ca suspinuri ce se unesc, A noastre suflete unu-mplinesc. Şi eu... sunt încă cu răsuflare!

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

©Alphonse de Lamartine

Page 60

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

VAVILA POPOVICI Prin suflet se poate gândi unitatea reală a personalităţii umane.

Prin încăpăţânare, omul inteligent nu devine mai inteligent decât este, dar prostul devine cu siguranţă mai prost.

Lucian Blaga

Personalitatea este principala diferenţă dintre indivizi, reprezentând profilul general sau o combinaţie de caracteristici psihologice ce cuprind natura unică a unei persoane şi care influenţează modul în care ea reacţionează şi interacţionează cu celelalte persoane sau cu mediul. Există motive de a-ţi studia propria personalitate sau a unei alte persoane, acea curiozitate de a ne descoperi temerile, dar mai există un motiv, cel care priveşte omul ca fiinţă socială prin excelenţă, deoarece indiferent de profesia, locul de muncă, familia, mediul şi nivelul de trai, omul trăieşte printre alţi oameni. De fapt vrem să ştim ce sunt ei, de ce se comportă într-un anumit fel şi cum au devenit ceea ce sunt. În final ajungem la concluzia că personalitatea este unică cu toată constatarea asemănărilor între oameni.

Dacă avem în vedere nenumăratele probleme şi crize cu care s-a confruntat omenirea la sfârşitul secolului XX şi începutul secolului XXI (iminenţa unui război nuclear, poluarea, abuzul de droguri, terorismul etc.), vom găsi cu siguranţă de fiecare dată aceeaşi cauză: oamenii. Neajunsurile şi durerile ar putea fi mult ameliorate printr-o reală înţelegere a fiinţei umane. O personalitate a gândirii umaniste spunea: „Dacă vom reuşi să îmbunătăţim natura umană, atunci vom îmbunătăţi totul, şi aceasta deoarece doar astfel vom înlătura cauza dezordinii mondiale”.

Personalitatea include un set de caracteristici mentale care reflectă cum gândeşte, acţionează

Nr. 9 (49).

2015

şi simte o persoană. Ea depinde de ereditate prin moştenirea genetică, precum şi de mediu, respectiv experienţa de viaţă. Prin urmare, ereditatea stabileşte nişte limite privind numărul de trăsături de personalitate care pot fi dezvoltate, iar mediul reprezentat de factorii culturali, sociali şi situaţionali determină dezvoltarea în cadrul acestor limite. Valorile culturale deprinse de o anumită persoană în decursul vieţii sunt foarte importante. De exemplu, un pasionat de literatură, sau de orice artă, va avea un comportament mult mai rafinat decât o persoană care nu manifestă niciun fel de inclinaţii culturale.

Sensibilitatea primului se va manifesta prin bunătate, seninătate, cel de al doilea va fi mult mai insensibil şi va avea un comportament mai violent decât primul tip. Factorii sociali reflectă viaţa de familie, religia şi grupurile de oameni din care a făcut parte de-a lungul vieţii. Ca o statuie, personalitatea se şlefuieşte de-a lungul vieţii. O influenţă hotărâtoare asupra personalităţii o are lectura. „O casă fără cărţi este o casă fără suflet”, spunea filozoful roman Cicero36. Cufundarea în tine însuţi pe care ţi-o prilejuieşte lectura are mare importanţă în formarea propriei personalităţi. Oamenii de ştiinţă demonstrează că doar o singură carte poate transforma personalitatea oamenilor. „Efectele pot fi moderate, altfel proporţionate, dar ele există”, mărturisesc ei, continuând: „ceea ce citeşti îşi pune clar amprenta asupra ta”. Conţinutul educativ al lecturii pentru oameni constă în valoarea artistică şi puterea de evocare a fiecărei opere literare, într-o măsură diferită de la persoană la persoană, lectura reuşind să emoţioneze, să-l facă pe om să reflecteze şi să-l convingă cu privire la adevărul ideilor pe care le descoperă în lecturi, să limpezească anumite confuzii existente până la acea lectură, şi în urma ei, poate fi schimbată nu numai gândirea, dar şi atitudinea. Interacţiunea dintre sine şi mediul social - cultural joacă, iată, un rol important în formarea personalităţii.

36

Marcus Tullius Cicero (n. 3 ianuarie 106 î.Hr. – d. 7 decembrie 43 î.Hr.) a fost un filozof, politician, jurist, orator, teoritician politic, consul și constituționalist roman. El a jucat un rol important în perioada de sfârșit a Republicii romane. Activitatea sa literară și politico-socială s-a concretizat în domenii atât de numeroase, încât Cicero poate fi calificat drept un om universal, homo universalis. El a fost autorul roman care a exercitat cea mai profundă influență asupra literaturii latine și s-a manifestat ca unul dintre cei mai prolifici scriitori, mai prolific chiar decât Seneca și Augustin.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 61

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Este destul de greu de presupus modul în care o persoană se va dezvolta şi se va comporta în viitorul apropiat, fără a-i înţelege personalitatea.

Psihiatrul şi psihoterapeutul german Fritz Perls (1893-1970) a avut o abordare existenţialistă, bazată pe ideea că „oamenii trebuie să-şi găsească propriul drum în viaţă şi să accepte responsabilitatea personală, dacă aspiră la obţinerea maturităţii“, aceasta făcându-se prin conştientizare. Aş adăuga: şi prin voinţă. Filozoful italian Benedetto Croce37 (1866 -1952) afirma că omul nu înseamnă numai cunoaştere şi contemplare: „omul e voinţă, iar aceasta include în ea şi momentul cognitiv”. Filozoful român Lucian Blaga sesizând foarte devreme însemnătatea teoriei cunoaşterii, scria: „…teoria cunoaşterii nu este o simplă teorie între multele altele, ci începutul fericit sau dezastruos al unei adânci sau mărginite concepţii despre lume…”.

Neuropsihiatrul evreu-austriac Sigmund Freud (1856-1939) a structurat, la început, personalitatea în termeni de inconştient, preconştient şi conştient. Ulterior şi-a revizuit teoria şi a descris personalitatea în termenii: Id, Ego şi Superego. Idul (Sinele) ca fiind singura componentă a personalităţii prezentă de la naştere şi care include toate instinctele şi toată cantitatea de energie psihică, un tot inconştient „partea întunecată, inaccesibilă a personalităţii, ilogică, amorală, formează imagini mentale ale obiectelor care vor provoca safisfacţie, un proces numit împlinirea dorinţei”. Este partea personalităţii care doreşte plăcerea imediată, este haotică, permiţând şi gândurilor opuse să coexiste.

Ego-ul (Eul) este componenta personalităţii capabilă să interacţioneze cu mediul. Deşi egoul este interesat de asemenea de plăcere, el întrerupe temporar plăcerea în favoarea realităţii şi amână descărcarea tensiunii instabile, acest lucru făcând posibilă evitarea erorilor. Egoul răspunde ameninţărilor prin anxietate şi anxietatea este cauza pericolului din mediu înconjurător. Anxietatea este şi ea de două feluri: nevrotică - cea care provine dintr-un impuls al Id-ului puternic, periculos, şi anxietatea morală – cea care cauzează acte sau dorinţe care violează 37

Benedetto Croce (n. 25 februarie 1866, d. 20 noiembrie 1952) a fost un critic italian, filozof idealist și politician. A scris numeroase lucrări de filozofia istoriei și de estetică. A avut o influență notabilă asupra lui Antonio Gramsci.

Nr. 9 (49).

2015

standardele Binelui şi Răului. Supraeul este partea specială a Eului, care observă şi emite judecăţi de valoare; este parţial conştient, parţial inconştient.

Posibilă este şi situaţia în care Supraeul poate rămâne subdezvoltat, lăsând individul fără linii directoare interioare. Persoana în acest caz este influenţată, condusă de cei din afara lui, ia o atitudine în afara voinţei şi putinţei lui. Înainte însă de a defini personalitatea, poate ar fi trebuit să definim persoana, care înseamnă individul uman concret, personalitatea fiind o construcţie teoretică elaborată de psihologie, în scopul înţelegerii şi explicării modalităţilor de funcţionare ce caracterizează organismul psihofiziologic pe care îl numim persoană umană. Când spunem Eu, încercăm să însumăm totul despre noi înşine – simpatiile şi antipatiile noastre, temerile şi virtuţile, vigoarea şi slăbiciunile noastre. Cuvântul Eu este ceea ce ne defineşte pe fiecare din noi ca individ, ca persoană separată de alţii. Dacă recurgem la o analiză etimologică regăsim că termenul derivă din latinescul persona care se referă la masca utilizată de un actor într-o piesă. Ca atare persona indică masca publică, „faţa” pe care noi o etalăm celorlalţi. În virtutea acestei derivări etimologice am putea trage concluzia că personalitatea se referă doar la caracteristicile externe, vizibile, la acele aspecte pe care şi ceilalţi le pot vedea. Astfel, personalitatea unui individ ar putea fi definită în termeni de impresie pe care persoana o face asupra altora, ceea ce persoana pare să fie. Întrebarea ar fi: Se rezumă oare personalitatea doar la faţadă, la masca sau rolul pe care îl jucăm pentru ceilalţi? Nu!, deoarece, în mod obişnuit ne referim la mai multe atribute ale unui individ, la o sumă sau o colecţie de caracteristici care sunt mult mai profunde decât aparenţele fizice superficiale. Ne referim la acele caracteristici care nu pot fi observate direct, la cele pe care o persoană încearcă să le ascundă de noi, sau să ne protejeze neînţelegerea. În acest ultim sens, Iisus întrebat cine este, a răspuns: „Eu sunt Cel ce sunt!” Şi explicaţia ar fi: „Eu sunt cel care este” sau „Eu sunt cel ce există prin sine însuşi”.

Filozoful român Petre Ţuţea (1902-1991) în Tratatul de Antropologie creştină spune că nu se poate concepe unitatea personalităţii umane fără suflet ca substanţă gânditoare, afectivă şi volitivă. Prin

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 62

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE suflet care este conştient de el însuşi chiar dacă nu este intuit, fiind imaterial, adică imperceptibil, se poate gândi unitatea reală a personalităţii umane, un vector care ne călăuzeşte paşii în viaţă, un ideal, dar care nu poate fi atins.

Psihologul şi psihiatrul elveţian Carl Gustav Jung38 în cartea Puterea sufletului vorbeşte despre ţelul cel mai înalt şi dorinţa cea mai arzătoare a oamenilor de a-şi dezvolta fiinţa umană până la acea deplinătate a sa, invocând educaţia, dar, „cel care vrea să educe, trebuie el însuşi să fie educat”. Formarea personalităţii, o consideră ca ideal al maturităţii. Omul doreşte a-şi atinge deplinătatea, ea este foarte greu de atins, practic imposibil; străduinţa, timpul, drumul strădaniei sunt importante, prin ele făcându-se un pas înainte. Alternează timpii de stagnare, uneori de rătăcire şi întoarcere, ca apoi să vină un nou val al dorinţei şi al condiţiilor prielnice dezvoltării personalităţii. Se defineşte astfel un sumum de trăsături morale şi intelectuale proprii ale individului uman şi care însumate dau personalitatea unei colectivităţi. Este o mişcare a sufletului şi mai cu seamă este mişcarea lui când ea este determinată de o cauză apărută din exterior şi care presează sufletul şi determină nevoia schimbării: „Personalitatea este un germene în copil, un germene ce se va dezvolta treptat abia în şi prin viaţă. Nicio perso38

Carl Gustav Jung (n. 26 iulie 1875, Keswil, cantonul Thurgau, Elveția – d. 6 iunie 1961, Küsnacht, Elveția) a fost medic, psiholog și psihiatru elvețian, fondatorul psihologiei analitice. A făcut studii de medicină generală și psihiatrie la Basel, a fost profesor la Facultatea de Medicină din Zürich și medic-șef la clinica psihiatrică universitară Burgholzli. Este cu precădere interesat de psihoterapia clinică și, concomitent, de cercetarea experimentală și teoretică. Între 1907 și 1912 colaborează intens cu Freud, acesta având o influență decisivă asupra lui Jung. Este atras în special de cercetările acestuia legate de isterie și de vise.

Ruptura cu Freud este marcată de apariția lucrării Wandlungen und Symbole der Libido (1912), în care Jung încearcă o lărgire a orizontului de interpretare freudian și o implicită critică a acestuia. Această ruptură îl va duce la elaborarea unui sistem propriu de interpretare psihanalitică, axat pe reintroducerea culturii ca dimensiune fundamentală a omului și pe un ansamblu de concepte noi, deduse din experiența clinică. Între 1921 și 1938 întreprinde călătorii de studii în Africa de nord, în lumea arabă, la indienii pueblo din Arizona și India. În 1935 este ales președinte al „Societății elvețiene pentru psihologie și domeniile conexe“. În 1944 se creează la Basel catedra de „psihologie medicală“ al cărei titular este Jung. În 1948, la Zūrich, se înființează institutul Carl Gustav Jung, iar in 1958 „Societatea internațională de psihologie analitică“, având drept temă teoriile jungiene. Își petrece ultimii ani de viață la Bollingen, lângă Zūrich, unde își redactează memoriile. La câteva luni după moartea lui apare Erinnerungen, Träume, Gedanken (Amintiri, vise, reflecții) consemnate și editate de Aniela Jaffe.

Nr. 9 (49).

2015

nalitate nu devine manifestă fără fermitate, deplinătate şi maturitate.[…] Idealul formării unei personalităţi a făcut să se desprindă din mulţime figuri legendare, istorice, personalităţi care s-au ridicat ca nişte «piscuri», deasupra maselor cramponate de spaime colective, de convingeri, legi, metode, alegând calea proprie, iar omului obişnuit i s-a părut întotdeauna ciudat că o cărare îngustă şi prăpăstioasă ce duce în necunoscut, ar fi de preferată cărărilor bătute, cu ţeluri bine cunoscute”. Este explicaţia faptului că oamenii au văzut întotdeauna în asemenea personalităţi o înzestrare demonică sau un spirit divin. Acel îndemn neobişnuit Jung îl numeşte „chemare” – un factor iraţional care împinge în mod fatal spre emancipare, acţionând ca o lege divină de la care nu ne putem abate. Din nefericire, chemări se pot afla şi la oamenii fără calităţi ale sufletului şi atunci ele sunt învăluite ca într-o nebuloasă, din care nu se mai pot aştepta răspunsuri raţionale, binefăcătoare pentru societate. Şi mai spune Jung: „Giganticele catastrofe de care suntem ameninţaţi acum, nu sunt fenomene ale naturii fizice sau biologice, ci fenomene psihice. Suntem ameninţaţi de războaie, revoluţii, care nu sunt altceva decât epidemii psihice.

Se poate întâmpla oricând ca milioane de oameni să cadă pradă unei himere şi atunci vom avea iarăşi un război mondial sau o revoluţie pustiitoare. În loc să fie expus sălbăticiei animalelor, prăbuşirii stâncilor sau revărsării apelor, omul e expus acum dezlănţuirii elementelor lui psihice”.

Personalitatea individuală este legată de a celor mulţi şi aceeaşi forţă va mişca individul, dar şi întregul din care face parte. În mod natural aşa se întâmplă. Chemarea interioară se aliniază chemării întregului popor şi aşa se formează o nouă lege, un nou comportament necesar îmbunătăţirii vieţii. Cel care devine o mare personalitate, se jertfeşte, sufletul lui este zguduit, măreţit, cu scopul de a elibera lumea de suferinţa existentă, amplificată în timp. Să nu confundăm personalitatea puternică care este expresia inteligenţei şi a curajului, cu încăpăţânarea care semnifică ignoranţa individului, infantilismul lui. În aceeaşi carte Jung scrie că există epoci în istoria universală, când un bine trebuie să se dea la o parte şi, de aceea, ceea ce e menit să fie mai binele apare mai întâi ca rău”, dar „calea ne desco-

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 63

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE perită din noi e ca o fiinţă vie psihică, pe care filozofia chineză clasică o numeşte «Tao» şi o compară cu cursul unei ape care îşi urmează implacabil drumul spre ţelul său. A fi în Tao înseamnă desăvârşire, deplinătate, chemare împlinită, început şi sfârşit, şi realizarea totală a sensului esenţial înnăscut lucrurilor.

Personalitatea e Tao”, conchide autorul.

Filozoful român Constantin Rădulescu Mo39 tru (1868-1957) în cartea sa Românismul – Catehismul unei noi spiritualităţi - editată de Fundaţia pentru literatură şi artă «Regele Carol II», în 1939 (a doua ediţie) aminteşte, în prefaţă, memorabila cuvântare adresată învăţământului superior din Bucureşti de către Regele Carol I, în care semnalase rolul hotărâtor pe care îl au caracterele, ca putere sufletească în soarta popoarelor, spunând că Regele a avut deplină dreptate, viaţa popoarelor fiind din nou preţuită după însuşirile sufleteşti cu care ea vine pe lume, şi mai ales după nivelul spiritualităţii la care poporul izbuteşte să se ridice, acel popor având credinţă în menirea sa istorică şi în acest caz având un simţ de organizare şi un eroism moral. Se recunoaşte din ce în ce mai mult că singura putere care poate să hotărască viaţa istorică a lumii este puterea sufletească. „Popoarele cu cele mai puternice caractere, sunt cele mai bine înarmate pentru viitor”, spunea C. R. M, iar puterea capitalului material ar trebui înlocuită cu încrederea în puterea capitalului moral. „Avem nevoie de o spiritualitate care să scoată la lumină virtuţile sufletului românesc printr-o muncă de întrecere şi printr-o cunoaştere mai adâncă de noi înşine”, mai spunea C.R.M. El considera că naţiunile care primejduiesc viitorul ţării noastre sunt acelea care nu-şi pot îndeplini menirea lor şi încearcă să ne nimicească puterea sau să ne-o slăbească. Gândind la politica zilelor noastre, ne întrebăm ce fel de însuşiri sufleteşti au cei care ne conduc? Autorul unui articol a clasificat personalităţile: „oamenii de stat, oamenii politici şi politicianiştii”; omul de stat fiind personalitatea cu vederi largi, cu judecată matură, cu viziune şi care acţionează în interesul naţional; omul politic care-şi urmăreşte interesul personal şi pe cel al partidului său, destinul naţional trecându-l pe 39

Constantin Rădulescu-Motru (n. 15 februarie, 1868, Butoiești, județul Mehedinți - 6 martie, 1957, București), a fost un filozof, psiholog, pedagog, om politic, dramaturg, director de teatru român, academician și președinte al Academiei Române între 1938 - 1941, personalitate marcantă a României primei jumătăți a secolului XX.

Nr. 9 (49).

2015

planul al doilea sau al treilea; politicianistul care acţionează conform etichetei puse de Petre Ţuţea: „se află în treabă”, el fiind un om nestatornic, slab în fond şi „puternic” în aparenţă, aş spune „mare în stat şi mic în fapt” şi care foloseşte drept subterfugii şiretlicurile dobândite din mediul familial sau din anturajul tinereţii, şiretlicuri cu care îşi apără fiinţa şi care duc până la orgoliu, la încăpăţânare; este omul rămas pe undeva imatur, lipsit de adevărata personalitate, dar care poate face mult rău prin luarea de poziţii. Cândva, Lăpuşneanu40, la îndemnul de a renunţa la tronul Moldovei, a strigat: „Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreau”. Astăzi putem auzi strigân-du-se: „Dacă voi nu mă vreţi, EU mă vreau!” ©Vavila Popovici - Carolina de Nord

40

Alexandru Lăpușneanu a fost un domn al Moldovei care a domnit între septembrie 1552 - 18 noiembrie 1561 și octombrie 1564 - 9 martie 1568. Figura sa a fost popularizată de scriitorul Costache Negruzzi, care l-a imortalizat în nuvela Alexandru Lăpușneanu, atribuindu-i celebrele fraze „De mă voiu scula, pre mulți am să popesc și eu...” și „Dacă voi nu mă vreți, eu vă vreau...”. Prima domnie: A fost ridicat la domnie prin puterea poloneză, detronându-l pe domnitorul Ioan Joldea (1552). Acesta din urmă va părăsi Moldova, ajungând în Transilvania, unde își va întemeia familie. Descendenții lui Ioan Joldea trăiesc și astăzi în județele Bistrița Năsăud (orașul Năsăud și satul Mititei), Oradea, Mureș, Sibiu și Cluj. Prin urmare, Alexandru Lăpușneanu a plasat țara sub suzeranitatea Poloniei, depunând jurământ de fidelitate regelui polonez și obligându-se să-i dea, în timp de război, 700 de călăreți. Această politică dusă de Lăpușneanu față de polonezi a atras asupra lui ura lui Ferdinand, împăratul Germaniei, din cauză că regele Poloniei era fratele Izabelei, regina Ungariei, care era în relații dușmănoase cu Ferdinand. Din acest motiv, Ferdinand a încercat prin toate metodele să-l răstoarne de pe tron. Și turcilor le devine suspectă domnia lui Lăpușneanu, aflat sub protecția Poloniei, și în 1555 îl cheamă la Constantinopol. El însă nu se duce, ci trimite niște pungi cu bani, punându-se astfel bine și cu Poarta; își întărește astfel domnia, fiind protejat și de polonezi și de turci. Tot atunci, Lăpușneanu îi ajută pe turci să o readucă pe tronul din Cluj pe regina Izabela (1556), care era refugiată în Polonia. În momentul în care era cel mai sigur pe domnie, este detronat de un venetic crescut la curtea sa, Iacob Eraclide, poreclit și Despotul. Acesta, prin înșelăciuni și intrigi, își adună o oaste de mercenari și-l învinge pe Lăpușneanu la Verbia, la 18 noiembrie 1561. A doua domnie: După ce Despot Vodă este ucis în 1563 de Ștefan Tomșa, care domnește pentru scurt timp, Lăpușneanu reușește să redobândească tronul Moldovei. Acest lucru îl costă mai mult de 200.000 de galbeni dați turcilor și un crâncen război civil, pe care a trebuit să-l poarte contra lui Ștefan Tomșa, candidatul boierilor. Armatele turcești și tătărești, care îl aduceau pe Lăpușneanu la domnie, au invadat țara, prădând și jefuind. Tomșa, neputând să se mențină pe tron, fuge la polonezi, dar este decapitat de aceștia la Liov. Lăpușneanu, fiind așezat pe tron de turci, a trebuit să țină cont de dorințele lor. Ei i-au cerut să dărâme toate cetățile, pentru ca țara să fie incapabilă să se apere. Astfel, a umplut toate cetățile cu lemne și le-a dat foc.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 64

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Misterul tăbliţelor de plumb Arheologul american Marija Gimbutas în lucrarea Civilizaţie şi cultură, Bucureşti, 1989 arăta: ,,În mileniul al Vll-lea, î. Hr. în Carpaţi, era o civilizaţie puternică, primă şi singură în Europa… o societate matriarhală, teocratică, paşnică, iubitoare şi creatoare de artă”. Această realitate a fost denaturată considerabil în ultimul secol pentru că din motive subiective, istoria românilor trebuia ascunsă sau modelată după bunul plac şi interesele unora. Acesta a fost motivul principal, pentru care cele 74 de tăbliţe de plumb au fost făcute pierdute şi nimeni nu a scris mai nimic despre ele. În cultura română, despre aceste tăbliţe cu scriere getică nu s-a scris un cuvânt, fiind învăluite într-un mister absolut. Unele informaţii care nu pot fi dovedite cu probe, spun că după terminarea mănăstirii Sinaia în anul 1695 o parte dintre sihaştrii din munţi s-au retras aici aducând cu ei şi tăbliţele cu pricina. O altă variantă a apariţiei acestor obiecte este că în anul 1875 când se săpau temeliile palatului Peleş, s-a descoperit o mare comoară formată din aproximativ 240 sau 540 de tăbliţe de aur şi plumb cu o scriere asemănătoare cu a grecilor antici dar folosind şi litere latine precum şi alte semne specifice acestor tăbliţe şi figuri de geţi, oştiri, cetăţi, simboluri divine şi alte elemente care duceau la ideea clară că s-a descoperit o mare civilizaţie.

Numai că şeful guvernului României de atunci, Lascăr Catargiu a dăruit-o regelui Carol I care a ordonat ca tăbliţele de aur să fie topite după ce s-au făcut copii. Bănuind că valoarea lor este inestimabilă şi a distrus dovezi ale istoriei noastre, a donat copiile însoţite de o scrisoare unde-şi recunoaşte greşeala, mănăstirii Sinaia! În anul 1956 puterea comunistă a confiscat de la mănăstire atât tăbliţe de plumb cât şi toate documentele care făceau referire la ele şi totul a dispărut. În anul 2003, istoricul Alexandru Deac a comunicat la Congresul de dacologie ţinut la Bucureşti, că a descoperit în arhivele Comitetului Central al PCR scrisoarea lui Carol l către mănăstirea Sinaia. În prezent la această instituţie ar mai exista 5, 35 tă-

Nr. 9 (49).

2015

bliţe după unii sau 70 după alţii, dar fără documente de intrare şi fără a fi înregistrate în patrimoniul ei!

Plăcuţele de plumb descriu o civilizaţie impozantă care a trăit pe teritoriul ţării noastre cu multe secole înainte de naşterea lui Iisus. Ei îşi spuneau geţi sau rumuni pentru că aşa este scris pe tăbliţe, nu daci cum i-au numit romanii. Îşi scriau identitatea de neam cu cuvintele rumun, riomion, ruomuon, rumuno, romuno sau falnici geţi şi nu daci, iar ţara lor o numeau sfânta Geţia sau Gitia. Strămoşul lor ancestral era Moş Ariminos din care s-au tras ariminii /armânii şi rumânii. Conducerea neamului era asigurată de dage bălo (adunarea neamului străbun) care alegea un mato (ocrotitor, conducător, părinte) care deţinea funcţia cât timp era sănătos la trup şi la cap.

Religia lor era monoteistă având în frunte pe Sentu/Sântu cu sensul de Creatorul, Dumnezeu iar ca simbol al sacrului era crucea cu braţele egale, liberă sau înscrisă în cerc cum apare deasupra uşii la primele biserici creştine din Siria şi Palestina.

Pământenii se năşteau din lumina vie a vieţii (lumina soarelui), dar toată existenţa lor trebuia să se străduiască să facă numai fapte bune în folosul celor din jur ca o probă de curăţenie pentru comuniunea cu adevărata viaţă veşnică (nemurirea) ce impunea condiţia de om.

tăbliţe de plumb

Sub un şopron cu o vită şezând, un copil mic ridică braţele către cer simbolizând bucuria vieţii ce s-a născut. La dreapta jos, mama primeşte un toiag şi un miel de la divinitate/marele preot get care are pe cap costumaţia religioasă făcută din blana unui lup al cărui cap este pus pe capul lui. Deasupra şopronului este figura cunoscută a lui Iisus cu plete şi

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 65

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE cu barbă scurtă ca semn al tinereţii, imagine preluată de hagiografia creştină.

Nr. 9 (49).

2015

*** De peste 100 de ani, în subsolurile Institutului de Arheologie din Bucureşti zace uitată şi prăfuită o posibilă comoară a istoriei româneşti: zeci de plăcuţe turnate în plumb, relatând în imagini şi într-o limbă necunoscută o cronică a regilor daci, Misterul

tăbliţelor de plumb

La stânga imaginii este un porumbel zburând, reprezentând Sfântul Duh, doi măgăruşi (cum a intrat Iisus în Ierusalim) şi un profil de om. În partea stângă jos a şopronului se vede o persoană şezând pe un scaun, iar în mână ţine un toiag. Scaunele sunt trei, sugerând legenda celor trei magi. Geţii se considerau poporul ales de Creator, iar ţara lor o numeau ţara sfântă (dio Geta). Creştinismul ortodox este în mare parte religia strămoşească.

La începutul secolului VI î.e.n. s-au aşezat printre neamurile geţilor populaţii ale galilor/galaţilor care au îmbrăţişat religia crucii cu taina botezului cu pâine strămoşească şi vin. În anul 279 î.e.n. aceste relaţii s-au stricat rău, iar conducătorul geţilor, Biseto l a pus sabia pe gali şi i-a alungat. Fiind opriţi şi la graniţa Macedoniei, au trecut Dardanelele şi au întemeiat în podişul Anatoliei un stat – Galaţia – care a existat până în anul 25 î.e.n. când a fost cucerit de romani.

O parte din aceşti gali au coborât mai spre sud şi s-au stabilit în anul 275 î.e.n. într-o regiune pe care au numit-o Galileea. În secolul ll î.e.n. iudeii amintesc de secta esenienilor/esenilor având centrul de cult în Galileea şi care practicau o religie diferită de a iudeilor dar identică cu a geţilor. Începutul secolului I e.n. i-a găsit pe gali – esenieni într-o aprigă dispută religioasă cu clerul iudeu. Galii cheamă în ajutor mentorii din Carpaţi. Este trimis Ili împreună cu o ceată de geţi – tăbliţa 53 – pentru a înfrunta fanatismul religios iudeu. Răstignirea lui Ili, înfăşurarea trupului cu giulgiu şi transportarea lui până la „galii cei roşcaţi” din Galileea, apoi drumul prin Siria Efes, Grecia şi Tracia până au ajuns în Sarmisetuza sunt povestite pe 7 tăbliţe. Durerea a fost fără margini peste neamul geţilor. ©Armin Olariu

Clădirea Institutului de Arheologie din Bucureşti

Totul a început pe la sfârşitul anului 2003, când o carte stranie venea să tulbure somnul experţilor noştri în istorie veche şi arheologie. Autorul, un distins inginer pensionar, atrăgea atenţia în scrierea sa asupra unor tulburătoare obiecte pe care le văzuse şi le fotografiase în tinereţe, prin anii ’40, în subsolurile Muzeului de Antichităţi din Bucureşti. Era în vremea războiului. Dan Romalo era pe atunci student, şi obiectele acelea bizare, pe care fusese chemat să le fotografieze, aveau să-l obsedeze toată viaţa. Era vorba despre câteva zeci de tăbliţe de plumb, absolut fascinante, acoperite în întregime cu imagini şi cu înscrisuri într-o limbă necunoscută, o formidabilă epopee imprimată pe suprafaţa metalului cenuşiu: oştiri de luptători înarmaţi cu lănci şi cu scuturi, purtând în frunte stindarde, chipuri de regi şi de zei, cetăţi impresionante, cu palate şi temple decorate cu însemne heraldice, o lume uluitoare, gravată în plumb, cu o migală şi cu o artă de excepţie... Şaizeci de ani mai târziu, pasionatul inginer, acum aproape octogenar, reuşeşte să publice din puţinii lui bani cartea vieţii sale, explozivă nu doar prin ineditul conţinutului ei, ci şi printr-o dezvăluire şocantă: preţioasele relicve de plumb din subsolul Institutului de Arheologie nu fuseseră niciodată cercetate ştiinţific, printr-o expertiză temeinică, fiind, practic, aruncate la coş.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 66

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Nr. 9 (49).

2015

niciodată despre ele, fie falsuri sau nu? Iar dacă sunt falsuri, atunci cine este eruditul care a reuşit un fals-capodopera de asemenea proporţii şi, mai ales, în ce scop? Ce s-a întâmplat cu obiectele acestea între 1940, atunci când Dan Romalo le-a văzut pentru prima dată, şi 2003, când a reuşit, în cele din urmă, să le facă publice? De ce nu au fost cercetate niciodată temeinic de către istorici şi arheologi?

De fapt, căutând răspunsuri la aceste întrebări, am descoperit că povestea acestor tăbliţe a fost învăluită de mister încă de la bun început, că nimeni nu ştie de unde au apărut, cine le-a adus şi nici cine ar fi putut să le producă. Ca într-un roman poliţist, orice încercare de a străpunge ceaţa misterului, de a afla cum au ajuns aceste obiecte în subsolurile Muzeului de Antichităţi, eşuează. De fapt, cel mai misterios lucru este chiar felul în care, timp de zeci de ani, aceste plăcuţe stranii şi povestea pe care ele încă nu au spus-o au reuşit să evite orice fel de publicitate, orice fel de studiere ştiinţifică adecvată. În mod incredibil, timp de aproape o sută de ani, nu au fost nici măcar înregistrate ca obiecte de inventar, astfel că multe dintre ele au dispărut, poate pentru totdeauna. E ca şi cum destinul lor le-ar fi ferit de lumina reflectoarelor, ca şi cum ar fi vrut să le ţină mereu în umbră, ca şi cum ar fi vrut să le piardă urma şi nimeni să nu vorbească despre ele.

Trei dintre zecile de plăcuţe de plumb, acoperite cu imagini care trimit direct la istoria dacilor

Varianta Sinaia - Plăcuţele de aur care au devenit plăcuţe de plumb

Dan Romalo avansează două ipoteze: fie aceste extraordinare obiecte sunt autentice, şi atunci avem de a face cu cea mai importantă descoperire făcută vreodată în domeniul istoriei vechi, căci ele descriu cu lux de amănunte lumea dispărută a geto-dacilor, de acum 2000 de ani, fie sunt nişte falsuri de o anvergură şi de o ingeniozitate nemaivăzute, făcute cândva de un geniu enciclopedic şi vizionar, cu ajutorul unor mijloace necunoscute. În cazul acesta, falsul - mai vechi de o sută de ani, ar aparţine, şi el, istoriei, şi ar merita să intre în cartea recordurilor, la capitolul „cele mai ingenioase falsuri". Ambele ipoteze sunt fascinante şi nasc o sumedenie de întrebări: de unde provin aceste tăbliţe din plumb? De ce nu am auzit

Unul din firele misterului plăcuţelor de plumb aflate la Institutul de Arheologie din Bucureşti duce la Mânăstirea „Sinaia“. Legenda spune că la săparea viitoarelor temelii ale Castelului Peleş au fost găsite îngropate în pământ sute de plăcuţe din aur, care înainte de a fi topite (din motive necunoscute) au fost reproduse în plumb şi dăruite, de bătrânul rege Carol I, Mânăstirii „Sinaia".

Aveam să ajung şi eu, în cele din urmă, acolo, la ctitoria spătarului Mihai Cantacuzino, supranumită şi „mânăstirea regilor”, pentru a căuta vreo urmă a misterioaselor plăcuţe din plumb. Stareţul Macarie Bogus mai întâi a tăcut lung, ascultând, apoi a deschis porţi grele, dincolo de care se afla tezaurul

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 67

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE inestimabil al mânăstirii, dormind între zidurile desenate în cărbune de Regina Maria. Dintr-o cutie pe care o ţinea cu ambele mâini, stareţul a scos două plăci de plumb, acoperite cu aceeaşi scriere misterioasă, cu aceleaşi reprezentări. De unde, de când sunt aceste obiecte în posesia Mânăstirii „Sinaia”? O mie de întrebări au ricoşat pe lângă părintele stareţ, fără ca acesta să poată răspunde la vreuna dintre ele. Arhiva mânăstirii a dispărut în perioada comunistă, trebuie să fie undeva, la Bucureşti poate, sau cine ştie unde. Tot ce a fost înainte de 1956 a dispărut, a fost luat, s-a dus...

Voiam să plec. Misterul părea a se adânci şi mai mult. Una dintre piese, rotundă, părea a fi fost făcută să fie purtată la gât. „Ştiţi”, mi-a spus stareţul, „ani de zile au fost uitate. De fapt nimeni nu ştie de unde au apărut, dar se spune că au apărut mai întâi aici, la Sinaia. Există oameni care le-au văzut, care le-au ţinut în mâini. Poate că legenda găsirii lor la Peleş, aşa cum se vorbeşte, este adevărată, poate că au fost cu adevărat nişte originale din aur...”

O stradă încolăcită ca un şarpe, urcând muntele. Într-un ochi al străzii, înfiptă în carnea de piatră, se află o casă cum n-am văzut multe. E o casă din alte timpuri, ca o cetate, cu o arcadă stranie, cu brazi strângând-o în braţe, cu un cer translucid deasupra. E una dintre cele mai frumoase case din Sinaia, dintre cele mai vechi şi mai nobile. Înăuntru, printre tablouri şi teracote albe, locuieşte Diana Istrate, o doamnă care ar trebui să-şi amintească ceva despre plăcile din plumb. Cu zeci de ani în urmă, tatăl ei, Vasile Ionescu, fost inspector silvic, le-a văzut, le-a ţinut în mâini. Casa ei pare o uriaşă casă de păpuşi. Pereţii sunt pictaţi. „Da”, zice ea, mişcându-se încet, chiar ca o păpuşă veche, „plăcuţele au existat”. Tatăl meu a avut vreo patru-cinci, le ştiu de când eram copilă. Dar la un moment dat, pur şi simplu au dispărut. Chiar el, la bătrâneţe, se întreba unde şi cum or fi dispărut. Le avea de la un fost primar al Sinaii, pe care nu mai ştiu cum îl chema. Se spunea că fuseseră de aur. Cine mai ştie! E o veşnicie de-atunci!" ©Horia Ţurcanu

SURSA: http://www.formula-as.ro.5669

Nr. 9 (49).

2015

Emil Botta41 Anotimp Nici viori, nici fluiere, nici ploaia prin plete să-ţi şuiere ; în tăcuta noapte adâncă glasul tău nu se aude, nu încă …

Din himericele bolţi se anină armele nopţii, stelele-n ruină; până la noi încă n-a pătruns al codrului clopot ascuns.

Cereştile drumuri, toate-s doar aburi şi fumuri …

Plimbă-te, pală, prin auroră, frunte a lucrurilor, luna mea, prora !

Dar vor veni ! O, ce siguri, oaspeţii în veştminte de friguri !

Dar vor veni ! O lumină subţire, şi naiuri şi harfe şi lire !

O Ultimă întrebare Tu, care-mi vorbeşti doar în surdină, aici, foarte aproape de inima mea, ipocrită noapte, spune-mi, n-ai văzut cumva lunecând o stea ?

Ba da, căzu din salba Dianei o stea ca lacrima de cleştar, dar un om s-a încovoiat şi a ridicat-o, omul tăcut, cu ochi lucios, de cămătar.

Vai, steaua era o fericire necunoscută, promisă de Dumnezeu cuiva …

Dar, noapte senină, vistiernică a secretelor, omul care a luat-o de ce tremura ?

41

Emil Botta (n. 15 septembrie 1911, Adjud - d. 24 iulie 1977, București) a fost un poet, prozator și actor român. Absolvent al Conservatorului de Artă Dramatică din București (1932). Ca actor Emil Botta a fost unul dintre cei mai originali.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 68

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

NICOLAE STEINHARDT FRAGMENTE DIN

JURNALUL FERICIRII Ianuarie 1960 - Un pahar? N-am spart niciun pahar. Nu ţin minte.

Acesta mi-e răspunsul şi cu adevărat nu ţin minte. Sau totuşi l-am spart? În August, de ziua ei şi a mea? Sau nu l-am spart? Nu ştiu. Ba da, ştiu. Desigur că l-am spart în August, seara, la masă, uşile înspre terasă larg deschise. Dar totodată parcă nici nu-mi reamintesc. Ţin şi nu ţin minte. Totul în decorul acesta ireal şi subtil, cu grijă ticluit, mă îndeamnă să mă refugiez în confuzie şi să mă pierd în tulburare: şi privirile ei, calde şi compătimitoare, şi privirile lor, iscusite şi galeşe. Toboganul consimţirii se desfăşoară lin înaintea mea; n-am decât să mă las să lunec. Aş putea să jur că nu-mi aduc aminte - în deplină bună credinţă; cu toate că-mi dau seama că aşa s-au petrecut lucrurile, cum le repetă ea - un pahar de cristal, frumos - cu precizia memoriei unui computer, cu fidelitatea benzii de magnetofon, cu ipocrita sfiiciune a elevului sârguincios care ştie prea bine lecţia.

Mă uit la ea — e ea, dar ca în vis; face lucruri neaşteptate, vorbeşte altfel; şi, sincronic cu ea, şi lumea e alta, e suprarealistă. Uite, ăsta e suprarealismul: obiectele, aceleaşi, cunosc altă orânduire, au altă finalitate. Va să zică se poate şi aşa. Acum, da, ceainicul e o femeie, soba e un elefant... Max Ernst, Dali, Duchamp... Dar şi Strigătul lui Munch, îmi vine să zbier, să mă deştept din coşmar, să mă întorc pe vechiul nost' pământ, bun şi blând, unde, cuminţi, lucrurile sunt ceea ce ştim că sunt şi răspund menirii pe care le-o atribuim din totdeauna... Aş vrea să ies din oraşul acesta neliniştit al lui Delvaux, din câmpul acesta al lui Tanguy, cu membre despicate, moi şi

Nr. 9 (49).

2015

reîntregite după afinităţi bizare, după împerecheri altele decât cele statornicite la noi... La noi, pe pământ. Aici nu poate fi pământul. Asta nu-i ea.

Decorul ăsta dostoievskian şi expresionist nu poate fiinţa aievea. Mă înşel, mă semeţesc: îmi dau ifose, imaginez desigur scena aceasta delirantă de dragul unui rol pe care ni-ar plăcea să-l joc... La urma urmei nici nu ştiu bine de l-am spart sau nu. Din cristal, gros. Dacă recunosc că l-am spart, spun adevărul (adevărul obiectiv) şi, odată ce am rostit adevărul, trebuie să merg mai departe şi să recunosc totul şi deci că Nego a vorbit duşmănos. (Ăsta-i tot scopul şedinţei acesteia de anchetă nocturnă, în care ea mă apără cu atâta suspectă grijă, îmi întinde atât de amical prăjina de salvare; căci ea, vrednică de nota maximă la memorizare şi incapabilă de a uita vreun amănunt, iată că sare rândurile când e vorba de mine şi vorbele mele de atunci le trece sub tăcere ori le citează trunchiat şi răspunde: „Cine le-a spus? nu-mi pot reaminti. Cineva, careva dintre cei prezenţi, ştiu doar că s-au pronunţat...” Acest „s-au” impersonal şi neutru, ca-n logistică şi-n structuralism, cât e de complice la adresa mea şi cum mă înjoseşte.) Aşadar, vorbind, intru în claritate şi adevăr şi nu mai există cotlon unde să mă pot piti, păşesc în zona de lumină, ascunzişurile dispar instantaneu. Ori, dacă nu-mi aduc aminte, dacă fac psihic gestul destinderii şi relaxării, mă pierd în fumul confuziei, mă rătăcesc în neaducerea aminte, mă dau pradă dulcelui delir al evanescenţei şi atunci iar recunosc, recunosc pentru că acum totul îmi este egal, pentru că totul e cenuşiu şi aidoma, pentru că nimic nu are însemnătate şi precizie. Pătrund în lumea noului roman şi a literaturii fără personaje: a lui SE, a lui EI şi a CELORLALŢI, unde EUL şi ŞINELE pier, se confundă în mulţimea nediferenţiată. Personalitatea (ce-i aia?) se cerne mărunt, se fărâmiţează, trece toată prin sită. Oricum aş face, sunt pierdut. Eşti pierdut, eşti pierdut, mă leagănă duiosul balansoar al cedării şi oboselii, al scârbei, al uimirii, al prieteniei recunoscătoare. (Ea face doar tot ceea ce poate face. Vrea să mă ajute. În faţetele cristalului sclipesc lumânările de pe masa festivă). Sunt pierdut şi pentru că asta trebuia să-mi fie soarta - asta, nu alta. Oare nu-s un mânjit, un ratat, un îmbătrânit în concesii şi cedări, în ruşinate nunii, în supărări groteşti, în zvâcniri de invidie, de mândrie sângerândă, de pofte

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 69

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE mereu treze, satisfăcute dar niciodată măreţ şi pe deplin, mereu ciuntite, nu-i locul meu firesc printre murdării, printre căldicei, haznaua asta odihnitoare a renunţării şi supunerii, a confirmării adevărului adevărat nu-i ea capătul logic al unor lungi purulenţe? La ce bun să mai mă amăgesc pe drumurile depărtate ale mândriei şi demnităţii? Inaccesibile.

Calea-i barată definitiv. Ce-are a face dacă l-am spart sau nu? Are. Ceva îmi spune stârnitor că are.

Stăruitor, dar în surdină. Înţeleg prea bine — din ce în ce mai bine pe măsură ce lungă confruntare merge înainte cu oblojite mănuşi - că acum se ia hotărârea, că de aici se va declanşa totul. Şi drăcovenia e că oricum aş suci-o tot prins în capcană rămân. Ori pe calea adevărului ori pe a lunecării în ceaţa deşertăciunii, tot pierdut sunt, tot va trebui să recunosc.

Atâta doar să mă îmbie mai ameţitor şi parcă mai cu îndurare calea neaducerii aminte, calea confuziei, unde toate-s egale şi lipsite de sens, de importanţă.

Sunt pierdut! Pierdut? A! nu. Iată că din fundurile Pantelimonului şi ale Cluceresii – ale mahalalei şi satului - mijeşte deodată un alt gând, o a treia soluţie. A! nu, umilinţa cedării e de la diavol. În jur nu-i ceaţă, în mine nu-i delir: sunt în plină realitate, ce văd e adevărat. Pantelimonul şi Clucereasa îmi şoptesc — asemenea unor colegi de nădejde care suflă precis: ce, te laşi prins de fantasmagorie? Ia vino-ţi în fire. Da, ea e. Da, totul e adevărat. Să fii calm şi cinic şi abil. Repetă, abil. Da, există, mai există o negândită a treia soluţie. Datoria ta în clipa asta e să fii vulgar de calm, de îndemânatec, de nepăsător. Fii ţăran, ovreiaşule. Fii mahalagiu. Nea Maladie pe care l-a furat slujnica; nea Pană gâlcevosu pe care vrea să-l înşele vecinul; nea Ionică pe care consoarta nu-l duce de nas; unchieşul Pandele încurcă lume, moş Urcan bătrânul la care fartiţiile nu ţin. Nu sunt pe Venusberg şi asta nu-i noaptea Valpurgiei. Sunt într-un birou de anchetă al Securităţii, pe calea Plevnei (degeaba, punându-mi ochelarii negri, m-aţi învârtit cu maşina prin curtea cazărmii Malmaison), şi asta-i T., care a trecut de partea lor...

De ce? Cum oare? Nu se poate! De ce, nu ştiu şi nici nu mă interesează. Iar cât priveşte imposibilitatea, iată că se poate. Să nu fiu scolastic, untdelemnul îngheaţă, orice ar spune Aristotel. Paharul? Desigur că ştiu. Desigur că l-am spart. (Un gest stângaci şi cât de ruşinat m-am simţit. A, cioburile nu aduc no-

Nr. 9 (49).

2015

roc decât pe nemţeşte.) Dar singura mea datorie acum e să fiu calm, isteţ şi încăpăţânat. Dur. Tare de cap. Ursuz. Laconic. Îmbufnat. Soluţia a treia. Nici nu recunosc că l-am spart, nici nu mă las pradă ameţelii. Nici tu prostia fricii, nici tu vraja buimăcirii. Ci altceva: minciuna. Minciuna liniştită şi pricepută. Asta-mi rămâne, asta e calea a treia; să fiu ţăran deştept şi mahalagiu viclean. Calm şi dârz. La înălţimea lor. A ei şi a lor. Nu mai sus. Nu-mi aduc aminte, punct şi gata. Şi nu ştiu. Şi tac. Şi amuţesc.

Nu recunosc. Nu cedez. Nu ştiu, dom'le. Nu-mi aduc aminte de nimic. Ca un ţap logodit. Nici în pat nici sub pat. Nici în car nici în căruţă. Ca fasolea în ziua de Paşti. Nea Lache la iarmaroc: nu lasă nicio pară din preţ; nea Simache la judecată: nu se lasă el înfundat. Nea Gruia la tocmeală: nu şi nu şi iar nu. Iată a treia soluţie - neaşteptată şi stranie: minciuna.

Minciuna binecuvântată, şoptită de Hristos. (Hristos: El e, nu m-a uitat, bat clopotele toate. Voi fi al Lui. Sunt al Lui. Al Lui am fost mereu. În cea mai infimă dintre fracţiuni de secundă al Lui devin pentru totdeauna.) Minciuna neruşinată, domoală, cât mai iscusită. Feciorul lui nea Tache vameşul. Tata la plecare: să nu fii jidan fricos, să nu te caci în pantaloni. Suprarealismul e de la Paris, delirul o fi bun la Zurich, la cafenea. Aici nu-i acolo. Aici se opreşte trenu-n gară, nu gara la tren. Aici e ţara lui Ion, a Fanarioţilor şi a lui Soarbe-Zeamă, aici Vlad Ţepeş ia tras pe solii turci în ţeapă, nu le-a spus „trageţi întâi dumneavoastră, domnilor englezi", iar Petrache Carp i-a arătat lui Vodă Carol că porumbul se mănâncă cu mâna, aici e pe viaţă şi pe moarte, aici nu e decor sofisticat şi suprem de nebunatic, nu-s draperii şi delicii, nu-i paradis ori iad artificial, aici e ca la dugheană, ca la tejghea, ca la obor; ca la proces de clironomie; nu-i cu giuvaericale, e cu pietre, cu bolovani (şi dintr-odată gândul mă poartă spre Brâncuşi, ţăran hotărât care-şi ciopleşte materialul cu gesturi mari de cosaş). Aici e scăldătoarea Vitezdal : te arunci ori ba. Aici, acum, acum, acum. Aici te declari băiete, aici, pe loc, alegi. Acum trebuie să mă aleg, să mă proiectez. Mă avânt? Pot? Vreau? Ştiu?

Ce curios lucru: văd că dacă vreau să apuc pe calea creştinismului trebuie să mint. Cum a minţit şi poporul acesta (în mijlocul căruia m-am născut şi spre care mă simt mereu atras) - şi bine a făcut când a fost nevoit să se plece fesului, neamţului,

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 70

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE moscovitului. Trebuie să mint aşa cum în matematici soluţia uneori nu poate fi găsită decât mai întâi complicând datele, ocolind miezul problemei. Trebuie să mint. Asta înseamnă că lucrurile nu sunt atât de simple. Lumea nu e simplă. Asta înseamnă că bine a zis Julien Benda când a zis că urăşte pe cei ce complică lucrurile simple, dar nu mai puţin pe cei ce simplifică lucrurile complicate. Creştinismul, băiete, nu-i tot una cu prostia. Apele râului Târgului şi râului Doamnei nu curg pentru netoţi şi clopotele bisericii Capra nu bat numai pentru babe cucernice. Las' că şi alea cât îs de surde şi tot o potrivesc. Ea e pe-un scaun la vreo doi metri în stânga mea; ei în faţa, la birou. A, aţi vrea voi să mă las cuprins de vraja semivisului, de fumul ameţitor al unei scenografii suprarealiste... Intelectualii or fi slabi, dar cunoaşterea cărţilor nu-i fără de folos căci poate da, acută, senzaţia unui deja vu ori măcar a unui deja imagine... Iată că prinde bine. Nici buchea nu-i de lepădat. Nu, oi fi eu ovrei şi sensibil, dar aţi uitat (şi ai uitat şi tu, când ai calculat cu ei, căci bunăvoinţa ta ce poate fi de nu mijlocul de a mă atrage alături de tine, de a-mi uşura drumul, de a-mi auri şi a-mi îndulci pilula de fiere care-i de căcat? - uite că am început să vorbesc buruienos, ca niciodată, şi ce stenic e! ce minunat mă simt - chirurgii şi militarii d-aia se vede că înjură, ca să nu piardă contactul cu fapta, să nu se lase furaţi de nepăsare, să nu le fie tot una), aţi uitat că sunt născut la mahala şi trăit la ţară. Pantelimonul şi Clucereasa. Dur. Simplu. Plin de înţeleaptă şiretenie. Mai e timp. Creştinismul nu e neapărat bleg. Aşadar: - Nu ţin minte nimic. Nu ştiu să fi spart vreun pahar. Nu l-am auzit pe comeseanul nostru spunând ceva duşmănos.

- Mă, ai fost la masa aceea? Şi nu s-a discutat duşmănos?

- La masă am fost, era ziua mea şi în ajun fusese a ei. Dar nu s-a discutat duşmănos.

- Nu ţii minte?

-Nu. - Da paharu ţii minte că l-ai spart!

- Nici.

- Mă, ţi-e prietenă. (Şi mi-o arată, dramatic, ceremonios.) Recunoşti că ţi-e prietenă?

- Recunosc.

Nr. 9 (49).

2015

- Atunci? De ce ar spune că ai auzit ce n-ai auzit? Ce, nu cumva vrei să spui că minte?

- Nu ştiu. Nu spun că minte. Spun că nu-mi reamintesc eu nimic. Ceainicul e ceainic. Soba nu-i elefant. În pământ încolţeşte grâul. Din piatră se fac case şi se durează statui. Hristos nu-i Dumnezeu al neorânduielii şi al măştilor. Jupân Codârlă greu de cap. Iar ea? Ea e cu ei - simplu ca bună ziua. E de partea cealaltă. Da, au făcut ei ceva încă nefăcut. Au adus, e drept, în lume ceva nou: până acum dacă voiai să pierzi un om te adresai duşmanilor săi: soţiei de care a divorţat, prietenului de care s-a rupt, asociatului pe care l-a târât la tribunal; aportul noului, inovaţia cea mai de seamă este că pentru a distruge un ins ei nu merg la certaţii ci la prietenii lui, la nevastă, la copii, la ibovnice, la cei pe care-i iubeşte şin care şi-a pus, omeneşte, prosteşte, încrederea şi setea de afecţiune. Ameţeală. Ameţeala e senzaţia cea mai chinuitoare. Nicio durere nu-i atât de cumplită. Ameţeala. Lumea se învârte, se desface, te desfaci şi tu, eşti rupt în bucăţi. Obiectele se răsucesc, am văzut eu un film expresionist după Crimă şi pedeapsă; toate erau strâmbe: acoperişurile, gardurile, felinarele. Chinul e atroce. Răsturnarea: prietenul te acuză. Blocurile se prăbuşesc. Ea e dincolo, acum e din ce în ce mai plictisită, („Ei ce zici? Uite-ţi marfa!") mai chircită. Cutremurul spintecă solul şi-ţi spintecă fiinţa, pe o linie mediană. Hai, hai, Dostoievski nu a predicat ameţeala, ci pe Domnul Hristos.

Hai, înţelege şi dă-ţi seama de ce nu-ţi vine a crede: nu eşti prea fricos şi nu eşti sofisticat. A pătruns şin tine ceva din bruta vulpenie a mahalagiului, din încăpăţânarea ţăranului. Hai, ştii ce ai de făcut, hai nu te mai amăgi, ai şi ales; poţi rezista şi eşti treaz pe deplin, hai înţelege - oricât te-ar uimi, te-ar speria dă-ţi seama că ai câştigat, ţine-l pe NU în braţe, e al tău, suprarealismul e doar o teorie, viaţa nu-i tot una cu visul, aici nu-I ceainărie de opium şi nici salon al suavelor miresme, aici e un ticălos de birou de anchetă, statistica dovedeşte că realitatea nu-i vis: Valery avea dreptate. Ai vrea tu să te refugiezi în frică, în brumă, în coşmar… ai vrea... Ar fi uşor, - ce dulce ar fi să te poţi adăposti între vis şi viaţă, în confuzie sau incert, printre delicioase cadavre sau pe masa de operaţii, între umbrelă şi maşina de cusut, în cada lui Marat transformată în balon zburător, la Samarkand într-un palat din o mie de nopţi

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 71

Nr. 9 (49).

2015

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE şi o noapte, în delir, delirul, izvorul tuturor compromisurilor. Dar nu te mai poţi recuza. Cine ţi-ar oferi adăpost? S-a zis cu tine, ovreiaşule, intelectualule, orăşanule: ai încălţat opincile realităţii, au să-ţi bătătorească tălpile. De-acum s-a isprăvit cu delicateţurile şi iluziile mângâietoare, cu pleoapele lăsate peste lascive, odihnitoare alcătuiri de alte lumi, mai blânde, mai ductile. Nu te mai poţi refugia în imaginar: eşti bun de front, bun de rezistenţă, bun de minciuni sfinte şi grijuliu ticluite, bun de îndărătnicie. Eşti bun de foc. Nu ţi-a mers la reformare, Nuhăm. înainte, marş!

- Nae lonescu spune că cine nu are sânge românesc poate fi „bun Român", dar cu niciun preţ şi orice s-ar petrece nu poate fi „Român".

Aşa şi este, dacă nu-i decât pe măsura putinţelor omeneşti. Dar ce nu e cu putinţă la oameni e cu putinţă la Dumnezeu. Pe cale omenească, obişnuită, după fire, nu poţi trece de la însuşirea de „bun Român" la starea de „Român". Dar prin botezul sângelui, ca vărul meu Teodor la Mărăşeşti, dar pe cale de transfigurare? Cum de nu şi-a adus Nae lonescu aminte de Matei 19, 26, de Marcu 10, 27, de Luca 18, 27? Cum de n-a înţeles că şi aici există un drum presărat cu flori de iasomie şi cu minuni, al înnoirii care face ca toate să devină cu putinţă, uşoare? Cui crede că vinul se poate preschimba în sânge, nu-i vine greu a recunoaşte că duhul poate săvârşi mutaţii semiotice cu sângele.

Biologic, etnic, da. Mistic, problemele se pun însă cu totul altfel şi ceea ce nu e cu putinţă pe un plan devine cu torul posibil, degrabă, pe celălalt.

(Matei 19, 26: Dar Iisus, privind la ei le-a zis: La oameni aceasta e cu neputinţă, la Dumnezeu însă toate sunt cu putinţă: Marcu 10, 27: Iisus privind la ei, le-a zis: La oameni lucrul e cu neputinţă, dar nu la Dumnezeu. Căci la Dumnezeu toate sunt cu putinţă; Luca 18, 27: Iar El a zis: Cele ce sunt cu neputinţă la oameni sunt cu putinţă la Dumnezeu. - Atenţie la acel privind la ei, care arată câtă însemnătate dădea lisus acestor cuvinte pline de tâlc, şi greu, poate, nu de înţeles, ci de asimilat.)

Marian RAMÉNTOL SERRATOSA

Doamna Raméntol Serratosa s-a născut în 1966 la Barcelona, unde trăieşte şi acum. Conduce revista digitală La Náusea şi este colaboratoare a Editurii Atenas. Între cărţile sale de poezie figurează: La noria del festejo (2005), Hay un área de descanso, un poco más abajo de mi vientre (2006), Comiendo pelos come herejía poética (2008), Duología poética (2008), No hubo

apenas mar en el desnudo abierto de tus ojos (2009), Los muñecos diabólicos de mi caja (2010).

Are o bogată listă de distincţii obţinute la concursuri de poezie.

Asfixia înscrisă în mijlocul ochilor Ne vom ivi plimbându-ne, cum ni se plimbă limba pentru genocidul limbajului pe când dinţi clănţănitori aduc în auz testamentele trotuarelor.

Vom fi neînsemnaţi în punctul mort al baricadelor, unde ţipete albe ca hârtia alcătuiesc o mocirlă seducătoare ce-şi pierde freamătul într-o pereche de mâini şi ne pălmuieşte apoi cu pietatea unui soldat spintecat.

Vom fi pietoni pe acest bulevard al nerăsplătirilor, cu oraşul nedeschis în valiză, şi lumina reflectând traheea nopţii în toate canalele care ne dau nume.

Vom fi ce am fost mereu, zeroul cel mai desăvârşit dintre toate cu asfixia înscrisă în mijlocul ochilor.

Fragmentul este redat cu noua ortografie! (n.r).

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Selecţie şi prezentare, Odette Mărgăritescu

Page 72

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Umberto Eco42, Numărul zero: Chipul grotesc al jurnalismului De la debutul său ca romancier, de acum treizeci şi cinci de ani, Umberto Eco s-a dovedit un scriitor nu doar prolific, ci şi surprinzător de constant în ceea ce priveşte intervalele de apariţie ale operelor sale literare. Punând la socoteală şi cea mai recentă dintre isprăvile sale romaneşti, Numărul zero (apărut în Italia chiar la începutul lui 2015 la obişnuita editură milaneză Bompiani, publicat la numai câteva luni distanţă şi la noi de Polirom, în traducerea Ştefaniei Mincu), ajungem la un număr de şapte titluri, adică, făcând o simplă medie, un roman cam la cinci ani. Rezultatul, mai mult decât onorabil pentru orice romancier cu normă întreagă, este însă cu atât mai surprinzător în cazul autorului italian, căci se plasează într-un complex şi foarte variat orizont de cercetare şi producţie.

Nu-i de mirare, astfel, că mulţi sunt cuceriţi apriori de această „vervă creatoare”, prin lentila (exclusivă) căreia interpretează apoi întregul material romanesc. Or Umberto Eco este prea puţin (dacă nu chiar deloc) un scriitor volubil, cu darul povestirii la îndemână, ci mai degrabă un strălucit meşteşugar, 42

Umberto Eco (n. 5 ianuarie 1932, în Alessandria, Piemont) este un scriitor italian, editor, filosof și un foarte cunoscut semiotician. Este cunoscut international, în special pentru romanul său Numele trandafirului (Il nome della rosa, 1980), un mister intelectual în care combină elemente de semiotică în cadrul ficțional, analiză biblică, studii medievale și teorie literă. De atunci a scris mai multe romane, incluzand Pendulul lui Foucault si Insula din ziua de ieri. Cel mai recent, Cimitirul din Praga, publicat în 2010, este un best-seller. Eco este președintele Școlii Superioare de Studii Umanistice, Universitatea din Bolonia, și Membru Onorific al Colegiului Kellogg, Universitatea din Oxford. A scris texte academice, cărți pentru copii și multe eseuri. A fost ales al II-lea între cei mai mari 100 de intelectuali în topul revistei Prospect pe 2005 şi al XIV-lea în 2008.

Nr. 9 (49).

2015

un foarte fin cunoscător al subteranelor şi al arhitecturii textelor literare de înaltă calitate.

Volumele sale de ficţiune s-au ivit tocmai din acest preaplin arhivistic, ca o demonstraţie că un roman se poate scrie pornind şi de la celălalt capăt al podului, fapt care i-a reuşit admirabil în cazul primelor titluri, dar care nu mai convinge în cel mai recent dintre ele. Deşi publicat cu numai câteva luni în urmă, Numărul zero nu este totuşi un proiect narativ nou, ci mai degrabă unul scos din sertar, primenit şi expus apoi în vitrină. Început cu mulţi ani în urmă, la scurtă vreme după apariţia Insulei din ziua de ieri, este întrerupt ulterior destul de repede, pentru că (după cum Eco însuşi a explicat în varii ocazii) unele dintre personaje tindeau să semene cu rudele lor literare din Pendulul lui Foucault – anxietatea (auto)influenţei, aşadar.

Numărul zero atacă foarte multe teme – dintre cele spinoase şi multe încă la ordinea zilei – dar care, în bună parte, rămân să plutească undeva în aer, fără a fi prinse cu adevărat într-o ţesătură narativă consistentă şi convingătoare. În plus, spaţiul ales pentru desfăşurarea unei suite atât de generoase se dovedeşte insuficient, cititorul având de a face cu cel mai scurt dintre romanele semnate până acum de Eco: puţin peste două sute de pagini, adică jumătate din dimensiunea cu care-şi obişnuise publicul. Povestea-cadru este aceea a unui ziar atipic – Domani, adică Mâine –, un ziar care nu va vedea niciodată lumina tiparului, a cărui funcţie principală nu este aceea de a-şi informa obiectiv cititorii despre cele întâmplate, ci de a se transforma, la nevoie, în instrument de şantaj, prin care finanţatorul (sau Comandorul – personaj absent ce aminteşte de Berlusconi) să-şi poată face intrarea în lumea marilor afaceri şi a politicii. Colonna – protagonistul romanului, un bărbat de 50 de ani, cu o evidentă vocaţie a ratării – ajunge în mijlocul acestei poveşti chemat de Simei, directorul ziarului fictiv, pentru a juca rolul redactorului-şef, dar mai ales pentru a scrie „memoriile unui ziarist, povestea unui an de muncă pentru a pregăti lansarea unui cotidian care n-avea să apară niciodată” (p. 21). Redacţia pe care trebuie s-o instruiască nu e altceva decât o adunătură caricaturală: jurnalişti de mâna a doua, dar care speră să-şi construiască o carieră odată cu acest nou proiect editorial, paranoici, deprimaţi, nu foarte inteli-

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 73

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE genţi, dar plini de zel în a fabrica tot felul de articole, în a scoate ştirea de acolo de unde nu este sau a însăila date fără vreo legătură reală între ele.

Eco adună într-un singur ziar fictiv toate relele de care suferă jurnalismul italian şi de aiurea, creând o puternică imagine grotescă, care nu prea mai lasă loc de speranţă cititorului. Iar asta cu atât mai mult cu cât, deşi acţiunea romanului se desfăşoară de-a lungul a două luni în 1992 (an marcat de scandalul Tangentopoli, care discreditează principalele partide politice din Peninsulă, şi de investigaţiile din ancheta Le Mani pulite), ea rămâne, din nefericire, reprezentativă şi pentru societatea zilelor noastre, pentru mediul politic încă foarte corupt şi modul adesea pervertit de a face jurnalism. În mijlocul acestei adunături, Colonna va întâlni două persoane care-l vor marca profund, deşi în mod cu totul diferit. Una este Maia Fresia, o tânără care are aproape jumătatea vârstei sale, stranie şi cu gesturi de autist, de care se va îndrăgosti – povestea celor doi e presărată tot drumul de clişee, de altfel, romanele lui Umberto Eco nu excelează la capitolul „cupluri memorabile”. Cea de-a doua se numeşte Romano Braggadocio, „specializat în dezvăluiri scandaloase” (p. 33), a cărui minte încâlcită este prinsă în descifrarea unui zguduitor complot din istoria recentă a Italiei.

Prin vocea acestui personaj, de altfel, introduce Eco cea de-a doua poveste-nucleu: Braggadocio e convins că, la finele celui de-al Doilea Război Mondial, Mussolini a reuşit să scape (ascunzându-se fie la Vatican, fie undeva în Argentina), sosia lui fiind de fapt ucisă în locul său. Încercând să reconstituie această farsă, Braggadocio aduce laolaltă Operaţiunea Gladio, asasinatul papei Ioan Paul I, loja masonică Propaganda Due (P2), lovitura de stat eşuată a lui Borghese. Paradoxul e că toate aceste fapte sunt adevărate, ţin de istoria recentă a Italiei, dar sunt rearanjate şi citite prin lupa deformatoare a unei minţi complotiste, paranoice cum este cea a lui Braggadocio. Din păcate, cele două planuri, deşi îmbinate (căci şedinţele de redacţie, cu toate clişeele şi absurdităţile lor, alternează cu dezvăluirile lui Braggadocio), nu se leagă cu adevărat, apropierea lor părând până la final forţată. Umberto Eco ar fi putut lesne păstra numai primul plan, amplificând portretul grotesc pe care-l face jurnalismului şi presei în genere (chiar dacă, pe alocuri, a însemnat să recicleze

Nr. 9 (49).

2015

materiale deja folosite – cei care i-au citit Jurnalele minime vor identifica cu uşurinţă asemenea refolosiri), fără a face din nou apel la structura complotului. Numărul zero rămâne tributar unei ars scribendi pe care „tânărul romancier” o stăpânea pe vremea când i-a schiţat nucleul narativ (structură labirintică prin care sunt urmărite numeroase fire tematice, ambientare foarte detaliată, intertextualitate extrem de bogată – riscând chiar să-şi rătăcească lectorul –, suprapuneri de varii interpretări posibile etc.), dar care, la mai bine de douăzeci de ani distanţă, vădeşte limitele generative ale acestui mod de a face literatură.

Cristina Gogianu

James Allen

Principala temă a tuturor lucrărilor lui Allen este că noi avem puterea de a ne forma caracterul şi de a ne crea propria fericire. Circumstanţele vieţii noastre sunt strâns legate de starea noastră de spirit. Allen îşi încurajează cititorii să emită în permanenţă gânduri pozitive, care îi vor conduce inevitabil la acţiuni pozitive.

Această carte este una dintre cele mai bine vândute şi cele mai îndrăgite lucrări din literatura inspiraţională, într-o ediţie revizuită şi adăugită.

Cartea Proverbelor (23:7) afirmă răspicat: „Omul devine ceea ce gândeşte în inima sa.” Acest aforism se aplică tuturor condiţiilor şi circumstanţelor în care trăieşte omul. Noi devenim literalmente ceea ce gândim, caracterul nostru nefiind altceva decât suma totală a gândurilor noastre. - James Allen Milioane de cititori au trăit experienţa puterii descrise de James Allen în cartea Omul devine ceea ce gândeşte. Ideile simple, dar geniale din această carte au atins multe inimi şi au schimbat multe vieţi timp de mai bine de un secol, fiind la fel de actuale

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 74

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE în zilele noastre, căci ele prezintă calea către o viaţă plenară, mai prosperă şi trăită în compasiune.

Această capodoperă a literaturii inspiraţionale a fost revizuită acum şi adaptată pentru secolul XXI. Termenii învechiţi au fost înlocuiţi cu alţii, moderni, astfel încât mesajul lui Allen să poată fi citit cu aceeaşi plăcere ca pe vremea generaţiilor anterioare.

Ca bonus special, această ediţie a cărţii Omul devine ceea ce gândeşte include şi ediţia actualizată a primei cărţi a lui Allen, De la sărăcie la putere.

De-a lungul vremii s-au scris multe cărţi care îi inspiră pe cititori să acţioneze în sensul îmbunătăţirii vieţii lor. În secolul XX, zeci de astfel de cărţi au devenit best-selleruri şi i-au făcut faimoşi la nivel internaţional pe autorii lor. De pildă, cărţile lui Dale Carnegie, Norman Vincent Peale, Joshua Piebman, Tony Robbins şi alţii au îmbunătăţit viaţa a milioane de oameni. Unul dintre primii autori motivaţionali, care a deschis calea către ceea ce avea să devină mişcarea potenţialului uman (după cum este numită la ora actuală) prin scrierile sale ce au inspirat filozofia noii mişcări, a fost James Allen.

James Allen s-a născut la Leicester, Marea Britanie, în anul 1864. Copil orfan, s-a văzut nevoit să lucreze şi să se educe singur. Când a ajuns adult, şi-a câştigat traiul lucrând pentru cler şi în administraţie. A fost un cititor avid şi a studiat lucrările marelui autor rus Lev Tolstoi, noile studii ştiinţifice ale lui Charles Darwin şi alţi autori ai generaţiei sale. A citit foarte mult şi în domeniul religiei, fără să se limiteze la studiul Bibliei, ci incluzând în studiile sale şi religiile orientale: budismul, hinduismul şi confucianismul. În anul 1902 a renunţat la slujbă şi şi-a consacrat întregul timp scrisului. Din păcate, a murit la vârsta de doar 48 de ani, în anul 1912. Şi-a dezvoltat ideile pornind de la credinţa sa fermă în învăţăturile biblice, dar şi în marile religii asiatice. Spre exemplu, titlul faimoasei sale lucrări Omul devine ceea ce gândeşte este inspirat din cartea biblică a Proverbelor, dar Buddha are un aforism similar: „Tot ce suntem noi este rezultatul gândurilor noastre anterioare.” Principala temă a tuturor lucrărilor lui Allen este că noi avem puterea de a ne forma caracterul şi de a ne crea propria fericire.

Circumstanţele vieţii noastre sunt strâns legate de starea noastră de spirit. Allen îşi încurajează citi-

Nr. 9 (49).

2015

torii să emită în permanenţă gânduri pozitive, care îi vor conduce inevitabil la acţiuni pozitive. În volumul de faţă sunt incluse două din cărţile scrise de Allen. Omul devine ceea ce gândeşte este de departe lucrarea sa cea mai cunoscută. Este o carte inspiraţională, uşor de citit, în care Allen prezintă formula prin care putem ajunge la o viaţă mai bună şi paşii prin care o putem implementa. Cea de-a doua carte, De la sărăcie la putere, preia aceeaşi temă, dar o duce mai departe, insistând asupra importanţei acceptării filozofiei potrivit căreia niciun om nu este condamnat să trăiască o viaţă pe care nu şi-o doreşte, ci are puterea interioară de a şi-o schimba în bine. „Citeşte această carte cu mintea deschisă.

Chiar dacă nu eşti de acord cu toate ideile sale (într-adevăr, unele din idealurile prezentate în ea nu au fost realizate de nimeni în epoca modernă), multe din aceste concepte sunt la fel de semnificative astăzi cum au fost acum o sută de ani. Nu te limita însă să citeşti această carte, iar apoi să o aşezi pe un raft, astfel încât să se aşeze praful pe ea. Această carte trebuie recitită periodic. În acest fel, ea va continua să te inspire, iar dacă vei aplica principiile citite în ea, îţi vei putea îmbogăţi enorm viaţa.“ Arthur R. Pell, Ph.D.

Toma din Aquino et alii

Despre eternitatea lumii Această carte este dosarul unei probleme. Ea prezintă controversa medievală purtată în jurul temei eternităţii lumii. Am tradus sursele aristotelice ale polemicii, câte un fragment semnificativ din Plotin, Ioan Filopon, Sf. Au-gustin, Avencebrol, Algazel, Averroes, Avicenna, Albert cel Mare, Henri de Gand şi tratatele integrale dedicate problemei eternităţii lumii de Sf. Toma din Aquino, Siger din Brabant şi Boetius din Dacia. Am anexat dosarului polemicii în jurul eternităţi lumii textul integral al celor 219

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 75

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE teze ale lui Siger din Brabant şi Boetius din Dacia şi ale altora, con-damnate în anul 1277 de episcopul Etienne Tempier la sfatul doctorilor în Sfânta Scriptură [...]. Acest text este una dintre cele mai importante porţi de acces în filosofia secolului al XIII-lea.

Câteva pagini din carte: pag. 55-57 „există cu adevărat un început al timpului, ci un început al înlocuirii. „Căci dacă, zic ei, pasul ar fi fost din eternitate în pulbere, urma i-ar fi stat întotdeauna dedesubt, şi totuşi nu s-ar fi îndoit nimeni că acea urmă a fost făcută de cel care calcă, şi nici nu ar fi fost una înaintea celeilalte, deşi una fusese făcută de cealaltă. Astfel, spun ei, şi lumea şi zeii din ea fuseseră creaţi, dar a existat dintotdeauna şi cel ce le-a făcut, şi totuşi acestea au fost făcute". Aşadar, în mod evident, dacă sufletul a existat dintotdeauna, oare trebuie spus că şi nenorocirea lui a fost dintotdeauna? Şi apoi, dacă ceva din el care nu exista din eternitate a început să fie în timp, de ce nu se putuse ivi astfel încât să fi fost într-un timp ceea ce mai înainte nu fusese?“ Despre cetatea lui Dumnezeu, XI, 4 „Dar de ce eternul Dumnezeu a dorit să facă în acel moment cerul şi pământul pe care mai înainte nu le făcuse? Cei care spun aceasta, dacă vor să li se pară că lumea este eternă şi fără niciun început şi că, în acest caz, nici nu este făcută de Dumnezeu, sunt mult prea îndepărtaţi de adevăr şi suferă de o boală mortală. De îndată ce s-au făcut auzite vocile profetice, lumea însăşi a proclamat că ea nu s-a putut ivi prin cea mai aleasă putere proprie de schimbare şi mişcare şi prin înfăţişarea cea mai frumoasă a tuturor celor care se pot vedea, ci, printr-un oarecare mod tăcut, că este făcută numai de Dumnezeu, măreţ în mod inefabil şi invizibil, frumos în mod inefabil şi invizibil.

Cei care susţin că este cu adevărat făcută de Dumnezeu nu sunt totuşi de părere că ea are un început al timpului, ci unul al creaţiei sale, astfel încât ea, într-un oarecare fel abia inteligibil, să fie făcută dintotdeauna6. Ei spun într-adevăr altceva, şi

Nr. 9 (49).

2015

de aceea lor li se pare că îl apără pe Dumnezeu ca de o iniţiativă întâmplătoare, pentru a nu se crede că lui i-a venit deodată în minte ceea ce nu îi venise deloc mai înainte, anume să facă lumea, şi a avut din întâmplare o voinţă nouă, deşi el nu este deloc schimbător.

Dar eu nu văd cum poate subzista pentru ei, în anumite privinţe, următorul raţionament, şi mai ales în privinţa sufletului (decât cu condiţia ca Dumnezeu să le fi proiectat coeterne cu el): cum ar putea să explice din ce cauză i se întâmplă lui umilinţe noi, care nu i s-au întâmplat până acum, vreodată, în eternitate?

Dacă ei ar fi spus însă că Dumnezeu a alternat fericirea şi nefericirea în mod etern, este necesar să spună şi că o va alterna întotdeauna. De aici rezultă pentru ei absurditatea că, deşi este numit fericit, nu este fericit, dacă el prevede propria mizerie şi nenorocire. Dacă însă nu prevede faptul că urmează să fie nenorocit şi în mizerie, ci se consideră întotdeauna fericit, el este atunci fericit printr-o falsă opinie. Nimic nu se poate spune mai prostesc decât aceasta.

Dacă însă ei consideră că a alternat mizeria sufletului cu fericirea prin veacuri în urmă dintotdeauna, iar acum, în ceea ce priveşte , de îndată ce a fost eliberat, nu urmează să fie redat mizeriei, ei nu conving cu nimic mai puţin că el a fost cu adevărat fericit, ci că va începe să fie de acum înainte într-o fericire nouă şi adevărată; iar prin aceasta ei vor spune că lui i s-a petrecut ceva nou, iar acest lucru este măreţ şi strălucit, ceea ce până acum nu i s-a întâmplat, în eternitate, niciodată. Dacă vor nega faptul că Dumnezeu a fost în eternitate cauza acestei noutăţi printr-un gând, ei vor nega totodată şi faptul că el este autorul fericirii , ceea ce este o impietate ticăloasă. Dacă însă ar spune că el a gândit ca pe un gând nou, încât prin acesta el este fericit în eternitate, cum vor arăta ei că este deosebit prin schimbare de sine, fapt care lor, într-adevăr, nu le convine?

Fără îndoială că, dacă ei spun că este creat în timp, dar nu urmează să piară mai târziu în timp ca şi număr, şi are un început dar nu are un sfârşit şi, din acest motiv, odată ce este lipsit de nenorociri, dacă fusese eliberat de ele, nu va mai fi niciodată nefericit, ei nu se vor îndoi că atunci acest lucru provine din neschimbarea gândului lui Dumnezeu, care este

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 76

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE statornic. Ei să creadă, aşadar, că lumea s-a putut ivi în timp, deşi Dumnezeu nu şi-a schimbat gândul şi voinţa eternă atunci când a făcut-o.“ pag. 109-111 Dar dimpotrivă: universalele sunt lucruri universale, căci altminteri ele nu s-ar spune despre particulare, prin urmare ele nu sunt înăuntrul sufletului.

Apoi, obiectele supuse universalităţii, omul sau piatra, nu se află în suflet. Iar conceptul universalităţii are fiinţă în ceea ce se numeşte şi se desemnează ca universal. De aceea, atunci când omul şi piatra sunt numite ca universale, se află în ele conceptul universalităţii. Atunci, sau fiecare dintre ele se află în suflet, adică obiectul şi conceptul, fie niciunul, chiar dacă omul şi piatra, potrivit cu ceea ce ele sunt, nu se află în suflet, s-ar părea că nici ca universale.

Soluţie. Universalul ca universal nu este o substanţă, aşa cum consideră şi Aristotel în Metafizica, VII. Ceea ce rezultă şi astfel: acesta, după cum este el, se deosebeşte de orice singular. Prin urmare, dacă, aşa cum este el, deci ca universal, ar fi o substanţă, atunci el s-ar deosebi în substanţă de fiecare singular, şi fiecare ar fi o substanţă în act, atât ca universal, cât şi ca particular. Dar actul se deosebeşte. De aceea substanţele universale ar fi distincte şi separate de cele particulare. Din acest motiv, pentru Aristotel era totuna ca universalele să fie substanţe şi să fie ele însele separate de cele particulare.

Chiar dacă universalul ca universal nu este o substanţă, totuşi reiese că în universal există două, adică lucrul care este denumit universal, aşa ca omul sau piatra, care nu se află în suflet, şi conceptul însuşi al universalităţii, care este în suflet; şi astfel universalul ca atare nu se află decât în suflet. Ceea ce reiese astfel: un nu este numit universal pentru că există în natura lucrurilor în sens comun şi abstras din cele particulare de natura sa sau de operaţia intelectului, căci astfel nu s-ar vorbi despre ele însele cu adevărat, deoarece ar fi în fiinţă separată de ele, şi nici nu am avea nevoie de intelectul agent. Căci intelectul agent nu oferă lucrurilor o anumită abstracţiune în fiinţă de la materia individuală sau de la cele particulare, ci numai potrivit

Nr. 9 (49).

2015

înţelesului, făcându-le pe acestea înţelesuri abstracte. Aşadar nu înseamnă că omul sau piatra sunt universale decât dacă ele sunt înţelese abstrase din materia individuală, dar nu în sensul că ele există astfel în natura lucrurilor ca atare. Chiar dacă acestea sunt înţelese în sens abstract, omul, piatra şi cele asemănătoare nu au decât în suflet. Ele sunt aşadar în suflet ca universale, deoarece este evident că înţelesul lor abstract nu există în lucruri.

Acest fapt îl regăsim şi în asemănătoare. Căci se spune despre un lucru că este înţeles deoarece i se întâmplă să devină un înţeles sau să fie înţeles, de aceea, deşi lucrai însuşi, după cum este el, se află în afara sufletului, totuşi ca şi înţeles, adică în ceea ce priveşte fiinţa sa înţeleasă, nu se află decât în suflet. Căci dacă faptul că universaliile sunt universalii înseamnă că ele sunt înţelese astfel, adică în sens comun şi abstras din particulare, atunci, potrivit cu cele ce sunt de acest fel, ele nu sunt decât în suflet. Şi aceasta este ceea ce spune Averroes, în capitolul său la Despre suflet, III, că universalele, după cum sunt ele universale, sunt doar înţelesuri. Înţelesurile însă ca înţelesuri, adică în ceea ce priveşte fiinţa lor de înţelesuri, se află numai în suflet.

De aceea spune şi Themistius, aşa cum s-a zis mai înainte, că universaliile sunt concepte. Se cuvine dată atenţie faptului că înţelesul abstract şi comun al unei anumite naturi, deşi este ceva comun, adică un înţeles comun al celor particulare, totuşi nu este comun celor care sunt predicabile şi care au fiinţă abstractă de la ele, ci chiar ceea ce se înţelege în sens comun şi abstract, şi, prin urmare, se rosteşte sau se semnifică astfel este predicat în mod corect despre particulare, deoarece există în lucruri o asemenea natură. Şi aşa, dacă ele sunt înţelese în sens comun şi abstract în acest fel, dar ele nu sunt aşa, atunci ele nu sunt predicate potrivit conceptelor genului şi speciei, despre cele spuse anterior.

Trebuie apoi înţeles că nu este necesar ca universalul însuşi în act să fie astfel mai înainte de a fi înţeles, pentru că universalul în act este inteligibil în act. Dar există un act unic pentru inteligibilul în act şi pentru înţelegere, după cum activul şi pasivul au o mişcare comună, chiar dacă ele se deosebesc.

Dar inteligibilul în potentă precede cu mult înţelesul său, căci astfel el nu este universal decât în potentă.

De aceea, nu trebuie ca universalul să aibă fiinţă uni-

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 77

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE versală, altfel decât în potentă, mai înainte ca el însuşi să fie conceput de intelect. Îi vedem totuşi pe unii că au spus prin acest raţionament contrarul celor spuse, deoarece operaţia însăşi a înţelegerii pare să preceadă în ordine naturală obiectul căruia îi este cauză. Acum însă universalul ca universal este un motor al intelectului ca şi obiectul înţelegerii care cauzează actul. De aceea lor li s-a părut că universalul nu este astfel din faptul că este înţeles astfel, ba chiar că universalul există printr-o ordine naturală înaintea înţelesului său, cauză a acelui înţeles al său. Soluţia acestui raţionament reiese astfel. Cele care sunt cauză a actului înţelegătorului şi al inteligibilului, care a fost înţeles ca intelect în act, sunt imaginile şi intelectul activ, care precedă printr-o ordine...“ pag. 159-160 „...rezultă că o putere mai mare nu ar face o durare mai mare decât puterea mai mică, ceea ce este cu neputinţă. Dar în nicio fiinţă cauzată nu există o putere infinită, deoarece orice cauzat este fie prin transfer, fie este înţeles ca o facere, iar acest lucru este respins de puterea infinită.

Acelaşi lucru este dovedit altfel. Deoarece puterea primului motor este mai mare decât puterea unui motor posterior, şi nu poate să existe ceva mai mare decât infinitul, prin urmare în fiinţa cauzată nu există nicio putere infinită, şi nicio durată eternă prin sine, ci prin puterea primului principiu, a cărui putere este prin sine eternă şi infinită. Şi argumentul se prezintă : după cum prin durata care este dintotdeauna nu se poate înţelege o durată mai mare, tot astfel este necesar ca puterea care produce durata care este dintotdeauna (sau: care este eternă) să fie astfel încât prin ea să nu se poată înţelege o putere superioară. Şi de acest fel nu este decât puterea infinită. <2> Se cuvine răspuns la cel de-al doilea argument. Atunci când tu spui: este etern cel care nu are înaintea sa o anumită durată, eu spun că aceasta este fals. Deşi timpul nu este înaintea lumii, eternitatea este totuşi înaintea lumii: căci ea însăşi este întotdeauna. Tu spui: nu este niciodată cel care are înaintea sa o durată eternă. Eu spun că nu este necesar. Căci acela care astăzi este făcut ca nou are îna-

Nr. 9 (49).

2015

intea sa o durată eternă, fiindcă eternitatea însăşi, care este întotdeauna, şi totuşi nu trebuie spus că el însuşi nu este deloc. <3> La al treilea argument se cuvine spus că, deşi fiinţa a cărei producere este din subiect şi materie, sau prin generare, depinde de o potentă dublă, adică din potenţa activă a agentului său şi din potenţa materiei sale - căci nimic nu devine din materie decât cel în vederea căruia ea însăşi a avut potenţa pasivă - şi totuşi numai cele a căror facere nu este nici din materie depind de singura potentă a principiului agent, nu a materiei. Dar cum poţi spune că acela depinde de potenţa materiei a cărui producere nu provine din materie, cum este lumea?

Căci reiese pentru oricine că facerea lumii nu a putut fi o generare. De aceea, dacă nu ar fi existat un alt mod al ivirii decât generarea, nimic nu ar fi fost făcut în sens universal. Eu spun, aşadar, că lumea a fost făcută şi făcută ca nouă, deoarece ea nu este coeternă cu Dumnezeu. Şi atunci când tu spui: aşadar, ea se putea ivi, eu spun că aceasta este adevărată: se putea ivi numai prin potenţa agentului, nu a subiectului şi a materiei. Şi pentru că în soluţie a fost atins faptul că un anume efect are o dependenţă, este destul numai să depindă de potenţa agentului despre care cineva s-ar îndoi, şi de aceea se declară aceasta: Toate cele a căror facere depinde de materie, dacă materia nu există, sunt cu neputinţă. Întreaga fiinţă care se află în afara principiului prim a fost făcută, deoarece ea are o cauză, şi eu o numesc „fiinţă făcută" pe aceea care are pe un altul pentru producerea ei. Aşadar, dacă orice facere depinde de materie, şi niciuna numai de potenţa principiului agent, şi cu excepţia întregii fiinţe care se află în afara principiului prim, nu exista o anumită materie, rezultă că întreaga fiinţă care este principiu prim ar fi imposibilă: atunci ar fi creat ceva ce este cu neputinţă să se ivească. <4> Se cuvine răspuns la cel de-al patrulea argument. Atunci când tu spui că tot ceea ce este făcut este prin schimbare, acest lucru este adevărat numai cu privire la fiinţele a căror facere are loc prin generare. Dar nu numai în cazul celor generabile se găseşte schimbarea. De aceea şi corpurile celeste care au substanţe nenăscute, după cum îşi schimbă locul, tot astfel sunt generate potrivit cu locul.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 78

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE <5> La cel de-al cincilea argument. Atunci când tu spui: tot ceea ce e nou este în timp, fiindcă într-o anumită durată noul trebuie să se ivească într-o parte anumită a acesteia, fiindcă, dacă ar fi simultan cu fiecare parte a acelei durate, el nu ar mai fi nou în durată, şi numai durata care are părţi este timp, atunci eu spun că un lucru poate fi numit nou în două feluri: fie pentru că el este, deşi mai înainte nu era, dar având fiinţă după contrarul său, dar nu în sensul că se află într-o anumită parte a duratei în care este şi în altele nu; şi în acest sens lumea este nouă, şi o asemenea noutate nu este necesar să se afle în timp. Într-un alt fel, un lucru poate fi numit nou fiindcă are fiinţă într-o anumită parte a duratei în care se află, iar în altă parte are nefiinţă. Şi tot ceea ce este nou în acest fel se află în mod necesar în timp, deoarece numai durarea care are părţi este timp: în acest sens, lumea nu este nouă. De aceea lumea nu poate fi nouă în nicio durată nouă; nu în timp, fiindcă lumea începe odată cu timpul, şi de aceea nicio parte a timpului nu precedă lumea, nici în eternitate, pentru că eternitatea este indivizibilă, iar ceea ce este în eternitate se prezintă în acelaşi fel. <6> Se cuvine răspuns la cel de-al şaselea argument. Atunci când tu spui: orice generare provine din ceea ce este corupt, este adevărat. Când spui în al doilea rând: tot ceea ce este corupt mai întâi a fost generat, eu spun că la o asemenea propoziţie subscrie naturalistul, deoarece el însuşi nu poate lua în considerare din principiile sale facerea unui lucru generabil decât prin generare. Cel care totuşi consideră facerea unui lucru generabil altminteri decât prin generare, aşa cum trebuie să presupună cel care ia în considerare pe cel dintâi om - căci omul este...

James Redfield Sunt aproape douăzeci de ani de când cărţile lui James Red-field sunt citite şi apreciate. Milioane de oameni au îmbrăţişat viziunile spirituale revelate în Profeţiile de la Celestine, A Zecea Viziune, Secretul Shambhalei şi Viziunea de la Celestine, deschizându-se către explorarea sincronicităţii şi existenţa unui ţel spiritual. În aceste vremuri, în care corupţia politică şi instabilitatea financiară sunt în creştere iar tensiunile religioase ameninţă să gene-

Nr. 9 (49).

2015

reze un conflict nuclear, James Redfield imaginează pornind de la volumele sale anterioare, o palpitantă călătorie spirituală, care îi va transforma benefic pe toţi cei care participă la ea. În romanul A Douăsprezecea Viziune, mult

aşteptat de către cititorii pasionaţi ai seriei Profeţiilor de la Celestine, regăsim Eroul şi pe bunul său prieten, Wil. Ei au intrat în posesia unei părţi dintr-un manuscris vechi şi misterios, în care este descrisă o cale spirituală secretă, apărută în a doua decadă a

secolului douăzeci şi unu.

Manuscrisul este însă disponibil numai în fascicole disparate. Pentru a înţelege pe deplin semnificaţia pentru omenire a acestui Document, Eroul nostru şi prietenul său Wil pornesc într-o călătorie palpitantă, cu scopul recuperării întregului manuscris. Ei îmbrăţişează puterea sincronicităţii şi se confruntă cu forţe politice importante şi grupări religioase extremiste, care se opun acestor revelaţii spirituale.

Utilizând aşa-numitul „efect de parabolă" şi bazându-se pe surse proprii, autorul explorează asemănările şi diferenţele dintre religiile lumii. El reuşeşte astfel să evidenţieze mesajul esenţial conţinut de fiecare dintre aceste religii, capabil să dea viaţă experienţei spiritualităţii. Prin volumul său, James Redfield doreşte să atingă un nou nivel de unificare a căilor spirituale şi să formuleze idei reformatoare, care să transforme viaţa fiecăruia dintre noi şi a lumii.

Selecţie şi prezentare, Adrian Tucu

Aceste volume au apărut la editura „Eu sunt “.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 79

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Poezia există doar prin ceea ce nu se poate exprima”

Alina Naiu a debutat, în 2014, cu volumul Intangibil 54, apărut la editura Palimpsest. „O lirică ce o recomandă pe Alina Naiu drept una dintre cele mai provocatoare prezenţe poetice de ultimă oră. Poeta are ce spune, are şi o dicţie proprie, iar debutul său este mai mult decât semnificativ. Nu ne rămâne decât să-i urăm bun venit”, a scris Octavian Soviany în prefaţa volumului de debut al poetei. Alina Naiu s-a născut în 1988, la Caracal, dar locuieşte în Bucureşti. A absolvit un master în Administrarea Afacerilor Comerciale la ASE şi lucrează în domeniul logisticii. A debutat în revista Luceafărul de dimineaţă şi a mai publicat poezie în România Literară, Acolada şi Mantaua lui Gogol şi eseuri în Luceafărul de dimineaţă şi Reflex. Dan Mircea Cipariu a dialogat cu Alina Naiu, în exclusivitate pentru Agenţia de Carte despre debutul în poezie, despre volumul Intangibil 54 şi despre poezie în general.

- Ce a însemnat pentru tine debutul în poezie, mai cu seamă astăzi, în vremuri care nu mai pariază pe literatură, cu o carte în care filonul autobiografic se întrepătrunde cu cel metafizic? Mai are nevoie poezia de ajutorul Cetăţii?

- Poezia, în esenţa ei, nu cred că are nevoie de nimeni şi de nimic. Aşadar, debutul meu nici nu m-a bucurat, nici nu m-a întristat. L-am simţit ca pe un lucru firesc. Trebuia să se întâmple. Mă bucur, în schimb, pentru faptul că primesc foarte multe mesaje de la oameni pe care îi cunosc mai mult sau mai puţin şi care îmi spun că s-a schimbat, pentru câteva momente, ceva în ei, atunci când au citit volumul. Acelaşi lucru se întâmplă şi când merg undeva şi citesc.

- Sunt curios să aflu istoria acestui debut pe care îl consider unul şi de forţă, şi de substanţă literară.

Editorul tău, poetul şi omul de teatru Ion Cocora, a relatat că v-aţi cunoscut întâmplător, la un eveniment literar la Muzeul Literaturii. Care a fost timpul trăirii şi apoi cel al scrierii acestui volum de poezie?

- Într-adevăr, l-am întâlnit pe domnul Cocora întâmplător. Era pentru prima dată când mergeam la

Nr. 9 (49).

2015

o lansare de carte, dar şi la Muzeul Literaturii Române. Acum, amuzant mi se pare faptul că a fost o zi atât de ploioasă şi friguroasă, încât atunci când am ajuns la Piaţa Romană am stat şi m-am gândit dacă să mai merg sau nu. Mi-am zis că trebuie să fac asta, nu avusesem niciodată contact cu lumea literară. La Muzeu am vorbit cu domnul Cocora, iar peste puţin timp i-am trimis poemele mele, dar şi o parte din proză. Satisfacţia spirituală a întâlnirii cu domnul Cocora s-a concretizat în lecturi pe care dumnealui mi le-a recomandat şi oferit şi care s-au pliat extraordinar în sistemul meu de evoluţie lirică. De aceea spun că întâmplarea nu este neapărat o coincidenţă, ci o consecinţă a destinului. Timpul trăirii nu este decât o sumă a întâmplărilor afective de la momentul în care am cunoscut lumea până la ultimul vers din ultima poezie. Timpul scrierii este determinat de factori inefabili care duc, voit sau nu, la actul artistic.

- De ce Intangibil 54? Intangibil 54 e un vis, o stare de veghe, un virus sau o maladie sufletească?

- Ştiţi ce este un Bulgăre de Fericire? În ultima zi a lui 2014, una însorită, am ajuns într-un fel magnetic în atelierul pictorului Murivale. Cine nu a fost acolo nu poate înţelege în ce fel se exprimă misterul în culori. Am primit un Bulgăre (al fericirii) căruia a trebuit să îi dau un nume şi un număr. De aici Intangibil 54.

- Ce dimensiune capătă pentru tine actul scrierii? În ce circumstanţe locale şi temporale îţi favorizezi actul de creaţie?

- Poezia există doar prin ceea ce nu se poate exprima, e greu de explicat de ce simt nevoia de a împărtăşi, poate este o nevoie incontrolabilă de recunoaştere, o slăbiciune. Cât despre circumstanţele locale şi temporale, poezia nu ţine cont de moment, de instrumentul cu care e constrânsă în forma exprimării, vine sau nu în momente în care am nevoie de ea şi mă acceptă sau mă refuză.

- Cum te raportezi la poezia colegilor tăi de generaţie şi, în general, la formulele oarecum de şablon ale „generaţiei”, ale „autobiografismului”?

- Din ce am învăţat (să simt) poezia nu cunoaşte termeni de comparaţie, ea este universul fiecărui individ, singura diferenţă o reprezintă modul în care ajunge (dacă ajunge) la cititor. ©Horia Gârbea

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 80

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

MIHAELA ALEXANDRA RAŞCU POVESTEA MICUŢEI ARCAŞE A fost odată, nu prea demult totuşi, o aşezare mică, în coasta unei păduri, în care dacii îşi învăţau fiii cum să devină războinici pricepuţi, ca să-şi poată apăra pământurile de cotropitori. Într-un adăpost din acea aşezare, locuia Bristena, fiica cea mică a unui războinic foarte respectat de toţi, pe nume Oroles. Bristena avea trei fraţi, unul mai năzdrăvan ca altul, dar iscusiţi nevoie mare cu armele. Necazul ei era că nici unul dintre fraţi nu o băga în seamă, aşa că, nu prea avea cu cine să se joace. De câteva ori o alungaseră de lângă ei, trimiţând-o la fetele care învăţau să coasă sau să gospodărească.

- Nu te mai ţine după noi, o avertizase cel mai mare frate, armele nu sunt pentru fete!

Pe Bristena, însă, nu o interesau treburile gospodăreşti. Se strecura pe urmele fraţilor şi ale altor băieţi, până în inima pădurii şi îi privea dintr-un tufiş, cum învăţau să lupte cu săbiile, cu suliţele sau corp la corp. Dar, cel mai mult îi plăcea trasul la ţintă cu arcul. Urmărea cu sufletul la gură cum săgeţile zburau zbârnâind prin aer şi se înfigeau, muşcând din lemnul ţintei. Cât de mult i-ar fi plăcut să tragă şi ea cu arcul! Într-o seară, îşi luă inima în dinţi şi se înfăţişă tatălui ei: - Tăicuţule, am o mare, mare rugăminte la tine!

Oroles, o privi cu bunăvoinţă. Era mezina lui şi cea mai dragă dintre odrasle, aşa că îi făcu semn că poate să vorbească liniştită despre dorinţa ei. Bristena îşi alese cu grijă cuvintele: - Tăicuţule, eu nu am cerut nimic, niciodată, de la tine! Te-aş ruga, dacă poţi şi dacă vrei să-mi dăruieşti şi mie…

- Ei? Un câine? O podoabă?

Nr. 9 (49).

2015

Oroles aştepta zâmbind încurajator. Dorinţa ei de a avea un câine era bine cunoscută în toată aşezarea. Fetele îşi doreau podoabe, e adevărat, dar...

Ezită, privind feţele celor adunaţi în jurul tatălui ei. Îşi dori din tot sufletul să nu-l facă de ruşine nici pe el şi nici pe fraţii ei, cu cererea atât de nefirească pentru o fată.

- Nu, tăicuţule, îmi doresc doar un arc, adăugă apoi repede, unul mic, cât de mic!

Oroles izbucni în râs, urmat de toţi cei de faţă.

Bristena simţi cum îi iau obrajii foc de ruşine. Lăsă capul în piept şi se retrase pas cu pas din cercul făcut de oameni, până ce se făcu nevăzută în pădure.

Se întoarse apoi pe călcâie şi alergă printre copaci, până ajunse la izvor, unde, se aşeză pe o piatră şi începu să plângă. Cu ochii împânziţi de lacrimi, i se păru că zăreşte o arătare ridicându-se din apele limpezi.

- De ce plângi, micuţo? Şoapta duioasă, îi susură la ureche ca o părere. Îşi şterse cu mâneca lacrimile şi privi cu nedumerire aburul ridicat deasupra izvorului, sub forma unei femei neasemuit de frumoase. Auzise poveşti despre Spiritul Izvorului, dar nu-l văzuse niciodată până atunci. Îi povesti despre dorinţa ei, despre fraţii şi despre tatăl ei, ca şi când ar fi vorbit cu buna ei mamă, care murise, nu demult. Spiritul o ascultă, tresărind în ritmul curgerii izvorului şi plutind deasupra apei.

- Du-te acum şi să nu mai plângi niciodată! Să te întorci aici în zori! Împăcată, Bristena ascultă sfatul şi se întoarse la familia ei. Nu reuşi să doarmă toată noaptea, gândindu-se la Spiritul Izvorului şi la motivul pentru care o chemase să revină. De cum se arătară zorii, se repezi la izvor, cu sufletul strâns ca o pasăre în colivie. Lângă piatra pe care se aşezase cu o zi înainte, o aştepta un arc frumos, cu panglici roşii la capete şi o tolbă cu săgeţi. Bristena scoase un chiuit prelung de fericire, care se auzi în toată pădurea.

Spiritul Izvorului apăru imediat.

- Nu ştiu cum aş putea să–ţi mulţumesc!

- Învaţă să îl foloseşti cât mai bine!

După ce spuse acestea, spiritul dispăru în apa cristalină şi nu mai apăru toată ziua cât copila rămase lângă izvor pentru a-şi încerca arcul. Acela deveni locul în care Bristena îşi începu antrenamentele.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 81

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Îşi făuri o ţintă aşa cum văzuse ea la fraţii ei, alese un loc bun în care să îşi ascundă câteva provizii aşa încât să nu fie nevoită să se întoarcă acasă pentru masă şi porni să înveţe cum să tragă cu arcul dăruit de Spiritul Izvorului. În curând degetele i se umflară şi sângerară, umerii şi braţele începură să o doară, dar copila nu lăsă din mână arcul. Trase săgeată după săgeată, până ce le sfârşi pe toate. La adună şi reluă. O dată, încă odată şi încă odată, până ce se lăsă înserarea şi nu mai putu vedea ţinta. Un vânt uşor începu să bată printre copaci şi o şoaptă susurată se strecură pe lângă ea: - Du-te acum şi să te întorci în zori!

Zile nenumărate, de cum se lumina de ziuă, Bristena se strecura, prin pădure, la izvor, învăţând să tragă ca un arcaş adevărat, poate chiar mai bine decât fraţii ei. Uneori, mai mergea să-i urmărească şi, câteodată, după ce ei plecau, trăgea la ţinta mare folosită de flăcăi. Era mulţumită! Acum putea chiar să vâneze, întocmai aşa cum îl văzuse şi pe tatăl ei.

Când reuşi pentru prima dată să săgeteze un iepure se simţi atât de fericită, încât, aproape că îşi spuse secretul fratelui mai mic, care lăudase friptura servită la cină.

Iată, însă, că, într-o zi, tatăl ei adună toţi războinicii, cu vorbă aspră şi poruncitoare de plecare la luptă. Se adunau triburile, chemate de rege pentru a stăvili atacurile cotropitorilor. Bristena îşi văzu fraţii pregătindu-şi cu mare fală armele. Îşi pregăti şi ea, în ascuns, arcul şi săgeţile. Pentru a nu le pierde, înfăşură în jurul lor fâşii de lână roşie, după care se îmbrăcă cu haine şterpelite de la fratele ei mai mic. Îşi adună părul sub cuşma puţin cam mare, care îi cădea pe ochi, alăturându-se altor băieţi care întovărăşeau grupul războinicilor. Nu îi fu greu să treacă neobservată în entuziasmul flăcăilor care mergeau pentru prima dată la luptă. Avu grijă să nu ajungă în preajma tatălui şi fraţilor săi, nici măcar atunci când intrară în cetatea regelui şi mulţimea începu să se mişte în valuri, împingând-o în faţă. De grija arcului şi săgeţilor, nici măcar nu auzi vorbele regelui. Îl vedea doar pe tatăl ei, ajuns la un moment dat în faţa regelui, alături de alţi conducători. Curioasă, îşi schimbă locul şi se căţără ca o veveriţă, în cel mai apropiat stejar. Îşi găsi un loc bun, pe o creangă groasă, întinsă chiar deasupra adunării şi ciuli urechile.

Nr. 9 (49).

2015

Nu înţelegea ea prea multe din vorbele regelui, aşa că, începu să se distreze, studiind feţele şi veştmintele căpeteniilor. Toţi aveau privirile încruntate, ca şi când, un mare pericol îi pândea pe daci. Cuşmele lor aveau ornamente aurii şi argintii, aşa că nu era foarte greu să îi deosebeşti de alţi războinici. Podoabele pe care le purtau pe piept păreau grele şi purtau însemnele triburilor pe care le conduceau.

Bristena era de-a dreptul fascinată de acele însemne. Tatăl ei purta însemnul vulturului cu patru ochi, pe care copila învăţase să-l respecte şi să-l cinstească încă de când începuse să vorbească. Deodată, o mişcare furişată, chiar în spatele regelui, îi atrase atenţia. O căpetenie se strecurase din rândul celorlalţi şi ajunsese la câţiva paşi de rege. În mâna dreaptă îi strălucea un pumnal cu încrustaţii care sclipeau în razele soarelui târziu. Copila îşi aduse repede arcul în faţă, alese o săgeată şi fixă ţinta.

Nu, nu era nicio greşeală, căpetenia chiar încerca să ajungă destul de aproape de rege cât să-i înfigă pumnalul în piept. Bristena trase de coardă cât putu de tare, după care dădu drumul săgeţii. Fu cât pe ce să cadă din copac când răcnetele izbucniră în mulţimea de sub picioarele ei.

- A cui este această săgeată?

Răcnetul regelui o îngheţă. Fâşia de lână roşie flutura în bătaia vântului de seară, ca o flamură acuzatoare. Bristena sări din copac şi înaintă cu capul în piept. Îşi dori ca Spiritul Izvorului să fie alături de ea în acel moment, ca tăicuţul să nu se mânie şi să nu o pedepsească prea aspru. Războinicii o împingeau din toate părţile şi, în curând, ajunse în faţa regelui.

- Cine eşti copile?

Bristena nu reuşi să scoată niciun cuvânt de teama lui Oroles, care, o privea crunt, întocmai ca restul căpeteniilor. Oare greşise? Nu înţelesese bine mişcările acelei căpetenii din spatele regelui? Nici nu văzuse altceva decât că săgeata ei se înfipsese în gâtul acelui om. Nu avea să o mai recupereze niciodată. Dar nu acest lucru o supăra, cât faptul că tăicuţul şi fraţii ei aveau să o pedepsească rău pentru că îi urmase şi pentru că îndrăznise să tragă cu săgeţi în faţa regelui. Regele se ridică de pe scaunul lui înalt şi se apropie de ea.

- Din ce trib e acest copil?

Cum căpeteniile nu răspunseră întrebării, regele îi trase cuşma care aproape că îi ajunsese la nas. Va-

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 82

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE lul de păr, scăpat din legătura care îl ţinea strâns, se revărsă pe umerii înguşti ai copilei.

Oroles scoase un sunet asemănător unui gâlgâit: - Fiica mea? Bristena!

- O micuţă arcaşă în oastea mea? Ce cauţi tu aici, fetiţo?

- Tăicuţul nu are nicio vină! Eu... am vrut să fiu cu el şi cu fraţii mei, am vrut să lupt...

După aceste cuvinte, copila nu mai putu scoate niciun sunet. Regele o ridică în braţele noduroase şi puternice, gata să o frângă. Bristena închise ochii, aşteptându-şi pedeapsa.

- Această copilă, strigă regele, astăzi mi-a salvat viaţa! V-a întrecut pe voi, războinici vechi şi căpetenii care ar fi trebuit să fiţi cu toţii atenţi la orice vrăjmaş.

Bristena trăi apoi un vis. Fu purtată pe umeri, aşezată toată seara între rege şi tatăl ei, la loc de cinste. Încercaseră la un moment dat să îi desprindă arcul din spate, dar nu reuşiră să o despartă de el, spre amuzamentul războinicilor. Regele o răsplăti cu podoaba lui, pe care el însuşi i-o petrecu peste cap.

Pe pieptul ei, acum, strălucea un cap de lup cu trup de dragon, însemnul celui mai nobil războinic al neamului ei. Adormi în braţele lui Oroles, visând Spiritul Izvorului care îi zâmbea mulţumit. Din acel moment, vorbind despre ea, niciun războinic nu mai îndrăzni să-i spună altfel decât Micuţa Arcaşă. ©Mihaela Alexandru Raşcu

DIN ISTORIA EXPRESIILOR ROMÂNEŞTI I. De unde vine expresia „Ţara lui Papură- Vodă” Există, în istoria noastră, două denumiri de o mare plasticitate, a căror origine s-a estompat, dar care au intrat în folclor prin rezonanţa peiorativă a formulării: „Pazvante Chioru” şi „Papură Vodă”. Ambele sunt, atât prin conţinut, cât şi prin expresie, de provenienţă oltenească. Prin sintagmele în care sunt încorporate („vremea lui Pazvante Chioru” şi „ţara lui Papură Vodă”), ele exprimă, de fapt, două perioade istorice distincte, aflate aproximativ una în continuarea celeilalte.

Nr. 9 (49).

2015

Prima („vremea lui Pazvante Chioru”) este încadrată cronologic în a doua jumătate a epocii fanariote, mai exact la interferenţa secolelor XVIII şi XIX (1790-1809). A fost denumită aşa după porecla lui Pazvanoglu, paşa de la Vidin, care făcea incursiuni devastatoare în zona Olteniei, locuitorii fiind nevoiţi să îndure, pe lângă jugul fanariot, şi jaful pazvangiilor. Această perioadă a fost precedată însă de o alta (1735-1880), la fel de tulbure, în care ţinutul Olteniei (Valahia Mică), lipsit de conducere politică şi legi, s-a numit „ţara lui Papură Vodă”. Toate teritoriile româneşti deveniseră practic, în această perioadă, teatru de război între habsburgi, otomani şi ruşi. În 21 iulie 1718, se încheia la Požarevac, Serbia (cunoscut sub denumirea germană Passarowitz) un tratat între Imperiul Otoman, pe de o parte, şi Imperiul Habsburgic şi Republica Veneţiană pe de altă parte, prin care Oltenia, care nu făcea parte din Imperiul Otoman, a fost cedată Imperiului Habsburgic. Situaţia a fost acceptată cu bucurie de boierii craioveni, foarte influenţi şi adânc implicaţi în comerţ şi afaceri cu austriecii, datorită conflictului de privilegii care apăruse în 1716 între ei şi Nicolae Mavrocordat, primul domn fanariot din Ţara Românească.

Tentativele habsburgilor de a instaura în Valahia Mică (Kleine Walachei) o administraţie proprie, susţinută militar, şi transformarea ei într-o provincie imperială, au declanşat o puternică mişcare de rezistenţă, care a cuprins toate segmentele societăţii, de la ţărani şi micii meseriaşi, până la comercianţi, mica şi marea boierime. Mai ales că austriecii au încercat şi convertirea la catolicism a populaţiei, ridicând chiar o catedrală catolică la Craiova, distrusă de craioveni imediat după ce construcţia a fost terminată. În aceste condiţii, amploarea haiduciei din Oltenia a atins cote nemaiîntâlnite, devenind un fel de serviciu militar obligatoriu. Tradiţia populară spune că tinerii olteni care nu luau calea haiduciei, cu greu îşi găseau o fată, nefiind consideraţi bărbaţi dacă nu ucideau măcar un soldat imperial.

Un cunoscut haiduc al Olteniei din perioada aceea a fost Pavel Lotru din Bălceşti, căutat de mai

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 83

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE bine de trei ani de imperiali şi de potere, fără a fi prins. De la el au primit austriecii, în 1726, cea mai grea lovitură din toată perioada cât au stat în Oltenia.

Pavel Lotru, care haiducea pe ambii versanţi ai Carpaţilor (Oltenia şi zona Sibiului), avea mai multe ibovnice nemţoaice şi unguroaice, majoritatea neveste ale bogătaşilor din Sibiu. Una dintre acestea ia dat de veste lui Pavel că în Oltenia urma să sosească o mare caravană ce strânsese taxele din Ungaria, Croaţia şi Ardeal, urmând să facă acest lucru şi în Oltenia. Caravana era compusă din 20 de căruţe cu pereţi metalici, fiecare trasă de câte opt perechi de cai nemteşti, arhipline de pungi cu galbeni.

Ceata lui Pavel Lotru s-a unit cu cele ale lui Radu Ursan şi Neagu Papură şi au atacat caravana austriacă la Drăgăşani, confiscând tot aurul. Jaful a fost atât de păgubitor pentru habsburgi, încât a provocat în imperiu o adevărată prăbuşire financiară, drept pentru care banul Craiovei, Gheorghe Cantacuzino, a fost destituit. Din acest moment, boierii din Craiova s-au raliat acţiunilor haiducilor, obstrucţionând toate încercările austriecilor de a strânge taxe sau de a-şi impune administraţia. În 1733, în ajunul Crăciunului, într-o cârciumă din Craiova (la hanul Puţureanu de lângă fântâna Purcarului), a avut loc un incident minor cu efecte uriaşe. Un oarecare Lorincz, soldat în armata imperială, ameţit de băutură, a agresat verbal mai multe femei. S-a iscat un scandal care a degenerat într-o bătaie între soldaţii care îl însoţeau şi oltenii de la mesele din jur. Soldaţii au reuşit să fugă şi să se refugieze în garnizoană. Incidentele păreau aplanate, mai ales că soldatul respectiv fusese pedepsit şi trimis la carceră pentru încălcarea conduitei militare. Câteva ore mai târziu, însă, probabil instigată de oamenii banului şi de haiduci, populaţia Craiovei, înarmată, s-a adunat în jurul garnizoanei imperialilor cerând să le fie predat Lorincz, pentru a fi judecat de ei. Întrucât comandantul a refuzat, a urmat un asediu de câteva ore, în urma căruia garnizoana a fost incendiată iar cei 375 de soldaţi au pierit, fie în flăcări, fie linşaţi de populaţie.

După acest incident, austriecii au realizat că trupele lor nu reuşesc să se impună într-o regiune străină, plină de haiduci, aşa că în ianuarie 1734 au hotărât să-şi retragă cea mai mare parte a trupelor

Nr. 9 (49).

2015

şi să angajeze mercenari din rândul populaţiei din zonă. A fost actul de naştere al pandurilor olteni.

Lucrurile au luat însă o întorsătură neaşteptată: mulţi haiduci au găsit bună ideea ca, în loc să jefuiască boierii sau imperialii, să ia banii ca simbrie, fără să facă nimic, aşa că s-au înrolat ca panduri. Timp de aproape doi ani, austriecii au plătit soldă unor haiduci ca să prindă alţi haiduci, fără ca vreunul dintre aceştia să fie prins. În fruntea acestor trupe se afla un personaj controversat, Neagu Papură, el însuşi haiduc sau tâlhar, participant la furtul de la Drăgăşani, care îi costase atât de scump pe austrieci. Realizând că au eşuat, imperialii au refuzat să le mai plătească solda.

Supăraţi, pandurii au atacat Craiova, jefuind şi torturând pe cei câţiva reprezentanţi ai administraţiei austriece rămaşi, apoi au jefuit şi incendiat mai multe case boiereşti. A fost picătura finală pentru austrieci, care au decis să părăsească definitiv Oltenia, cu ani buni înainte ca aceasta să fie retrocedată pe baza tratatelor internaţionale (1739, pacea de la Belgrad, între habsburgi şi otomani). Au părăsit-o aşa cum au obţinut-o, dar cu pagube imense, mult mai mari decât în urma unei înfrângeri militare. În Craiova, ca şi în toată Oltenia, s-a creat însă un vid de putere, care avea să ducă la dispariţia Băniei, a doua instituţie politică a ţării ca importanţă, după domnie.

După un şir de violenţe care a durat câteva luni, boierii au reuşit să-l convingă pe acelaşi Neagu Papură să conducă o „miliţie a pământului”, pentru a potoli atacurile haiducilor şi hoţilor. De la acest personaj a rămas expresia „Ţara lui Papură Vodă” care a depăşit cu mult aria Olteniei şi timpul istoric, intrând în folclor cu sensul de ţară fără stăpân, unde legile nu mai există. După alte câteva luni de jaf chiar mai consistent decât înainte, Neagu Papură a fost înlocuit de boieri şi a luat din nou drumul codrului.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

©Lucreţia Vasilescu

Page 84

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Nr. 9 (49).

2015

Sumar luna septembrie, no. 9 (49), 2015 Citatele lunii /p. 2 Pictori celebri: J. M. W. Turner - selecţie şi prezentare: Viorela Codreanu Tiron /p. 3 Pictori contemporani: Luisa Adela Toma - autor: Prof. Mihai Păstrăguş, Iaşi /p. 7 Scriitori de ieri...: Martin Heidegger – selecţie şi prezentare: George Ghe. Ionescu /p. 11 Scriitori de azi: Nicolae Coande /p. 15 Dumnezeu – poet şi protector al lumii – autor: Nicolae Coande /p. 16 Selecţie şi prezentare, Mihai Păun Istorii regăsite: De ce a fost exilat Ovidiu la Tomis? /p. 21 autor: Horia Dumitru Oprea, Bucureşti Călătorie prin bibliotecile lumii – Biblioteca Naţionaţă Széchényi /p. 27 autor: Dorina Litră, Piteşti Śandor Petőfi – poezii /p. 30 Proză scurtă /p. 31 Geraldine Ghineţ /p. 31 Eliza Roha /p. 33 Mihaela Pop Raşcu, Târgu-Mureş /p. 35 Incursiune în poezia română contemporană /p. 39 Georgia Miculescu, Caransebeş /p. 39 Marcel Vişa, Alba Iulia /p. 40 Gina Zaharia, Bucureşti /p. 41 Mihai Katidas, Bucureşti /p. 42 Mihaela Oancea /p. 43 Constantin Lămureanu, Constanţa/p.44 Armina Flavia Adam, Târgu Mureş/p.45

Petruţ Cămui, Serbia /p. 46 Daiana Cristina Miculescu, Caransebeş/p.47 Mircea Trifu, Arezzo, Italia /p. 47 Agafia Drăgan, Alexandria /p. 49 Dobroslaw Marcinek /p. 49 Laura Hubati, Galaţi /p. 51 Ioan Friciu, Sibiu /p. 52

Edoardo Cacciatore, Graduali: refuzul modernităţii cu orice preţ /p. 53 traducere şi prezentare: Anca-Domnica Ilea Roman foileton: Setea zeilor de Anatole France, continuare din nr. 8 (48) /p. 55 traducere şi note: Lucia Patachi Alphonse de Lamartine – Suvenirul /p. 60 Eseu - autor: Vavila Popovici, Carolina de Nord, SUA /p. 61 Pagini de istorie: Misterul tăbliţelor de plumb – autor: Armin Olariu şi Horia Ţurcanu /p. 65 Emil Botta - poezii /p. 68 Pagini de jurnal – Nicolae Steinhardt – Fragmente din Jurnalul fericirii /p. 69 Marion Raméntol Serratosa – selecţie şi prezentare: Odette Mărgăritescu /p. 72 Pagina de cronică / p. 73 I. Umberto Eco: Numărul zero: Chipul grotesc al jurnalismului autor: Cristina Gogianu /p. 73 II. James Allen: Omul devine ceea ce gândeşte – autor: Arthur R. Pell, Ph. D. /p. 74 III. Toma din Aquino et alii: Despre eternitatea lumii p. 75 IV. James Redfield: A douăsprezecea viziune /p. 79 selecţie şi prezentare: Adrian Tucu V. Alina Naiu - Poezia există doar prin ceea ce nu se poate exprima – p. 60 autor: Horia Gârbea

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 85

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Nr. 9 (49).

2015

Pagina celor mari pentru cei mici: Povestea Micuţei Arcaşe – autor: Mihaela Alexandra Raşcu /p. 81 Istoria unor expresii româneşti – autor: Lucreţia Vasilescu /p. 83 Sumar /p. 85 Picturile şi fotografiile din acest număr aparţin: J. M. W. Turner Luisa Adela Toma Ion Teodorescu-Sion Eugène Delacroix Eugène Delacroix Orlay Petrich Soma

Mişu Teianu Alex Ştirbu Leonid Afremov Alphonse Mucha Heino Blum Ivan Aivazovsky

Design-ul copertelor realizate de pictorul şi graficianul Mihai Cătrună după lucrările lui Lord Frederic Leighton43:I. Fata purtâd coşul cu fructe şi IV- Toamna

COLECTIVUL DE REDACŢIE VĂ UREAZĂ LECTURĂ PLĂCUTĂ!

Nu uitaţi!: „Vă aşteaptăm cu materiale şi propuneri de colaborare pe adr. nomenartis@gmail.com (v. pe site www. nomenartis.ro (rubrica „contact“- „pentru autori“ - condiţii de publicare!)“.

Materialele se vor trimite pe adr. nomenartis@gmail.com între data de 1-10 a lunii în curs, pentru (eventuala!?) apariţie în nr. din luna următoare!

Revista apare şi pe suport de hârtie –numai la comandă!

Comanda se va face în scris către redacţie sau editură!

Numărul 10/50 va apare pe 10 octombrie 2015!

Va fi un număr omagial – 5 ani de la prima apariţie!

43

Lord Frederic Leighton – pictor şi sculptor clasic englez, 1830-1896.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 86

Dragi şi stimaţi colaboratori, Cu dosebită consideraţie vă rugăm să respectaţi exigenţele Revistei în legătură cu trimiterea materialelor domniilor voastre către redacţia revistei NOMEN ARTIS: I. Pentru a publica în Revista „NOMEN ARTIS – Dincolo de tăcere“, materialul va fi cules şi corectat de autor - în word şi semnat (pe fiecare pagină) ;i apoi trimis la redacţie în formă electronică pe adr.: nomenartis@gmail.com II. ATENŢIE!!!- Textul va fi verificat stilistic şi gramatical de autor - care poartă, în exclusivitate, şi răspunderea integrală pentru materiale publicate.

1.Textul literar va fi scris numai în microsoft word, cu font Comic Sans MS (mărimea corpului de literă – 11) OBLIGATORIU cu folosirea diacriticelor, în caz contrar textul va fi RESPINS!!! a. Nu se admit niciun fel de artificii, ornamentale sau aranjări cu efecte sau semne speciale de text!

2. Noii colaboratori vor trimite, obligatoriu, un CV de aprox. ¼ de pag. însoţit de o fotografie (format JPG, cu rezoluţie de minim 220 pixeli.) de preferinţă ataşată la e-mail, precum şi o adresă poştală, şi un nr. de telefon. Datele biografice vor cuprinde data şi locul naşterii, domiciliul, studii şi, mai ales, activitatea literară desfăşurată (datele dvs. vor rămâne strict în baza de date a redacţiei).

PS. Vă rugăm să NU trimiteţi CV-uri mai lungi de 1 pagina, format A 5 !!!!

3. Materialele nu se vor pagina şi nu vor fi aşezate pe coloane, aceste operaţii aparţinând design-erului revistei, care va prelucra materialul în Adobe InDesign.

ATENŢIONARE! 1.

2. nici nu vor 3.

Materialele nepublicate nu se restituie autorilor!

Materialele care nu sunt trimise conform regulamentului nu se returnează şi prima pentru publicare!

Textele care nu corespund cerinţelor vor fi din start respinse !

©Pentru ediţia pe suport de hârtie - format A 4 (color) - se va face comandă prin e-mail (către editură sau redacţia revistei – unde se vor specifica toate datele de contact ! Adr. : nomenartis@gmail.com Tot la aceeaşi adresă aşteptăm materialele dvs., propunerile şi sugestiile dvs.!

Orice altă tipografie sau editură care va prelua materialul fără acordul Editurii AmandaEdit sau al colectivului de redacţie al revistei vor intra sub jurisdicţia legii !