Nomen artis 36

Page 1


MEMBRI DE ONOARE : 

Acad. prof. dr. Constantin Bălăceanu Stolnici – România

Ştefan de Fay – Consulul Onorific al României la Nisa, Franţa

Acad.prof.dr. Ioan-Aurel Pop - Directorul Centrului de Studii Transilvane

Prof.univ.dr. Gelcu Maksutovici – Preşedinte fondator şi membru de onoare al Uniunii Culturale a Albanezilor din România, profesor doctor în istorie universală.

Prof.dr. Albert Kovács, România

Prof.dr. Elena Loghinovski, România

Prof. dr. Giovanni Rotirotti, Italia

Mircea Aurel Buiciuc – traducător bilingv româno-rusă, România

Prof.dr. Terezia Filip, România

Emilia Ivancu - Lector la Universitatea „Adam Mickewicz”, Poznan, Polonia

Membri fondatori: Viorela Codreanu Tiron – scriitor, membru al USB Mihai Cătrună – pictor şi grafician Mihai Păun – specialist IT George Ghe. Ionescu – ing. manager CASETA REDACŢIEI: Director editură AmandaEdit/ - Nicolae Nicolae Director şi redactor-şef al revistei - Viorela Codreanu Tiron Secretar general de redacţie: Dorina Litră Corector: Adrian Tucu Redactori: Odette Mărgăritescu Lucia Patachi Cristian Neagu COLBORATORI ASOCIAŢI : Adalbert Gyuris – Germania; Christian W.Schenk – Germania; Dorina Brânduşa Landen - Suedia; Dorina Şişu Ploeşteanu - Irlanda; Eugen Cojocaru – Germania; Georgina Ecovoiu – România; Mihai Ştirbu – România; Vavila Popovici - SUA Pictură, grafică şi design : Machetare computerizată : Editor on-line :

– ing. Mihai Cătrună - ing. Mihai Gregor Codreanu - ing. Mihai Păun

E-mail redacţie : nomenartis@gmail.com E-mail redactor-şef: viorelacodreanu@gmail.com Pentru formatul pe suport de hârtie se va face comandă la prin e-mail!


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10.-082014 Nr. 2/31

ANUL III, NR. 8/36/2014 - luna august -

Revista „NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE“ îşi propune să contribuie la promovarea talentelor literare, la crearea unui climat de cultură autentică şi responsabilă, în concordanţă cu valorile universale şi cu tradiţiile progresiste, în contextul globalizării şi integrării spirituale universale. *** În parteneriat cultural cu Editura AmandaEdit Bucureşti şi Fundaţia Culturală Est-Vest.

Publicaţie lunară, independentă - fondată la Bucureşti, în anul 2011 Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 1


10.-082014 Nr. 2/31

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Citatele lunii:

„Cel mai mare lucru pe care-l poţi face pentru un prieten nu este să-i dai din bogăţiile tale, ci să i le scoţi la iveală pe cele care sunt ascunse în el însuşi.“

Benjamin Disraeli

„Când o uşă se închide, o alta se deschide; dar deseori ne uităm atât de mult la uşa închisă că nu o mai vedem pe cea care s-a deschis pentru noi.”

Hellen Adams Keller

„Un copil poate oricând să învețe un adult trei lucruri: cum să fie mulțumit fără motiv, cum să nu stea locului niciodată şi cum să ceară cu insistență ceea ce îşi dorește.”

Paulo Coelho

„Nu putem inventa sentimente. Le putem descoperi şi exprima, iubi şi urî, le putem apropia de inimă sau le putem respinge."

Nichita Stănescu

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 2


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Domenico Ghirlandaio1 (autoportret) - detaliu din tabloul Adorazione dei

pastori

Domenico Ghirlandaio a fost un pictor italian renascentist, reprezentant al Şcolii florentine (a aparţinut celei de-a treia generaţii a acestei şcoli). S-a născut în 1449 la Florenţa, (numele său complet fiind Domenico di Tommaso di Currado di Doffo Bigordi). Tatăl, Tommaso Bigordi, era negustor de mătăsuri şi mărunţişuri, iar Ghirlandaio a fost cel mai mare din cei şase copii din prima căsătorie a tatălui. O soră de-a sa, din cea de-a doua căsătorie a tatălui, a fost soţia pictorului Sebastiano Mainardi2. Domenico deprinde încă din copilărie meseria de orfevrar, pe care o avea şi tatăl său, care inventase un tip de bijuterie sub formă de ghirlandă, de unde şi numele Ghirlandaio. În magazinul-atelier al tatălui, Domenico mai executa şi portrete ale trecătorilor, iar de la Alesso Baldovinetti învaţă arta picturii şi mozaicului. A fost contemporan cu Botticelli3, Verrocchio4 şi

Filippino Lippi5 şi a avut ca discipol pe Michelangelo6. Doi dintre fraţii săi Benedetto Ghirlandaio (1458-1497), David Ghirlandaio (14521525), ca şi nepotul, Ridolfo del Ghirlandaio (1483-1561) au fost de asemenea pictori. Cele mai multe informaţii despre viaţa marelui pictor provin din lucrarea Vieţile celor mai renumiţi

arhitecţi, pictori şi sculptori italiani, de la Cimabue până în timpurile noastre a lui Giorgio Vasari.

În 1472, Girlandaio se înscrie la Compagna di San Luca (astăzi devenită Accademia di belle arti di Firenze), unde îşi desăvârşeşte pregătirea artistică. Prima sa lucrare este o frescă ce decorează basilica Pieve di Sant'Andrea din orăşelul Sesto Fiorentino din provincia Florenţa şi intitulată Sfinţii Girolamo, Barbara şi abatele

Antonio (Santi Girolamo, Barbara e Antonio Abate). Pictura decorează o nişă semicirculară. Cei trei sunt reprezentaţi prin culori vii, frumos armonizate, amintind de stilul lui Domenico Veneziano. Sf. Girolamo atrage atenţia prin anatomia reprezentării ce evocă forţa plastică a lui Andrea del Castagno. Nu sunt neglijate nici detaliile de fond ale lucrării, care prin modul de aranjare creează iluzia spaţialităţii.

Domenico Ghirlandaio (posibil autoportret din Adoraţia magilor, 1488)

1

Domenico Ghirlandaio (n. 1449, Florența – d. 11 ianuarie 1494, Florența). 2 Sebastiano Mainardi, uneori menționat ca Sebastian, (n. San Gimignano, 1460 - d. Florența, 1513), a fost un pictor italian, membru al Renașterii. 3 Sandro Botticelli - de fapt Alessandro di Mariano Filipepi - (n. 1 martie 1445, Florența - d. 17 mai 1510, Florența) a fost un pictor italian, unul din cei mai mari reprezentanți ai Renașterii italiene. 4 Andrea del Verrocchio, n. Andrea di Michele di Francesco de' Cioni, (c. 1435—1488) a fost un sculptor, aurar și pictor italian ce a lucrat la curtea lui Lorenzo de' Medici în Florența. Printre elevii lui se numără Leonardo da Vinci, Pietro Perugino și Lorenzo di Credi, dar l-a influențat și pe Michelangelo. El a lucrat în stilul renascentist timpuriu din Florența.

10.-082014 Nr. 2/31

5

Filippino Lippi (n. cca 1457, Prato, Toscana - d. 18 aprilie 1504, Florența), fiul nelegitim al pictorului Fra Filippo Lippi și al Lucreziei Buti, a fost un pictor italian din perioada Renașterii timpurii. 6 Michelangelo Buonarroti (n. 6 martie 1475, Caprese, Provincia Arezzo - d. 18 februarie 1564, Roma) a fost, alături de Leonardo da Vinci, cel mai important artist în perioada de vârf a Renașterii italiene. Geniul său universal este deopotrivă oglindit de pictură, desen, sculptură și arhitectură. A scris și poezii, în special în genul sonetului și madrigalului.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 3


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10.-082014 Nr. 2/31

Prima sa mare lucrare în care îşi manifestă cu adevărat personalitatea a fost decorarea capelei dedicată sfintei Fina, patroană spirituală a orăşelului San Gimingnano. Au fost cooptaţi artişti florentini de valoare ca: arhitectul Giuliano da Maiano, (fratele său), sculptorul Benedettoo, partea de pictură revenind lui Ghirlandaio.

Studiu 1486, Ghirlandaio

Aşa cum am mai spus, cele mai multe informaţii despre viaţa marelui pictor provin din lucrarea Vieţile celor mai renumiţi arhitecţi, pic-

tori şi sculptori italiani, de la Cimabue până în timpurile noastre a lui Giorgio Vasari, prin urmaFuneraliile sfintei Fina, lucrare datată în 1475

În lucrarea Funeraliile sfintei Fina (Esequie di santa Fina), figurile umane sunt tra-

tate cu multă naturaleţe. Unele din personaje au în privire ceva ce le detaşează de dramatismul scenei, sentimentul de emoţie fiind disimulat în seninătate şi monumentalitate. Printre oamenii reprezentaţi trebuia să fie prezenţi şi cei de vază care au finanţat întregul ansamblu artistic. Aceeaşi grandoare este vizibilă şi în Vestirea

morţii sfintei Fina (Annuncio della morte di santa Fina). La San Gimignano, Ghirlandaio îl cunoaşte pe viitorul său cumnat, Sebastiano Mainardi, care îi devine colaborator.

O altă destinaţie a lucrărilor lui Ghirlandaio este Abaţia Sf. arhanghel Mihail din Passignano. Aici, în 1476, realizează o scenă de tip cenaculum (călugări care iau cina în comun), care este prima dintr-o serie de trei astfel de lucrări.

re pentru cei interesaţi să afle mai multe despre viaţa acestui pictor îi invităm la lectură sau prin sălile de expoziţie.

Dintre lucrările pictorului mai amintim: Madona cu pruncul (Madonna col Bambino), tempera aurită pe plafon (datată 1470-1475), aflată la National Gallery of Art, Washington; Sfinţii

Girolamo, Barbara şi abatele Antonio (Santi Girolamo, Barbara e Antonio Abate), frescă, Cercina (Sesto Fiorentino), pieve di Sant' Andrea realizată între anii 1471-1472; Madonna della Misericordia e Pietà, frescă, Florenţa, basilica Ognissanti, datată 1472; Santa Barbara con suo padre sconfitto e un donatore, ulei pe lemn, 68x47 cm, colecţie privată, etc.

Redăm mai jos o mică galerie de imagini cu câteva dintre lucrări:

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 4


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10.-082014 Nr. 2/31

Adoration of the Shepherds 1482-85

Portretul unei fete

Bunicul cu nepotul

Musée Du Louvre, Paris, France, 1490

Angel Appearing To Zacharias

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 5


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Madona cu pruncul (Madonna col Bambino), tempera aurită pe plafon (datată 1470-1475), aflată la National Gallery of Art, Washington.

10.-082014 Nr. 2/31

Fragment din Stigmate di san Francesco, Santa Trinita, Firenze.

Affreschi della Cappella Sassetti: Stigmate di san Francesco, Santa Trinita, Firenze.

Affreschi della Cappella Tornabuoni: Visitazione, Santa Maria Novella, Firenze.

Selecţie şi prezentare: Viorela Codreanu Tiron

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 6


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10.-082014 Nr. 2/31

violent şi fiul mult iubit, pe care nu-l va mai revedea niciodată, pentru a se salva pe sine de la un destin care s-ar fi asemuit cu cel al mamei sale. Distrusă de despărţirea de fiul său, în 1902 se mută la Roma. A „doua” viaţă

Sibilla Aleramo7, o legendă a feminismului italian Rina Faccio, adevăratul nume al scriitoarei Sibilla Aleramo, s-a născut pe 14 august 1876 în Alessandria, din părinţi piemontezi; copilăria şi-o petrece la Milano, iar adolescenţa într-o suburbie din Civitanova Marche. La cincisprezece ani începe să lucreze în fabrica condusă de tatăl său, pe post de contabil, iar la şaisprezece ani este sedusă şi violată de un muncitor din fabrică, cu care va face apoi un „mariaj reparatoriu” din care se va naşte un fiu. Resimţind atât instabilitatea mentală a mamei sale, care mai întâi încearcă să se sinucidă iar apoi este internată într-un ospiciu, cât şi constrângerea unei uniuni nefericite, Rina trece prin continue stări depresive în care singura consolare este dragostea pentru fiul său. Scrisul devine pentru ea o evadare şi un fel de a se elibera. Începe să colaboreze cu reviste feministe, scrie recenzii de cărţi, critici literare, studii sociologice şi comentarii despre viaţa cotidiană. În 1899 i se propune să conducă revista săptămânală L’Italia Femminile la Milano, unde se mutase pentru o scurtă perioadă cu familia. Milano îi oferă o fereastră asupra lumii, astfel că, atunci când soţul o constrânge să se întoarcă acasă în suburbie, în 1901, Rina suferă o cădere psihică. După o tentativă de sinucidere, sporeşte în ea dureroasa hotărâre de a-şi părăsi soţul 7

Rina Faccio, cunoscută sub pseudonimul Sibilla Aleramo, (n. 14 august 1876 - d. 13 ianuarie 1960) a fost prozatoare și poetă italiană și activistă a mișcării feministe.

Din acest moment pentru Rina începe o viaţă care îi permite să se afirme ca persoană şi pe care ei îi plăcea s-o definească „a doua sa viaţă”. La Roma îl cunoaşte pe Giovanni Cena, scriitor, poet şi directorul revistei La Nuova Antologia, cu care instaurează o relaţie culturală şi spirituală care durează şapte ani. În această perioadă, sfătuită de acesta şi de alţi prieteni intelectuali ai săi, scrie şi publică prima sa carte, Una donna (1906). Odată cu acest eveniment devine Sibilla Aleramo: un nume nou pentru o viaţă nouă. Romanul, scris la persoana întâi, este o naraţiune autobiografică şi o mărturie dureroasă a femeii în rolul de subaltern în familie şi în societate, dar este pătruns de un „strigăt” feminist clar împotriva provocării masculine. Această operă se poate considera ca fiind primul roman din istoria feminismului italian: este o denunţare deschisă şi înflăcărată a obtuzităţii mediului social în care trăieşte, a unei societăţi dezbinate de ipocrizie, ignoranţă şi îngustime mentală. Proza sa apare nouă şi originală pentru acei ani, iar datorită acestui lucru scriitoarea câştigă foarte multe aprecieri atât în Italia, cât şi în străinătate, cartea fiind tradusă la puţin timp de la apariţie în aproape toate ţările europene şi în SUA. Cu toate acestea, Sibilla nu profită de neaşteptata celebritate şi rămâne în umbră timp de mai mulţi ani, dedicându-se şcolilor din Agro Romano pentru paria analfabeţi, şcoli fondate de ea împreună cu Giovanni Cena. De asemenea, colaborează cu reviste filosocialiste, se înscrie în Uniunea Feminină Internaţională şi participă la numeroase iniţiative cu caracter de ajutor social. Când relaţia cu Giovanni Cena ia sfârşit, începe să călătorească în Italia şi Europa, şi abia în 1919 publică a doua sa carte: Il paessaggio, un poem în proză, destinat prin natura sa să devină mai puţin

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 7


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE popular decât Una donna, dar care obţine recunoaşteri importante. Urmează, în 1921, prima culegere de lirică, Momenti, şi un volum de proză, Andando e stando. În 1927 este publicat romanul epistolar Amo, dunque sono, o culegere de scrisori, neexpediate, către Giulio Parise. În 1928 apare volumul Poesie, iar în 1935 alte poezii lirice sub titlul Sì alla Terra. Între anii 1932-1938 apar romanul Il frustino şi alte culegeri de proză: Gioie d’occasione şi Orsa minore, aceasta din urmă având ca subtitlu fraza indicativă a unei urme autobiografice, Note di taccuino. Începând din 1945 şi până în 1960 scrie Dal mio diario, însemnări intime pe fundalul celui de-al doilea război mondial, care vor fi publicate postum în 1978. În 1947 îşi publică toate poeziile în volumul Selva d’Amore, care îi aduce Premiul Versilia în 1948. În 1949 apare o nouă culegere de proză: Il mondo è adolescente, în care autoarea îşi exprimă încă o dată încrederea entuziastă întrun viitor al dreptăţii şi armoniei. Ultimele culegeri lirice poartă titlurile: Aiutatemi a dire (1951) şi Luci della mia sera (1956). În 1960, la vârsta de 83 de ani, Sibilla Aleramo se stinge la Roma, după o lungă boală. Fragment din romanul O femeie Cuget, cuget! Cum putusem trăi atâta timp fără să cuget? Persoane şi lucruri, cărţi şi peisaje, totul îmi sugera acum reflecţii interminabile. Unele mă surprindeau, unele, ingenue, mă făceau să surâd, iar altele aveau aşa o graţie intrinsecă, încât înclinam să le admir ca şi cum le-aş vedea exprimate în semne nobile, destinate să mişte mulţimi. Varietatea lor era infinită. Atâta bogăţie sălăşluia în mine? Îmi spuneam că probabil nu era nimic excepţional, că probabil toate fiinţele aveau una asemănătoare în taina spiritului lor şi doar circumstanţele le împiedicau să contribuie la creşterea patrimoniului comun. Dar nu eram convinsă de această ipoteză. Atâta inconştienţă şi nepăsare erau în jur! Doctorul, cu ştiinţa sa, ar fi putut oferi studiilor mele o bază, dar el nu se mai îngrijea să-şi hrănească spiritul: nevoile urgente ale profesiei sale îl ţineau prea ocupat, iar scepticismul său îl făcea să considere prea ipotetică o

10.-082014 Nr. 2/31

schimbare a condiţiilor seculare şi o alinare a mizeriei fiziologice ereditare. Îmi dădu însă câteva cărţi, tratate de biologie, manuale de igienă, de istorie naturală. Şi zâmbea cu o simpatie nu lipsită de zeflemea când îi arătam că îmi scosesem rezumate şi însemnări din ele. Doctorul era pentru mine un fenomen interesant, într-un fel melancolic. Încă mă mai întrebam dacă existaseră şi existau relaţii intime între el şi cumnata mea, şi simpla bănuială îmi apărea umilitoare. Dar cum putea să trăiască singur? Cazul tatălui meu mă făcea să-mi opresc atenţia asupra faptului sexual şi din asta trăgeam reflecţii amare. Iată, şi acest tânăr, care manifesta un asemenea respect faţă de mine şi recunoştea adevăruri superioare, ducând o viaţă exemplară conform convenţiilor sociale, avea poate o viaţă secretă ce nu putea fi destăinuită... Cine îndrăznea să recunoască un adevăr şi să-şi conformeze viaţa în funcţie de el? Sărmana viaţă, nefericită şi întunecată, toţi ţineau atât de mult să şi-o păstreze! Toţi se mulţumeau cu ce aveau: soţul meu, doctorul, tata, socialiştii şi preoţii, virginele şi prostituatele: fiecare îşi ducea minciuna cu resemnare. Revoltele individuale erau sterile sau dăunătoare, iar cele colective încă prea slabe, aproape ridicole, în faţa înfricoşătoarei măreţii a monstrului ce trebuia înfrânt! Şi începui să mă întreb dacă femeii nu i se poate atribui o parte, nu mică, a răului social. Cum ar putea un bărbat care a avut o mamă bună să devină crud faţă de cei slabi, necinstit faţă de femeia căreia îi oferă dragostea sa, tiran faţă de fii? Dar o mamă bună nu trebuie să fie, ca a mea, o simplă fiinţă de sacrificiu: trebuie să fie o femeie, o fiinţă umană. Şi cum poate ea deveni o femeie dacă părinţii o dau, neştiutoare, plăpândă, incompletă, unui bărbat care nu o primeşte ca pe egala lui, se foloseşte de ea ca de un obiect care-i aparţine, îi dăruieşte fii cu care o lasă de una singură pentru a continua să se joace ca în copilărie, în timp ce el îşi îndeplineşte datoriile sociale? De când citisem un studiu despre mişcarea feminină în Anglia şi Scandinavia, aceste reflecţii mi se dezvoltau în creier cu insistenţă. Încercasem imediat o simpatie irezistibilă

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 8


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE pentru acele fiinţe exasperate care protestau în numele demnităţii tuturor femeilor până la a-şi ciunti în interior cele mai profunde instincte, dragostea, maternitatea, graţia. Aproape pe nesimţite gândul meu zăbovise zi de zi câte o secundă mai mult asupra acestui cuvânt: emancipare, pe care-l auzisem pronunţat în copilărie, de două sau de trei ori, de tatăl meu în mod serios, apoi de fiecare dată în batjocură de orice clasă de bărbaţi şi femei. De atunci comparasem cu acele rebele marea mulţime a inconştientelor, a inertelor, a resemnatelor, soiul de femeie plăsmuit de-a lungul secolelor pentru supunere, iar eu, surorile mele, mama, toate fiinţele feminine pe care le cunoşteam, eram exemplare ale acestui soi. Şi un fel de spaimă religioasă mă copleşise. Simţisem că atingeam pragul adevărului meu, că eram pe punctul de a-mi dezvălui mie însămi secretul lungii mele suferinţe, tragice şi sterile... Ceasuri solemne ale vieţii mele, pe care amintirea nu va putea niciodată să le fixeze desluşit şi care rămân totuşi nemuritoare în faţa spiritului! Ceasuri revelatoare ale unui destin uman mai înalt, îndepărtat în timp, la care se poate ajunge prin eforturile a mici fiinţe incomplete, dar la fel de nobile ca viitorii stăpâni ai vieţii! XIII O întâmplare petrecută în capitala judeţului relatată în ziare mă împinse în mod irezistibil să scriu un mic articol şi să-l trimit unui cotidian din Roma, care îl publică. În el era scris cuvântul feminism. Şi când îl văzui aşa, tipărit, mi se păru brusc că acel cuvânt cu sunetul aspru îşi capătă semnificaţia în întregime, că îmi desemnează cu adevărat un nou ideal. Între timp caietul meu de notiţe creştea în dimensiuni. Încercări disparate se succedau în el. Alături de impresii vizive, desene rapide de fel şi fel, firul consideraţiilor mele asupra vieţii se desfăşura într-o sută de fragmente, tinzând a se orienta într-o conexiune, într-un organism. O ardoare tainică curgea prin acele foi pe care începeam să le iubesc ca pe ceva mai bun decât mine, ca şi cum îmi înapoiau imaginea mea deja purificată şi mă convingeau că puteam trăi intens

10.-082014 Nr. 2/31

şi cu folos. Să trăiesc! Acum mi-o doream, şi nu numai pentru fiul meu ci pentru mine, pentru toţi. Mă consideram norocoasă în singurătatea mea. Asprul calvar era tot timpul sub ochii mei; privindu-l, rămâneam fascinată la gândul nenumăratelor fiinţe care escaladau unul la fel fără a găsi în vârf nici măcar o cruce pe care să aştepte o dreptate postumă. Femei şi bărbaţi; nişte conglomerate şi totuşi fiecare atât de lipsit de ajutor! Aceea era umanitatea? Şi cine cuteza s-o definească într-o formulă? În realitate femeia, până în prezent sclavă, era complet ignorată, şi toate psihologiile prezumţioase ale romancierilor şi moraliştilor arătau atât de limpede inconsistenţa elementelor de care se serveau pentru construcţiilor lor arbitrare! Iar bărbatul, bărbatul, şi el se ignora pe sine: fără complementul său, evoluând, savurând, luptând de unul singur în viaţă, renegând prosteşte zâmbetul spontan şi conştient care i-ar putea oferi simţul profund al întregii frumuseţi a universului, rămânea slab sau feroce, dar incomplet tot timpul. Şi unul şi celălalt erau vrednici de plâns într-o măsură diferită. Nicio carte nu avea virtutea de a-mi tulbura convingerile recente; şi niciuna din cele pe care le citisem în acea perioadă nu îmi produse mare impresie. Îmi dădui seama că simţul meu critic, după îndelungata paralizie, parcă se lărgise şi se intensificase; şi odată cu el descoperii în spiritul meu un fel de nostalgie îndurerată pentru tot ceea ce educaţia mea neglijase iremediabil în mine. Poezia, muzica, arta culorii şi a formei, rămâneau pentru mine lucruri aproape necunoscute, în timp ce întreaga mea fiinţă aspira la extazul pe care acestea le suscită; gândul din care trăiam ar fi voit uneori să prindă aripi, să se contopească cu razele şi sunetele. Scriind, neputinţa mea de a transpune liric obscura lume interioară, îmi provoca deseori o suferinţă acută; fiecare lucru pe care nu reuşeam să-l exprim recădea pentru totdeauna în abisul neştiut din care izvorâse pentru o clipă. Prezentare şi traducere de Camelia Zara

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 9


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE În cea de-a patra zi a Festivalul de Film Multicolor, editia a IV-a, organizat de „Iniţiativa Erasmus Iaşi” la Casa de Cultură „Mihai Ursachi”, a avut loc premiera filmului „Un viaggio chiamato amore“ (O călătorie numită iubire). O călătorie numită iubire Dacă ai putea defini iubirea, dacă ai putea să o pipăi, să-i determini exact componentele ai face-o? Ce înseamnă să iubeşti şi de unde vine iubirea? Există oare ceva raţional între legătura care se produce, uneori între trupuri, minţi şi inimi? Iată, doar câteva din temele pe care filmul le atinge subtil în încercarea de a expune iubirea cathartică dintre Sibilla Aleramo (interpretată de Laura Morante) şi Dino Campano (Stefano Accorsi). Este vorba despre doi împătimiţi ai scrisului de la începutul secolului al XX-lea, care ajung să se cunoască prin scrisori şi să îşi împărtăşească unul altuia nu doar patima pentru arta mâzgăliturilor migălos aranjate pe hârtie, ci şi focul ce le arde în interior. Sibilla este recunoscută în epocă pentru valoarea literară datorită romanului Una Donna (O femeie), roman în care îşi relatează propria viaţă şi evenimentele tragice prin care a trecut, de la încercările de sinucidere ale mamei sale la căsătoria în care este împinsă cu forţa (fiind violată de unul dintre angajaţii tatălui său), la umilinţele la care o supune noul şi infamul soţ şi ajungând la momentul în care îşi părăseşte copilul, fiind conştientă că este pe cale de a deveni copia fidelă a femeii care i-a dat viaţă. După ce trăieşte o serie de iubiri pasagere, Sibilla întâlneşte fructul interzis în persoana lui Dino Campana, catalogat de mulţi dintre contemporanii săi drept un poet cu perspective, însă unul care şi-a pierdut raţiunea, fiind supranumit „Nebunul”. Scrisul devine liantul legăturii lor, arta de a înşirui cuvinte îi macină pe amândoi. Dacă Sibilla prefera proza, Dino era fascinat de poezie, astfel încât între ei se produce o simbioză, ca şi cum s-ar întâlni cerul cu marea.

10.-082014 Nr. 2/31

Din acest punct, iubirea prin artă este văzută ca o manieră de transpunere a emoţiilor profane în sacru, iar regizorul Michele Placido (cunoscut drept comisarul Corrado Cattani din serialul „Caracatita") mizează pe jocul actorilor, fascinaţia decorurilor, a costumelor şi a scrisului pentru a reda o lume boemă, ieşită din tipare. Una în care până şi nebunia este scuzabilă, dacă este creatoare. Pasiunea care pune stăpânire pe trupurile artiştilor nu poate, însă să depăşească limitele interioare ale lui Dino. Incapabil să-i uite şi să-i ierte trecutul Sibilei acesta îi va testa continuu dragostea încercând să o facă pe scriitoare să cedeze, să-l uite. Dorind să o aibă în totalitate, el o va îndepărta şi îi va distruge voinţa de a fi cu el, însă pasiunea nu va dispărea. Laitmotivul filmului este o poezie gândită de Dino pentru Sibilla care redă veridic conexiunea şi sentimentele dintre ei, o poezie pe care Dino o ştie, însă nu o scrie, nu o mai recită, o poezie care îi pare familiară, dar ale cărei versuri le-a uitat sau mai bine-zis, le-a pierdut... Plusurile filmului ar fi implicarea afectivă a actorilor în drama pe care încearcă să o redea şi meritul regizorului de a ne o oferi parcă o hartă către ideea de sentiment în stare pură; emoţia este meticulos gradată atingând, în anumite puncte cheie, cote maxime: de la bucurie, fericire la durere sau chin, de la împlinire la tristeţe, în doar câteva secunde. Filmul încearcă să redea cât mai fidel atmosfera vremurilor respective şi să intre cât mai adânc posibil în mentalitatea perioadei. Perspectiva regizorului care alege la un moment dat să „încurce firele” trecutului cu ale prezentului, într-un „sunt şi nu e” aduce un plus de vivacitate filmului, însă la final rămâi cu impresia că lipseşte ceva... că mai trebuia ceva. Ce anume? După vizionarea filmului veţi vedea… Adriana Dănilă, studentă a Facultăţii de Litere.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 10


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Paulo Coelho s-a născut la data de 24 august 1947, în Rio de Janeiro. Înainte de a deveni unul dintre cei mai importanţi romancieri ai lumii, a fost un hippie rebel, apoi director de teatru, jurnalist şi poet. La vârsta de şapte ani Coelho a fost trimis la şcoala iezuită San Ignacio din Rio de Janeiro unde a început să-şi dezvolte talentul pentru scris. La unul din concursurile şcolare a câştigat primul său premiu literar. Scriitorul a avut o copilărie mai agitată şi deoarece a devenit din ce în ce mai rebel şi nu a vrut să urmeze Facultatea de Inginerie, părinţii l-au internat de mai multe ori într-un spital de boli psihice. Aceste momente au fost dezbătute de către autor mai târziu în Veronica se hotărăşte să moară (1998). Îndrumat de doctorul său a hotărât să se mute singur şi a început să scrie texte pentru cântecele unor importanţi artişti cum ar fi Elis Regina, Rita Lee, Raul Seixas. A călătorit mult prin lume şi a fost interesat de societăţi secrete şi religii orientale. În anul 1982 a publicat primul său roman Arquivos do inferno (Arhivele infernului) care nu s-a bucurat de succes. După patru ani a facut un pelerinaj la Santiago de Compostela, eveniment care i-a marcat existenţa şi a constituit punctul de plecare în scrierea romanului Jurnalul unui mag. Anul următor a publicat Alchimistul, roman ce a devenit cea mai bine vândută carte braziliană. Alte opere importante ale lui Paulo Coelho

10.-082014 Nr. 2/31

sunt: Brida (1990), Walkiriile (1992), La râul Piedra am şezut şi-am plâns (1994), Maktub (1994), Al cincilea munte (1996), Manualul războinicului luminii (1997), Diavolul şi domnişoara Prym 2000), Unsprezece minute (2003), Zahir (2005), Vrăjitoarea din Portobello (2006), Ca râul care curge (2006), Învingătorul este întotdeauna singur (2009). Paulo Coelho este consilier special UNESCO, director al Fundaţiei Shimon Peres, al Schwab Foundation for Social Entrepreneurship, al Lord Menuhin Foundation, membru al Academiei de litere din Brazilia, mesager al păcii pentru Naţiunile Unite, etc. A primit numeroase premii şi distincţii printre care: Cavaler al Artelor şi Literelor (Franţa, 1996), Premiul Grizane Cavour (Italia, 1996), Finalist al premiului literar internaţional IMPAC (Irlanda, 1997 şi 2000), Cavaler al Ordinului Naţional al Legiunii de Onoare (Franţa, 2000), Premiul Ex Libris pentru Unsprezece minute (Serbia, 2004), Ordinul de Onoare (Ucraina, 2004), Premiul Las Pergolas 2006 din partea librarilor mexicani, ALMAC (Mexic, 2006), Cel mai bun scriitor străin (Spania, 2008), etc. Cărţile sale au fost traduse în 67 de limbi şi publicate în peste 150 de ţări. Romanul Alchimistul a fost publicat în anul 1988. A fost pe primul loc în listele de bestselleuri din 74 de ţări, s-a vândut în 35 de milioane de exemplare şi a fost cea mai tradusă carte (în 74 de limbi). Această poveste simplă este despre un păstor numit Santiago care în urma unui vis repetat, îşi părăseşte casa şi porneşte în căutarea unei comori la piramide. În calea sa întâlneşte o ţigancă, un bătrân care îşi spune rege şi un alchimist care îl ajută să-şi găsească drumul. Datorită acestei călătorii, Santiago ajunge să-şi găsească iubirea şi îşi dă seama că acea comoară căutată se afla de fapt în inima lui. Romanul cuprinde semne, simboluri şi vise după care personajul se căzneşte pentru a-şi îndeplini propria soartă şi pentru a înţelege sensul vieţii. Povestea lui Santiago ne îndeamnă să ne urmăm visele şi să ne ascultăm inima.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 11


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Fragment din ALCHIMISTUL – PAULO COELHO… „Nimeni nu reuşeşte să fugă de propria inimă…”

inima?

― Atunci, pentru ce trebuie să-mi ascult

― Pentru că niciodată nu vei reuşi s-o faci să tacă. Şi chiar dacă te prefaci că nu asculţi ce spune, ea va sta în pieptul tău repetând mereu tot ce crede despre viaţă şi lume. ― Şi dacă e înşelătoare? ― Înşelăciunea este o lovitură neaşteptată. Dacă îţi cunoşti bine inima, niciodată nu va reuşi asta. Pentru că tu îi vei cunoaşte visele şi dorinţele şi vei şti ce să faci cu ele. Nimeni nu reuşeşte să fugă de propria inimă. De aceea e mai bine să asculţi ce spune. Pentru ca niciodată să nu vină o lovitură pe care n-o aştepţi. Flăcăul continuă să-şi asculte inima în timp ce străbăteau deşertul. Începu să-i cunoască şiretlicurile şi trucurile şi începu s-o accepte aşa cum era. Atunci flăcăului nu i-a mai fost frică şi n-a mai vrut să se întoarcă, pentru că într-o seară inima îi spuse că era mulţumită. „Chiar dacă eu mai cârtesc puţin”, îi spunea inima, „o fac pentru că sunt inimă de om, şi inimile oamenilor aşa sunt. Le este teamă să-şi împlinească cele mai îndrăzneţe visuri, pentru că li se pare că nu me-rită sau că nu vor reuşi. Noi, inimile, murim de frică numai la gândul unor iubiri care dispar pentru totdeauna, la clipe care ar fi putut să fie bune şi n-au fost, la comori care ar fi putut fi descoperite dar au rămas pentru totdeauna îngropate în nisip. Pentru că atunci când se întâmplă aşa ceva, suferim îngrozitor.” ― Inimii mele îi este frică de suferinţă, îi spuse flăcăul Alchimistului într-o noapte când priveau cerul fără lună. ― Spune-i că frica de suferinţă este mai rea decât suferinţa însăşi. Şi că nici o inimă nu a suferit când a plecat în căutarea visurilor ei, pentru că fiecare moment de căutare este un moment de întâlnire cu Dumnezeu şi cu Veşnicia. „Fiecare clipă de căutare este o clipă de regăsire”, îi spuse flăcăul inimii lui. „Cât mi-am căutat

10.-082014 Nr. 2/31

comoara am avut numai zile luminoase, pentru că ştiam că fiecare oră făcea parte din visul de a o găsi. Cât am căutat comoara, am descoperit pe drum lucruri pe care niciodată n-aş fi visat să le întâlnesc dacă n-aş fi avut curajul să încerc lucruri imposibile pentru păstori.” Şi atunci sufletul lui se potoli pentru o întreagă dupăamiază. Noaptea, flăcăul dormi liniştit şi când se trezi, inima începu să-i povestească despre Sufletul Lumii. Îi spuse că omul fericit este omul care îl poartă pe Dumnezeu în sine. Şi că fericirea putea fi întâlnită într-un simplu grăunte de nisip din deşert, aşa cum îi spusese Alchimistul. Pentru că un grăunte de nisip este un moment al Creaţiei şi Universului i-au trebuit mii de milioane de ani ca să-l creeze. „Pe fiecare om de pe faţa Pământului îl aşteaptă o comoară undeva”, îi spuse inima. Noi, inimile, obişnuim să vorbim puţin despre aceste comori pentru că atunci oamenii nu mai vor să le găsească. Vorbim despre ele numai copiilor. Apoi lăsăm viaţa să-l îndrepte pe fiecare spre destinul său. Dar, din nefericire, puţini urmează drumul care le este trasat, adică drumul Legendei Personale şi al fericirii. Ei cred că lumea este un lucru ameninţător, şi de aceea lumea chiar devine ameninţătoare. „Şi atunci noi, inimile, vorbim din ce în ce mai încet, dar nu tăcem niciodată. Şi evităm ca vorbele noastre să fie auzite: nu vrem ca oamenii să sufere pentru că nu şi-au urmat inimile.” ― De ce inimile nu spun oamenilor că trebuie să-şi urmeze visele? îl întrebă flăcăul pe Alchimist. ― Pentru că, în cazul acesta, inima suferă cel mai mult. Iar inimilor nu le place să sufere. Începând din ziua aceea, flăcăul şi-a ascultat inima. I-a cerut să nu-l mai părăsească niciodată. I-a cerut ca, atunci când se depărta de visele lui, inima să-i bubuie în piept şi să-i dea semnalul de alarmă. Flăcăul a jurat că de câte ori va auzi acest semnal, avea să-l asculte.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

©Paulo Coelho

Page 12


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

8

George Vulturescu s-a născut în cătunul Tireac, sat Tătăreşti, în judeţul Satu Mare, la 1 martie 1951. A absolvit Facultatea de Filologie a Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România, al Uniunii Ziariştilor Profesionişti (U.Z. P.) şi al PENClubului Român, fondator, editor şi realizator al revistei Poesis, Satu Mare (din 1990 până în prezent) şi al Festivalului Internaţional Frontiera Poesis din Satu Mare (15 ediţii). A lucrat la instituţii de cultură din municipiul Satu Mare. În prezent este director al Direcţiei pentru cultură, culte şi patrimoniu cultural naţional a Judeţului Satu Mare. A debutat literar în revista Familia (nr. 1, din ianuarie, 1973) cu o prezentare a poetului Ştefan Augustin Doinaş – Un voluptuos al imaginii. Debutul editorial este marcat de volumul Caietul debutanţilor, 1979, Editura Albatros, Bucureşti. Au urmat volumele de: poezie: Frontiera dintre cuvinte, 1988; Poeme din Ev-Mediul odăii, 1991; Oraşul de sub varul pereţilor, 1994; Tratat despre Ochiul Orb, 1996; Femeia din Ev-Mediul odăii (antologie), 1996; Gheara literei, 1998; Scrisul agonic (antologie), 1999; Nord, şi dincolo de Nord, 2001; Stânci nupţiale, 2003; Monograme pe Pietrele Nordului, 2005; Alte poeme din Nord, 2007. Critică: Saeculum. Metafizică şi polemică, 1995;

Cultură şi literatură în ţinuturile Sătmarului. Dicţionar: 1700-2000, 2000; Cronicar pe Frontiera Poesis, Princeps Edit. Iaşi, 2007. Ediţii bilingve: Augenlieder, gedichte, trad. Christian W. Schenk şi Simone Reicherts-Schenk, Dionysos, Germania, 1996; Tratat despre Ochiul Orb/Traité sur l’Oeil Aveugle, trad. Sabrina Russo, Fundaţia Culturală Libra/Editura Humanitas, Montreal, 2004; The North and beyond the North, trad. Olimpia Iacob, Libra, 2006; Do severe I dalşe od severa, trad de Miljurko Vukadinovič şi Adam Puslojič, Belgrad, 2007. Este deţinătorul premiului literar pentru 8

George Vulturescu (n. 1 martie 1951 Tireac, Satu Mare). Numele la naştere: Pop Silaghi Gheorghe. Poet, publicist, editor român. Membru al Uniunii Scriitortilor din România.

10.-082014 Nr. 2/31

poezie al Târgului Estival de carte – Neptun (1994) şi al Salonului de carte şi publicistică – Cluj, Oradea (1994); Premiul pentru poezie al Uniunii Scriitorilor – Filiala Cluj (1999; 2003); Premiul pentru critică „M. Zaciu” al Galelor Literare Radio Cluj, 2001; Marele Premiu „N. Stănescu” al Serilor de Poezie de la Deseşti (1997); Premiul „Corona Carpatica” al Asociaţiei de Literatură şi Artă Uniunea Scriitorilor din Zakarpatia, Ujgorod, Ucraina (2003). Ordinul Meritul Cultural, categoria A, pentru literatură, în grad de Cavaler (2004). A fost tradus şi a publicat poezie în limbile: slovacă, franceză, germană, engleză, maghiară, letonă, sârbă, chineză, suedeză, italiană.

Adalbert Gyuris în dialog cu George Vulturescu Este un om plin de înţelepciune, modest şi serios. Deşi a ajuns domn nu-şi uită rădăcinile şi îşi cântă, în scrisul său, zona frumoasă din care vine cu atâta căldură şi simţire că cel care îl citeşte se şi vede acolo şi iubeşte instantaneu acele locuri. „Am început să scriu şi să văd cu scrisul.” - Credeţi că locul naşterii influenţează şi poate modela viaţa unui om?

- Locul naşterii are o importanţă covârşitoare pentru un creator. Energetica lui (actionnând din pietre, ape, arbori şi ierburi, pământuri şi mlaştini) acţionează asupra noastră benefic sau malefic. Descoperim asta prin timp, devreme sau târziu, dar o purtăm latent în ţesuturile trupului, precum proprietatea rocilor de a produce scântei sau a sevelor de plante de-a tamădui rănile. Toată mitopoetica „Nordului” din poemele mele (Nord, şi dincolo de Nord, Stânci nupţiale, Monograme pe Pietrele Nordului, Alte poeme din

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 13


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Nord), leit-motivele lor (Pietrele Nor-dului,

apele, vraja stihiilor vegetale, cuţitul costobocilor din care mă trag, lupii din sihle) au fost „hotărâte” de această sarcină energetică a locului natal - cătunul Tireac, rămăşiţă a vechilor codri ai Chioarului şi Sălajului. „Mâna care scrie şi mâna de pe cuţit”, un sâmbure-nucleu al multor poeme, vine în mişcarea de rotunjire a arabescurilor literelor din alte mişcări pe care simt că le-au executat înaintea mea tăietorii de arbori, fântânarii (precum tatăl meu), cioplitorii în piatră. Însă, din păcate, această substanţă (a „tiparelor eterne”, ar zice L. Blaga) a fost hrană doar poetului de mai târziu: tânărul care a plecat din sat, căutându-şi de lucru în alte oraşe, apoi muncind ca să poată urma o facultate, a suferit din cauza acelui loc marginal pierdut pe harta judeţului Satu Mare. Dar în „celula sufletului” găseam mereu un strop din „apa vie” a locului natal, a înaltei morale pe care mi-au dat-o oamenii lui, a semnificaţiilor profunde dintre oameni şi lucruri. – Cum aţi început să scrieţi şi când v-aţi dat seama că scrisul este menirea dumneavoastră?

- Cred că am fost provocat să scriu, să mă refugiez în scris ca după un paravan protector. Viaţa a vrut să mi se întâmple un accident, la o vârstă crudă (6 ani), când, în curtea unui vecin, mi-am pierdut vederea ochiului stâng. Am devenit, în comunitatea micului cătun, ceea ce se cheamă „însemnat”, purtător de semn pe faţă. Pentru un copil – între alţi copii – e greu de suportat. Poreclelor din lumea satului nu le poţi face faţă: am acceptat că asta sunt şi, încet-încet, m-am retras în mine însumi. Colindam pădurile, dealurile şi văile Homorodului – totul părea o oglindă care-mi arăta un chip întreg: un alt ochi se deschidea în mine. Am început să scriu şi să văd cu scrisul. – Credeţi că poezia ţine de sentimente sau mai degrabă de construcţie?

- Poezia adevărată „se ţine” (ca să vă folosesc propria expresie) de poala lumii precum un copil de mâna mamei. Ea e şi sentiment, şi

10.-082014 Nr. 2/31

construcţie şi mult mai mult: e participare la un ritual care te aşează în centrul lumii şi în centrul universului. E misterul acela esenţial „care ne leagă cu absolutul şi care face din noi altceva decât nişte marionete funebre sau ridicole”, ca să-l îmbrăţişez în gând pe Cioran. În cazul meu poezia devine un proces de developare: de pe o peliculă fină a memoriei (pornind de la „locul natal”) pe care s-au suprapus straturi, pulberi de imagini, limbaje, semne. E o operaţie (construcţie?) grea de-a descifra semnele acestor inscripţii, o lectură cu care pot intra în relaţie cu ceilalţi şi care mă integrează şi pe mine în „lectura” celorlalţi. – Poezia poate salva frumuseţea care azi riscă să fie măcinată de partea materială?

-„Frumuseţea lumii” pe care a văzut-o în profunzimile sufletului omenesc un scriitor precum Dostoievski este aceeaşi prin vreme. Unii o înfăptuiesc prin osârdia sufletului, alţii o cumpără, unii se lasă orbiţi de ea, alţii pot trăi fără să le pese de partea de divin, de comuniunea cu sacrul pe care o putem avea conştientizând-o. Poezia nu cred că poate avea întrebuinţări farmaceutice, ca remediu;nu cred că se manifestă după curbele contabile – cumpărând sau investind la timp. Şi: frumuseţea nu e niciodată „pe moarte”, noi suntem pe moarte, noi suntem de salvat. Poezia e doar o cale spre frumuseţe, o credinţă în frumuseţe, „în miezul ei ultim, ca posibilitate specifică a existenţei” (Heidegger – Fenomenologie şi Teologie). O avem sau nu o avem… - Poetul poate remodela lumea, pentru a o retrăi şi apoi pentru a o retransmite celor ce iubesc poezia?

- Am să vă relatez ceva, extraordinar pentru mine. Într-o zi, bunicul meu Achim (un protector al copilăriei mele), m-a luat în grabă pe calul său: „Vino, să vedem fulgerele!”. Era pe la amiază, dar cerul se întuneca de nori negri. M-a dus la lespezile de pietre din Poiană. Am stat în ploaie, în vânt, sub grindină. Fulgerele cădeau pe pietre ca nişte şerpi metalici, de oglinzi, care se spărgeau în ţăndări într-un hohot şi scrâşnet al naturii din jur. Un fulger a traversat un brad falnic din apropiere (l-a sărutat? jupuit?) şi l-a

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 14


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE preschimbat în văpaie, în scrum. Nu ştiu cum poate poezia „remodela lumea”, dar eu încerc să redau frumuseţea acelui brad fulgerat. Poezia e ca roza lui Paracelsus (Borges, desigur): trebuie să refac bradul din scrum. Scriu ca să redau acea frumuseţe sălbatică a energiilor Nordului meu în care omul era în comuniune cu universul şi anotimpurile. – Credeţi că cei „însemnaţi” sunt aleşi să lase ceva în urma lor?

- V-am vorbit despre sensurile celor „însemnaţi” în viziunea lumii satului meu. Oameni cu buză de iepure, bâlbâiţi, femei care au albit într-o noapte, bărbaţi cu degete lipite: unii erau percepuţi ca purtători de malefic, nu erau acceptaţi la adunări, în strana bisericii. Dar erau acceptaţi în zilele carnavalului, a sărbătorilor de peste an, la şezătorile din jurul focurilor. Dar sub semnul tumefiat al unora, dacă ştii să descifrezi, e atâta suferinţă care se lasă deschisă în faţa ta ca o oglindă vrăjită, precum se lasă deschise, celor aleşi, cerurile în noaptea de Paşti. Un „însemnat” era şi Ceauşescu: care era bâlbâit. Priviţi-i pe cei „însemnaţi” care ne conduc azi: putem „citi” din expresia, limbajul şi gestica lor ce va rămâne după ei în plan istoric. Dincolo, în planul artei, dacă n-ai cutremurul semnului de har, dacă nu ţi l-ai descoperit, evident nu vei lăsa nimic valoros în urmă… – Contează în viaţă dacă întâlneşti omul potrivit şi are importanţă prietenia în formarea eului?

– Da, contează enorm. Să ne amintim câte pilde ale ucenicilor, câte „probe” sunt ca să-şi poată întâlni/ accepta „învăţătorul”, „maestrul”, „gurul”. E vorba de acele „întâlniri admirabile” în care, adesea, întâlnindu-l pe altul te regăseşti pe tine însuţi. În cazul meu au fost trei asemenea „întâlniri”: la facultate, la Cluj, cu admirabilul eminescolog Ioana Em. Petrescu (la care mi-am dat lucrarea de licenţă); cu Şt. Aug. Doinaş care semna „Poşta redacţiei” la revista Familia. Am debutat cu prezentarea lui intitulată Un voluptuos al imaginii: George Vulturescu (nr. 1/ ianuarie/1973). A treia a fost cu monahul de la Ro-

10.-082014 Nr. 2/31

hia, Nicolae Steinhardt. Rândurile cronicii sale, la cartea de debut (apărută „în regie proprie” la Editura Litera – Frontiera dintre cuvinte), le-am purtat printre scriitorii generaţiei mele ca pe un „buletin de identitate” (Steaua, nr. 3/1989). Toţi trei au „lucrat” asupra lutului frenetic care eram, fiecare dându-mi, în felul său, un „brânci” spre propriile tipare. Cred, de asemenea, în rolul „prieteniilor formatoare”. Am avut şansa să leg câteva „prietenii literare” prin întâlniri la Colocviile de poezie de la Tg. Neamţ (realizate de Daniel Corbu) şi Piatra Neamţ, apoi la cele de la Sighişoara, Sighet, Bistriţa, Cluj, Oradea. Profesorii „de poezie” care ştiau să ne aşeze în lumină atunci erau Laurenţiu Ulici şi Marin Mincu. După 1989 un nucleu energetic a fost Mircea Nedelciu, cu întâlnirile ASPRO (câteva şi la Satu Mare), o asociaţie care ar fi remodelat instituţia Uniunii Scriitorilor dacă dispariţia prematură a liderului nu s-ar fi întâmplat. Revista Poesis, pe care am înfiinţat-o în 1990, s-a constituit pe baza acestor „prietenii literare”, a unor aspiraţii în care am crezut şi m-am dedicat lor. – Se deosebesc poeţii, scriitorii şi ziariştii de la „centru”, din Bucureşti, de cei din provincie?

- Da, se deosebesc. Noroc că nu m-aţi întrebat prin ce se deosebesc… Dar pentru că particip frecvent la numeroase colocvii şi manifestări culturale în toate regiunile României, vă voi spune că am întâlnit scriitori de o mare probitate morală, generoşi, deschişi spre ceilalţi. O parte din aceste calităţi le regăsesc la scriitorii din Consiliul Naţional al U.S., din care fac parte de câţiva ani buni (din partea filialei U.S. din Cluj) şi unde sper că designaţia aceasta – provincie/ centru – va dispare treptat… – Scoateţi una dintre cele mai bune reviste din ţară. Cum e să lucrezi la revista Poesis şi care este scopul acestei reviste?

- Am fondat revista Poesis la Satu Mare în 1990 (primul număr a apărut în februarie). De la al doilea număr i-am dat subtitul Revistă de poezie, aşezând în centrul problematicilor ei poetul şi cartea de poezie, studiile de critică şi investigaţie a poeticii, traducerile de poezie. Încă din 1990, toamna, i-am adăugat revistei tipărite

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 15


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE o „revistă vorbită” – a colocviilor de poezie de la Satu Mare în cadrul cărora am decernat premiile anuale Poesis (pentru Opera omnia, cartea de poezie a anului, debut-poezie, critică, traduceripoezie, reviste literare care promovează poezia). În 1993 am avut la Satu Mare şi un Salon al Editurilor de Poezie (S.E.P.), dar n-am mai reuşit săl continuu datorită lipsei de sprijin financiar. Întrebarea D-voastră îmi trezeşte însă un oarecare zâmbet: spuneţi „cum e să lucrezi la revista Poesis… „Trebuie să ştiţi că n-am avut niciodată o „redacţie”: angajaţi, un sediu, un telefon al redacţiei. Revista a fost acolo unde eram eu: întâi la Casa municipală de cultură (unde eram director, în 1990), acum la Direcţia pentru cultură şi patrimoniu a judeţului Satu Mare pe care o coordonez. Numerele pe care le-am tipărit au fost realizate în timpul meu liber, pe lângă obligaţiile mele de serviciu, fără să am altă retribuţie decât aceea de la locul de muncă. Am învăţat, pe parcurs, paginare şi tehnoredactare şi am rezolvat relaţia de curierat – răspunsuri scriitori, telefoane pentru materiale şi, cel mai greu lucru, găsirea unor sponsori pentru costurile tipografice. Instituţiile de cultură, după cum ştiţi, nu au fonduri financiare pentru tipărituri „literare”. În ultimii ani am primit sprijinul constant al redacţiei ziarului Informaţia Zilei şi al instituţiilor locale – primărie, Consiliul judeţean. Dar visul meu a fost, desigur, să pot lucra într-o redacţie adevărată … Mulţumindu-i dlui George Vulturescu pentru interviu, mă despart de domnia sa cu gustul amar al unei realităţi pe care refuz să o accept. A consemnat pentru dvs. Adalbert Gyuris

10.-082014 Nr. 2/31

DE CE CITESC NORVEGIENII? autor: Viorel Zaicu9 Nu, nu pentru că „au noaptea mai lungă”, aşa cum îmi spunea acum vreo câţiva ani un editor specializat – pare-se – în umor involuntar. Nici pentru că au de vreo zece ori mai multe librării la milionul de locuitori decât noi. Şi nici pentru că e monarhie şi nu face parte din UE. Citesc pentru că au cărţi de când sunt copii. Părinţii norvegienilor născuţi după intrarea noastră în UE nu dau buluc la cărţi de 1 euro (sau de 0,50 euro) decât dacă e vorba de cine ştie ce cărticică de 10×10 cm, care chiar atât face. Are desene dedicate, nu cumpărate de pe vreun portal de profil şi îndesate în pagină indiferent de categorie, scop, valoare artistică sau potenţial educaţional. Cărţile pentru copii care costă 16 euro se vând cu 16 euro. Bineînţeles că există. Sunt cărţi pe care cel mic nu le aruncă într-un colţ după o jumătate de oră, ci le studiază luni sau ani de zile şi le ţine minte toată viaţa. Îl formează… La şcoală „doamna” nu e un fost instalator văr al primarului şi membru de partid – care întâmplător are şi o firmă, care din pură întâmplare a construit gardul şcolii şi veceul din curte, inutilizabil. În ghiozdan elevul nu cară maculatură colorată cumpărată de stat la preţuri de nimic (şi produsă, bineînţeles, tot cu preţuri de nimic – suntem într-o economie de piaţă!) şi nici tablete dăruite de guvern pentru a putea folosi varianta digitală a manualului, care e şi ea tot o macula9

Director editorial al Grupului ALL. A tradus, redactat sau corectat aproximativ 1000 de cărţi. Fondatorul şi coordonatorul colecţiilor Strada Ficţiunii, Iubiri de altădată (literatură), In nuce (cultura generala), Linia bleu (psihologie populara) etc. Studii de filosofie, încheiate cu un doctorat obţinut la Universitatea din Bucureşti în mai 2008.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 16


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE tură, sau o variantă de maculatură, pentru că are aceeaşi valoare culturală ca maculatura tipărită. Şi care variantă e făcută de firma (sau firmele) unor tovarăşi ai celor aflaţi la guvernare. Când mai creşte, norvegianul ăla mic nu rămâne cu un portofoliu literar alcătuit doar din Cenuşăreasa şi Jurnalul unui puşti plus două, trei accidente pure. Profesorii nu-i bagă pe gât analiza frazei (pe care până la sfârşitul liceului o s-o uite cu desăvârşire) şi comentarii literare (care-l vor face să nu-şi mai dorească vreodată să deschidă o carte de literatură), nu-l pun să înveţe pe dinafară capitalele statelor lumii şi nici să spună ca papagalul care dintre bazinele Ruhr sau Donbas e mai tare la producţia de cărbune. La istorie ascultă poveşti fascinante despre Harald (nu ăsta de-acuma, ci ăla din secolul IX) şi vikingi (sau invers), nu citesc (dacă le trece lehamitea) paragrafe de genul ăsta: „În acest scop, el [Constantin cel Mare] construieşte un mare pod peste Dunăre. El se întindea între cetăţile antice Oescus (pe malul drept) şi Sucidava (pe malul stâng). Foarte mulţi arheologi români, preocupaţi de această construcţie, fac cercetări arheologice aici prin activitatea lor ei au reuşit să descopere tehnica de construcţie şi să afle dimensiunile elementelor componente.” (Observaţi savoarea anacolutului, piruetele stilistice cu veleităţi literare şi puseurile patriotard-nostalgice de sorginte comunistă.) Bietul elev român lucruri de genul ăsta citeşte – schimbând ce e de schimbat – şi la Limba română (care nu se mai numeşte aşa, ci „Comunicare în limba română”, pentru că acum nu mai contează disciplinele, ci comunicarea; probabil ăsta e motivul pentru care trei sferturi dintre absolvenţii noştri de liceu sunt agramaţi şi au o logică gângavă), şi la Geografie, şi la Chimie, şi la Fizică ş.a.m.d. Dacă ar fi avut un sistem educaţional ca al nostru şi cărţi precum cele pe care le găsim noi azi la supermarket (că librăriile sunt pe cale de dispariţie, iar bibliotecile au devenit un soi de complexe muzeale), norvegienii n-ar fi fost acolo unde sunt azi, nici economic, nici cultural. Ar fi

10.-082014 Nr. 2/31

semănat foarte mult cu noi, iar oraşele lor ar fi arătat la fel ca ale noastre. Când vine vorba de educaţie, puteam reprezenta un foarte interesant obiect de studiu pentru Occidentul continental. Suntem într-o pură şi prelungită „stare de natură”. Avem o organizare tribală centralizată (scuzaţi oximoronul) vicioasă. Vicioasă nu pentru că funcţionează aşa cum funcţionează, ci pentru că nu-şi serveşte cum trebuie nici măcar propriile scopuri! În loc să constituie un mecanism parazitar care mimează o funcţie esenţială în corpul nostru social (aşa cum se întâmplă şi cu alte sisteme esenţiale pentru viaţa socială), sistemul educaţional din România un mecanism parazitar care nu e în stare să mimeze nimic. Nici măcar nu se poate adapta la mediu întru propăşirea membrilor activi. Pentru cine spune că avem mai mulţi olimpici internaţionali care au adus medalii la mate şi fizică am două întrebări. Unde sunt olimpicii care au adus medaliile de acum 10 ani? Câţi sunt, în masa amorfă şi subculturalizată de aproximativ 200.000 de cetăţeni per contingent? Dacă răspunsurile înfăţişează un peisaj de staţie orbitală zonală specializată în cine ştie ce tehnologii avansate în care lucrează 3-5% dintre locuitorii României, cot la cot cu alţi specialişti de prin lume, înseamnă că m-am înşelat. Dar mi-e greu să cred asta, pentru că ar însemna să avem – cel puţin în marile oraşe cu mediu universitar cât de cât acceptabil – câteva zeci de mii de indivizi bine educaţi, care cercetează chestii complicate, propun tehnologii şi sunt recompensaţi ca atare. Lor ar trebui să li se adauge de vreo două ori mai mulţi specialişti care să pună în practică ideile şi descoperirile primilor, producând bunuri (eventual şi pentru export). Pe toţi aceştia ar trebui să-i deservească vreo două, trei milioane de cetăţeni care lucrează şi ştiu foarte bine ce şi de ce fac, consumând bunurile pe care le produc alţi cetăţeni (de la produse agricole până la hârtie), număraţi tot cu milioanele. Toate astea ar trebui să se întâmple cu ajutorul unui aparat de stat care să ofere servicii publice cât mai bune, cu ajutorul unor angajaţi număraţi şi ei cu milioanele. Bineînţeles, nu tre-

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 17


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE buie să fii specialist ca să-ţi dai seama că orice asemănare între acest tablou şi realitate este pur întâmplătoare. Să revenim la întrebarea din titlu. Norvegienii citesc pentru că au cărţi. Începând de la cele pentru copii (foarte cunoscute şi în afara ţării, datorită promovării făcute de institutele lor culturale), şi tineri, continuând cu manualele şi cărţile de autoperfecţionare, trecând prin beletristică şi ajungând până la literatura academică. Pentru orice domeniu au o ofertă bogată, în care partea leului o au scriitorii norvegieni. Guvernul cumpără şi distribuie în biblioteci şi centre culturale câte 1 000 (o mie) de exemplare din fiecare carte (cu excepţia celor pentru copii) publicată de un scriitor norvegian. NORLA (instituţie care stipendiază traducerile din norvegiană în orice limbă străină) finanţează anual publicarea a câteva zeci de titluri – ficţiune şi nonficţiune, de la carte pentru copii la carte academică – în ţări cu o cultură scrisă greu de egalat, cum ar fi Germania şi Rusia. Pentru că au fost atraşi spre carte, cu programe inteligente şi cărţi bune, iar cei mai mulţi s-au dus la şcoală cu plăcere (sau măcar fără groază sau lehamite). Iar cei care au abandonat şcoala (şi există exemple celebre: campionul mondial de şah Magnus Carlsen şi scriitorul Ingvar Ambjornsen; de altfel, peste 25% dintre adolescenţii norvegieni abandonează studiile în ultimii ani de liceu) şi-au continuat educaţia pe cont propriu, în principal cu ajutorul cărţilor. Pentru că au înţeles că oamenii care citesc trăiesc mai bine. Că educaţia stă în puterile fiecăruia şi că locuirea într-un popor educat te fereşte de viaţa „solitară, săracă, urâtă, brutală şi scurtă” cu care-şi ameninţa Thomas Hobbes10 contemporanii acum aproape patru secole.

10.-082014 Nr. 2/31

În orice statistică privitoare la cheltuielile pentru educaţie şi la banii cheltuiţi pentru cărţi într-un an pe cap de locuitor Norvegia intră în top 3. Nu ştiu pe ce loc se află România, dar pot să estimez că banii daţi pe cărţi de un cetăţean român sunt de vreo 100-150 de ori mai puţini decât cei pe care îi dă un cetăţean norvegian (sau german, sau rus, elveţian, ceh, olandez etc.). Şi acum gândiţi-vă că dacă un guvernant întreg la minte şi-ar propune să dubleze cheltuielile astea în fiecare an, preţ de un mandat, prăpastia asta ar deveni un şanţ. Abia atunci am ajunge în şanţ… Dar cred că în şanţ se trăieşte mai bine decât pe fundul prăpastiei.11 ©Viorel Zaicu

10

Thomas Hobbes (n. 5 aprilie 1588; d. 4 decembrie 1679) a fost un filozof englez, cel mai cunoscut pentru tratatul său Leviatanul (1651). Hobbes a scris despre filozofie politică și alte subiecte, oferind o definiție a naturii umane ca o formă de cooperare auto interesată. A fost contemporan cu Francis Bacon și cu René Descartes și a scris un răspuns la Meditațiile lui René Descartes. Hobbes este unul dintre cei mai mari sistematicieni ai raționalismului și un bun cunoscător al filosofiei lui Descartes. Pentru a scăpa de Revoluția engleză, Hobbes s-a mutat la Paris în perioada 1640-1651, întorcându-se în Anglia după căderea lui Cromwell.

11

Sursa:http://www.contributors.ro/author/viorel-zaicu

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 18


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 12

În lojă cu Marcel Proust de Radu Cernătescu

Loja celor 4 Inclusă (în formă incompletă) în volumul Correspondance générale (Paris, Plon, 19301936), corespondenţa lui Proust cu prinţii Anton şi Emanuel Bibescu surprinde o legătură cu totul specială între micul burghez francez şi marea aristocraţie românească. O prietenie începută în copilărie şi cimentată în perioada în care familiile Proust şi Bibescu locuiau pe aceeaşi stradă din Paris, rue de Courcelle, Proust la numărul 45, iar familia Bibescu la nr. 69. Pe fundalul balurilor organizate aici de prinţii Alexandru şi Elena Bibescu (n. Epureanu), prietenia lui Proust cu prinţii Bibescu va ajunge până în romanul autobiografic La bal cu Marcel Proust (1928) al Prinţesei Martha Bibescu (n. Lahovary), care probează o dată mai mult admirabila prietenie dintre pe atunci quasi-necunoscutul Marcel Proust şi verii prinţului George Valentin Bibescu, soţul Marthei: „În fiecare noapte, la reîntoarcerea de la bal, de la teatru, de la un dineu în oraş, puteai fi sigur că-l vei găsi pe Marcel Proust acasă şi nu trebuia decât să urci scara, să suni de două ori, şi feeria începea. Era focul de artificii într-o mină de smaralde; el ştia totul, spunea Anton, şi spiritul său îi lumina comorile”13. La rândul său, parcă motivând totala lui disponibilitate sufletească, distribuită în multe alte ocazii cu parcimonia unei mizantropii funciare, Proust afirmă într-una din numeroasele lui scrisori către prinţul Anton Bibescu: „Dacă puţinul pe care-l cunosc te poate interesa, el este la dispoziţia ta, micul meu Anton [Bibescu], în ace12

Marcel-Valentin - Louis-Eugène-Georges Proust (n. 10 iulie 1871 – 18 noiembrie 1922) a fost un romancier, eseist și critic francez, cunoscut mai ales datorită romanului În căutarea timpului pierdut (în limba franceză À la recherche du temps perdu), operă monumentală de ficțiune a secolului XX, publicată de Gallimard în șapte volume, redactate vreme de mai bine de 14 ani. 13 Marthe Bibésco, Au bal avec Marcel Proust, Paris, F. Paillart, 1928, p. 13.

10.-082014 Nr. 2/31

eaşi măsură cu inima mea, cu puterile, cu viaţa şi cu mărunta utilitate pe care o pot avea, cu totul întâmplător, în viaţă, adică în întregime”14. Un sentiment nedisimulat de reciprocă admiraţie însoţeşte şi caracterizează toată această admirabilă prietenie. Expresia poate cea mai concluzivă a acestei efuziuni sufleteşti este cererea pe care Proust ajunge să o facă prietenilor săi români, solicitându-le statutul, mai mult decât onorant la vremea aceea, de membru adoptiv al naţiunii române: „Dragă Anton, eu team considerat întodeauna ca cel mai inteligent dintre francezi. Te rog acum, la rândul meu, să mă consideri oarecum român, şi nu unul dintre cei mai proşti, nu-i aşa?”15 Dincolo însă de prietenia dintre familia princiară românească şi autorul lui Á la recherche du temps perdu există o mai puţin sesizată dimensiune ocultă, o preocupare comună pentru arcane, pentru participarea operativă la misterele arheale. Ea a ilustrat şi cimentat legătura de suflet şi de spirit dintre micul burghez francez şi vechea aristocraţie românească. Disimulată sub o faţadă mondenă, preocuparea comună pentru ocultism i-a reunit pe cei trei prieteni, plus contele Bertrand de Salignac-Fénelon, descendent al autorului Aventurilor lui Télémaque. Purtată după toate regulile unei fraternităţi oculte, „confreria” celor patru tineri îşi codifica şi oculta limbajul după moda ideografiilor şi anagramelor Marii Arte – neologismul anagrama fiind, se ştie, anagrama llullienei Ars magna. Aşa ajunge Anton Bibescu să fie numit de ceilalţi Téléphas, erudită trimitere la fiul lui Hercules cel frumos şi „cu părul negru ca noaptea”16, iar numele Bibesco, prin anagramare să devină Ocsebib, Fénelon: Nonelef, şi Marcel: Lécram. În plus, lucrările grupului trebuiau să se desfăşoare sub pecetea tainei şi a titulaturii de „mormânt”. Cine dezgropa secretul, „osemintele”, devenea „o hienă” (faire la hyène)17. Semn al încrederii depline în determinarea astrală a umanităţii (o idee preluată tot din filosofia ocultă), orice întâlnire 14

Ibid.

15

Idem, p. 91. v. Horatius, Carmina, III, 19, 25-26. 17 cf. M. Bibésco, op. cit., p. 11-12. 16

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 19


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE căpăta caracterul unei „conjuncţii”. Un „sic” în vorbire semnala un adevăr, iar adagiul „sicissime” îi sublinia caracterul irefutabil ş.a.m.d. Trebuie însă spus din capul locului că toată această aducere a arcanelor oculte într-o vie de bohème depăşea caracterul juvenil-parodic, vizibil, de pildă, în cazul „pahucilor” lui Urmuz18. Aici, jocul adulţilor este purtat în numele unei mistici a artei, reamintind de „ocultismul monden” lansat de Péladan19, magul care şi-a făcut un crez din regăsirea valenţelor soterio-logice ale artei, obturate de hiperrealismul şi utilitarismul ştiinţelor secolului al XIXlea. Moda artistului boem tocmai fusese lansată de excentricul şi prolificul Péladan, care propunea o art de vivre ce amesteca estetismul cu hedonismul, moralitatea cu homosexualitatea, filosofia ocultă cu epicureismul, totul în numele unei arte văzute ca ultima salvare din ghearele decadentismului tehnico-ştiinţific. Un exemplu concludent din proximitatea lui Proust este „confreria aristocratelor”, un cerc elitist cu înclinaţii artistice alcătuit din prinţesele Anna de Noailles (n. Brâncoveanu), Hélène Caraman-Chimay, Winnaretta Singer-Polignac şi fiica unui mare industriaş, Augustine (Toche) Bulteau. În mână cu „biblia” lui Péladan, L’Art idéaliste et mystique (1894), acestea reinventau o mistică a artei pe malurile Senei, avându-l ca maestru pe cel care se autointitulase „noul mag babilonian” şi „heraldul misticii frumuseţii, a misticii artei”. Cultul extravagantului Péladan făcea ravagii nu doar în Paris, dar şi pe malul Dâmboviţei, acolo unde avem cazul beizadelelor bucureştene care i-au prilejuit lui Mateiu Caragiale romanul Craii de Curtea-Veche. E vorba de Alexandru Ghica, poreclit „Rapineau”, Georges Soutzo, poreclit „Cap de mort” şi Radu Văcărescu, căsătorit cu Jeanne Lahovary, sora Marthei Bibescu, figurile mondene care alcătuiau la începtul secolului XX boema aristocratică bucureşteană, cu sediul la Capşa, de unde ofereau rubricilor mon-

18

Urmuz, pseudonimul literar al lui Demetru Demetrescu-Buzău, (n. 17 martie 1883, Curtea de Argeș - d. 23 noiembrie 1923, București) a fost un scriitor român de avangardă. 19 Josephin Péladan (28 martie 1858, Lyon - 27 iunie 1918, Neuilly-sur-Seine) a fost un romancier francez și Martinist.

10.-082014 Nr. 2/31

dene ale gazetelor acelaşi hedonism spiritual marca Péladan. Cu toate că e greu de crezut că cei doi prinţi Bibescu, serioşi diplomaţi de carieră, masoni de grad înalt, nepoţi ai domnitorului dezmoştenit de revoluţia de la ’48, veri ai viitorului Mare Maestru al Masoneriei Române, prinţul George III Valentin Bibescu, s-au pretat la vulgarizarea misterelor masonice după reţeta Péladan, „oaia neagră” a neoocultistmului francez, trebuie avut în vedere că libertinajul hedonistesoteric al boemei aristocrate devenise o modă, o l’art de vivre înţeleasă ca o formă de rezistenţă socială în numele unei utopice „société libre, démocratique, profane et hédoniste”. La angrenarea lui Proust în jocul de-a ocultismul metaestetic trebuie să fi contat şi starea maladivă şi caracterul exclusivist al solitarului romancier, care nu îi permiteau tânărului Proust frecventarea lucrărilor vreunei fraternităţi regulare serioase, domeniu pentru care el a arătat însă un viu interes. De exemplu, despre preocuparea lui Proust în chestiunea masonică depun mărturie numeroase voci auctoriale, înflăcărate de ceea ce autorul lor numeşte, aproape conspirativ, „ideile noastre”: „Ah! îmi spuse el [Saint- Loup, personajul sub care e disimulat Fénelon - n.n.], maiorul Duroc, profesorul de istorie militară despre care ţi-am vorbit, este, se pare, adept înflăcărat al ideilor noastre, de altfel, atitudinea contrarie m-ar fi mirat, pentru că nu numai că este înzestrat cu o inteligenţă sublimă, dar este radical-socialist şi francmason”20. Ne-am oprit la acest exemplu, nicidecum singular, din Guermantes, pentru a atrage o dată mai mult atenţia asupra acestui volum, în care magia numelor şi importanţa semnului reliefează poate mai mult ca oriunde la Proust principiul hermetic nomen atque omen (nume şi totodată semn), regula de aur a simbologiei masonice. Prea puţin cercetate până acum, cunoştinţele esoterice etalate de autorul Proust, cum ar fi cele de alchimie, de magia cuvintelor sau de simbolismul 20

M. Proust, À la recherche du temps perdu, vol. III: Le côté de Guermantes, Paris, Èditions de la Nouvelle revue française, 1927, p. 98.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 20


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE catedralelor, ilustrează că omul Proust era preocupat de ocultism. Preocuparea ar putea justifica sentimentul religios difuz, cu poziţionarea omului Proust între o hermeneutică atee şi o estetică a credinţei, interesat fiind mai mult de simbolul care a edificat credinţa, decât de credinţa care a edificat simbolul. De exemplu, este notorie preocuparea romancierului pentru estetica şi simbolismul catedralelor, în care Emanuel Bibescu era nu doar un cunoscător, ci un adevărat erudit, cei doi făcând împreună un pelerinaj intelectual la catedralele din Chartres, Tours, Bourges, Rouen etc. Aici, spune Proust, „universul a recăpătat dintrodată în ochii mei un preţ infinit”21. În liniştea catedralelor gotice a întâlnit el o „mare democraţie tăcută” (grande démocratie silencieuse)22, cu trimitere aproape explicită la masoneria lucrativă şi la simbolismul ei ocult. Acest periplu iniţiatic se va încheia în Mélanges (1919) cu o concluzie care transgresează esteticul pentru a atinge încărcătura de simbol al pietrei fasonate din breviarul masonic: „Piatra sculptată de natură nu este mai instructivă decât piatra sculptată de către artist şi nu avem un câştig mai mare de la cea care conservă un monstru străvechi decât de la cea care ne arată un zeu nou”23. Dacă mai adăugăm şi că întreaga lucrare masonică stă sub semnul unei nostalgice căutări a „timpului pierdut”, a acelei umanităţi edenice care se cere în mod imperativ regăsită şi retrăită de constructorii Templului Universal, vom înţelege poate mai bine şi dimensiunea ocultă a prieteniei romancierului cu fraţii masoni Bibescu. Sub semnul misterioasei litere G Considerat doar „o carte despre snobism”, Guermantes devine, din perspectiva acestor deschideri esoterice din biografia autorului său, un roman eminamente iniţiatic, un jurnal al unei labirintice apropieri personale, prin saloanele pariziene, de misterul unui nume care se

21

Idem, p. 193. idem, p. 209, sintagmă scoasă din unele ediţii de cenzura de dreapta. 23 idem, p. 167. 22

10.-082014 Nr. 2/31

revelează totodată ca un important semn pentru autor. Căci Guermantes nu e doar numele unui ţinut mirific care a înflăcărat cândva imaginaţia copilului Proust, ci şi semnul sub care adultul înţelege şi disimulează polisemic un mister. Misterul masonic. Demonstraţia noastră porneşte de la o listă alcătuită de Proust în august 1905 pentru prietenul său Anton Bibescu („mon petit Antoine”), listă care cuprinde nume de familii nobile franceze stinse din lipsă de urmaşi. Arhondologia aceasta, pe care romancierul a folosit-o adeseori în texte, cuprinde şi familia Lusignan, celebră prin legenda ei de blazon, intrată şi în romanul lui Jean d’Arras, Mélusine ou la noble histoire des Lusignan (1394). Din această veche familie Lusignan din Poitou, ni se spune în Le Côté de Guermantes II, descinde familia ducelui de Guermantes, care face obiectul obsesiilor naratorului. Despre nobila familie de Lusignan, armoariile şi legenda de blazon repovestită de Jean d’Arras spun că s-ar trage din zâna Mélusine, o etimologie populară de secol XII vorbind chiar despre provenienţa numelui zânei din coruperea sintagmei „Mère Lusigne”, care a fost întemeietoarea familiei. Întruchipată cu corp de fecioară şi coadă de reptilă, fabuloasa melusina a ajuns să reprezinte în alchimie „esenţa Artei Regale” graţie preluării acestui simbol de către Paracelsus24 şi a trimiterilor – considerate ulterior „masonice”25 – pe care le-a făcut Francesco Columna în romanul său hermetic Hypnerotomachia Poliphili (c. 1510). Ajunsă să simbolizeze metamorfoza adeptului cunoaşterii oculte, care îşi leapădă corpul vulgar pentru a-şi înnobila spiritul, melusina a fost recuperată de Masonerie, în a cărei imagerie intră în jurul anului 1888, pentru a simboliza aici transgresarea condiţiei umane prin iniţiere, consacrată fiind la cel de-al şaptelea grad din ritul francez, cel de Cavaler Rozicrucian.

24

V. Melosina la Th. v. H. Paracelsus, Liber de nymphis, I, 4, în Sämtliche Werke Abt. 1, Bd. 14, München u. Berlin, 1933, p. 143143. 25 e.g., farul „în formă de piramidă”, care „îndrumă călătorii rătăciţi prin pădure” şi la care îl conduce nimfa pe erou – Songe de Poliphile, VII, traduction libre de l’italien, t. I, à P. Didot l’aîne, Paris, 1804, p. 192.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 21


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE La legenda frumoasei zâne Mélusine, care se transformă de sabat în şarpe, Proust face dese trimiteri în marginea numelui ducesei de Guermantes, zâna obsesiilor sale. De genul: „Uneori, ascunsă în adâncul numelui său, zâna se transformă după bunul plac al vieţii imaginaţiei noastre care o hrăneşte; astfel că atmosfera prin care doamna de Guermantes exista în mine, după ce nu fusese ani de-a rândul nimic altceva decât reflexul sticlei unei lanterne magice şi al unui vitraliu de biserică, începea să-şi piardă culorile, când cu totul alte vise o îmbibară cu spumoasa umezeală a torentelor”26. Pe primul palier al sensului scriptural din Guermantes stă, aşadar, o himeră şi obsesia căutării ei. O căutare dublată continuu de punerea în abis a unor mistere din care iradiază forţa hipnotică a arcanelor oculte. Dar ca orice himeră şi ca orice mister, apropierea poate însemna dezamăgire, căci „zâna – explicitează Proust – piere dacă ne apropiem de persoana reală căreia îi corespunde numele ei [...], zâna poate să renască dacă ne îndepărtăm de persoană; dar dacă rămânem în preajma ei, zâna moare definitiv şi odată cu ea şi numele, ca aceea familie de Lusignan care trebuia să se stingă în ziua când avea să dispară zâna Mélusine”27. Mutatis mutandis, este riscul oricărui mister, care privit prea de aproape poate să îşi piardă aureola de conotaţii transcendente. Şi poate că aici, în această fugă de dezamăgire, stă toată explicaţia jocului de apropieri şi reverenţe făcute misterul masonic, un cadril perpetuu pe care Proust îl joacă în marginea unui „G de purpură sub o coroană ducală”28. Emblema aceasta nu este doar monograma familiei de Guermantes, ci şi iniţiala prenumelui celei pe care Proust şi-a luat-o ca model pentru ducesa de Guermantes: „la chère Princesse”29 Greffulhe de CaramanChimay. Aceasta era regina boemei Parisului din perioada la belle-époque, persoana căreia Proust

10.-082014 Nr. 2/31

i-a mărturisit „un ataşament admirativ” în Pastiches et Mélanges (1919). În paranteză fie zis, puţini însă ştiu că prin „Dna Greffulhe, care era Chimay, din celebra dinastie princiară a conţilor de Bossut”30 ajungem tot la aristocraţia românească, prinţesa fiind rudă cu Prinţul George Valentin Bibescu, soţul Marthei, a cărui mamă, Valentine, era născută Caraman-Chimay. Toate aceste trimiteri al numelui de Guermantes se împlinesc însă pe un palier ocult, acolo unde amfibologica literă G întâlneşte misterele pe care ocultismul le-a ataşat acestei „iniţiale care arde în centrul stelei înflăcărate”31 a Masoneriei... Dincolo însă de toată această mise-enabîme la care conduce jocul mai mult sau mai puţin serios de-a misterul masonic din „loja” celor patru prieteni, se cere reliefată aici importanta contribuţie a „fraţilor” români la publicarea celor 1400 de pagini cât număra în 1912 manuscrisul lui À la recherche du temps perdu. O dovedeşte tot Corespondenţa lui Proust, în care se vorbeşte de câte relaţii au trebuit să pună în mişcare prietenii săi români pentru ca manuscrisul să ajungă în mâna celor mai importanţi editori din Paris. Refuzat de Fasquelle, de Humblot, de Schlumberger şi de André Gide (pe atunci, director la N.R.F.), Proust a trebuit să-şi publice volumul Du côté de chez Swann la obscura editură Grasset (14 noiembrie 1913) „pe cheltuiala autorului” şi cu largul concurs al familiei Bibescu. Articolele elogioase ale lui Lucien Daudet, Cocteau, Paul Souday au adus în prim-planul vieţii literare franceze nu doar un autor de geniu, dar şi o prietenie care, spre deosebire de devenirea masonică a lui Proust, a ajuns să fie desăvârşită.

©Radu Cernătescu

26

M. Proust, Le côté de Guermantes, în ed. cit., p. 11. Ibidem. 28 idem, p. 249. 29 cf. Scrisoarea lui M. Proust către Dna Albert Hecht, sept. 1918, în Bulletin de la Société des amis de M. Proust, nr. 16/1966, p. 404. 27

30

M. Proust, Dans les mémoires de Saint- Simon, IX, în Pastiches et Mélanges (1919), ed. cit. p. 76. 31 Tschoudy, L’Étoile flamboyante, Francfort- Paris, A. Boudet, 1766, p. 339.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 22


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10.-082014 Nr. 2/31

când am să fiu asemeni ţie după ce mor după ce-nvii te caut să mă întorc cu tine în punctul unde s-a dospit lumina. închise sunt porţile de nu te găsesc. Cine eşti tu, cine sunt eu

AGAFIA DRĂGAN32 Roşiori de Vede, Teleorman

Închise sunt porţile de nu te găsesc Te caut mereu mereu te caut şi nu mai ştiu în care atunci te-am pierdut cel plecat… cel căutat… sau poate tu nu ai plecat sau poate eu nu te-am uitat niciodată doar te-am lăsat acolo în pământul rădăcinilor mele obosit de mine îmbătată de ceea ce nu eram sau ceea ce credeam că sunt stârnită bezmetică iazmă de aroma unui vis nerodit credeam că sunt stăpână peste vânt să-mi şterg cu el urmele săpate în lut să nu mă destrame amintirile privind înapoi în morile cuvintelor îmi macin încet fiinţa, umbre fugare şi…. atât doar atât poate ai să-ţi întorci din nou spre mine faţa 32

Născută în comuna Hodac, judeţul Mureş. A urmat şcoala şi liceul în Bucureşti. Absolventă a Universităţii Petru Maior, Facultatea de română-istorie şi a Universităţii Bucureşti, Facultatea română-engleză cu licenţă în filologie

Femeia aceea cu suflet de metaforă tu n-ai văzut-o întreagă niciodată ai căutat prin inima ei inundată de cuvinte emoţia iubirii reflexele unor imagini create din tine în mâinile ei înfloresc anotimpurile tale Femeia aceea cu suflet de flaut eu n-am văzut-o întreagă niciodată mi-am rezemat făptura cu umbrele ei cromatice târzii elegii de certitudinile şi incertitudinile tale aştept să-mi descifrezi adâncul luminii în rotirea căruntă a ceţii ce forme frumoase îmbracă iubirea în inima ta peste tine creşte aripa mea de vis la cumpăna dintre a fi şi a nu fi bărbatul acela cu suflet de fiorduri eu nu l-am văzut întreg niciodată mi-am înfipt rădăcinile muguri în locul coastei lipsă cu miresmele unei târzii iubiri sau poate e aceeaşi veche nouă iubire rămasă undeva ascunsă de ochiul vigilent al timpului aştepta clipa revărsării în armonia polifonică a acordurilor fine. Tu dormi te privesc să-ţi culeg zâmbetul. şuviţa rebelă căzută pe zbaterea pleoapelor, păsări descătuşate îşi fac de cap în cerul somnului tău. Te adun în căuşul ochilor, să-ţi sorb răsuflarea. Pe geam o stea îşi întinde gâtul,

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 23


10.-082014 Nr. 2/31

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE te acopăr cu privirea mea, stelei nu-i este îngăduit să-ţi prindă visul, e numai al meu. Vreau să-ţi sărut gândurile negândite încă, să înmugurească pe buzele mele, să-mi lipesc trupul de tine, să-ţi simt aroma, să-ţi respir tăcerea plină a somnului. Ochiul nopţii îţi mângâie conturul trupului printre umbrele legănate de prima notă a dimineţii... se sparge pe genele mele lacrimă ţesută sub pleoape, umbra zilei îmi fură visul, Azi e ziua ta de naştere sau poate de moarte te caut să mă recunoşti să-mi fac un dar din trupul tău în care gândurile dospesc agăţate în cuvinte adulmecă tulburate rotirea eternă a universului rezemată pe o lacrimă răsucită în moştenirea fătului nenăscut încă de fapt nu-i decât o îngâmfare stearpă crezi că te voi lua de mână risipindu-mă în parfumul eternităţii tale deşertăciune gravă definitivă ascultă cum sapă pământul hohotind nimicnicia ţărână din ţărână flori sufocate de drum înfloresc în păsări îmbătate de aromele infintului din amurgul meu lipsesc braţele tale înfipte în stele ochii arc peste trupul încercuit în neliniştea depărtărilor toate încap aici înlăuntru cândva se vor risipi în altă ţărână oglindă gânditoare a universului tristeţea ta este că nu te poţi recunoaşte în tine cel plecat cel venit.

TEODOR DUME SINGURĂTATEA mi-a numărat până şi bulele din flaconul cu apă minerală şi cele câteva înţepături de ţânţari de pe braţ şi-n cele din urmă a coborât în mine ca o muşiţă în paharul cu vodcă a unui beţiv apoi am suferit împreună din rana adâncită în mlaştina neagră nu va răsări nimic nici măcar nimicul cicatrizat pe respiraţia dintre ceea ce am fost şi sunt FEMEIA - COD nu-mi pasă chiar nu-mi pasă cât durează o amintire nu-mi pasă nici cât durează o rază lumina ei se descompune în urmele de deasupra lutului dar asta e o altă poveste în care alerg spre nicăieri mă opresc doar atât cât să-l rog pe Dumnezeu să-mi asculte inima în urmă rămâi doar tu femeia - cod colţul tău e un univers parţial întunecat iar lumea o arteră pe care se circulă în paralel ca într-un oraş aglomerat... nu mi-am dorit niciodată atâtea lucruri într-un singur loc în care nu ne-am fi putut îmbrăţişa ca doi oameni

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 24


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE chiar dacă aş fi murit de două ori aş fi ales calea înspre tine deşi nici nu ştiu cât contează o moarte sau poate aş fi fost mai frumos şi mai bogat cu un Dumnezeu dar la ce bun dacă Dumnezeu m-ar fi creat din moartea altuia ştiu că nu mai sunt cel ce am fost sunt doar o metaforă care îmbracă o stare iar identitatea mea e un drum imaginar semnalizat intermitent oricum nu mai contează... tu eşti femeia - cod deşi dormi cu fiecare în pat nu ţipi nu urăşti şi nici nu iubeşti ci doar mergi pe o linie continuă UN ZERO ABSOLUT SAU CÂT MAI APROAPE DE FAŢA CERULUI mă aflu la intersecţia acelor de ceasornic în mine a mai rămas puţină lumină doar atât cât să scriu ultimul bilet absent pentru o clipă respir haotic nu mă mai recunosc şi nici nu-mi pasă strig la cineva pe care nu l-am întâlnit niciodată nu mai am timp să aştept mă delimitez de ceea ce am fost şi o identitate din care o să ies... dar ce mai contează! nimeni nu pleacă definitiv din acelaşi loc e dor un ritual care-i ţine pe oameni mai aproape de Dumnezeu.

10.-082014 Nr. 2/31

ANTONELLA MOCANU Brussels, Belgia Îmbrăţişări de soare Pe geana trandafirie de lumină în roua dimineţii senine peste întunericul nopţii ziua se iveşte măreaţă îmi îmbrăţişează sufletul cu raze de soare îmi cresc aripi de dor mă înalţ în zbor către cerul infinit mă pierd printre stele mângâi tăcerile fidele aşteptărilor mă sprijin de zâmbetul tău ce în cale-mi răsare tu blândă fiinţă îţi simt mereu prezenţa caldă ce aduce fericire în sufletul meu. O vreme Va veni o vreme când paşii mei nu vor mai rătăci pe alte căi străine dar gândul meu te va urma la fel ca-ntotdeauna, când pleoapa timpului se va închide obosită e trecerea vremii şi ungherele sale vor fi pline de amintiri când ninsorile verii vor cădea mătăsoase şi vor face să înflorească copacii în miez de iarnă când zâmbetul tău

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 25


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE nu va mai ascunde furtuni ci va lumina azurul cerului meu da, va veni o vreme când ploile calde ale verii vor disipa tristeţile în nouri de fum o vreme când împreună vom scrie în iubire istoria sufletelor noastre.

DUMITRU ICHIM DICŢIONAR

Kitchener, Ontario

„A săruta - sărutare: A te atinge cu buzele în semn de respect, de prietenie, de umilinţă, sau ca manifestare erotică.” ...dar nici acum nu am habar cum singuri ne-am trezit în clasa, (care de liceu?) că am rămas doar numai tu şi eu şi băncile cuvintelor de lemn din reflexiv dicţionar. Oare a fost din întâmplare de am călcat pe timp? A fost un greş ce strune-i fură raza şi-o îngână? Tu m-ai luat de mână, dar nu ne-am sărutat. Cu ochiul mi-ai făcut un semn copacul, pânditorul de la geam, uitând de sine însuşi a-nflorit cântând, exact ca noi, pe-aceleaşi note albe de cireş.

10.-082014 Nr. 2/31

ERAU ÎNDRĂGOSTIŢI... Erau îndrăgostiţi şi niciodată n-au ştiut câţi ani lumină-au înflorit până la primul lor sărut. De fapt, lumina n-are timp, precum nici cercul să bea nu poate propriul început. Erau îndrăgostiţi şi niciodată n-au ştiut că veşnicia lumină e ce îşi înghite seara când numărul se naşte pe afară. Dar înţelepţii i-au mustrat că timpul nu-l cinstiră din pahară: - Nu ştiţi că numai cioara viaţa şi-o măsoară nu cu lumina, ci cu sutele de ani? - Nu ştim, răspuns-au sub castani şi ridicând din umeri, din nou s-au sărutat. SEMN DE CARTE Orice îmi spui mi-aşa de drag ca să aud! Orice. Şi asta nu-nţeleg: Oare de ce albastrul vocii tale este atât de crud? Ieri îmi vorbeai de trigonometrie. Te ascultam, răpit ca de-o poveste, asemuindu-te prinţesei din codrul nibelung. Priveam la părul negru unduind pe albul umăr nopţii ecoul mătăsos, prelung. Cum poate despleti un cântec firea vrăjitelor izvoare?... „... şi ce gândeşti de rezolvare?” Unde eram, spre care rost, că tresărind te-am întrebat: „Hai spune, spune, spune

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 26


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10.-082014 Nr. 2/31

până la urmă cum a fost?” Iar tu te-ai înroşit la faţă, când ochii mă trădară spunând ceva aparte umbra inelului nespus... M-ai luat de mână şi ne-am dus pân-ai trecut puţin şi peste moarte... Nu ştiu de ce mi-atât de drag s-ascult albastrul vocii tale de demult, când îşi topeşte toamna seninul în albastrul fără moarte şi basmul îl întoarce înapoi până la frunza ce căzuse între noi mereu aceeaşi, dar cu semn de carte. am fost şi noi poveste, dar pân la semn de carte. SE SCHIMBĂ ORA ÎN CANADA Abia venit taifasul cu nevasta: - „Tu ştii că ţara asta parcă-i făcută pentru noi? Când mustul e ca-mbrăţişarea ta, iar basmul amăgeşte frunza-n fluturi, ei zic că-i timpul de schimbat, uitatele săruturi să-mi fie date înapoi, exact cu-o oră-ntreagă. Ce zici de asta dragă?” - „Tu, hoţule din mărul necules! Năravului, ca şi pe vremuri, spre pârgă i-ai rămas.” Apoi cu-o umbră de subînţeles, ispitei colorând vocala crudă, îngaimă-o şoaptă, dar o pierde-n spus: „Chiar de-ai greşit, o fi ce-ai înţeles, dar cred că-i vorba (ştiu,eu?) despre ceas, că vom dormi cu toţii cu încă-o oră-n plus” - „Taci, mai încet, copiii să n-audă!”

MIHAELA OANCEA Când a mai rodit aşa ceasul? Oglindită în tine Nu mai zăream Marginile fiinţei noastre. Cerul împrumutase lumina Din nimburile arhanghelilor, Adăpând din nemărginire Blânzi unicorni. Cochetă, o stea îşi admira Reticulara privire În apele repezi Şi zâmbetul ei Făcea glia să dănţuiască. Oare când a mai rodit Ceasul Atât de profund ca atunci? Înapoi la Zamolxis! Deşi mă trezeam mereu lângă surâsul tău, copilăream şi n-am ştiut atunci unde-ţi duceai tăcerile fremătate de ploi dale de cetină peste ţipetele rândunicilor. Am înţeles în timp sensul slovelor tale înmuiate în albastru de Voroneţ ele dădeau în rod şi năşteau gloria trecută din palmele sângerânde – ecluze temporale ale unui portativ purificator. Clipea vara din gene când visul veşniciei prindea viaţă în grădina lui Zamolxis!

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 27


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

ION IONESCU lunecând prin vise lunecând prin vise, trupul tău vibrează, ca-n hăuri un ecou căzut pe stânci, te mişti prin aburul albastru al serii, cu pletele-n vânt şi glezna gât de vioară, dansează luna cu tine pe apele mării, câmpuri albastre de cer se topesc în neant, ca o acvilă risipind ruine, chip de zeiţă, îţi răvăşesc fiinţa pe-o aripă de nor, să nu te doară clipa ce se duce, miresme suntem, trecătoare suntem, murind tot singuri, chip nemuritor, aplecaţi peste întrebările noastre, clipa cântă-n surdină pe vechile străzi, seara e lacrimă, luna mai tot suspină, eşti prea departe să te cuprind, unde e timpul nostru cel de demult, când orele serii strigau cântând, noi fericiţi: râzând şi plângând…

BUCOVU

10.-082014 Nr. 2/31

DORINA ŞIŞU PLOEŞTEANU Dialog cu cealaltă tăcere - prima tăcere prima tăcere mi-am închipuit trecerea ta şi-atunci ploile s-au rezemat de trupul meu c-un urlet neştiut m-am trezit că te strig că-ţi adun valurile în mâini şi-apoi fără mirări să le ascund sub pleoape acolo unde doar eu pot ajunge secretele au ars şi azi în neştire iar umărul meu adăposteşte ziua în care m-ai iubit prima oară şttt să nu ne-audă gândul iscarea cuvintelor nu vezi cum ne-acoperă veacul acesta din sud? Blestemul zeilor dimineţile de azi se fac ierni pe fiecare deget numerele au ieşit din mare s-au îmbrăcat în haos şi-au măturat nisipul în fiecare zi în care tu ai crezut că roua îţi atinge talpa s-a despicat în patru calendarul în care m-am născut şi porţile la care ai bătut stau închise pentru că te crezi unic şi revendici cifra 7 mi-am luat urma focului cenuşa-mi explică drumul greşit pietrelor dar tot mai alunec nemuririi în gânduri şi lacrima despre care ţi-am vorbit îşi duce în fiecare zi cuvântul în spate ca un păcat sau ca o normalitate tu îţi desenezi dimineţile pe ferestre aburite eu îmi adun cioburile din prăpăstii tu descifrezi necunoscutele eu privesc la o nălucă în oglindă

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 28


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE tu rostogoleşti senin o bilă cu ghimpi iar eu mă visez zeiţa morţii goală între două bufniţe scap printre degete înţelepciunea şi viaţa doar oceanul acesta care-mi cântă la picioare pare să înţeleagă rostul nerostului meu priveşte tu nu răpeşti nopţile şi insula ta îţi admiră cifrele eu am insultat armăsarul cu opt picioare Odin iubea mai mult pe Sleipnir aşa că eu am rămas idolul sacrificiului funerar doar atât cât să privesc liniştea dimineţilor scurse

10.-082014 Nr. 2/31

Toţi se cheamă prieteni, surioare şi fraţi, Dar suntem popice lovite la fix, Viaţa veşnică este pândită de risc, Precum şoarecii ar ronţăi un pisic, Noaptea vine încet scârţâind ca un dric, n-avem inimă-n ochi, nu iubim mai nimic, oare asta ne-aşteaptă? Adevăr eu vă zic, dar nu cred, aş muri dară nu pot să mint, voi fi ultimul care lumina s-o sting.

IRINA LUCIA MIHALCA Un ţipăt risipit

BORIS MARIAN Biblia ne răsfaţă Ce a vrut Dumnezeu? Pace. Care este scopul lui Dumnezeu? Pace. Ce răscumpărăm noi? Nimic. Unde sunt morţii? Peste tot. Toate zilele sunt cele din urmă. De ce permite Dumnezeu suferinţa? Nu ştim. Dar ochii orbilor se vor deschide. Dumnezeu nu are grijă numai de tine. Mergem încet înapoi cu un an, De la 72 la un an prenatal. Se zbenguie diavolii, eşti un atom, Vei fi numai pulbere, uneori, om. Libertate, cum te batjocorim, Ba sunt legi, spânzuraţii –conuri de pin, Ne plac îngerii, lor nu le place de noi, Ne întoarcem spre Domnul doar în nevoi, Părăsim orice zbor, ne târâm după bani, Bâlbâind rugăciuni, gângavi şi banali, Prea sunt multe religii, măceluri pe glob, Peste tot întâlneşti un orb, un olog, Peste tot se preumblă pistolari şi drogaţi,

În miresme de mai, fir de lumină - suspendat în timp şi spaţiu am apărut din sclipirea undelor argintii revărsate peste inima ta. Asculţi respiraţia tandră şi caldă, simţi pulsul sângelui, modulat ca un cântec, ca un tresărit, ţi-am readus zâmbetul desprins din matca sufletului ce parcă uitase că viaţa-i un dar ce trebuie primit. Simţim la fel şi nu suntem slabi! Un răspuns este viaţa, o literă vie, mai puternică decât gravitaţia, îşi urmează inima. Treaptă pe drumul păzit de zei, până-n adâncimile lăsate, uneori neatinse, am ajuns, iar de-acolo ne vorbeam într-o limbă nou răsărită fără de care nu ar fi fost niciun cuvânt, nicio poveste - strop de rouă în vânt, topit de o rază de soare, înmiresmează culoarele lumii, lasă o urmă de cer peste genuni

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 29


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE şi ridică lumina nevăzută datorată, uneori, umbrelor Mi-ai cuprins mâna în mâna ta, ochii s-au regăsit în abisurile visate, glasul sibilin ne-a fermecat, cu un sărut am deschis porţile ce ţineau cetatea trupului ca o citadelă. La atingerea mea, pământul s-a zguduit în inima ta, iar totul s-a reaşezat. Sunt doar al tău, am fost tot timpul, ţi-am dăruit întregul meu, cu tine sunt, acum şi mereu, când mă chemi! Un cuvânt e de-ajuns să-ţi simt chemarea, deschide-ţi braţele şi înfăşoară-mă, cuprinde-mă şi ţine-mă lipit de inima ta, acolo unde, în taina aprinderilor, dorinţele aşteaptă să fie destăinuite. Lasă-mă, pentru o clipă, să văd cine eşti! Un ţipăt din tine se stinge-n depărtări, fulg neatins, ecoul revine în adâncurile tale... O fericire în formă de înger Oprit la poarta grădinii mele, lumina şi umbra serii au aruncat vag paleta, furtuna de culoare ne-a trecut lin printre degete, dincolo de oglinzile din spatele oglinzii ziua închisă a respirat adânc, eliberând speranţele răsucite şi stropii de bucurie. Un sens dai vieţii, aşezi în inima celuilalt armonia, în orice stare s-ar afla. Trăiesc, cu uimire, fiecare întâlnire cu tine, mă faci să râd, să plâng, să trăiesc, tot mai viu înţeleg panorama vieţii şi nu pot să fiu decât recunoscător. O fericire în formă de înger! Vrei să-nchizi un timp într-un timp, fără să-l priveşti, săgeţile inimii îţi ţâşnesc prin tunelul adânc, vuietul este iubirea, iar sursa e viaţa. În mijlocul grădinii, pomul vieţii va fi aşezat, undeva-departe mă percepi, singur te zbaţi, un strigăt fără sfârşit vibrează-n tine.

10.-082014 Nr. 2/31

Simţi cum mâna mea te va ţine să nu aluneci, cineva-ţi vorbeşte, cumva eşti pe urmele mele. - Dă-mi mâna, dragul meu! Doamne! Cu mine eşti mereu în orice mişcare a visurilor mele; acum da, ştiu, numai în tine voi regăsi piesele complete, te iubesc până în mine şi dincolo de tot, te-mbrătişez toată şi pe bucăţele, eşti darul, cuprinzi în tine totul! - şopteşti, radiind. Timpul aleargă şi se-opreşte, concomitent, uimit, răvăşit, păşeşti în litera poemului meu, întrebările trec prin inima mea şi-apoi pătrund în inima ta, un farmec infinit te poartă spre graţia divină, fascinat simţi pădurea cum ne vorbeşte, foşnind, povestea ei prinde contur în inimile nostre, vorbind despre noi. Privindu-ne adânc în ochi, fără percepţii, fără gânduri, am găsit, în noi, liniştea. Mâinile tale, mereu aproape de inima mea, nu mă vor părăsi niciodată. Iubirea-i un sacrificiu când nu eşti înţeles însă o veşnică încântare când rezonezi. Aproape fiind acum de obrazul meu, înseamnă atât de mult să te ţin de mână, în mine ai regăsit oaza de lumină, - agape, chara, eirene, makrothumia, chrestos, pistis, prautes, ruah, dunamis schimbarea se face prin trecerea înţelegere, nu ai cum să te schimbi dacă nu laşi ceva în urmă, mergând înainte.

spre

Te iubesc veşnic, prea frumoasa mea iubire, cu tine aş sta vieţi şi nu m-aş sătura, aş spune clipei: „rămâi, eşti prea frumoasă!”, eşti raza mea de cerc, acolo de unde putem deschide orice univers! Am ieşit din orice cerc şi te-am îmbrăţişat, te-am cunoscut în acea atingere a infinitului, te căutam de-atâtea vieţi! - îmi spui, plutind în noi.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 30


10.-082014 Nr. 2/31

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Am fost, voi fi copacul ce zvâcâie în trepte, Nescrise legi cândva dori-voi să mă ierte, În trupul meu vulcanic de tine iubitor Genunile mai muşcă din unghiurile-n zbor. Plouă cu miere

MARIN MOSCU

Plouă din Teiul lui Eminescu, Plouă cu miere din faguri de stele, Cerul lăcrimează de Luceferi, Marea se întoarce în valurile grele. Tu, fragilă ca o căprioară Păşeşti pe-albastra zare a uitării, Resemnată că zeii vin din Eminescu În colbul plin de aur din largurile ţării. Acum, eu, cerşetorul mai caut o fărâmă Amintirii amuşind a floare Şi-ţi şoptesc sub Tei de Eminescu Că-n tine cântă muza lui veşnică de soare. Stau ca un copac, vântul să îmi zbicească Lacrima vărsată pe un pumn de stele, Ne-adună curcubeul între munţi şi mare, Murim plouaţi de mierea visurilor mele! În degete-nflorite În degete-nflorite copacul vestejit Îşi desenează cerul în care a iubit, E libertatea aspră strânsă-n crengi De-a zgâria în coajă ne-nţelese legi. Nu-i târg în colţul gurii ce freamătă-nfundat, El este-n mii de rosturi demult încarcerat, Doar degete ce mai zvâcnesc spre cer În răsărit de veac se scaldă în mister. Stau şi mă-ntreb: iubirea germinează oare În palida lumină spre ultima chemare? Zâmbeşte-mi alipind şoapte de şoaptă În care-nţelepciunea e muză-ncoronată. La mine, la fereastra inimii deschise Sângele zvâcneşte femeilor promise, Nu are adversar să zacă-n sentimente, Nu-i muc de lumânare să ardă în regrete. E floare-nfometată în degete de iască Unde nemurirea coboară ca să pască, E libertatea strânsă în aripi sufocate Ce-mprăştie iubirea în miere şi în lapte.

MIHAELA POPA monolog (I) întotdeauna am vorbit cu mine mai mult decât cu oricare interlocutor devine colecţionar de amintiri fum care hrăneşte şi otrăveşte deopotrivă şiret se leagă timpul cu paşi mărunţi se mişcă atât de repede se poate lipsi frumuseţea de cuvinte de oameni nu MASCA Cu fiecare zi petrecută, murim puţin câte puţin, până când... Vom renunţa la mască sau... la măşti! Da, da, la cele pe care le purtăm în fiecare zi, cu fiecare prilej, arătând cine am vrea să fim, nu cine suntem. Masca ne însoţeşte pretutindeni, pe tot parcursul vieţii. Unii aşa vor să apară, alţii aşa vor să fie, alţii... ştiu şi eu! Ne ascundem ipocrizia acceptând-o ca pe un adevăr existenţial. Curios este că am ajuns să

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 31


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE credem atât de mult în mască încât ea s-a contopit cu noi. O privim în oglindă, o admirăm, o adulăm. Suntem atât de îndrăgostiţi de ea! Să-ţi iubeşti propria ipocrizie, cu nonşalanţă! Dramatic, nu? În cele din urmă, fatalismul pune stăpânire pe noi şi pe... masca de fiecare zi. Ne învârtim, ne resucim, ne căutăm sinele şi nu găsim. Nu ne mai găsim! Găsim doar... masca - propriile noastre minciuni, propriile noastre infamii. Sclavi ai propriilor iluzii târâm după noi corpuri în putrefacţie, orbecăind printr-o lume plină de himere. Faptul că respirăm nu înseamnă că suntem vii. Poate fi o mască şi...

POP STELU, Cluj-Napoca Cândva… în Marea Moartă (pentru acei care au atins cu sufletul stelele, pentru acei care au vrut să atingă cu sufletul stelele, pentru acei care vor atinge cu sufletul stelele…)

Cândva... am vrut, am încercat, m-am oprit, am îndrăznit, am renunţat încet, încet… şi m-am trezit în Marea Moartă. Cândva am vrut să ating cu sufletul stelele, m-apropiam încet, încet… dar ele alunecau spre cer, am încercat să privesc în zorii zilei luna-chip împietrit, ea-mi zâmbea suav şi blând cu zâmbetul Giocondei, mai târziu am vrut să cuprind în braţe soarele, m-am oprit la timp, amintindu-mi de Icar, am îndrăznit să prind în lanţuri timpul, şi fiecare clipă ce mi se părea o veşnicie am trăit-o cu multă patimă şi iubire,

10.-082014 Nr. 2/31

am renunţat încet, încet… de teama soartei prometheice, am vrut, apoi, să mă scald în lacrima universului, mă cufundam încet, încet, încet... şi m-am trezit... cândva târziu... în Marea Moartă.

LENUŞ LUNGU Amor Dezbracă-mi sufletul ţesut din păianjen pe o pânză de mătase să-mi presari săruturi din petale de trandafiri goleşte-mi trupul de tristeţi îmbrăţişează-mă în cununi de raze aurii pe un pat de nor să ne iubim cu dor şoapte să ţesem şi să ne învelim cu o mantie de stele brodată în fir de amor să ne lăsăm purtaţi plutind uşor pe aripile vântului… Vibraţii ne cade cerul peste umeri dorinţa din noi suspină sfâşâie clipe se înfing în oase adumelcă vibraţiile în lumina

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 32


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE ochilor sărut trupul fin mă preling cu flori albe peste tine

dă-mi porţia de soare, împarte-o peste toţi cu mărinimie şi alungă duhul tăcerilor apăsătoare.

pielea mea absoarbe căldura ta

adu-mi înserarea, mă iartă pe mine visătoarea ce vrea să scrie şi mă izbăveşte de neîmplinire. Amin.

Timpul Cerul se aşează în palma mea ascultă inima în ecoul tăcerii timpul mă loveşte-n oase orele se sparg în minute se prăbuşesc în vertebre secundele aleargă-n glezne desculţe prin vene peste gânduri presar amintiri într-un colţ arde inima de dor să stingi focul buzelor prinse între vise

Rugăciune

MARIANA TASENTE

miluieşte-mă Doamne cu dimineţi liniştite, lasă-mi inspiraţia neîngrădită în bucătăria unde îmi prepar cafeaua. aroma ei să dea viaţă cuvintelor venite din apusul de soare ascuns de ramurile ce ating cu blândeţe iarba necosită. dă-mi strălucirea lunii, aprinde-o candelă să-mi păzească visele de ispita stelelor din ochii luminaţi de iubire.

10.-082014 Nr. 2/31

N-ai ştiut că... are suflet. îl ţinea în aşteptare la subsol, printre amintiri prăfuite. tu ai luat-o ca pe un obiect câştigat la loteria vieţii. hrana ei erau cuvintele frumoase. fără ele a devenit obeza frustrată ce urla de foame în pustiul înţesat de lume indiferentă. Nebunia mea... ce-mi eşti tu oare? balsam ce îmi acoperă inima şi hrăneşte sufletul sau otrava ce le ucide în picuri de gânduri şi chinuitoare tăceri?

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 33


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

IORDĂCHESCU DRAGOŞ NICOLAE, Buzău Fluturelui orb De-aş fi fluture orb, aş stinge visul Copacului-Om pe umbrele paşilor tăi, răzoare de timp răsărite-n cenuşă. De-aş fi fluture orb, aş uda câmpia cu stele din palmele dimineţilor mele, elegii cercuite-n arpegii solare. De-aş fi fluture orb, aş ucide-n culori zâmbetul unei toamne târzii, când ceţuri adulmecă-n gri. De-aş fi fluture orb... În şoapta unei clipe... În şoapta unei clipe, o lună se-ncovoaie, Îşi ţese lin în codri un cearcăn de văpaie, Iar cerul e pescarul ce-ar vrea să înfiripe Năvodu' lui de stele în şoapta unei clipe. Se-nvăluie în magic, în izvodiri sihastre, Speranţa călătoare din tainiţe albastre, Izvoare învelite în dorul ei, letargic, Îi tulbură tăcerea, se-nvăluie în magic. Dar clipa se sfârşeşte când răsăritul curge, Linţoliul nopţii cade în palme demiurge; Cuvântul se topeşte, iar timpul, ca un cleşte, Îngălbeneşte-o filă în clipa ce sfârşeşte. Şi lacul o cufundă în toamne orfeline, O-ngemănează frunze... În albii de suspine.

10.-082014 Nr. 2/31

LIA VANA Octave Acordează-mă, hai acordează-mă iubire! Coarda sufletului meu să rezoneze peste zări cȃntecului de mandolină. Apoi chitară devenită, pragus, punte, tastă toate învaţă-le pe inima mea ce nu mai ştie altfel pulsa... Lung, prelung, văluieşte-mă şi strânge-mi cerul respirării într-un Stradivari-laser sub care tristeţea se schimbă în clară-armonie-transfigurată. Lasă arcuşul văzduhului ghidat numai de îndrăgostiţi, pe portativul poemului-soare-permanent-mâine. Nu mă odihni iubire, infinit cântă în a mea trăire! Spicul îmbrăţişării Creşte iarba şi se ridică mestecenii în poiana îmbrăţişării noastre. Câte un nor mai scapă o lacrimă de frumuseţe sub şoapta sărutată de vântul inimii. E o crudă reverie sub înaltul spic din emoţia şi taina poveştilor mâinilor tale ce mi-au mângâiat toate visele. Ştii... greierii respirării noastre cântă verii despre zâmbetul meu ascuns în zâmbetul tău sub duioşia apropierii.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 34


10.-082014 Nr. 2/31

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Aşa, ne aşezăm ca fânul unul în căutarea celuilalt în plasta33 de vis, sub trăirea înmiresmată.

CARMEN POPESCU PRIVIRE CU BUZUNARELE GOALE SHIKIM ME XHEPAT E ZBRAZËT Motto:

VERONICA PAVEL LERNER mormintele trăiesc un mormânt cu flori e un mormânt viu în adâncime se odihneşte cel plecat dar la suprafaţă respiră neputinţa celui rămas mă plimb printre morminte ca să-nţeleg misterul de dincolo uneori văd pământ pustiu crăpat de uscăciune alteori o floare sau un borcan cu câteva tulpini aplecate spre iarbă florile nu se veştejesc pe mormintele vii ele doar se usucă precum obrajii de lacrimi pe mormântul cu pământ bătătorit moartea nu e sub ci peste mormânt mult mai gravă decât liniştea celor plecaţi care se odihnesc sub o floare o iarbă sau un borcan cu tulpini aplecate mormintele trăiesc

Un poet este o fiinţă nefericită a cărei inimă este sfâşiată de suferinţe secrete, dar ale cărei buze sunt atât de ciudat alcătuite încât atunci când suspinele şi ţipetele le scapă, sună ca o muzică frumoasă. (Soren Kierkegaard)

Motto: Një poet është një qenje e shqetsuar zemra e të cilit është e shakmisur nga vuajtjet sekrete, por buzët e të cilit janë aq çuditshmërisht të përbëra, saqë atëherë kur psherëtimat dhe britmat u shpëtojnë, tingëllojnë si një muzikë e bukur. (Soren Kierkegaard) în haine de dimineaţă am îmbrăcat pământul într-un costum nou la prânz gulerul hainei şi manşetele pantalonilor erau pline de gheaţă o mânecă era inundată de stropi cealaltă era în flăcări de raze pieptul avea buzunarele pline de pietre spatele era scufundat într-o ceaţă pe curea erau înşiraţi oameni la plajă pantalonii-oceane flămânde înghiţeau vapoare rătăcite am căutat un loc să nu-mi fie nici prea cald nici prea frig mi-am ridicat o casă în gaura butoniereisingurul spaţiu ferit de asprimea timpurilor në tesha në mëngjes e vesha dheun me një kostum të ri

33

În Oltenia este sinonim pentru căpiţa de fȃn.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 35


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE në mesditë jaka e palltos dhe manshetat e pantallonave ishin plot ngricë një mëngë ishte e zhytur në stërpikje tjetra e mveshur me reze të përflakura krahërori kishte xhepat plot me gurë shpina ishte zhytur në një mjegull mbi rryp ishin rradhitur njerëzit në plazh pantallonat – oqeane të uritura gëlltisnin anije të degdisura kërkova një vend që të mos më vijë as për teprë nxehtë as për tepër ftohtë e ngrita një shtëpi në vrimën e kopsës i vetmi vend i mbrojtur nga ashpërsia e kohërave crăpături fisurile cristalinului transformă infinitul într-un finit ferfeniţat de îndoieli lumina difuză plânge în unghiuri se prelinge prin puncte în cascade de sentimente o floare îşi înfige rădăcinile în mine îi simt mirosul mă umplu cu seva ei respir viaţa prin crăpături prea multă singurătate eliberată de petale în eter din când în când un sunet îmi trezeşte izolarea të çarat të çarat e kristalinit e transformojnë kristalinin në një infinit të shpërbërë nga dyshimet drita difuze vajton qosheve të rrugës derdhet nëpër ura

10.-082014 Nr. 2/31

në ujëvarre sentimentesh një lule i ngul rrënjët në mua ia ndjej erën duke u mbushur me lëngun e saj e thith jetën përmes çarjeve për tepër vetmi në këtë jetë që çlirohet nga petalet në eter herë pas here një tringëllimë ma trazon izolimin fir de nisip pe ţărmul timpului matcă trupul aleargă cu viteza luminii sparge clepsidra construieşte castele împietreşte în ele un val spală ţărmul înghite un costum de haine poate prea strâmt porumbelul zboară efemerul cizelează iluzia şi ea un mare nimic o curgere fără bariere se zbate între un minus şi un plus cu paşii unui fir de nisip dezgolit între două vânturi fije rëre mbi bregun e kohës amza trupi rend me shpejtësinë e dritës çan klepsidrën ndërton kështjella muroset në to një valë e shpërlan bregun e gëlltit një kostum teshash ndoshta për tepër të ngushtë pëllumbi fluturon efemerja skalit iluzionin edhe ajo një asgjësi e imtë një derdhje pa bariera përpëlitet ndërmjet një minusi e një plusi me hapat e një fije të rërës të zhveshur mes dy stuhive

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 36


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10.-082014 Nr. 2/31

noi doi zbor cu tine în spaţiile nopţii ermetic conturate de simţuri în spiralele adevărurilor pure cu ochii închişi cu gurile ferecate doar sufletele, mirese ale infinitului să-şi cânte partitura două forme flutur într-o plutire în vise de ceară întoarcem absolutul prin ochii Divinităţii în noi doi microni ai unui univers în transformare ne të dy fluturoj me ty në hapësirat e natës hermetikisht të konturuara nga ndjenjat në spiralet e të vërtetave të pastërta me sy të mbyllur me gojë të kyçura vetëm shpirtërat, nuse të paskajshmërisë ta këndojnë partiturën dy forma fluturtash në notim në ëndrra dylli e kthejmë absoluten përmes syve të Divinitetit në dy mikrona të një universi në transformim Traducere : Baki Ymeri

Foto: Del Karmel

BERINDE OVIDIU / OLIVER KLAUSS, Timişoara sfârşit de vecernie /duo poetic Oliver Klauss & Renate Muller să nu-mi pleci vreodată din rugăciuni să-mi rămâi în cuvinte cum icoanele trăiesc dincolo de suflu lasă loc palmelor să se împreuneze şi ascultă literele cum foşnesc acolo în lumină e dumnezeu ce n-a putut evada din propria singurătate cu suflete îngenuncheate în tăcere aşteptăm să ardă şi ultima cenuşă să nu-mi vorbeşti atunci despre moarte am adunat cruci şi drumul încă nu mi-e desăvârşit de-ai ştii câte pietre mi-au zdrobit paşii câte clopote străine mi-au bătut în piept nu ţi-am auzit glasul vântul gemea în penumbră mai lasă-mi călăuza ultima zăpadă în noaptea asta cu cer neînstelat mă îmbrăţişează crengi ca o mamă deasupra noastră vor rodi norii suflet pierdut la sfârşit de vecernie Ende der Abendandacht gehe niemals aus meinen Gebeten bleib mir in den Worten wie die Ikonen jenseits des Atmens lasse den Händen Platz sich zu falten und hör den Buchstaben zu wie sie rauschen dort im Lichte ist Gott der nicht fliehen konnte aus seiner eigenen Einsamkeit mit den Seelen niedergekniet in die Stille warten wir dass die letzte Asche verbrennt erzähle mir nichts vom Tode ich sammelte Kreuze und mein Weg ist noch nicht Vollkommen wenn du wüsstest wie viele Steine meine Schritte zerschmetterten

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 37


10.-082014 Nr. 2/31

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE wie viele fremde Glocken in meiner Brust schlugen nicht hörte ich deine Stimme der Wind stöhnte im Halbschatten lass‘ mir den letzten Schnee als Wegweiser in diese sternlosen Nacht mich umarmen Äste wie eine Mutter über uns werden die Wolken Früchte tragen verlorene Seele am Ende der Abendandacht Traducere: Renate Müller

Charles Baudelaire – Uitarea Vin’ lîngă mine, suflet veninos, Molatec monstru, fiară adorată! Vreau să-mi înfăşur mîna-nfiorată În coama părului tău greu şi gros; În rochia ta cu falduri parfumate Vreau capu-ndurerat să mi-l scufund Şi ca pe-un stins buchet să sorb profund Mireasma dulce-a dragostei uitate. Nu să trăiesc, să dorm aş vrea mereu! În somn îţi voi aşterne fără teamă Pe trupul tău cu străluciri de-aramă Un nesfîrşit sărut prelung şi greu. În patul tău, abis de desfătare, Se stinge orice gînd chinuitor Şi gura ta e-un nesecat izvor De sărutări şi aprigă uitare. Robit acestui crud şi drag destin, Voi asculta poruncile-i perfide Şi muncenic blajin care-şi deschide El însuşi rănile, de rîvnă plin, Voi suge-otrava binecuvîntată, Adormitoare-a vechilor torturi, Din vîrfu-acestor sîni rotunzi şi duri În care n-a fost suflet niciodată. (trad. Al.Philippide)

Madrigal trist I De eşti sau nu cuminte, mi-e totuna! Fii tristă şi frumoasă, draga mea! Învie-n zvon de rîu şi văgăuna,

În ochii plînşi e farmec, şi furtuna Din orice floare face cît o stea. Cînd în restrişte fruntea ţi se pleacă, Iubirea mea îşi încordează dorul Simţind că-n groază inima-ţi se-neacă Şi peste viaţa ta de azi, săracă, Trecutul hîd îşi desfăşoară norul. Mi-eşti dragă mult, cînd ochiul tău prelung O undă caldă ca de sînge-l doare, Cînd alintîndu-te nu pot s-alung Prea grele chinuri care te străpung Ca un suspin adînc de om ce moare. Îţi sorb-dumnezeiască voluptate, Lăuntric imn cu mlădieri suave Din pieptul dornic gemetele toate, Şi inima-ţi cînd plîngi, s-aprinde, poate, Străluminînd de perlele jilave ! II Ştiu bine eu că inima ta plină Şi-acum de vechile iubiri jertfite Se mistuie-n jeratic de lumină, Şi că-n gîtlejul tău dospeşti cu vină Trufiile femeii osîndite ; Dar, pînă cînd în visurile tale Nu se va oglindi fără zăbavă, Iubito, Iadul tot, în vis de jale, De groază şi de fum şi de pumnale, Înamorată vajnic de otravă, Cu frică deschizînd oricui şi-n toate Descoperind ce-i rău şi ce-i bolnav, Zbătîndu-te cumplit cînd ceasul bate, De nu te-or prinde braţele-ncordate Ale ne-nfrîntului dezgust puhav, Nu vei putea, regină în robie, Iubindu-mă cu spaima ta mereu, În noaptea-ngrozitoare de orgie Să-mi spui, cu ţipetele ce te-mbie : „Sînt pe potriva ta, stăpînul meu! » (trad. M.D. Ioanid)

(N.R. la aceste traduceri s-a păstrat ortografia traducătorilor.)

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 38


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10.-082014 Nr. 2/31

ANCA VIERU Frunze pe talpă

DANIEL DUMITRU DARIE Ultima toamnă de singurătate Umbrele frunzelor arse de frig şi întuneric trepidau în arşiţa luminii plăpânde a soarelui iernatic. Sunete cristaline picurau pe creştetul florilor rămase să privească prima ningere a pământului însetat de atâta însecetare. Razele soarelui, prinse în capcana norilor, încercau să dea de chivotul tulpinii copacilor ceşi ridicau, în necesara dorinţă de îmbogăţire în rod, privirile coroanelor spre înalt. Aceasta este toamna ce tocmai acum merge spre trecut. A fost toamna războirii cu aripile singurătăţii şi necesitatea reîndumnezeirii. Războaie se vor încă a fi începute în trecuturi, dar multe dintre ele s-au împăcat cu ele însele, fără a mai ţine să aibă învingători. În ele muriseră deja destule gânduri şi destule cuvinte, încât nimeni nu mai simţea nevoia de a se crede învingător. Alte armistiţii şi alte războaie s-au deschis în această toamnă. Pas cu pas se câştiga neatârnarea. Pas cu pas s-au pus catargele pentru drapelele victoriei. Se vor mai fi şi marile tratate ce face-vor uitate crimele ce s-au lipsit de sens. Sfârşeşte toamna ultimilor singurătăţi. În fulguirea primelor clipe de iarnă vor îngheţa tristeţile şi vor cădea, ca picături îngheţate, pe pământul ce le va topi şi dilua în bucuria malurilor căzute spre a se reface ca dig protector în faţa furtunilor. Sfârşeşte toamna vechilor timpuri şi a tuturor temerilor moştenite din fiecare zi a acestor timpuri. Şi se sfârşeşte atât de repede că nici nu mai e timp să se aştepte începutul noilor timpuri... Totul începe ca şi cum ar fi fost deja început...

Nu se văzuseră de o sută şapte zile. O sută opt dacă punea la socoteală şi ziua plecării, acea sâmbătă în care se sculaseră amândoi la patru dimineaţa, băuseră cafea slabă cu puţin lapte şi apoi se despărţiseră. Nu-l condusese la aeroport şi nici acum, când el se întorsese doar pentru câteva zile, nu-l aşteptase. - Ţi-am pus lucrurile în sacoşele alea, zise Ioana şi arătă cu un gest vag către uşa întredeschisă a dormitorului. Suna ca o invitaţie, însă Costi nu părea să-şi dea seama, privirile lui alunecau distrate prin cameră şi Ioana se întrebă dacă observă schimbările. Ficusul care mai avea doar două frunze, îngălbenite şi gata să cadă. Lipsa scrumierelor. Canapeaua de culoarea vişinei putrede, care lui i se păruse indecent de scumpă. O cumpărase imediat după plecarea lui, dorind parcă să-i facă în ciudă. Sau să se consoleze. - O să mă uit imediat la ele, zise Costi. Cred că în afară de jacheta de piele întoarsă nu merită să mai iau nimic. Poate doar raiaţii kaki. Stăteau amândoi în picioare în sufrageria ordonată. Prea ordonată, se încruntă Ioana, o dădea de gol că e singură. - Vrei o cafea?, îl întrebă ca să scape de dezordinea din gânduri. El consimţi cu o mişcare din cap şi o urmă în bucătărie. Ioana îşi făcu de lucru cu filtrul, cu spatele la el, încercând să ascundă tremurul mâinilor. Costi luă ceştile de cafea din dulap şi le puse pe masă, apoi se duse la frigider şi scoase cutia cu lapte. Se opri însă înainte de a turna şi în cea de-a doua ceaşcă şi o întrebă: - Bei tot cu lapte? Ea dădu din cap şi Costi turnă puţin lapte în ceaşca ei, apoi puse cutia la loc pe raftul din frigider şi îşi aprinse o ţigară. - Cum îţi place acolo?, îl întrebă Ioana gândindu-se că de o sută şapte zile nu mai fumase nimeni în casă. Ar fi vrut ca vocea să-i

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 39


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE fie calmă şi clară, să nu-i trădeze nesiguranţa. Şi tocmai de aceea vorbea prea tare. - E bine, m-am obişnuit. Răspunsul lui nu lăsa să se vadă dacă îi simţise încordarea. Poate credea că vorbeşte mai tare ca să acopere bolborositul filtrului de cafea. - Şi ăia de la firmă sunt foarte ok, continuă el, managerul de proiect e super. Suntem patru nou veniţi în echipă: eu, un indian, un ceh şi o bulgăroaică, şi fiecare avem deja modulul nostru, totul e clar delimitat, nu ca la ameţiţii ăştia de aici unde nu ştiai cine ce a greşit şi înnebuneai la debugging. Ioana se aplecă să ia o frunză de pe jos şi văzu alta lipită de talpa ghetelor lui Costi. Aruncă frunza la gunoi şi-şi aminti de alte ghete - de fată însă - cu frunze şi pământ umed lipite de tălpi, dintr-o seară de primăvară de anul trecut. Mergeau la Snagov la o petrecere a firmei lui, plecaseră prea târziu şi Costi conducea grăbit ca să nu întârzie la întâlnirea cu noul manager pe Europa. Intraseră pe un drum lăturalnic de care-i spusese un coleg - aşa evitau aglomeraţia - şi atunci au văzut-o pe fată. Fugea către maşină şi striga ceva, nu auzeau ce fiindcă radioul era dat prea tare şi geamurile închise. După ea veneau trei tipi, doi au apucat-o de braţe şi au tras-o spre pădure, altul avea ceva în mână, poate un cuţit, fata striga şi faţa ei era albă de spaimă, Costi a încetinit puţin, părea că vrea să oprească, totul se petrecea prea repede, fata striga afară şi Ioana ţipa înăuntru, nu opri, îi zicea, Costi a accelerat şi i-a lăsat în urmă pe cei patru. Apoi drumul a cotit la dreapta şi nu iau mai văzut. Cafeaua era gata, Ioana o turnă în ceşti şi, cu tava în mână, porni spre sufragerie. Costi o urmă vorbind în continuare despre punctele forte ale organizării din firma canadiană. - Şi oraşul cum e?, îl întrebă încercând să nu se uite la frunza lipită de talpa ghetei lui. - Hmm, se opri el parcă nedumerit de întrerupere. N-am vizitat cine ştie ce, n-am avut timp. Pare ok, dar printre zgârie-norii ăia e un

10.-082014 Nr. 2/31

vânt de-nnebuneşti. Şi chestia nasoală e că acolo nu poţi fuma deloc în clădiri. La muncă, vreau să zic. Trebuie să cobori şi să fumezi pe stradă. Şi acolo te omoară windchill-ul, mai că-ţi vine să te laşi. De fapt am început să fumez mai puţin. E caraghios să vezi la oră fixă, când sunt pauzele, pâlcuri de oameni zgribuliţi care ies să fumeze în faţa clădirilor ălora înalte, să-i vezi cum trag repede din ţigară şi fug înapoi. Avea obiceiul ăsta să nu răspundă la întrebări, cu el nici nu-ţi dădeai seama când ajungeai să vorbeşti despre cu totul altceva decât te interesa. Înainte se învăţase să conducă discuţiile cu el prin întrebări subtile, care să nu-i dea impresia că-l trage de limbă, dar acum pierduse priceperea asta şi se temea să nu pară curioasă. Sau disperată. Petrecerea începuse şi ei s-au strecurat pe furiş, Costi era tăcut, prea tăcut, nici laudele directorului când l-a prezentat noului manager nu l-au făcut să răspundă mai mult decât monosilabic, ce-i cu tine, l-a întrebat unul dintre colegi, parcă ai înghiţit o cămilă şi ai făcut indigestie, chiar am indigestie, mi-e greaţă, i-a zis el şi a ieşit pe terasă. Tocmai la timp ca să-l vadă pe colegul lor Vali coborând grăbit din maşină şi deschizând portiera din dreapta, de unde a apărut clătinându-se fata cu faţa albă. Nici nu ştiţi ce-am păţit, Vali vorbea agitat din caleafară şi toţi s-au repezit în jurul lor, curioşi. A continuat cu gesturi largi care mimau întâmplări nemaivăzute, apoi a luat-o pe fată pe după umeri într-un gest protector, ce noroc că el are întotdeauna în maşină spray paralizant, dar efectul nu e imediat, a zis cineva, da, adevărat că le-a tras câţiva pumni înainte. Acum poate spune orice, s-a gândit Ioana, toţi îl cred, e eroul zilei. Fata umbla după el ca un căţeluş recunoscător, iar ghetele ei lăsau peste tot urme de pământ umed şi frunze. Abia mai târziu şi-au dat seama că nu înţelegea nimic din discuţiile lor, o daneză care venise să fotografieze cuiburile de berze şi se rătăcise de prieteni, birdwatching, aşa se numeşte chestia asta, a spus nevasta mai în vârstă a unuia dintre directori, ce nebunie, să umbli aiurea pe coclauri să-ţi taie ăştia gâtul, ce

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 40


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE noroc a avut fata asta cu Vali că a trecut la timp şi n-au apucat să-i facă nimic, mai rar aşa noroc. - La Niagara ai fost?, îl întrebă uitânduse la fumul încolăcit al ţigării lui. - Nu, n-am avut timp. Şi în plus, lumea zice că-i mai frumos vara. Sau toamna. Tăcură şi liniştea dintre ei se umplu cu zgomotele blocului. O uşă trântită pe scară, televizorul dat prea tare la vecina de dedesubt, o bormaşină undeva, la etajele de sus, care se auzea în răstimpuri. - Canadienii spun că toamna e superbă la ei, mai ales în octombrie, când frunzele au toate nuanţele posibile de galben, ocru, portocaliu şi roşu. Atunci trebuie să te plimbi prin pădure. Costi dădu din umeri. Iar eu am ajuns la sfârşitul lui noiembrie când nu mai era nicio frunză şi am tras un frig crâncen toată iarna. - Te-ai gândit să-ţi prelungeşti?, întrebă Ioana, ca să evite o nouă discuţie despre clima canadiană. Sau despre păduri. - Păi... da, m-am gândit. Observă şi el frunza lipită de talpă, o luă cu două degete şi o puse pe farfuriuţa de cafea pe care o folosea pe post de scrumieră. Managerul e foarte mulţumit de mine, chiar mi-a zis că o să ceară prelungire de contract ca să mai stau doi ani. Şi oricum după un an pot să fac cerere de rezidenţă permanentă şi, cu un job ca al meu, toată hârţogăraia merge repede. Pe urmă, după alţi trei sau patru ani, poţi să ceri cetăţenia. Îşi aprinse încă o ţigară şi se lăsă pe spate. Mai târziu, după ce fata şi-a revenit din spaimă, a zis ceva de maşina care trecuse pe lângă ea fără să oprească, o maşină albă, a white car, repeta întruna, a white car, s-au uitat unii la alţii, toţi aveau maşini albe de la firmă, toţi veniseră cam la aceeaşi oră, apoi privirile s-au întors către ea şi Costi, ei fuseseră ultimii, ei veniseră pe scurtătura de care le zisese Vali. Costi a negat, nu, n-au văzut nimic, poate au trecut prea devreme, o fi fost altă maşină, sunt atâtea maşini albe, apoi a schimbat vorba, dar ce bun e sprayul paralizant, o să-şi ia şi ei, da, au mai zis şi alţii, o idee bună, Ioana n-a comentat, ce rost avea să spună că ei aveau unul nou în torpedou. Petrecerea a fost un succes, cu Vali în

10.-082014 Nr. 2/31

centrul atenţiei, cu fata din Danemarca râzând veselă şi, din când în când, aruncând priviri furişe şi întrebătoare către ei. Pe drumul de întoarcere, în maşina albă, n-au pomenit întâmplarea cu fata. Şi nici mai târziu, în apartamentul lor în care ficusul - unul din puţinele lucruri aduse de Costi când se mutaseră împreună - se ofilea treptat. - E drăguţă bulgăroaica?, întrebă Ioana, dar regretă imediat văzându-l cum dă din umeri şi apoi se uită cu coada ochiului la ceas. El nu avea întrebări. Se ridică şi merse în dormitor să aducă sacoşele. ©Anca Vieru (n.r. povestire premiată de Bogdan-Alexandru Stănescu cu o carte cu autograf la „Creative Writing Sundays“ organizate de Revista de Povestiri.)

Ştefan Serşeniuc Fantoma „Dragilor, ştiam c-o să veniţi cu toţii, ştiam că n-o să lipsească niciunul. Cum aţi fi putut lipsi la aşa un eveniment? Sunt sigur că vă gândiţi că m-am stricat la cap, că, iaca, am îmbătrânit şi am luat-o razna. Nu nu-i adevărat, sunt cu mintea în regulă pot să vă asigur. Da, am alte probleme care mă frământă, dar nu-i nimic, de aia sunt pe lume, ca să le rezolv. Şi vă asigur că decizia mea este luată deja... Într-adevăr, viaţa este o minune, nu întotdeauna minunea pe care vrei s-o întâlneşti... asta-i clar, căci sunt minuni şi minuni, unele mai reuşite iar altele mai puţin... Deh, poţi să înjuri toată viaţa, poţi să te pui contra, poţi să te lupţi cu morile de vânt, poţi să faci ce vrei, dar vine un moment când trebuie să te linişteşti, când trebuie să renunţi... Cam atât, vă mulţumesc la toţi şi vă rog să continuaţi. E o înmormântare, dar nu e mort nimeni! Mulţumesc, vă mulţumesc la toţi!" Lumea era deja mai relaxată, mai zâmbitoare. De vină sigur erau bucatele alese şi în plus, mai era şi băutura bună din abundenţă. Faptul că erau cu toţii împreună, cu mic cu mare, cu popa în frunte, la o înmormântare i-a cam zăpăcit

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 41


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE la început, căci deh, la înmormântare nu se cade să fii prea vesel. Mai ales că era înmormântarea unuia care nu era mort. Nu! Era bine sănătos în capul mesei şi tocmai a terminat de vorbit. Cel mai bogat om din târg şi-a comandat o înmormântare pe cinste, a invitat toată suflarea şi cu toţii i-au venit. Cum puteau să lipsească la aşa o întâmplare stranie, la ceva nemaiauzit precum înmormântarea unuia care nu e mort. Dar cine putea să-i stea în cale, cine? Era cel mai bogat din târg, el tăia şi spânzura, al lui era totul. Moara, câmpurile, fabrica, totul, pe popa îl plătea el, pe învăţător la fel, doctorul, toţi trăiau şi munceau pentru el. El comanda în târg, el şi numai el. Când cineva nu făcea cum spunea el, înjura ca un diavol, drăcuia şi crucea de până şi pe Dumnezeu îl lua sughiţul. Dacă vreunul îi ieşea din cuvânt îi trebuiau ani până să se redreseze în faţa lui şi să-i reintre în graţii. Ce-i drept ce a făcut a făcut bine, nimic nu se clătina din micul lui imperiu ce începea şi se termină în târg. Totul era trainic, funcţiona, făcea bani şi aducea prosperitate. Popa încerca să-i spună ceva la ureche, să-i zâmbească aşa, precum unul ce vrea să-ţi intre în voie... „Popă! Nu mă înnebuni de cap!" Şi se uită încruntat la el. „Nu mă fă să înjur la înmormântarea mea. Nu mă fă, că dacă pornesc, stric toată bucuria târgului. Uită-te, uită-te cum se veselesc la moartea mea... Şi încă nu-s mort! Închipuie-ţi dacă ar fi adevărat, ce dans şi ce voie bună ar fi fost!... E singurul lucru pe care ţiam zis că n-am să-l fac. Nu mă spovedesc nici dacă-ţi tai barba! Adică de ce ar trebui să-ţi spun ţie ce şi cum, care mi-e oful. Ştii bine că nu-mi eşti pe plac, te plătesc să-ţi faci slujbele, să cânţi şi să-ţi vezi de credincioşii tăi. Gata, am încheiat subiectul, nu mă sâcâi...!" ...

Notarul îi arătă cu degetul locul în care să semneze. „Încă mai poţi să te răzgândeşti." „Eu încă mai pot să-mi schimb ideea, doctorul însă nu, mi-a spus clar." „Ai găsit mereu soluţia bună la toate problemele care ţi-au dat bătaie de cap, nu ţi-a stat nimic în cale niciodată, de ce te dai bătut?"

10.-082014 Nr. 2/31

„Tocmai, că nu mă dau bătut, nu mă învinge ea boala pe mine, încă nu s-a găsit unul să fie mai tare ca mine! Crede-mă, asta-i singura soluţie." Reciti sumar toate punctele din testament, cât la unul, cât la altul... la toţi câte un pic, aşa, ca să-i împace pe toţi. I-ar fi plăcut să lase totul la o persoană de încredere, la cineva care să-i continue munca, dar nu avea pe nimeni. Pe nimeni. Semnă şi peniţa îi scârţâi ascuţit pe hârtie... „Grijania mă-tii de peniţă!"... „Asta-i pentru dumneata." Şi-i întinse un cec notarului. „Nimeni nu trebuie să ştie de ce şi cum, întâlnirea noastră din seara asta a fost numai pentru semnarea testamentului, nimeni nu trebuie să ştie de boala şi de problemele mele. Pe doctor deja l-am avizat, n-o să spună nimic la nimeni!" „Generos... Fii sigur că aşa va fi, precum ai cerut", răspunse privind la sumă. Notarul îi mulţumi cu un închin discret din cap. ...

Mulţimea, târgul, a stat până dimineaţă, până s-a terminat totul şi mâncarea şi băutura. Popa îl căută din când în când din ochi. Zadarnic. ...

După câteva zile au început să-l caute. Câte unul zicea că l-a văzut la fabrică, altul în birou, popa a încercat să spună că era în biserică, dar l-au luat în râs. „Popo, nu vine el la tine nici dacă i s-a întâmplat cine ştie ce... ai văzut, la înmormântare la el nici n-a vrut să se spovedească... He hehe!" După un an i-au deschis testamentul şi toţi s-au ales cu câte ceva, totuşi nimeni nu credea că nu mai e, că a dispărut sau şi mai rău, că ar fi mort... Odată unul s-a jurat că l-a văzut înăuntru, în moară... înjură şi crucea ca un drac „Ce faci mă dormi, năsălia mă-tii, treci la treabă!" se pare că i-ar fi spus... De cele mai multe ori apărea pe moşie, când pe câmpuri călare, când printre copaci în pădure strigând pe câte unul pe nume... Nimeni nu ştie unde a dispărut şi nici măcar nu ştiu dacă într-adevăr a dispărut. Cum ar putea cineva să fie sigur, dacă din când în când îl auzeau blestemând şi drăcuind...

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 42


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10.-082014 Nr. 2/31

Insolenţa nu este specifică unei naţii, ci este întâlnită, în mod gradual la oameni din diferite locuri ale globului. Este plină lumea în care trăim de tupeişti, teribilişti şi, iertată fiindu-mi vorba, de nesimţiţi, sau mai blajin spus insolenţi. Ei nu disociază gradele libertăţii, despre care poetul-filozof Lucian Blaga preciza: „A-

VAVILA POPOVICI INSOLENŢA vs. BUNACUVIINŢĂ

„Înaintea prăbuşirii merge trufia şi semeţia înaintea căderii.” (Pilde 16,18) Pentru convieţuirea armonioasă în societate, încă din timpuri străvechi s-au impus unele reguli de purtare între oameni. Unele dintre aceste reguli au fost cuprinse în legi, altele s-au păstrat în sufletele oamenilor, printr-o aşa numită simţire şi atitudine cuviincioasă, ea alcătuind cele mai minunate reguli. „Ce nu opreşte legea, opreşte buna-cuviinţă” consemna Seneca, filozoful roman, marele moralist din vremea împăratului Nero, care cu tonul său creştin al recomandărilor morale şi-a asigurat o puternică influenţă şi o îndelungată supravieţuire. În zilele noastre este foarte des întâlnită atitudinea insolentă care încalcă regulile morale. Ea este nuanţată prin cuvintele impertinenţă, obrăznicie, neobrăzare, nesimţire, devenită chiar fenomen al societăţii, la bază având aroganţa, sentimentul de superioritate. Vârsta, se pare, nu mai are prea mare importanţă, insolenţa fiind întâlnită la oameni de diferite vârste. O întâlnim atât la tinerii lipsiţi de experienţă, de educaţie, cât şi la oamenii maturi, trecuţi oarecum prin experienţa vieţii şi de la care ne-am aştepta să se comporte civilizat. Înaintarea în vârstă nu implică neapărat înţelepciunea, deşi ar trebui. Dacă la tinereţe ea mai poate fi pusă pe seama lipsei de gândire pentru o bună alegere, a anturajului necorespunzător, a modelelor negative, deci, oarecum mai puţin condamnabilă, la maturitate, atunci când omul este în plină activitate, dovada insolenţei este mult mai gravă, întrucât ea este generatoare de greşeli în defavoarea celor din jur.

vem drept doar la libertatea pentru care ne putem asuma răspunderea”. Unde acest „virus”

al insolenţei s-a răspândit mai mult, găsim şi „bolnavi” mai mulţi. Este întâlnită şi aproape nelipsită la oamenii care şi-au obţinut „fraudulos” un loc în ierarhia politică, ei având impresia că numai prin acest fel de a fi - netrecut prin filtrul educaţional şi nici prin cel cultural - pot supravieţui, umilindu-i, dominându-i pe ceilalţi. Sunt cei care în viaţă nu au ascultat de sfaturile educatorilor, au acţionat de capul lor şi nici nu au încercat să-şi facă o educaţie prin lectura cărţilor, nici să dobândească bunele maniere de la cei care ar fi putut să le fie un exemplu de comportament. Se spune, despre această categorie de oameni, că le lipsesc cei 7 ani de acasă, ani foarte importanţi pentru că ei sunt temelia pe care se defineşte personalitatea. Există copii care asimilează bunele sfaturi, dar şi unii care refuză să le primească, existând în ei un sâmbure de egoism, de vanitate, de lipsă de judecată. Nu iau în seamă ceea ce Biblia le grăieşte:

„De-ţi va plăcea să asculţi, vei învăţa, şi de vei pleca urechea ta, înţelept vei fi!”.

Când astfel de specimene ajung la maturitate, jignirile, glumele proaste, batjocura sunt considerate moduri de a se descurca; pentru unii, culmea, sunt de admirat acţiunile sau răspunsurile date în batjocură, de alţii sunt trecute cu vederea, sau, şi mai rău, sunt găsite scuze pentru gafele impardonabile comise. Auzim tot mai des certuri, învrăjbiri, afirmaţii jignitoare din partea unor persoane de la care pretindem maturitate, inteligenţă, comportament civilizat. Dar, „Cine iubeşte certurile iu-

beşte păcatul; cel ce ridică glasul îşi iubeşte ruina”(Pilde 17,19). Sigur că certurile, insultele ne

bulversează gândirea, orientarea, (după cum se întreabă românul în proverbul: „Când grinda de

sus se pleacă în jos, ce poate face cea mai de

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 43


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE jos?”, adică cei mici ce pot face, când cei mari

greşesc?), când ne izbim de lipsa de civilizaţie a unor persoane, fie ea din greşeală, din lipsă de educaţie, din vanitate, din frustrare sau din imaturitate emoţională. Sunt oameni care nu acceptă sfaturi la nicio vârstă, nu acceptă argumente, pe principiul „ştiu!” care se referă întotdeauna la eu, adică la persoana sa, sau „nu mă înveţi tu pe mine!” Cu alte cuvinte nu mă interesează ce spui, fiindcă eu ştiu cel mai bine, eu le ştiu pe toate, nu am nevoie de nimic în plus. Această atitudine duce la discordie şi nu avem nevoie de aşa ceva. Cred că avem nevoie de o societate sănătoasă şi corectă în ansamblu ei. Filozoful englez Thomas Hobbes (15881679) care a scris şi despre filozofia politică, vorbea de trei cauze principale de ceartă întâlnite în natura omului: concurenţa, neîncrederea şi gloria. „Prima face pe om să dea năvală pentru

câştig, a doua pentru siguranţă, a treia pentru reputaţie. (…) În atare război fiecare om e împotriva celuilalt, căci războiul nu constă numai în lupte sau în actul de a lupta, dar şi dintr-o durată de timp, în care voinţa de a combate este destul de cunoscută.(…) Consecinţa timpului petrecut în (astfel de) război - fiecare om este inamicul fiecărui om. (…) Noţiunile de dreptate şi nedreptate, justiţie şi injustiţie nu au acolo nici un loc. Unde nu este putere conducătoare, nu există lege, unde nu e lege nu există nedreptate. Forţa şi frauda sunt în timp de război (pentru gloria personală) cele două virtuţi principale.”

Mă întreb de ce unii dintre noi vor să fie complet altfel şi forţează schimbarea, dar nu în bine, ci în rău, conştient sau inconştient? De ce vor cu tot dinadinsul să fie „originali”? E de înţeles că trebuie să existe o analiză, o judecată şi în judecată să se ţină seama de rădăcini, de obiceiurile împământenite care au urmat îndelungatei experienţe trăite, la bază având şi gândirea marilor filozofi ai lumii şi învăţăturii pe care ne-a dat-o Cel ce a venit să ne arate drumul vieţii ce trebuie urmat pentru binele nostru. De ce vrem să urâţim viaţa frumoasă dăruită de Divinitate, în loc să-i păstrăm frumuseţea şi să descoperim noi frumuseţi, ci nu stricăciuni?

10.-082014 Nr. 2/31

Bunacuviinţă este diametral opusă insolenţei, ea foloseşte judecata dreaptă. În vremurile noastre, cel care este cuviincios intuieşte cu cine are de-a face, intuieşte situaţia în care se află, dar, de cele mai multe ori nu îndrăzneşte sau nu reuşeşte să înfrunte insolenţa şi aceasta din cauza „cantităţii” de nesimţire ce aparţine unor indivizi. Avem oare dreptul de a tolera, a ne umili şi a ne resemna în faţa acestor oameni? Psihiatrii consideră buna simţire ca fiind „gust

estetic şi probitate morală, dar şi simţ practic, valori concrete”, iar Biblia ne învaţă: „Să umblaţi cu bună cuviinţă faţă de cei din jur” (Apostolul

Pavel). Părintele Nicolae Steinhardt (1912-1989) în „Jurnalul fericirii” scria: „La închisoare, înspre

amurg, am aflat ce-i aia bunătate, bună cuviinţă, eroism, demnitate. Vorbe mari! Vorbe goale! Vorbe mari şi goale pentru şmecheri şi pentru turnători; vorbe mari şi de mare folos şi pline de înţeles când le simţi răcoarea în iezerul de foc şi le poţi gusta farmecul experimental”. Oamenilor

care „au dat din coate” şi au ajuns undeva în faţă le lipseşte, iată, Bunacuviinţă, însemnând ceea ce se cuvine unui om, o purtare bună în vorbire şi în fapte, despre care filozoful francez René Descartes (1596-1610) spunea că este „puterea de a

judeca bine şi de a distinge ce-i adevărat de ce este fals” sau ilustrul poet german J.W. Goethe (1782-1832) care o considera a fi „geniul umanităţii”.

La ce ne putem aştepta de la cel căruia îi lipseşte echilibrul, buna cuviinţă, el considerând că prin modul de a se comporta obţine „reuşita” în viaţă, că în acest fel devine simpatic, sociabil şi comunicativ cu cei din jur, când de fapt este acceptat doar în cercul lui de oameni aleşi tot de el pe aceleaşi criterii, oameni de aceeaşi „măsură”? Filozoful german Immanuel Kant (17241804) vorbea despre justiţia imanentă ca fiind un simţ al corectitudinii şi al proporţiilor pe care îl are fiecare individ, iar judecata nedreaptă, spunea tot el, este întâmplătoare, „un accident” atunci când omul nu se supune imperativului moral „când voinţa e smintită şi o ia înaintea

raţiunii, când gustul pasiunilor prevalează asupra intelectului”. Dreptatea deci există în simţurile

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 44


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE noastre şi ea „poate fi adusă la lumină şi aplicată în actele noastre”. Iar când justiţia imanentă este dublată de o justiţie empirică (bazată pe experienţă), legea aplicată „trezeşte conştiinţa omului”, considera tot Kant. Filozoful italian Giovanni Gentile (18751944) era încrezător în faptul că orice individ poartă în el societatea imanentă spiritului său, ca atare nu putem trăi, oricât am vrea, într-o absolută izolare, indiferenţi la ceea ce se întâmplă în jurul nostru, ci primim în intimitatea noastră pe „celălalt” de lângă noi. A nu ţine seamă de acest fapt înseamnă a nu gândi. În opinia sa, cel dintâi tribunal de pe pământ şi din cer este cel dinlăuntrul spiritului nostru, el fiind liber şi dezvoltându-se în mod continuu, existând posibilitatea de a lua o decizie favorabilă lui şi societăţii în care trăieşte. Ca atare, omul poartă răspunderea deciziei sale, după ce a examinat, a aprobat, a judecat, a acţionat. Se înţelege că, în cazul unei dizarmonii în convieţuirea existentă, răzvrătirea existentă împotriva formei de disciplină socială nu poate admite lipsa de discernământ, lipsa de supunere, iată, în faţa disciplinei intime a spiritului fiecăruia, cea a bunei cuviinţe, fiindcă, spune filozoful „Adevărata societate trăieşte în

noi înşine”.

Cu alte cuvinte alegerea este a noastră! Se poate alege binele în locul răului cel mai mic, cum ne-am obişnuit să facem? Vavila Popovici – Carolina de Nord

10.-082014 Nr. 2/31

IONIŢĂ GABRIELA, Iaşi Paradisul pierdut Stau cu coatele pe masă, un gest ce nu se potriveşte cu stângăcia celor ce-şi frământă mâinile pe dedesubt. Îmi rezem gândurile în palme, în felul ăsta le mângâi şi le simt răcoarea împrumutată nopţilor când nu ştiam de ce nu-mi este suficientă flacăra din mine. Mă întreb de ce mai fac focul dacă tot m-am decis să te chem aproape. Parcă aş trăi o eră a glaciaţiunii în care verile alunecă printre degetele celor ce urlă ca vin apele peste noi. Nu mi-e frică de ape, ele cutreieră Universul şi văd totul, de la ele aş putea învăţa ceva. Dar mi-e frică de spaima celorlalţi în faţa lor, de isteria ce s-ar transforma într-un căluş mâlos ce mi-ar opri cuvântul. Mă depărtez cât pot de potop şi-l măsor cu cele câteva pagini împrăştiate pe pat. Nu ştiu când leam scris. Poate am fost doar mesagerul. Cu coatele pe masă, parcă sfidând orizontul ce se contractă în ritmul respiraţiei, trec dincolo de frig, dincolo de spaime şi mă văd colorând aerul cu gânduri. Dacă viaţa are un scop înseamnă că ea are şi un merit, înseamnă că suntem fiinţe care merită. Mergând pe firul gândului mai departe, auzind oamenii spunând că viaţa este tot ce putem avea mai valoros, mi-e clar că denigrarea şi umilinţa la care suntem supuşi uneori, de către cei care sunt exact ca şi noi, au o conotaţie şi mai perfidă. Sau poate că au un sens mult mai profund decât suntem în stare să mărturisim. E dificil să vorbeşti despre oamenii-înger, oamenii merituoşi, pentru că singura teorie cu care suntem obişnuiţi să trăim este cea a păcatului, a căderii în sub-valoarea noastră ca suflete. Ea are milenii în spate, are de partea ei spaimele şi

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 45


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE suferinţele celor torturaţi de dilema omului luminos versus omul păcătos, decăzut, cum aş putea eu sau oricine altcineva să răstoarne cu uşurinţă imaginea creată şi stabilizată în conştiinţa majorităţii, încât ea să revină la forma iniţială şi adevărată? Când nu mai pot schimba nimic, oamenii au tendinţa de a se simţi înfrânţi, poate asta este adevărata putere a ideii de cădere din Paradis ce ne-a fost injectată în somnul prelungit al existenţei noastre, adevăratul venin ce ne omoară încrederea în noi înşine, ca să nu vedem utilitatea continuării vreunei lupte pentru adevăr. Dar atunci cum rămâne cu libertatea noastră? Fără vreo luptă, vreo zbatere, vreo căutare misterioasă, indiferent la care nivel al înţelegerii noastre sau al desfăşurării ei, ce rost mai are termenul de eliberare ? Neînţelegerea unui fapt, a unei stări, a unei emoţii, a unui concept, a orice din viaţa noastră, această prosternare în faţa necunoscutului temporar este un munte abrupt ce ne sperie cu potecile lui colţuroase. Îndrăzneţii au întotdeauna tălpile rănite şi sunt părăsiţi de mulţime, de fapt mulţimea şi-ar dori, instinctiv, că ei să rateze şi astfel să nu se demonstreze lâncezeala de gânduri ce le-a înecat până şi speranţa, să nu se vadă rătăcirea sau împotmolirea în propriile lor concepţii născute şi limitate la efemer. Şi când îndrăzneţii cuceresc acest munte, cu preţul cuvenit, evident, mulţimea îi aclamă, dar o face din nevoia de dezmorţire a unei zile banale din viaţa lor, nu din sentimentul de regăsire şi identificare cu modelul creat de învingători. De fapt, acest model, al omului potent şi imposibil de îngrădit în aspiraţiile lui există în fiecare dintre noi, dar nu iese la suprafaţă decât în rare momente. Poate de aceea oamenii l-au uitat sau nu mai pot crede în el, sunt prea multe „adevăruri” contrare în jurul lor ca să mai poată privi spre cer altfel decât cu umilinţă sau cu disperarea celui ce imploră îngăduinţa. Fiecare are propriul lui paradis pierdut - se spune, propria depărtare de linişte şi împăcare, propria însingurare faţă de alţii şi totuşi, paradoxal, ei şi le caută pe toate acestea în afară, le caută în ceilalţi, ca şi cum ceilalţi le-ar

10.-082014 Nr. 2/31

mai avea încă şi i-ar putea ajuta. E o dublă capcană şi o triplă durere. Mai întâi se simt separaţi, iar apoi se simt dependenţi de ceilalţi; se simt alungaţi, duruţi, nedoriţi, nepotriviţi ca apoi să viseze şi să-şi dorească să devină centrul universului pentru altcineva; îi invidiază sau îi suspectează pe cei din jur ca apoi să se încreadă orbeşte în ei, în puterea acestora de a-i salva cumva de ceea ce pare că este singură realitate. A părea, a ni se părea - multora ni se pare că este un verb ca oricare altul şi nu-i sesizăm puterea de inducere a stării de nesiguranţă sau de iluzie, nu-l vedem ca pe instrumentul aruncării minţii fie în acceptarea suficienţei, fie în căutarea unei definiţii definitive pentru ceva ce este în permanentă mişcare, transformare şi devenire. Aceasta este imaginea cea mai grăitoare a dorinţei omului de a opri timpul în loc, de a-l stăpâni şi apoi de a-l lega de nevoia lui de autodefinire în raport cu ceea ce îl înconjoară. Pierderea paradisului e mai degrabă o binecuvântare decât o pedeapsă, pentru că dacă ceva nu poate fi pierdut, nu poate fi nici regăsit, ca urmare, această pierdere este o posibilitate reală de a simţi dorul de ceva şi nevoia de a-l regăsi sau de a-l redefini. Trăim stări diferite şi intense în cele două momente, dar cele mai multe şi mai interesante le trăim între ele, între vămile ce despart două lumi sufleteşti ce nu se pot privi în oglindă fără să facă comparaţii. Mi se pare relevant faptul că avem amintirea paradisului o purtăm atât de adânc în noi încât însăşi viaţa noastră se transformă într-o necontenită căutare. Percepţia exteriorului este o înregistrare, un şir de date şi informaţii ce ar rămâne fără noimă dacă nu am introduce în ecuaţia căutării posibilitatea relevării adevărului, al adevărului nostru, evident. Şi acest exerciţiu, neconştientizat întotdeauna în întregime, nu apare o singură dată în viaţă, accidental şi fără beneficii, el nu foloseşte exclusivist o singură cale, cea a minţii sau cea a simţurilor. Comparaţia este un instrument minunat, e permanent prezentă şi necesară în procesul cunoaşterii, dar ea este o monedă cu două feţe, e riscul căderii în extreme.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 46


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE O faţetă ne poate transforma în orgolioşi, în nemulţumiţii care nu pot accepta ca altcineva să fie atât de diferit de ei încât să îi pună în umbră. Cealaltă faţetă ne poate aşeza pe umeri o concluzie atât de brutală şi greoaie încât să nu vedem în noi decât neputinţa, nepotrivirea şi lipsa oricărui merit. Diferenţele nu ţin numai de voinţa sau de abandonul nostru, nu sunt inutile şi nici nu urmăresc să ne rănească sau să ne oprească din a da o măsură aspiraţiilor noastre, ele pot fi cea mai bună cale de a ajunge la noi înşine. Comparaţia este o abilitate mentală, nu ştiu dacă oamenii îşi pun întrebarea : de unde o au?!, nu ştiu dacă asta îi frământă îndeajuns încât să devină mai atenţi în a o folosi. Abilităţile mentale par a se dezvolta datorită învăţăturii, a efortului de a memora şi a ne folosi apoi de teorii şi ecuaţii, pe care le combinăm sau le rafinăm până la apariţia altora, mai complexe şi mai cuprinzătoare. Dar evidenţa din jurul nostru ne înţeapă cu întrebări de genul: de ce nu se întâmplă la fel cu toţi cei care urmează o şcoală, de ce nu acumulam la fel, de ce nu „vedem” la fel concluziile? Cine sau ce face diferenţa? Trebuie să existe ceva nativ care doarme sau doar stă ascuns în profunzimea noastră, ceva ce aşteaptă un semn de la noi ca să intre în scenă. Să fie sufletul, să fie experienţa trecutului, să fie norocul de a ne trezi din incertitudini sau confuzii la momentul potrivit? Sau poate toate acestea şi încă multe altele, pe care le recunoaştem şi le folosim treptat, odată cu fiecare pas spre casă? Pe acest drum ne purtăm bătăliile interioare, pe acest drum îi întâlnim pe ceilalţi, pe acest drum se produc separările dar şi (re)conectările.

© Gabriela Ioniţă

10.-082014 Nr. 2/31

HORIA DUMITRU OPREA Femeia Renaşterii. Mama şi copilul La sfârşitul Evului Mediu şi la începutul Renaşterii, din gravuri, din portrete, din vitralii, Maica Domnului i-a surâs pentru întâia oară pruncului; mama îl ţine la piept, iar pruncul este bucuros, apărând plin de vitalitate. Cultura explozivă a Renaşterii se naşte din această îmbrăţişare dintre mamă şi fiu, pe care sculptura gotică şi culoarea secolului al XV-lea o proiectează într-o dimensiune eternă. Omul Renaşterii se naşte din femeia Renaşterii. Bărbatul Renaşterii are multe chipuri, uşor de individualizat. Femeia Renaşterii, însă, pare aproape lipsită de chip. Un bărbat poate fi principe sau războinic, artist sau umanist, negustor sau cleric, savant sau aventurier. Femeia îşi asumă rareori asemenea roluri şi, dacă o face, nu acestea sunt rolurile care o definesc, ci altele: ea este mamă sau fiică sau văduvă; fecioară sau prostituată, sfântă sau vrăjitoare, Maria sau Eva sau amazoană. Aceste identităţi (care i se trag exclusiv de la sexul de care aparţine) o acoperă cu totul, stingându-i aproape orice altă personalitate la care aspiră. De-a lungul întregii perioade a Renaşterii, femeia luptă pentru a se exprima pe sine. Este însă o luptă destinată eşecului, dat fiind că, de la sfârşitul Renaşterii, rolurile destinate femeii au fost reconfirmate la toate nivelurile societăţii şi ale culturii, iar condiţia ei nu a

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 47


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE avansat, ci s-a îndreptat către un declin progresiv.

Cea mai mare parte a femeilor din Renaştere au devenit mame, iar maternitatea a constituit profesiunea şi identitatea lor. Viaţa lor adultă era un ciclu neîntrerupt de naşteri, alăptări şi iarăşi naşteri. Femeile care aparţineau claselor superioare năşteau un copil la fiecare douăzeci şi patru sau treizeci de luni. Intervalele dintre două naşteri erau separate de perioadele de alăptare, care limitează fertilitatea: când copilul era înţărcat, putea avea loc o nouă concepţie. Femeile bogate năşteau încă şi mai mulţi copii decât cele sărace. Nevoia de a-şi asigura un moştenitor, ca un corolar al necesităţii de a transmite bogăţia în mod eficace, le constrângea să fie fertile. Dat fiind că ele nu-şi alăptau copiii, intervalele dintre două naşteri se puteau reduce. Alessandra Macinghi Strozzi, descendentă a dinastiilor florentine Alberti şi Strozzi, a născut opt copii în deceniul 1426-1436. Henrietta Maria, soţia regelui Carol I al Angliei, a rămas însărcinată aproape neîntrerupt în perioada 16281639. Această fertilitate, care putea atinge, cu anumite oscilaţii, niveluri depăşind media maximă a fertilităţii biologice a femeii (de douăsprezece naşteri), era cerută în interesul familiei, care avea nevoie de cel puţin un moştenitor masculin supravieţuitor dacă voia să-şi asigure continuitatea. Femeile din familia Donato din Veneţia, de pildă, au atins această medie la fiecare genera-

10.-082014 Nr. 2/31

ţie, în perioada dintre secolele al XIV-lea şi al XVII-lea. Soţia veneţiană a lui Francesco Marcella, Magdalucia, a născut nu mai puţin de douăzeci şi şase de copii la sfârşitul secolului al XVlea, depăşind astfel acea limită. A purta un copil constituie pentru femeie un privilegiu şi o povară. În Italia şi în Franţa, femeia care abia născuse era sărbătorită şi răsfăţată. Canonicul milanez Pietro Casola descrie în 1494 camera unei femei din familia de aristocraţi Dolfin din Veneţia, care tocmai devenise mamă. Camera fusese împodobită cu ornamente în valoare de cel puţin 2.000 de ducaţi, în vreme ce femeile care o aveau în grijă pe proaspăta mamă purtau bijuterii în valoare de cel puţin 100.000 de ducaţi. Femeia care tocmai născuse, ca o tânără mireasă în ziua nunţii, ocupa, pentru un moment trecător, o poziţie de onoare ce nu-şi avea egal. Faptul de a fi însărcinată constituia un semn de onoare. Madonna del Parto a lui Piero della Francesca, care îşi arată pântecele în care îl poartă pe Cristos, o reprezintă şi pe femeia obişnuită, aflată pe cale să genereze o nouă viaţă. Atunci când nobilul episcop veneţian Gregorio Correr i-a vorbit Ceciliei Gonzaga, fiica ducelui Mantovei, despre ispitele cuibărite în casa ei, care o puteau distrage de la hotărârea de a se călugări, el s-a referit şi la pântecele grele ale soţiilor fraţilor ei, şi la ţipetele nou-născuţilor care voiau să fie alăptaţi. Soţia lui Francesco Datini, renumitul negustor din Prato, a cărui viaţă este amplu documentată într-o serie de mărturii care au supravieţuit până în vremea noastră, şi-a dorit mult un copil şi, neputându-l avea ea însăşi, i-a dedicat o iubire asemănătoare copilului pe care soţul ei îl avusese de la altă femeie. Din partea femeilor din clasele superioare era de aşteptat să îşi iubească copiii, ceea ce multe dintre ele şi făceau: îşi hrăneau copiii şi îi educau până la vârsta de şapte ani (fiicele – până la măritiş), găsind astfel în maternitate o şansă de creativitate şi de exprimare. Împrejurările au făcut ca Alessandra Macinghi Strozzi, mamă a opt copii, despre care am vorbit, să

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 48


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE nu se mărginească să aducă pe lume, ci să-şi crească fiii supravieţuitori atunci când soţul ei (mort la puţină vreme după aceea) şi fiii săi mai mari au fost exilaţi din oraş ca oponenţi ai Medicilor. Cele şaptezeci şi două de scrisori scrise de ea către aceştia aduc mărturia grijii materne pentru bunăstarea lor. Fiului său Filippo, de care se leagă speranţa reabilitării averii familiei, Alessandra îi trimite sfaturi medicale, ştiri despre investiţii, pânze de in, brânzeturi şi veşti despre progresele fraţilor şi ale verilor mai mici. De o condiţie mai înaltă, însă nu mai puţin harnică a fost Margaret Beaufort, descendentă a ramurii engleze a Lancasterilor, care l-a îndemnat pe fiul său, viitorul Henric al VII-lea, la fapte mari şi la o virtute severă. Această patroană şi pionieră a femeilor instruite de rang înalt din epoca Tudor a uneltit neîncetat pentru a-şi aşeza unicul fiu pe tronul Angliei. Mama şi fiul schimbau între ei scrisori ce dezvăluie o afecţiune deosebit de puternică. Trimiţându-i urările pentru ziua de naştere, ea îl numea „singura bucurie dorită de pe această lume”. El, la rândul său, mărturisea că se simte legat de ea mai mult decât de orice altă fiinţă, ca recunoştinţă pentru dragostea ei maternă. După mai puţin de un secol, o compatrioată a doamnei Beaufort, nobila doamnă Elisabeth Grymeston, a scris un amplu tratat pentru fiul său Bernye, în care îi oferea sfaturi înţelepte despre educaţie, căsătorie, devoţiune şi moarte. Puterea iubirii este puterea cea mai mare din câte există, îi spune ea, şi nu este iubire mai mare decât aceea a mamei pentru copilul său. Atât de comună era obişnuinţa mamelor de a continua să-şi îndrume fiii care deja crescuseră, mai ales pe aceia de sex masculin, încât scrisorile, manualele şi jurnalele scrise în acest scop constituie principalul gen al activităţii femeilor ca autoare. Dar şi femeile care îşi iubeau copiii se puteau teme de naştere. Dintr-o perspectivă înspăimântătoare, naşterea era pedeapsa pe care Dumnezeu i-o dăduse Evei în mod special pentru

10.-082014 Nr. 2/31

a-i sancţiona atitudinea ambiguă din Eden; o pedeapsă mai mică decât aceea atribuită bărbatului, susţinea umanista veroneză Isotta Nogarola; o pedeapsă mai rea, îi răspundea însă un interlocutor de sex masculin într-un dialog pe această temă: femeii îi revin amândouă pedepsele: o trudă nesfârşită şi durerile naşterii. Marele umanist Erasmus a numit durerile facerii cele mai rele dintre toate durerile cunoscute de fiinţele omeneşti. Naşterea primului copil a împins-o pe mistica engleză Margery Kempe întro depresie care a durat şase luni. O consecinţă a naşterii, mult mai gravă decât depresia, era moartea. Îngrijite de moaşe care aveau doar o pregătire practică, femeile nu reuşeau să supravieţuiască naşterilor complicate sau infecţiilor bacteriene, o ameninţare care a continuat să le lovească atât pe femeile bogate, cât şi pe cele sărace, chiar în plină epocă modernă. Gregorio Dati a consemnat moartea primelor trei dintre cele patru soţii ale sale într-un soi de pomelnic pe care îl putem considera ca fiind un monument funebru pentru femeile din trecut: Bandecca s-a ridicat la cer în 1390, după o boală de nouă luni, instalată în urma unui avort; Betta a urcat la cer după naşterea celui de-al optulea copil al său (1402); Ginevra, care îi făcuse lui Gregorio unsprezece copii, a murit la naştere (puţin după 1421), după nişte suferinţe cumplite, alăturându-li-se celorlalte în cer. În Anglia, chinurile suportate de Lady Danby au fost amintite într-o manieră similară de sora ei, care scrie în 1648: după ce adusese pe lume nouă copii şi avusese şase avorturi, Lady Danby a născut pentru a şaisprezecea oară şi şia putut binecuvânta moartea, care a survenit după două săptămâni. În iarna anului 1774, o epidemie de febră puerperală s-a răspândit într-o infirmerie din Edinburgh, infectându-le pe toate femeile aflate în primele douăzeci şi patru de ore de la naştere; toate cele care au contractat boala au murit.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 49


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Mamele care supravieţuiau, însă, trebuiau adesea să asiste la moartea copiilor aduşi pe lume cu atâtea suferinţe. Mortalitatea infantilă oscila în Europa între 20% şi 50%. Copiii cădeau pradă ciumei, diareei, gripei, catarului, tuberculozei sau inaniţiei. Aceia care reuşeau să supravieţuiască primei copilării continuau să fie extrem de vulnerabili de-a lungul întregii adolescenţe. La Pistoia, în secolul al XV -lea, circa 18% dintre nou-născuţi au murit între primul şi al patrulea an de viaţă; circa 11%, între cinci şi nouă ani; alţi 8% au murit între zece şi paisprezece ani. La Milano, în 1470, 5% dintre nou-născuţi au murit în prima zi de viaţă. Acelaşi Dati, care făcuse pomelnicul soţiilor sale trecute şi actuale, a schiţat istoria morţilor copiilor: din cel puţin douăzeci şi cinci de naşteri legitime (la care trebuie să adăugăm una nelegitimă şi două avorturi), la moartea sa, în 1435, se pare că mai supravieţuiau doar nouă fii. Dintre cei douăzeci şi şase de copii născuţi de Magdalucia Marcella, numai treisprezece au supravieţuit până la vârsta „robustă”. Dintre cei cinci copii ai Alessandrei Strozzi, nu au mai rămas decât doi după moartea celui mai tânăr dintre ei, Matteo, survenită în 1459. Moartea acestuia a întristato, scrie Alessandra, mai mult decât a oricărui altuia, dar ea şi-a aflat mângâierea ştiind că fiul său primise îngrijiri medicale şi religioase adecvate şi că fusese primit de Dumnezeu în paradis.

10.-082014 Nr. 2/31

Îngrijorarea pentru moartea copilului pândea mereu, la fiecare naştere. Mamele din epoca Renaşterii îl considerau pe nou-născut ca pe un fel de fiinţă tranzitorie, căreia i se putea dedica numai o afecţiune provizorie, chiar dacă foarte intensă. Cavalerul francez de la Tour Landry (1371) îşi prevenea fiicele să nu se bucure prea mult pentru naşterea unui copil şi să nu o sărbătorească cu prea mult fast: Dumnezeu putea fi mâniat, iar copilul putea muri. Reformatorul englez John Wycliffe le sfătuia rece pe mame să-i mulţumească lui Dumnezeu că, în milostenia lui, luase un copil de pe această lume. Iubiţi sau nu, copiii supravieţuitori erau alăptaţi la piept între optsprezece şi douăzeci şi patru de luni. Mai mult nu se putea face, iar aceasta era o altă misiune specifică a femeii. În satele şi orăşelele din întreaga Europă, cea mai mare parte a femeilor adulte alăptau unul sau mai mulţi copii în cea mai mare parte a timpului: pe al lor personal şi, după cum vom vedea, pe ai altora. Femeile din nobilime şi patriciat, de la curţile şi din oraşele Europei Renaşterii, refuzau să-şi alăpteze copiii. Refuzul lor se ciocnea de impunătoarea serie de avertizări ale umaniştilor şi medicilor, care recurgeau la autoritatea, pe cât de veche, pe atât de venerabilă a lui Aristotel şi Plutarh. Sfântul Bernardino le amintea în mod solemn femeilor adunate în piaţă pentru a-l asculta că atunci când dădeau la doică un copil cădeau într-un păcat mortal. Francesco Barbaro, autorul elegantului şi atât de răspânditului tratat De re uxoria (1415), declara că era o îndatorire naturală a femeii să-şi hrănească la piept propriul copil. Laptele mamei al cărei pântece a purtat copilul este hrana cea mai potrivită pentru el. Un secol mai târziu, spaniolul Juan Luis Vives a formulat din nou această observaţie în faimoasa lui lucrare dedicată educaţiei femeii, De institutione foeminae Christiane, din 1529. Aceeaşi sugestie se repeta în afara mediului umanist, în manuale şi în predici, atât în cele catolice, cât şi în cele protestante.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 50


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Refuzul femeilor din clasele dominante de a alăpta nu este consecinţa unei simple repugnanţe. Adesea, soţii erau cei care nu îngăduiau ca mama să alăpteze. Pe lângă aceasta, alăptarea, având un efect contraceptiv, se poate să fi fost îngrădită în mod premeditat, pentru a îngădui naşterea altor copii. O ridicată rată a naşterilor era dorită în aceste straturi sociale pentru a se asigura transmiterea averii, a cunoaşterii şi a puterii, tot aşa cum, în rândurile săracilor, un nivel de naşteri prea ridicat era nedorit, din cauza puţinătăţii resurselor alimentare. Oricare ar fi fost motivele, refuzul de a alăpta era, practic, universal în rândul femeilor din clasele superioare. Astfel, copilul femeii bogate era hrănit la sânul femeii sărace. Pentru copiii celor mai înstăriţi existau doici, care trăiau în casă. Mai obişnuit, însă, copiii din diferitele oraşe din Italia, Franţa, Germania şi Anglia erau trimişi la ţară la câteva zile după naştere, unde erau alăptaţi de ţărănci. Unele doici puteau satisface cu uşurinţă şi necesităţile altor copii, pe lângă al lor propriu. Mai existau altele care abia trebuiseră să-şi îngroape copiii, sau care abia îi înţărcaseră, ori (atrase de o răsplată aproape de două ori mai mare decât ar fi primit ca servitoare) îi dăduseră, la rândul lor, la alăptat altor femei. Montaigne povesteşte că văzuse copii de la ţară, ale căror mame erau doici la copiii altor femei, prinşi de ugerele caprelor pentru a se hrăni: unul dintre aceşti copii, nici mai mult, nici mai puţin, a murit atunci când a fost îndepărtat de capra care îl alăptase şi de care se ataşase mult. În mâinile acestor doici, mulţi copii mureau; cu mult mai mulţi (cel puţin de două ori, în Anglia) decât ar fi murit dacă ar fi rămas în grija mamelor. Moartea li se putea trage dintr-o multitudine de cauze: sărăcia, malnutriţia, neglijenţa. Notarul toscan Ser Lapo Mazzei a dat la doică nu mai puţin de unsprezece copii, a doua zi după naştere: numai cinci au supravieţuit. Întrun oraş din Buckinghamshire, în Anglia, între 1578 şi 1601, 6% din numărul total de înmormântări au fost ale copiilor încredinţaţi doicilor.

10.-082014 Nr. 2/31

În plus, copilul care supravieţuia, în ciuda lipsurilor şi a neglijenţei, de multe ori putea sucomba din cauza relelor intenţii ale doicii. Copiii nu erau întotdeauna doriţi şi de multe ori doicile erau obligate să scape de ei. O metodă clasică o constituia sufocarea: în inocenţa presupusă a somnului, doica se răsucea în pat şi asfixia copilul: această moarte putea părea accidentală. Alte modalităţi eficiente de a se debarasa de copiii nedoriţi erau înfometarea, abandonul şi drogarea. În 1765, din cei douăzeci şi trei de copii daţi în îngrijirea unei anumite Mrs. Poole, în Anglia, optsprezece au murit în prima lună de viaţă, doi au fost retraşi acasă la scurt timp, iar la ea au mai rămas vii numai trei. Probabil că unul dintre factorii care determinau moartea copiilor încredinţaţi doicilor îl constituia lipsa afecţiunii materne (după cum, în zilele noastre, absenţa afecţiunii din partea unei singure figuri în institutele moderne are un mare impact negativ asupra nou-născuţilor şi asupra copiilor). În lucrarea Civile conversazione, se pare că Stefano Guazzo se plânge de propria sa abandonare, într-un fragment în care un copil îi reproşează mamei că s-a mărginit să-l poarte în pântece nouă luni, ca apoi să se debaraseze de el încredinţându-l unei doici, timp de doi ani. Adesea, copiii erau trecuţi de la o doică la alta şi, dacă întâmplător mama murea, ei puteau rămâne pe lângă doici pentru mai mulţi ani. Florentinul Giovanni Morelli povesteşte că tatăl său (în primii ani din secolul al XIV-lea) a fost lăsat acasă la doică până la împlinirea vârstei de doisprezece ani. În realitate, nu este deloc surprinzător faptul că obiceiul de a-i îndepărta astfel pe copiii din clasele superioare pentru a le uşura pe mame, un obicei statornicit de-a lungul mai multor secole, a reprezentat o considerabilă unealtă aducatoare de moarte şi de suferinţă. Astfel, doicile erau în stare să-i expună pe copiii ce le erau încredinţaţi spre îngrijire la acele abuzuri care le provocau moartea; acelaşi lucru însă îl făceau şi mamele (şi taţii).

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 51


10.-082014 Nr. 2/31

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Toate secolele, înainte de al nostru, au cunoscut pruncuciderea. Formă normală şi acceptată de limitare demografică în antichitate (mai cu seamă în ce privea populaţia feminină), pruncuciderea a fost interzisă şi combătută în veacurile erei creştine. Cu toate acestea, încă era practicată. Cea mai înaltă rată de pruncucideri se înregistra în rândul săracilor şi al femeilor necăsătorite. În interiorul comunităţilor ţărăneşti consolidate, naşterile nelegitime erau, de cele mai multe ori, evitate cu succes, eventual prin căsătorie, în caz de sarcină prematură. Însă, atât la ţară, cât şi la oraş, se înregistrau naşteri nelegitime, mai ales în cazul femeilor sărace sau al prostituatelor. Soarta acestor nou-născuţi era, de multe ori, cu adevărat vrednic de milă: în cea mai mare parte e cazurilor, ei erau victimele acestor mame, care, la rândul lor, erau victime ele violenţei. Sentinţele dictate de tribunale împotriva acestor femei ne lămuresc asupra acestui aspect. De multe ori – dacă copilul fusese botezat -, ele erau tratate cu înţelegere pentru vina de a fi dispus astfel de un copil nedorit pe care nu ar fi fost în stare să-l crească. Atunci când erau condamnate, însă, pedeapsa era dură şi lipsită de echivoc. Pruncuciderea se pedepsea cu moartea: o moarte (prin înecare sau pe rug) mult mai cumplită decât aceea la care erau condamnaţi criminalii de sex masculin, spânzurătoarea. La Nürnberg, în secolul al XVI-lea, mama infanticidă era pedepsită prin înecare: în 1580, anul în care au fost expuse în public capetele retezate a trei mame infanticide, pedeapsa fusese schimbată în decapitare. Multe femei au avut o asemenea soartă, căci pruncuciderea, după vrăjitorie, era cea mai gravă acuzaţie care li se putea aduce femeilor din vremea Renaşterii. Mamele care nu erau în stare să se îngrijească de copiii lor, fie că aceştia erau legitimi sau nelegitimi, puteau, de asemenea, să-i abandoneze, în speranţa că abandonul ar fi constituit un păcat mai mic decât omuciderea (chiar dacă, de multe ori, rezultatul era acelaşi) şi că vreo persoană miloasă l-ar fi ajutat pe copil

să supravieţuiască. Orfelinatele, instituite începând încă din secolul al VIII-lea în unele oraşe italiene, s-au multiplicat progresiv între secolele al XIV-lea şi al XVI-lea. De cele mai multe ori, resursele acestor instituţii erau insuficiente pentru creşterea orfanilor. Cineva se putea ocupa de nou-născuţi numai recurgând la doici, cu rezultatele nesatisfăcătoare pe care le-am amintit. Cei care supravieţuiau primei copilării aveau doar slabe şanse de a ajunge la vârsta adultă. În Florenţa secolului al XV-lea, ratele mortalităţii oscilau între 25% şi 60%, un val de morţi infantile ce pare a se putea compara doar cu vârfurile de 90% atinse uneori în secolul al XVIII-lea în orfelinatele din Paris, Londra şi Sankt-Petersburg. Dacă femeile sărace îşi abandonau atât de des copiii în orfelinate, iar femeile bogate îi abandonau la doici, ce se alege de acea fericită comuniune dintre mamă şi copil cu care am iniţiat acest portret al femeii Renaşterii? Durerile naşterii, disperarea cauzată de moartea copilului, constrângerile sărăciei, nesiguranţa averilor, cruzimea legii, toate acestea i-au înghiţit pe amândoi.34

Horia Dumitru Oprea

34

Sursa: Omul Renaşterii, coord. Eugenio Garin; traducere de Dragoş Cojocaru; prefaţă de Maria Carpov, Iaşi, Polirom, 2000, p. 241-244.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 52


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Ioana Pârvulescu35

Jurnalul lui Perpessicius Necunoscutul din strada Eminescu

Perpessicius face parte din categoria numelor stimate de toată lumea şi neglijate de toţi pentru că nu stârnesc controverse. I se recunosc politicos meritele, atunci când împrejurarea o cere şi este lăsat fără regrete în grija specialiştilor, nici aceasta excesivă de altfel. În timp ce în jurul lui Călinescu, spre exemplu, spiritele se încing şi articolele se aprind unul de la altul, ca ţigările, posteritatea lui Perpessicius se rezumă la variaţiuni pe două teme: editorul lui Eminescu şi... restul (istoricul literar: prea generos, criticul: prea artist, poetul: prea erudit). O serie de amănunte biografice cândva bine ştiute par să se şteargă unul câte unul din memoria literară contemporană. Metamorfoza onomastică a criticului e de-a dreptul urmuziană, oscilând între tragic şi derizoriu: Dimitrie Panaiot, Dumitru Panaitescu, apoi, sub oblăduirea lui Galaction şi Arghezi, Perpessicius, în şcoală Mitiş, în scrisori Mitică, în proiecţiile de roman autobiografic Mototolea sau Pentapolin; la o extremitate blândul Mitiş, mototolul, la cealaltă Perpessicius, nume straniu, grav, pe care Mircea Vulcănescu îl explică de la „încercatul". Pe lângă civilul literat, în anii interbelici tânărul avea şi faimă de erou de război: rănit de un glonte, este operat la braţul drept (rezecţia cotului) şi reînvaţă să scrie cu mâna stângă, de unde caligrafia lui specială şi înclinată spre stânga. Adresa editorului operei lui Eminescu, printr35

Ioana Pârvulescu (n. 10 ianuarie 1960, Brașov) este o eseistă, publicistă, critic literar român și conferențiar la Universitatea din Bucureșt

10.-082014 Nr. 2/31

o potrivire a destinului str. Eminescu 122, e poate marcată de una dintre acele plăci comemorative spre care nimeni nu-şi ridică privirea. România literară (nr. 49/2001) a publicat o cutremurătoare istorie semnată de C.D. Zeletin, Yvoria sau drama secretă a lui Perpessicius care dezvăluie pentru prima dată un chip cu totul necunoscut al eruditului: căsătorit la 23 de ani cu Alice Paleologu, se îndrăgosteşte pe la 34 de Yvoria (Viorica Secoşanu), pe care o cunoaşte la Biblioteca Academiei. Când fata, sensibilă, nevrotică (fotografia arată un chip frumos, cu o privire nespus de tristă) află că bărbatul e căsătorit şi că are un copil de 10 ani, se sinucide: îşi dă foc noaptea într-un cavou din cimitirul Bellu. Nu moare imediat, chinurile se prelungesc până în seara următoare. Nu ştiu câţi dintre contemporanii lui Perpessicius au fost la curent cu această întâmplare a anului 1926, de o neverosimilă cruzime, ca-n cânturile epopeilor antice atât de bine cunoscute lui Perpessicius, dar totul a rămas „sub pecetea tainei". Iată ce păstrează istoria literară (sursa nu are importanţă) despre anul 1926: „An fast pentru Perpessicius, care îi aduce bucuria tipăririi la Editura «Casei Şcoalelor», a primului său volum de poezii. [...] Aprecierile sunt, multe dintre ele superlative... (s.m.)". Falia dintre anul cel mai cumplit din viaţa personală a lui Perpessicius şi aprecierile posterităţii literare este de netrecut. Atât sunt în stare/dispuşi/ contemporanii să-şi înţeleagă semenii, atât suntem dispuşi să lăsăm la vedere din ceea ce trăim. Singura posibilă punte peste această prăpastie de necunoaştere întreţinută de ambele părţi (de o parte nepăsare, de cealaltă discreţie, durere, teamă) este scrisul. Perpessicius a plănuit un roman despre Yvoria, Amor academic, dar nu şi-a dus la capăt proiectul. Nu cred că titlul perverteşte povestea pasională într-un episod livresc, cum ar părea, ci am impresia că face aluzie la locul în care protagoniştii s-au cunoscut, loc care a fost şi o a doua casă a lui Perpessicius: Biblioteca Academiei. Mai este însă o cale de acces spre necunoscutul din strada Eminescu şi de la Biblioteca Academiei. Există câteva caiete ale lui Perpessicius, încă inedite, un jurnal „programat

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 53


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE de autorul său să vadă lumina tiparului mult mai târziu" după o mărturisire a fiului său, D.D. Panaitescu, publicată în Manuscriptum 1/1975. Vis. Un fel de Mahatma Gandhi, cu îmbrăcăminte între togă romană şi cearşaf alb, cu picioarele goale, păroase, cu maxilarele ieşite, apărea pe scenă să-şi expuie programul. De la galerie, o voce... Cetisem de cu seară Coriolan Shakespeare (toga umilinţei) şi ascultasem la Radio comunicaţia /proclamaţiile/ generalului Antonescu. (8 sept. 1940) Jurnalul lui Perpessicius se poate reconstitui - spune nota din Manuscriptum - din câteva caiete: unul din perioada 1927-1935 conţine întâmplări, impresii despre oameni, spectacole, cărţi, al doilea, din anii 1940-1943, cu notaţii mai mult politice şi două carneţele, singurele rămase din vreo 40, cu însemnări - care probabil că puneau în pericol libertatea diaristului - despre anii '50. Din toate acestea D.D. Panaitescu a publicat în anii ’70 câteva scurte fragmente, desigur atent cenzurate, singurele la care am avut acces. Sunt note, adesea prescurtate (ca în Agendele lui Lovinescu) şi care, în cazul unei publicări integrale ar avea nevoie de lămuriri. Fragmentele sunt, toate, din toamna şi iarna anului 1940. Perpessicius, care lucrase fidel la Cuvântul până la suspendarea din 1933 a revistei, priveşte lucid fenomenul legionar şi face însemnări laconice despre adepţii săi. Emisiunile radiofonice sunt o preocupare constantă a jurnalului. (Radioul, scris de interbelici cu majusculă, era la fel de urmărit ca, astăzi, posturile de televiziune. În toate jurnalele de scriitori interbelici apar referiri la emisiunile ascultate, transmise fie de la Bucureşti, fie din marile oraşe europene). Cu un umor greu de asociat cu figura serioasă, ascunsă după ochelarii cu tot mai multe dioptrii, Perpessicius parodiază (la 6 oct. 1940) discursurile caragialeşti ale unui „speaker peltic" care amintesc astăzi izbitor de mult nu de Caragiale, ci de transmisiile comuniste „de sărbătoare": „fetele pornesc în pas alergător... după ele altele... ascultăm... istoria neamului românesc... marea integrare... justiţia care le-a fost refuzată legionarilor... în faţa aceştei lumini au dis-

10.-082014 Nr. 2/31

părut toate grijile... inimile bat... la mijloc tribuna... întrucât valurile de legionari continuă să vie... mai dăm o serie de plăci cu cântece legionare" etc. O altă ţintă a însemnărilor o constituie felul în care literatura, tonul gazetelor şi opiniile literare încep să se modifice. Germania 1940, poem de Ion Barbu, închinat lui Hitler; de redactat scena Şt. Cioculescu & I. Barbu [...] Poemul e magnific... cu regretul că n-a fost inspirat de Ştefan cel Mare. Dacă Hitler ar putea înţelege poezia, ar trebui să ne dea Ardealul înapoi. Să ştii că Radu Gyr se va îmbolnăvi de gălbenare (8 dec. 1940). Poemul lui Ion Barbu poate fi citit în volumul al doilea al ediţiei operei barbiene alcătuite de Mircea Coloşenco. Numai titlul diferă (a rămas doar 1940). Judecata criticului Perpessicius este fără cusur: poezia este într-adevăr reuşită şi, primele nouă strofe, de un delicat ermetism şi o admiraţie pentru spiritul german deloc politică, nu au nimic discutabil. Simbolurile sunt generoase şi divergente: Mirt, Zeu, Liră, Novalis, Ierbosul Luneburg, Hanovra vibrătoare, Goettingen, fecioarele cu mâini vindecătoare, Riemann. Abia ultimele două strofe, unde apar Căpitanul şi Führerul, devin transparente şi reorientează liniile de forţă ale poemului spre un militantism trivial (în sensul matematic al cuvântului). B. Sluşanschi şi afirmaţiile lui hazardate despre ceea ce ar rămâne din literatura română (Pentru legionari, Radu Gyr şi Velerim şi Veler Doamne), conferinţele O. Onicescu şi T. Brăileanu pline de „spiritual şi spiritualitate", apoi „uciderea sălbatecă a lui N. Iorga" şi un misterios N. care-i judecă pe toţi şi râde de ei de pe lumea cealaltă (să fie oare Nae Ionescu, care murise în primăvara aceluiaşi an?) fac ca aceste însemnări să fie demne de interes în ciuda laconismului lor. Nu ştiu cine se ocupă de manuscrisele rămase de la Perpessicius, după moartea profesorului D.D. Panaitescu. Dar nu e nicio îndoială că e timpul ca jurnalul său - pe care lumea noastră literară îl ignoră cu seninătate - să fie publicat.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

©Ioana Pârvulescu

Page 54


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

GELLU NAUMunul dintre copiii teribili ai suprarealismului românesc Gellu Naum (născut la București pe 1 august 1915 și decedat pe 29 septembrie 2001, București) eseist, poet, prozator și dramaturg român, de origine aromână, este considerat cel mai important reprezentant român al curentului suprarealist și unul dintre ultimii mari reprezentanți ai acestuia pe plan european. S-a născut la 1 august 1915 în Bucureşti; a fost fiul poetului Andrei Naum, căzut în luptele de la Mărășești şi al soţiei sale Maria Naum născută Rosa Gluck. În 1926 intră la liceul „Dimitrie Cantemir" din București, unde începe să scrie versuri în urma unui pariu. Debutează cu două poezii publicate în revista Cuvântul. Între 1933 și 1937, Gellu Naum urmează cursurile Universității din București, studiind filosofia. La 27 decembrie 1935, studentul Naum din anul III a fost percheziționat și arestat pentru că a fost surprins scriind „parole cu caracter subversiv" pe zidurile caselor din străzile Dr. Sergiu, Dr. Felix și Bd. Cuza. La îndemnul prietenului său, pictorul Victor Brauner36, Gellu pleacă în 1938 la Paris, unde își continuă studiile de filozofie la Sor36

Victor Brauner (n. 15 iunie 1903, Piatra Neamț - d. 12 martie 1966, Paris) a fost un pictor și poet suprarealist evreu, originar din România. Victor Brauner urmează școala primară la Viena, unde familia se stabilește pentru câțiva ani. După revenirea familiei sale în țară, în 1914, Victor își continuă studiile la Școala evanghelică din Brăila; în această perioadă începe să-l pasioneze zoologia. Frecventează Școala de Arte Frumoase din București (1919 - 1921) și Academia Liberă de Pictură a lui Horia Igiroșanu.

10.-082014 Nr. 2/31

bonna, pregătind o teză de doctorat despre Pierre Abélard (teolog și filozof scolastic francez). La Paris ia contact cu grupul suprarealist francez animat de André Breton37. Întors în țară în 1939, va fi mobilizat și trimis pe frontul de Răsărit. În 1941 se constituie grupul suprarealist român (alcătuit din Gellu Naum, Gherasim Luca, Dolfi Trost, Virgil Teodorescu şi Paul Păun), a cărui activitate deosebit de intensă între anii 1945 şi 1947 îl va face pe André Breton să afirme: „Centrul lumii (suprarealiste) s-a mutat la București". După 1947, în condițiile impunerii Realismului socialist ca unică formă permisă de exprimare în literatură, grupul se destramă. În 1948 și 1949, Gellu Naum se mulțumește să scrie poemul cu tentă filozofică și ezoterică Calea șarpelui, experiență care îi va marca definitiv stilul. În anii '50 și '60, publică mai multe cărți de literatură pentru copii (precum mult apreciata Carte cu Apolodor), dar și de literatură proletcultistă (precum volumul Soarele calm sau „romanul pentru tineret" Tabăra din munți), acestea din urmă nefiind prezente în majoritatea bibliografiilor oficiale. Cu toate acestea, Gellu Naum a continuat să scrie, pe ascuns, poeme suprarealiste (de exemplu, poemul din 1958 Heraclit). În această perioadă, el trăiește mai mult din traducerile autorilor René Char, Denis Diderot, Samuel Beckett, Stendhal, Franz Kafka, Julien Gracq etc. Odată cu perioada destinderii regimului, începe să publice poeziile de sertar în 1968, cu volumul Athanor. Cu acest volum și cu următoarele (Copacul-animal, Tatăl meu obosit etc.), Gellu Naum reușește să stârnească unele reacții printre critici, dar începe să fie recunoscut ca un scriitor important abia după publicarea romanului Zenobia (1985). În numai câțiva ani, apar numeroase ediții traduse din poemele lui Gellu Naum. De ase37

André Breton (Tinchebray (Orne), n. 19 februarie 1896 - Paris, d. 28 septembrie 1966) a fost un poet francez, eseist, editor și critic, șef inițiator și unul dintre fondatorii curentului cultural suprarealism, împreună cu Paul Eluard, Luis Buñuel și Salvador Dalí printre alții. Manifestele suprarealiste ale lui Breton conțin cele mai importante expuneri teoretice ale mișcării.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 55


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE menea, el este invitat să ţină lecturi publice în Germania, Franța, Olanda și Elveția. Opera sa este tradusă în principalele limbi internaționale, fiind încununată cu premii importante (Premiul special al Uniunii Scriitorilor din România pentru întreaga activitate literară, 1986; Premiul european de poezie, Münster, 1999; The American Romanian Academy Arts Award, 2002 ș.a.). Ca și André Breton, Gellu Naum a rămas până la sfârșitul vieții credincios modului suprarealist de a trăi și de a scrie poezia, ceea ce dovedește că pentru el alegerea suprarealismului nu a fost o opțiune conjuncturală, ci expresia celei mai autentice afirmări de sine. Guillaume Apollinaire, pledând pentru teritoriile noi ale poeziei, cerea poetului să nu-i considere inamici ai lirismului pe cei care explorează cu îndrăzneală, adeseori fracturând logica, zonele îmburuienate prin repetiție ale epigonilor clasicismului. Gellu Naum face parte din familia acelor istrioni sublimi, care au dinamitat la noi poezia truismelor, poezia fals-patriotică, poezia pastelului gratuit, opunând tristeților locuri comune exercițiile ludice de tot farmecul ce surprind pe cititorul nepregătit. În poezia „Un centaur siluind arborii poemului”, „drumețul incendiar” exclamă: „Camarazi poeți-, ajunge/ destul am gâdilat pământul pe burtă (...)/ destul am admirat în poze straşnice/ curul d-lui Ford scăldat în cele mai suave ape de colonie”. La el violența revoltei arde ca o flacără salvatoare grosolăniile limbajului: „domnii (...) aleg poemele după panglicuțe ca pe curve”; „fiecare voce e o listă de subscripție”; „Dumnezeu dansează la baluri costumat în fetiță”; closetele au„ pâlnii lustruite” pentru „melancoliile orificiilor” autorului; „în acuarelă hora țăranilor miroase a picioare frumos”. În poezia lui ne aflăm într-un univers ciudat, misterios, fragmentar, unde totul intrigă: „întunericul începea de la voci printre cărămizi iarbă urzici cârpe și oase eu fumam un muc de ţigare lângă mine pietrele gâfâiau obosite lângă mine o mamă obscură obscenă tăcea. Era o seară în care se balansa, nu ştiu de ce se balansa până aproape foarte departe nu ştiu de ce se balansa lângă mine gâfâiau pietrele obosite.”(Obob).

10.-082014 Nr. 2/31

Este aici o mare tehnică a paradoxului cultivat cu mijloace specifice acestei poezii ce violentează logica, mai greu accesibilă, dar de o valoare incontestabilă. În „Talion” există o casă neîntreruptă: „aproape că aș vrea ca haosul să transpară în orice poezie”, există „sertare pline cu ceață” și „cutii de scrisori saturate de frunze” sugerând o corespondență ireală a poetului cu natura care trimite mesaje, şi ele secrete, descifrate numai de un ochi sagace. În poezia „Ciclu” poetul cultivă ironia disimulată, unde „bunicul cioban străbătea spațiul carpato-balcanic dus și întors în fiecare toamnă și primăvară și oile făceau beee”; „bunicul a lăsat să-i crească niște mustăți lungi/ și s-a apucat să mâie o turmă de pietre”, care transformă transhumanța în ceva monumental, etern, prin rigiditatea acelei turme care a murit ca și păstorul, devenind o risipire de pietre. În altă poezie, „un bătrân trosnește în somn”, în poezia „Căteodată” se ivește„ o mare panică de toamnă” vestită de „un cocoş în rochie lungă.” În poezia „De câte ori” un tâmplar bate ciue în apă. Într-un vers „țipătul tău se deschide ca o fereastră”, în „Vasco de Gama” fecioarele se freacă de robinete, oamenii își deschid vinele ca să scoată de acolo cadouri utile, femeile vegetale adie”. Gellu Naum are convingeri politice subversive. În poemele lui „uzinele scrâșnesc din măsele”, seara e „ o broșură de propagandă”, și „se simte nevoia unei lupte finale”. Umorul negru, suspendând logica, îngăduie personajelor lui Gellu Naum să iasă din universul oniric și să pătrundă în lumea reală, fără a-și modifica natura fantomatică. „Marele navigator”, Vasco de Gama, „încearcă fundul mării cu degetul”. În interior, „urechile lui (...) se zbat ritmic ca niște limbi de pendule/ și limbile de pendule se așează cu distincție lângă limbile de pantof.” „Vasco de Gama își ascute dantelele/ pune pe dinți puțină sare/ presară pe deasupra caii argintii/ și zice: Comandante acordă-mi cocarda/ dă-mi voie să-mi pun pe față secera/ și pe ureche ciocanul”.(aluzie la noul regim comunist). O senzație și mai tulburătoare de obiectivare a proiecțiilor dorinței delirante se degajă din carnalitatea imaginilor. Ca la Dali, onirismul

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 56


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE poetului răscolește adesea o materie animată, „Un creier” iese afară din cap „ ca o broască țestoasă”; „păsări de păr” cu ciocul „elastic” și „sâni” întunecă spațiul. Critica s-a preocupat mai puțin de proza sa poetică din volumele „Poetizați, poetizați...” și „Castelul orbilor” Fantastice, onirice, sinistre, umoristice, indecente, extravagante, absurde, prozele lui sunt interesante ca joc de înnoire a prozei, dar și ca opere de sine stătătoare. Pentru definitivarea impresiei de lectură reproducem un fragment interesant: „aș vrea să știu cine în afară de noi ar mai călări pe frigul ăsta numai în maieuri cu biciclete desenate pe ele numai cu brățări de aramă și cine s-ar mai vârî sub covor să discute acolo chestiuni de navigație: ne zgribulim în noi ca într-o vizuină cu aripile în bretele :cu milioanele de scoici mărunte pe ochii noștri care funcționeazăși ne gândim la surdo-mutul care știe numai un cuvânt și râde fiindcă nu-l aude” (Cornelia mama dracului). Crohmălniceanu arată că adevărata „conştiință de sine a mișcării suprarealiste în România a apărut odată cu Gherasim Luca, D. Trost, Paul Păun, Gellu Naum şi Virgil Teodorescu. „Dar Gellu Naum rămâne ca cel mai iubit copil teribil al suprarealismului românesc și ultimul dintre suprarealiștii europeni. ©Prof. ION IONESCU-BUCOVU

Bibliogafie: Eugen Barbu. O istorie polemică și antologică a literaturii române de la origini până în prezent, Editura Eminescu 1975; Literatura română contemporană, vol. I Poezia, București, 1980; Ovidiu Crohmălniceanu - Literatura română între cele două războaie mondiale, vol II, Editura Minerva 1974.

10.-082014 Nr. 2/31

Gabriel Dragnea 27 Dialoguri - Construcţii incomplete (Restituiri literare şi culturale contemporane necesare)

Moto: „Om eşti pentru oameni. Şi nu pentru a le cruţa sarcina de a se îngriji de tine, ci pentru a primi sarcina de a te îngriji de ei” N. Iorga Literatura şi, în genere, cultura românească actuală oferă publicului interesat de emancipare spirituală multiple posibilităţi de regăsire, de analiză introspectivă, de formulare a unor opinii proprii despre fenomenele ori evenimentele la care este martor. Deşi vremurile actuale abundă în oprelişti şi constrângeri de tot felul, în România contemporană încă se mai scrie, încă se mai citeşte şi, de ce nu, încă se mai nasc Oameni, deşi multe dintre valorile de rang universal ale neamului nostru au trecut, deja, pragul veşniciei. Aşa au dispărut oameni de litere, artişti (pictori, sculptori, muzicieni ori cântăreţi), actori, publicişti, filosofi de geniu, care au marcat parcursul cultural naţional, lăsând drept moştenire opere memorabile, pagini din istoria vie a poporului român. În lumina respectului pentru personalităţile marcante ale culturii române, poet cu înalte aspiraţii (având publicate două volume de poezie: Blestemul îngerilor decăzuţi, 1997 şi Aici nu sunt cuvinte, 2001), Gabriel Dragnea se dovedeşte a fi căpătat, deja, versatilitatea şi înţelepciunea unui cronicar al timpului său. Fiind absolvent al unei facultăţi de profil, jurnalistul bucureştean, cu origini adjudene, declară despre

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 57


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10.-082014 Nr. 2/31

începuturile activităţii sale: „[…] am plecat pe drumul jurnalismului, fiind absolvent al unei facultăţi de profil mergând pe ideea naivă că, ideile, gândurile mele, opiniile argumentate pot forma, pot schimba anumite mentalităţi, pot scoate în evidenţă valorile reale, aşa cum le privesc şi apreciez. Activitatea desfăşurată în cadrul unui ziar, la departamentul „Cultură” m-a făcut să văd lucrurile altfel, deschizându-mi ochii şi făcându-mă să realizez că societatea şi-a pierdut reperele, modelele, îmbrăţişând, astfel, obiceiuri şi atitudini, gusturi şi tabieturi lipsite de profunzime şi gust, de mândrie şi demnitate […]”

loş, acesta spunea că bisericuţele literare sunt inima, plămânul şi ficatul unei literaturi. Înţeleg de aici că, cine este membru activ într-o gaşcă sau alta, îndeplinind anumite criterii, cu siguranţă că va avea parte de o critică favorabilă. Din păcate, de cele mai multe ori sunt analizate şi apreciate creaţii şocante, cu iz sexual – dacă se poate pornografic, cu atât mai bine - care să asigure vandabilitate, adică succes financiar. Mai există categoria acelora care au puterea financiară sau sunt aşa zise personalităţi sau vedete de carton care îşi permit să scoată pe piaţă lucrări la edituri de prestigiu şi care, automat, se bucură de anumite privilegii, tocmai datorită statului lor social. Cum crezi că ar suna o critică faţă de o astfel de lucrare, care aparţine unei astfel de persoane? Este adevărat, mai sunt şi situaţii în care realizările culturale sunt apreciate la justa lor valoare. Acestea mai pot fi întâlnite cu preponderenţă în cadrul concursurilor de creaţie. Se ştie că aparatul critic este subiectiv, bazat pe experienţă, pe bagajul cultural asimilat în timp, dar se pare că, de multe ori se analizează calitatea şi designul mobilierului dintr-o sufragerie a unui apartament care, de fapt este gol şi nelocuit.”

Un punct de vedere pe care-l împărtăşim şi noi. În prezent, există în literatura română şi, credem, în mai toate domeniile vieţii culturale, tendinţe de asociere în grupuri mai mari sau mai mici, dominate de interese comune, care nu coincid întotdeauna cu interesul cultural, în speţă. Se nasc astfel „bisericuţe” care au o menire, cel puţin distructivă, aceea de a proslăvi creaţiile propriilor membri, indiferent de nivelul ori valoarea lor umană sau culturală, şi de a face „front comun”, împotriva tuturor „externilor”. De a ridica pe piedestaluri persoane ori „personalităţi” mai mult sau mai puţin discutabile şi de a porni adevărate campanii de distrugere a oponenţilor ori a celor care au rezerve vis-à-vis de aceste grupări. Ideea de „bisericuţă” ori „gaşcă” literară este interesant creionată întrunul dintre interviurile în care Gabriel Dragnea a fost la rândul său intervievat: „Într-una dintre discuţiile purtate cu scriitorul Gheorghe Asta-

Prin dialogurile pe care le transformă aici şi acum în pagini de istorie culturală, interpelând numeroase personalităţi ale momentului, autorul doreşte să ia pulsul literaturii şi artei contemporane, să stabilească un tablou veridic al societăţii româneşti, să determine nivelul de receptivitate al publicului iubitor de literatură, poezie, artă. Multe dintre interviurile sale s-au realizat cu ocazia anumitelor evenimente la care aceste personalităţi au participat. Altele, au făcut subiectul unor discuţii reflectate în massmedia. Unele dintre interviurile realizate s-au născut din dorinţa de a-i cunoaşte personal pe oamenii cărora jurnalistul le-a acordat locul şi importanţa cuvenită pentru contribuţia pozitivă adusă culturii române, dintre care amintim pe: Zoe Dumitrescu Buşulenga, Haralamb Zincă, Andrei Blaier, Vasile Blendea, George Muntean şi Mircea Martin.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 58


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Fără a avea pretenţia de exhaustivă identificare a caracteristicilor textului jurnalistic, putem opina şi argumenta – în egală măsură – că prezenta lucrare se poate încadra cu uşurinţă în rândul scrierilor de gen. Autorul se vădeşte a fi un profesionist în plină expansiune şi vervă scriitoricească, adoptând metode şi strategii de lucru specifice. Multe dintre comentariile „actorilor” implicaţi în schimburile de replici „pot conţine urme de” retorică ori de polemică, productivă şi valoroasă, bineînţeles. Scriitura jurnalistică îşi găseşte raţiunea de a fi în informare. Mesajul transmis de textul jurnalistic este în primul rând clar, iar această claritate începe odată cu conceperea, aşa cum remarca şi Boileau, în Arta poetică: „Ceea ce este conceput în mod clar se scrie cu uşurinţă”. Premisele scrisului de calitate, urmărite cu persuasiune de Gabriel Dragnea, pot fi considerate inteligenţa si capacitatea sa de organizare a detaliilor, corelate cu o bună cunoaştere a principiilor de bază, a regulilor şi trăsăturilor specifice acestui gen. Astfel, fiecare interviu al publicistului bucureştean are o cauză şi urmăreşte un scop (ascunde o intenţie); întotdeauna este direcţionat către un public ţintă (are un target); de fiecare dată reuşeşte să transmită o idee (sau chiar mai multe); utilizează un cod (un limbaj) comun emiţătorului şi receptorului; ideile sunt ordonate după diferite criterii şi se prezintă în final sub o formă textual-unitară; există un canal de comunicare bine stabilit, pentru facilitarea unui schimb de idei pozitiv-constructive. Cu certitudine, strădania autorului de a aduce în faţa cititorului personalităţi ale culturii, cu un sistem valoros de principii şi, mai ales, cu o gândire profundă, lucidă şi transparentă, abordând diverse tematici şi provocând dezvăluiri senzaţionale, constituie deliciul şi nota pozitivă de „impresie” a fiecărui interviu în parte. Una dintre întrebările cheie adresate interlocutorului său se referă la piedicile ori obstacolele întâmpinate de acesta pe parcursul activităţii sale. Acest mod de construcţie a incipitului produce străfulgerări de gând, dezvăluiri

10.-082014 Nr. 2/31

inedite, stârneşte emoţii împărtăşite cu generozitate, putându-se ajunge până la rememorarea unor experienţe de genul „Aşa DA – Aşa NU”, pline de învăţăminte, sevă şi pasiune. Se conturează în cadrul acestor sinergice procese „interogative” frumoase experienţe de viaţă, se formulează axiomele necesare desăvârşirii operei literar-artistice, se inventariază multiplele faţete ale reuşitei sau eşecului în carieră şi, toate acestea, cu foarte mult altruism în fapte, nobleţe în limbaj şi sinceritate în atitudine. Cele douăzeci şi şapte de instantanee jurnalistice aduc în atenţia publicului cititor detalii de fineţe despre viaţa socială şi culturală a momentului, dezvăluind aspecte esenţiale, furnizând modele de Oameni şi Artişti dar şi sfaturi demne de urmat. Iată, de exemplu, ce recomandă tinerilor creatori de frumos, poetul şi criticul literar Doina Uricariu: „Un artist are nevoie de orgoliu, iar cel care spune că nu e aşa, minte. Este o flacără care arde la capătul lumânării noastre şi, cât este aprinsă, e bine. Dacă orgoliul vrea să fie totul, şi ceara şi sfoara lumânării, abia atunci este o nenorocire. Să aibă forţa şi demnitatea de a lupta şi scrie de unii singuri. Fără proptele, fumigene generaţioniste şi confortul unor universităţi în care programa de studiu este făcută de universitarii iconoclaşti şi subiectivi ai unei singure generaţii aflate pe creasta valului. Orice val se sparge şi rămâne doar spuma din el.” Interesante confesiuni sunt făcute de către Gabriela Melinescu, laureata „Premiului Institutului Cultural Român” pentru întreaga operă sau de către Eugen Uricaru, fost preşedinte al U.S.R., după cum starea literaturii româneşti contemporane este sintetizată cu sensibilitate de poeta Ana Blandiana sau cu debordanta-i sinceritate caracteristică de către criticul literar Alex Ştefănescu. Opinăm că toate interviurile merită a fi citite cu mare atenţie, cu porţile sufletului larg deschise, pentru ca lumina – rezultat al fulguraţiilor culturale de mare valoare petrecute aici să poată pătrunde, ilumina şi, de ce nu, umple fiinţa cu sclipirile de astru ale cunoaşterii.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 59


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE O lucrare cu un centru de greutate bine calculat, echilibrată şi pertinentă, cu rezonanţe culturale unice, valenţe epistemologice şi etologice. O carte cu suflet, scrisă cu suficientă precizie şi artă a investigaţiei, derulată cu tact şi dublată de foarte mult bun simţ. Poate un bun simţ rar întâlnit, în ziua de astăzi, în cazul unui jurnalist. Singurul regret ce ne încearcă după lecturarea unei astfel de lucrări este faptul că se termină într-un timp prea scurt, dar suficient cât să încolţească speranţa că va exista o continuare, prin care se vor imortaliza noi secvenţe culturale, de istorie literară, cu mărturisiri fulminante ale unor noi personalităţi ce vor întregi galeria de aur a spiritualităţii româneşti, redutabilă, de bună seamă. Gheorghe A. Stroia Adjud

COSMIN CIOTLOS

despre Treapta I sau calea către sine a lui Angelo Mitchievici

În aceeaşi perioadă, iată, cu analizele lui Vladimir Tismăneanu (atât de inteligent puse în discuţie de România Literară), la Editura Polirom apare (lansată săptămâna trecută) cartea a patru autori tineri, o formulă consacrată deja: Paul Cernat, Ion Manolescu, Angelo Mitchievici şi Ioan Statomir (O lume dispărută. Patru istorii

personale urmate de un dialog cu H. R. Patapievici). Aceiaşi patru care, în 2001 concepeau În căutarea comunismului pierdut. Trebuie de la în-

10.-082014 Nr. 2/31

ceput spus că volumul se înscrie în traiectul istoriilor multiple (personale), relativiste, netotalizante ale ultimilor ani, în care comunismul e pus în lumină dezideologizat, fără acea încrâncenare pe care, însuşi, o practică. În linia aceluiaşi Vladimir Tismăneanu, mereu uman şi concret în spatele formidabilei erudiţii politologice sau Adrian Cioroianu, specialist în istoria ultimilor 50 de ani, stăpânind cu eleganţă sensul istoriei. De data aceasta o carte scrisă de patru filologi după completarea lui I. B. Lefter - numai unul autentic. În orice caz, o redescoperire prin literatură, în spiritul literaturii. Mi-a atras atenţia, ca unul care îl citisem încă de la debutul din Ferestre ′98, Angelo Mitchievici, care se menţine prozator în ciuda preocupărilor de antropologie culturală şi teorie literară, şi în ciuda formaţiei deja didactice (e preparator la Facultatea de Litere din Constanţa). Un miniroman este întreaga poveste pe care, sub titlul (amintind de Nedelciu) Trecutul care va veni, o construieşte în mai bine de o treime din volum, un roman cu accente picareşti, dar în spiritul intelectual al celor de la Dilema, cu observaţii dureros de subiective plasate însă cu inteligenţă în contexte care să le valideze, cu simple citări ale unor realităţi pe care în mod cert generaţia mea le ştie şi le savurează. M-am gândit, în prima instanţă, la Orbitor-ul lui Mircea Cărtărescu, cu referirile fantaste la Securitate, la meciurile lui Dinamo. Există însă, cel puţin, o distincţie generaionistă: am avut mereu senzaţia că romanul lui Cărtărescu e adresat copilăriei părinţilor noştri. Ei bine, al lui Mitchievici prizează direct copilăria noastră de până în ′89, cu gumele în formă de ţigaretă care deveneau curând suficient de tari pentru a nu mai fi mestecate, cu micile cofetării, cozile şi Cântarea României. Am simţit net, în proza lui Mitchievici, atât vremea în care rătăceam în centrul Braşovului din copilăria mea (autorul a făcut-o în Craiova), cât si adolescenţa stranie a celor mai mari, care-mi erau vecini, cu cravate pioniereşti mascându-le hormonii. Toate acestea cu stil, fără brutalităţile pe care, vorbind despre comunişti, anii 90 le-au

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 60


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE exhibat. O carte necesară, clar, dar, o spun, şi o atitudine necesară. Unde încep lucrurile să îmi dea de gândit? Autorul clamează, trist, că nu s-a descurcat nicicând la istorie (la aceea reală, nu contrafăcută de manualele patriotarde) şi că, de pildă, nici memoria lui nu e una formidabilă. Există un pasaj excelent scris, în care sunt amintite rizibilele comentarii la Limba română, care, pentru examenele de treaptă, trebuiau învăţate pe de rost. Şi asta chiar de la generaţie la generaţie. Ne amintim desigur de ele, de felul în care doi termeni alăturaţi salvau un poem (enumerare), orice determinare gramaticală era epitet şi orice referire la foc ne ducea la sufletul măreţ şi pătimaş al poporului. Cu o sinceritate fulgurantă aflăm că din orice text, din orice platitudine lirică, putea fi extras un înţeles profund patriotic, milenar (autorul declarându-se un campion şi privind cu amuzament în urmă). Astfel e construită şi o inteligentă explicaţie a refuzului lirismului şi a indiferenţei faţă de metafora a lui Mitchievici.

10.-082014 Nr. 2/31

care începe să planeze şi asupra mea. Generaţii întregi care s-au supus cu plăcere modului comunist de a gândi lumea (şi literatura), cu evoluţiile ei luminoase, care, chiar necrezând, au scris cu siguranţă comentarii patriotice, care s-au entuziasmat sincer la Mihai Viteazul lui Nicolaescu sau la Liceenii, au ajuns să gândească altfel, să simtă penibilul trucajelor. Nu e numai o problemă de maturizare, sau una de disidenţă mascată: toate bancurile anticomuniste erau, la urma urmelor, astenice, neimplicate şi iresponsabile în definitiv. Revoluţia? Desigur că a permis schimbarea atitudinii. Dar nu cred că a şi generat-o. Suntem la fel de deprinşi cu stilul şi întorsăturile lui, cu emfaza, ca atunci când, în şcoală, scriam adulaţii sincere (care ne făceau şi plăcere). Unde se simte schimbarea reală, ce ne demonstrează că acum suntem mai buni? Aceasta e dilema în care m-a făcut să intru cartea lui Mitchievici. Desi, cred, fără s-o intenţioneze...

Speculez două erori ale autorului în favoarea lui (aceea în care crede că la Posada au fost învinşi polonezii - există un pasaj care mă face să îl iert - şi aceea a unei confuzii de sex în privinţa unui personaj din proza lui D. R. Popescu, pe care o iert în spiritul lui Seymour Glass) şi în favoarea interesului auctorial de a demonstra distanţa faţă de istorie. Numai că, tocmai faptul că textul e foarte bine scris, savuros şi grotesc (cu ghiuluri ca nişte negi, sau scene adolescentin filmografice marcante), mă face să mă întreb dacă toate aceste realităţi nu suferă de exact aceeaşi transfigurare, literaturizare bine făcută, căreia îi erau supuse, înainte de treaptă, textele. Nu e un reproş de ordin moral (generaţiile acestea au scăpat de o asemenea apăsare), ci o nuanţă asupra căreia Angelo Mitchievici nu mă edifică: unde e graniţa?

©Cosmin Ciotlos

Ce a făcut să se schimbe radical optica (cel puţin) autorului. Şi nu numai a lui. O nuanţă

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 61


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

MIGUEL DE CERVANTES38 DON QUIJOTE.

Repovestire pentru copii. Capitolul I

UNDE ÎNCEPE ISTORIA MÂNDRULUI CAVALER DON QUIJOTE DIN LA MANCHA ŞI SE ARATĂ FIREA ŞI TRAIUL LUI Trăia de mult în Spania, într-un sătuleţ pierdut din ţinutul La Mancha, un boiernaş de ţară, un hidalgo cam bătrâior şi ciudat la fire, nici prea avut nici de tot sărac, dar mândru de neamul vechi din care se trăgea şi cu capul plin de gărgăuni din cei mari. Îl chema, dacă îmi aduc bine aminte, Quesada sau, mai curând Quijana, cum s-ar zice pe româneşte Cavalerul Jalbă, sau altfel… Dar numele pe care îl purta nu prea are multă însemnătate. Cât era ziulica de lungă, ba adesea şi toată noaptea, până la revărsatul zorilor, el îşi trecea vremea citind povestiri cavalereşti. Se prăpădea după vitejiile lui Amadis de Gaula, cel tare de virtute, şi nu se mai sătura răsfoind întâmplările înflăcărate ale Cavalerului spadei şi ale bravului Palmerin de Anglia. Cât priveşte isprăvile faimosului Don Rodrig de Ruy Diaz, zis „Cidul”, el le ştia pe de rost, aşa cum şi faptele lui Roland fără de teamă, cel care purta iarba fiarelor la dânsul, de nici o spadă nu-l putea atinge sau tăia, toţi oşteni bravi, a căror memorie legendară se păstrase în cântecele din popor şi prin cărţile de basme ale vremii. Ultimul gologan şi-l lua de la gură boiernaşul nostru pentru a cumpăra astfel de ceas38

Miguel de Cervantes Saavedra (n. 29 septembrie 1547, Alcalá de Henares - d. 22 aprilie 1616, Madrid) a fost un romancier, poet și dramaturg spaniol, considerat simbolul literaturii spaniole, cunoscut în primul rând ca autorul romanului El ingenioso hidalgo don Quijote de la Mancha, („hidalgo” este un reprezentant al micii nobilimi) pe care mulți critici literari l-au considerat primul roman modern și una din cele mai valoroase opere ale literaturii universale.

10.-082014 Nr. 2/31

loave mâncate de molii, cu care să-şi omoare timpul. Ba, de la o bucată de vreme, se scrântise dea binelea, de atâta citit, ajungând să se creadă el însuşi un cavaler rătăcitor fără prihană, coborât cu hârzobul din paginile îngălbenite. I se părea că el însuşi a fost hărăzit să facă fapte minunate, al căror răsunet să colinde ţările. Şi într-o albă dimineaţă, se hotărî aşa, tam-nisam, se plece în lume, ca să-i sprijine pe cei slabi şi sărmani împotriva celor puternici, scut să fie copiilor fără apărare, pe bătrâni să-i ocrotească şi pe văduve şi pe fecioare să le scoată din prinsoarea cruzilor uriaşi, aşa cum citise că făceau cavalerii de odinioară. Nici bătrâna lui îngrijitoare, chelăreasa care îi ţinea gospodăria, o femeie casnică şi la locul ei, nici tânăra lui nepoată, în vârstă de numai 18 ani, nu izbutiră să-i schimbe hotărârea de a-şi lăsa ocina părintească, pentru a merge în lume, în căutarea gloriei. Se plictisise de atâtea cărţi. Era decis să le arunce pe foc. La naiba cu romanele de aventuri de până aici şi cu eroii lor, îşi zicea. De acum încolo, el însuşi trebuia să fie eroul vestit, cavalerul fără teamă şi fără păcat, despre care să se pomenească şi a cărui amintire neveştejită să trăiască prin strălucirea faptelor lui. Smulse din panoplie armura cea veche, scutul şi lancea, coiful de tablă ruginită, ale strămoşului său, şi începu să le cureţe cu grijă. Apoi, când sfârşi de lustruit toate aceste unelte de luptă, care mai că înverziseră, uitate în cui vreme de o sută şi mai bine de ani, se înarmă din cap până în picioare cu ele şi se uită în oglindă, să vadă cum arată îmbrăcat. I se potriveau de minune. Veni în sfârşit rândul calului, pe care îl scoase binişor de căpăstru din grajd şi îl ţesălă bine. Nu se putea închipui un cavaler fără cal! Este adevărat că „ducipalul” pe care se pregătea să încalece nu mai era decât o mârţoagă prăpădită şi flămândă, slabă de-i numărai coastele, numai piele şi os. Dar ce însemnătate putea să aibă înfăţişarea ei jalnică, dacă mârţoaga asta necăjită avea să poarte în spinarea ei pe cel mai viteaz dintre viteji, dacă ea era sortită să fie

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 62


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE calul celui mai brav dintre toţi cavalerii rătăcitori din câţi au existat vreodată pe pământ. Un animal vestit, ca şi stăpânul lui, şi al cărui nume trebuia să răsune plin de nobleţe, aşa cum se cuvenea unui cal din romanele cavalereşti, pe care boiernaşul nostru le citise până albise. Îi va schimba deci numele pe care îl purtase până acum. De azi înainte îi va spune Rosinante, care înseamnă, de fapt, tot mârţoagă, dar vezi dumneata, o mârţoagă de neam mare, o mârţoagă cilibie, un fel de gloabă de soi, cum numai un cavaler, adică un hidalgo, putea să aibă. În ceea ce îl priveşte pe eroul nostru, el însuşi trebuia să poarte un nume răsunător, cu care să se poată făli prin lume şi care să dureze veacuri în memoria oamenilor. Hotărî aşadar săşi spuie de acum încolo Don Quijote. Era ca şi cum şi-ar fi zis Cavalerul Platoşă, un nume foarte frumos, care suna a vitejie de la o poştă. Şi fiindcă provincia în care văzuse lumina zilei se numea La Mancha, el îşi luă numele de Don Quijote de la Mancha, pentru ca o dată cu isprăvile, să i se cinstească şi pământul de obârşie, care dăduse naştere unui atât de mare luptător. Să mai poftească acum cineva să-l înfrunte! îşi spunea el, îmbrăcat cum se afla în haine de tablă şi cu chivăra străbunului pe cap, legată bine cu panglici, ca să nu-i cadă. Arăta cum nu se poate mai chipeş! Lumea avea ce privi şi, încântat de sine, se plimba cu paşi rari, mândru şi împodobit ca un păun din cei arătoşi.

La toate se gândise eroul nostru. Dar uitase totuşi ceva. Unde se mai pomenise un cavaler fără iubită, adică fără o domniţă în faţa căreia să-şi plece genunchiul, o domniţă pentru

10.-082014 Nr. 2/31

care să lupte şi să învingă, o domniţă care să-i dea binecuvântarea ori de câte ori va trebui să meargă la război şi care mai ales să se roage pentru viaţa lui, când s-o afla în primejdie? Unde s-a mai pomenit un cavaler rătăcitor fără o stăpână a inimii şi a gândurilor? Or, Don Quijote ştia că în satul vecin se găseşte o fată frumoasă ca un bujor, de felul ei din Toboso, un pui de ţărancă, cam din topor ea, dar rumenă în obraji şi cu pieliţa feţei ca petalele florilor. O chema Aldonza Lorenzo şi cavalerul nostru tomnatec pusese ochii pe dânsa de mult timp. Se hotărî dar s-o aleagă pe ea, să-i fie în veci stăpână, chiar dacă pentru aceasta va trebui să-i schimbe şi ei numele de săteancă într-unul vrednic de o domniţă din neam ales. Se hotărî deci s-o boteze Dulcineea şi-i va spune de Toboso, după numele cătunului din care i se trăgea spiţa. Şi cu aceasta, pregătirile fiind terminate, nu-i mai rămânea lui Don Quijote decât să plece la drum. Aşa cum se va arăta în capitolul ce urmează. *****

CAPITOLUL II AICI SE VEDE CUM VITEAZUL NOSTRU PLEACĂ DE ACASĂ PENTRU A SĂVÂRŞI FAPTE MARI Astfel stând lucrurile, după o scurtă zăbavă, într-o dimineaţă călduroasă de iulie, pe la cântatul cocoşilor, amintindu-şi Don Quijote că lumea îl aşteaptă nerăbdătoare s-o mântuie de nedreptăţi şi de tirani, îmbrăcă armura de fier, îşi puse coiful strălucitor pe cap, îşi luă într-o mână scutul şi în cealaltă suliţa, încălecă pe nobilul său Rocinante şi ieşi pe nesimţite din ogradă, purtându-şi calul la pas, fără a se vesti cu trâmbiţe, ca alţi cavaleri, pentru ca nimeni să nui ia seama ce face şi încotro apucă. Şi cum mergea într-o doară, cam fără ţintă, străbătând câmpia Montinel, se tot gândea în sinea lui ce vor spune oamenii despre dânsul, într-o zi, peste sute şi sute de ani, şi cum se vor

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 63


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE minuna de faptele lui, citindu-i-le prin cărţi şi părându-li-se de necrezut. Îi venea în minte chipul frumoasei ţărănci din Toboso, Aldonza, şi, ca şi când ar fi vorbit cu dânsa, murmura neauzit de nimeni:

„O, Dulcinee, domniţă cu ochi frumoşi, supus îţi sunt ca un rob, şi mai credincioasă decât un câine bate inima cavalerului tău pentru tine. Îndură-te de suferinţele mele şi aruncă-ţi spre mine privirea ta, căci pentru tine sunt gata să pătimesc de acum încolo cele mai crunte încercări”. Şi lăsând calul slobod, să-l poarte unde o vrea el, şi tot vorbind în gând cu draga inimii lui, nici nu băgă de seamă când îl prinse amurgul, şi călăreţ şi gloabă se pomeniră dintr-o dată lihniţi de foame şi de osteneală, de le venea să se întindă pe jos ca leşinaţi, de flămânzi şi obosiţi ce erau. Noroc că în depărtare se zărea un han sărăcăcios, pe care însă viteazul nostru cavaler, veşnic cu capul în nori, îl luă drept un castel semeţ, iar porcarul satului, care suna din corn să-şi strângă râmătorii, i se păru a fi un mândru crainic ce se grăbea să-i anunţe sosirea. În uşa hanului aşteptau flecărind două vesele podărese, pe care eroul nostru, care vedea totdeauna altceva decât era, le socoti a fi două doamne de neam mare. Îndreptându-şi atunci spre ele calul şi, cum cumetrele înspăimântate de arătare, o luară la fugă, suflecându-şi rochiile, cavalerul nostru le strigă să se întoarcă:

10.-082014 Nr. 2/31

- De ce fugiţi speriate, dinaintea mea, ca nişte lăstuni, preacinstite cucoane? le vorbi el. Nu vă temeţi. Sunt cavalerul Don Quijote de la Mancha şi cavalerii rătăcitori din tagma mea n-au făcut niciodată vreun rău unor persoane atât de nobile cum sunteţi măriile voastre! La care cuvinte, hâtrele femei, întorcându-se să-l mai privească o dată cât arăta de caraghios, încotoşmănat în carapacea lui de fier, pe o arşiţă de cuptor şi auzindu-l vorbindu-le atât de ciudat, cum niciodată om nu le vorbise, îl luară de bună seamă drept nebun şi se porniră iarăşi pe râs, de nu se mai puteau opri. Ceea ce îl cam supără pe bunul nostru cavaler, care însă le dojeni cu blândeţe. Tocmai în clipa aceea, auzind vorbă, ieşi pe prispă hangiul cel gras, în care Don Quijote văzu un respectabil castelan, şi pe care îl salută după cuviinţă. Acesta, ghicind din capul locului cu cine avea de a face, dar nădăjduind un câştig, îl ajută de îndată să descalece şi apoi săşi dea jos greaua armură în care părea ferecat, după care îi puse dinainte, pe masă, băutură şi de-ale gurii, peşte sărat şi alte asemenea bunătăţi de post, pentru a se ospăta.

Cum însă cavalerul nostru refuzase cu încăpăţânare să-şi scoată chivăra cu vizieră de metal de pe cap, n-ar fi putut nici mânca şi nici bea, dacă cele două „domniţe” miloase nu i-ar fi venit în ajutor şi nu s-ar fi apucat să-i bage în gură câte un dumicat, printre vergelele coifului. Ba îi dădură şi niţeluş de băut, picurându-i vinarsul printr-o trestie golită de măduvă, să nu pia-

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 64


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE ră bietul om cu totul, de sete. După care fapte, ca să le arate recunoştinţa sa, Don Quijote se grăbi să le recite niscai versuri învăţate pe de rost, de prin cărţile citite odinioară, versuri care sunau cam aşa: Nicicând un cavaler rătăcitor N-a fost înconjurat cu mai mult dor. Când castelana calu-i adăpa, Printre domniţe el se ospăta… Şi alte asemenea stihuri galante le declamă el pentru a le răsplăti osteneala şi bunătatea.39 (va urma)

POVESTEA ŞORICEILOR CARE AU PLECAT ÎN LUME SĂ FACĂ AVERE Autor: Andrei Radu

A fost odată ca niciodată, mai demult, când nu erau atâtea mașini, ba nu erau chiar deloc, pentru că pe drumuri vedeai doar care, căruțe și trăsuri, a fost într-un sat un șoricel care se numea, conform neamului său cel chițăitor, Chițomag. Deoarece acest șoricel locuia în podul unei case ce se afla chiar lângă școală, dumnealui a avut ocazia să vadă, de acolo, de sus, că la acea școală vin o mulțime de copii și că acei copii lasă în urma lor o mulțime de frimituri, mai ales în pauza mare, când își luau și ei gustarea, lăsând și șoricelului cel puțin o gustărică. Unde mai pui că școala mai oferea un avantaj substanțial, demn de luat în seamă de oricine ar aparține acelui neam chițăitor și anume acela că în toată curtea școlii nu întâlneai nici urmă de pisică, pentru că pisicilor le este teamă de copiii mulți și gălăgioși. Pesemne că dumnealor, miorlăitoarele, își închipuiau că acei copii nu au altă treabă decât să le prindă și...să le tragă de coadă! Până să se dovedească falsitatea acestei bănuieli, pisicile pur și

39

sursa: Miguel de Cervantes - Don Quijote, Editura Ion Creangă 1986, Repovestire pentru copii de Al. Alexandru, Ilustraţii de Eugen Taru.

10.-082014 Nr. 2/31

simplu... ocoleau școala! Probabil că din această cauză au rămas analfabete până în ziua de azi, neputând să citească nici măcar un calendar. Știți doar cum se zice: „te uiți ca mâța-n calendar”! Revenind la șoricelul nostru, acesta, dimpotrivă, prinsese așa de mult drag de școală încât devenise cărturar. Ca urmare a acestui fapt remarcabil, șoricelul se gândise să-și schimbe oarecum și numele, numindu-se de acum încolo Chițomagus, pentru a se deosebi de ceilalți eventuali chițomagi, rămași, din păcate, analfabeți. Și cum, măcar și indirect, Chițomagus participase cam la toate cursurile elevilor, ascultând pe la uși sau pe la ferestre, vă dați seama că ajunsese... tobă de carte și ar fi luat probabil și examenele de absolvire, numai că nu l-au primit, nefiind înscris oficial în catalog. Azi așa, mâine tot așa, până când, după atâta știință acumulată într-un căpșor atât de mic, șoricelului Chițomagus îi încolți în cap o idee. Ei, bine, veți spune, ce fel de idee i-ar putea veni unui șoricel, fie el și... cărturar? O idee foarte la modă și azi și anume aceea de a face avere! Întrucât satul în care trăise până atunci se dovedea prea mic pentru punerea în practică a unei asemenea idei, Chițomagus se hotărî, nici mai mult, nici mai puțin, să... plece în lumea largă, despre care aflase că este plină de ocazii (nu de „oportunități”, ca acuma!). Și așa, într-o bună dimneață porni la un drum lung, foarte lung, de mai mulți „chițometri”, pentru că așa măsoară șoriceii distanțele, kilometrii fiind prea lungi pentru ei. Făcu așadar o bocceluță cu câteva frimituri, își luă drept toiag o scobitoare și porni voios la drum. Prin mijlocul satului se întâlni cu un prieten de-al său, șoricelul Chițtămâie, șoarecele de biserică, cel mai sărac șoricel din lume care, auzind ce intenție are Chițomagus, se oferi să-l însoțească. Bucuros că nu o pornește singur în marea aventură, acesta îl primi de însoțitor și porniră mai departe amândoi. Merseră ei ce merseră pe drumul cel lung și plin de praf, ce tăia de-a curmezișul câmpia de la marginea satului, că pe timpul acela nu prea era asfalt, sub soarele strălucitor al verii, când zăriră ceva strălucind în pulberea drumului. Dacă ar fi fost coțofene, șoriceii s-ar fi repezit să înhațe respectivul

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 65


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE obiect strălucitor, dar cum ei făceau parte din familia celor care ronțăie și cum cele strălucitoare nu sunt bune de ronțăit, cei doi șoricei își continuară drumul agale, până ce ajunseră lângă acel ceva care parcă se juca cu razele soarelui, furându-le. Ei, bine, ce credeți că era? Nimic altceva decât un bănuț, nou nouț, pierdut de vreun găgăuț! - Hm, zise Chițtămâie, nu este decât un ban. Din ăștia am văzut o mulțime în cutia milelor din biserica satului. Acolo am răbdat de foame în așa hal încât ajunsesem să mă pot strecura prin gaura îngustă pe unde se băgau banii în cutie, sperând să găsesc măcar vreo frimitură pe acolo, dar zadarnic. Taica popa aduna toți bănuții, la fel și colacii de la pomeni și mie nu-mi rămânea nimic de ros. - Da, este chiar un ban, uite, așa scrie și pe el: „un ban”. - Măi, Chițomagus, mă uimești! Tu chiar știi să citești? Auzisem eu ceva în sensul ăsta... - Da, pentru că din podul unde am locuit eu, un pod foarte bun, de altfel, fără pisici și fără cucuvele, se vede foarte bine școala, unde merg copiii să învețe și când este cald ei lasă ferestrele deschise și așa am auzit și am văzut și eu, pe gratis, ce învață copiii aceia. Unde mai pui că în recreație îmi lăsau o mulțime de frimituri... - Înseamnă că tu ai avut noroc. Eu, la biserică am auzit numai predici care mă adormeau întotdeauna, cât despre cântările ălea, bisericești, fără cap și fără coadă, n-am învățat nimic pentru că n-am... aia, cum îi zice... ureche muzicală. - Cred că nu are prea mare importanță să știi cântări pentru că n-am auzit să fie pe undeva... corul șoriceilor. Cât despre vreun șoarece cântăreț, nici atâta. - Da, da, cântatul nu ține de foame... Dar cu banul ăsta ce să facem? Eu, unul, n-am chef să-mi rup dinții în el. - Aoleu, că... tare ești... neinstruit. Păi cum, ce să facem? Îl luăm cu noi! N-ai auzit că orice avere începe întotdeauna cu... primul ban? Pentru ce am plecat noi în lume? - Păi... să facem avere. - Corect.

10.-082014 Nr. 2/31

- Da, dar... este numai unul și noi... suntem doi... Dacă era cașcaval... - Bravo, uite, începi să judeci și tu ca un șoricel deștept, care mai știe să și numere. Bănuțul îl luăm cu noi și știm că fiecare are dreptul la jumătate din el că doar eram amândoi când lam găsit. Îl vom căra cu rândul și când obosește unul, îl preia celălalt. Da, veți zice, dar ce atâta tevatură pentru un biet bănuț? Acel bănuț însă pentru șoricei era mare, cam cât roata de la bicicletă, iar metalul este greu pentru toată lumea. Apoi cei doi șoricei nici n-aveau vreo pungă sau portmoneu în care să-l pună, în boccceluță nu încăpea, și nici altă trăistuță nu aveau decât pe aceea în formă de inimioară, pe care o găseau la planta numită traista ciobanului, o trăistuță plină cu semințe mici dar tocmai bune de mâncat. Când îi răzbea foamea pe drum luau câteva trăistuțe din acestea și setea și-o potoleau cu câțiva stropi de rouă, acestea fiind avantajele de a fi mic de statură. În sfârșit, șoriceii porniră din nou la drum, cu bănuțul ba în dinți, ba pe cap, ba rostogolit pe unde era drumul mai neted. După un timp soarele dispăru, ascuns de norii ce se adunau din ce în ce mai mulți și mai amenințători. Vântul începu să măture drumul, ridicând fuioare de praf, pe care-l arunca în ochișorii ca două mărgele negre ai șoriceilor, astfel încât aceștia se văzură nevoiți să părăsească șleaul și cum începuse și ploaia, se adăpostiră prin iarbă, sub o ciupercă frumoasă, roșie, cu picățele albe.Tocmai la timp, pentru că și începuse furtuna, cu vântul care i-ar fi luat pe sus, cu fulgere și trăsnete zgomotoase, despicând cerul în zigzaguri de flăcări albastre, care ar speria și ființe mult mai mari decât niște bieți șoricei, iar ploaia se pusese temeinic, să ude rădăcinile plantelor însetate de arșița verii. - Ce bine e de noi aici, sub ciupercă, începu Chițtămâie, că avem și adăpost și hrană... - Se vede cât de colo că ești... tămâie! pufni Chițomagus, păi asta este o ciupercă otrăvitoare! - Zău? Păi n-ai văzut ce frumoasă este?

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 66


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE - Dacă vrei să rămâi țeapăn, cu burta în sus, n-ai decât să guști din ciuperca asta frumoasă! Nu tot ce e frumos e și bun. Lucrurile nu se judecă numai după cum arată. Se vede că nu prea ești dus la școală, nici măcar la școala lumii. - Păi de aia am și pornit în... lume! Ciondăneala șoriceilor se termină odată cu ploaia repede de vară, vântul împrăștie ce mai rămăsese din norii zdrențuiți și în zare se putu vedea un curcubeu splendid, ce prinsese razele soarelui care se grăbea să apună. - Ia te uită, ce frumusețe! exclamă Chiţămâie. Aoleu, dacă e așa frumos, nu cumva e și otrăvitor? - Tii, că tare nătâng mai ești! Se vede treaba că ți-ai afumat mintea cu... tămâie și lumânări! Cine a mai auzit că un curcubeu ar putea fi... otrăvitor? - Ha? Ce e otrăvitor? întrebă mirat și popândăul Pândilă, care se nimerise prin preajmă, cocoțat pe mușuroiul cârtiței și le făcea semne cu lăbuțele din față. - Nimic. Uite, amicul meu Chițtămâie vorbește prostioare. - Hei, voi doi de colo, peste puțin timp soarele apune și vine noaptea cea plină de primejdii. V-ați gândit că vă trebuie un loc de popas? - Păi tocmai eram în căutare de așa ceva. - Aveți noroc că m-ați întâlnit pe mine. Uite, în apropiere se găsește vestita pensiune a cucoanei Cârtița. - Câte margarete are pensiunea cucoanei Cârtița? - Câte vreți voi. Iar prețul e mic-mititel, doar un bănuț de căciulă pe noapte. - Păi noi n-avem căciulă, bombăni Chițtămâie. - Atunci... de codiță. - Așa e mai bine. Numai că noi suntem doi și n-avem decât un bănuț... - Poate că o să vă facă o reducere... - Dar nu era vorba că o să păstrăm bănuțul ca temelie a viitoarei noastre averi? Întrebă Chițtămâie în șoaptă. - De data asta ai grăit înțelept, șopti și Chițomagus. Nu, mulțumim, trebuie să refuzăm,

10.-082014 Nr. 2/31

zise el mai tare, adresându-se popândăului Pândilă. - Înainte de a refuza definitiv, aruncați măcar o privire prin pensiune. Privitul este gratis. - La asta ne învoim. Foarte politicos, Pândilă îi conduse pe cei doi șoricei spre intrarea în vastele galerii ale cârtiței. Aceștia intrară încrezători, dar în afară de o galerie lungă-lungă și din ce în ce mai întunecoasă nu văzură nimic interesant. Tocmai când se gândeau să se întoarcă, auziră un glas mieros în întuneric: - Bine ați venit, dragii mei oapeți! - Bine te-am găsit, cucoană... Cârtiță, nu? - Întocmai, iubiții mei șoricei. Oho, și aveți un miros așa de... proaspăt și de ...apetisant! Ca să vă arăt cât vă apreciez și vă iubesc, o să vă servesc la cină. - Da, da, ar fi bună o cină, spuse Chițtămâie. - Despre ce fel de cină este vorba? întrebă Chițomagus cam neliniștit. - Despre cina mea, bineînțeles. Voi n-ați aflat că noi, cârtițele, mâncăm cu mult drag și... șoricei? Uite, acum aveți ocazia și cinstea asta unică de a-mi servi mie drept cină! - Oho, dar e chiar prea mare cinstea asta pentru noi, grăi Chițomagus, drept pentru care suntem nevoiți să o refuzăm. - Refuzăm categoric! întări și Chițtămâie. - Nu suport să fiu tratată cu refuz! Strigă furioasă cârtița. - Să fugim! strigă și Chițomagus și o luară amândoi la goană îndărăt, bulucindu-se prin galeria strâmtă, în timp ce cârtița îi urmărea îndeaproape, pufnind și gâfâind, iar răsuflarea ei le mai și zburlea perii din spinare, și așa zburliți de spaimă. Spre norocul lor în scurt timp zăriră celebra luminiță de la capătul tunelului, care s-a dovedit a fi chiar ieșirea din galeria de groază, așa că galopară într-acolo din toate puterile lor șoricești, țâșnind afară ca din pușcă. Cârtița fu nevoită să se oprească acolo, scrâșnind din dinți. - Bă-bă-bănuțul nostru, bâlbâi Chițtămâie după ce-și mai traseră sufletul, am pierdut... bănuțul.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 67


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE - Las-l încolo, bine că am scăpat teferi, spuse și Chițomagus. - Aoleu, să nu v-vină după noi! - Stai liniștit, cârtița nu iese din pământ de bunăvoie, altfel moare precis afară. - Atunci înseamnă că... am scăpat? - Cu siguranță. Ia privește îndărăt, spre ea, să o vezi cum spumegă de necaz acolo, în galeria ei. Cucoana Cârtiță, în graba ei de a-i înhăța pe șoricei, mușcase cu poftă tocmai din bănuțul scăpat de Chițtămâie și cum își cam rupsese dinții în metal, îl scuipă cu furie afară, urmat de niște blesteme... cârtițești. Bănuțul zbură tocmai bine până lângă șoricei, care putură să și-l recupereze întreg, doar cu ceva urme de zgârieturi de la dinții cârtiței. Dumneaei se grăbi apoi să dispară, supărată pulbere că a rămas fără cină, ba, mai rău, se pricopsise și cu o viitoare vizită la dentist. Noi credem că totuși n-a găsit dentistul acolo, în galeriile ei cele întortocheate, pentru că și astăzi îl mai caută. Cât despre cei doi șoricei, își luară bănuțul și, valea, către meleaguri mai prietenoase, fără cârtițe pofticioase și fără popândăi înșelători. Cum era deja amurg se gândiră ei că cel mai bine le-ar fi într-o tufă de răsură, care având crenguțele dese și pline de ghimpi ascuțiți ca niște pumnale, i-ar apăra, la o nevoie, de dușmanii de care se pare că nu duceau lipsă. Zis și făcut și așa își făcură sub tufa de răsură un culcuș din petale veștede și încă parfumate, unde avură un somn cam agitat, visând cârtițe mâncăcioase și popândăi perfizi, care se lasă mituiți de aceste monstruozități oarbe, negre și subpământene, cu numele de cârtiță. Primele raze ale soarelui dimineții făcură să strălucească iar micuța avere a celor doi șoricei. Coțofana Caragaț, trecând în zbor pe acolo, fu atrasă puternic de strălucirea bănuțului și începu să dea târcoale disperată tufei ghimpoase, dar fără a putea pătrunde la prada mult râvnită. - Ia ascultați măi, neisprăviților, cârâi ea, văzându-i pe șoricei lângă ban, mișcați-vă fundurile și dați-mi chestia aia strălucitoare de lângă voi! - Cucoană coțofană, ascultă la noi: unu, noi nu suntem niște neisprăviți ci doi șoricei

10.-082014 Nr. 2/31

cumsecade și binecrescuți; doi, chestia asta strălucitoare este bănuțul nostru, temelia averii noastre, pe care nu-l vom da nimănui și trei, cară-te de aici că noi nu avem ce discuta cu individe prost crescute și cârâitoare, ca dumneata! spuse ferm Chițomagus, apoi îi întoarse ostentativ spatele. Coțofana Caragaț se enervă atât de tare din cauza acestui refuz net și mai ales a discursului șoricesc încât se puse pe un scandal monstru, gălăgia ei fiind auzită până și de un uliu, cam surd de felul său, care se nimerise tocmai atunci să zboare pe acolo. Cum nici lui nu-i plăceau creaturile gălăgioase și needucate, se repezi din înaltul cerului, ca o săgeată, să-i ceară socoteală scandalagioaicei. Caragaț de abia avu timp să o tulească prin tufișuri, speriată și cu vestita ei coadă jumulită de către cleștele ghearelor uliului, drept pentru care pentru un timp se ascunse, rușinată, până să-i crească coada la loc. Cât despre uliu, acesta se duse mai departe să examineze penele negre cu care se alesese, cugetând cam ce întrebuințare le-ar pute da. După un răstimp cei doi șoricei se hotărâră să plece și ei la treaba lor așa că-și luară inima în dinți și porniră iar pe drumul cel lung, la capătul căruia credeau ei că vor face avere. Merseră ei așa, de-a lungul drumului, cale lungă să le-ajungă, până ce osteniră. Deși merseseră fără întrerupere mai mult de o jumătate de zi, orizontul rămăsese aceeași dungă netedă, unde se întâlneau verdele câmpiei cu albastrul cerului. Să nu uităm totuși că, mici cum erau, șoriceii nu aveau cum să vadă prea departe, adică orizontul lor părea să fie foarte aproape și cu toate strădaniile lor, nu-l atingeau niciodată. Cum stăteau ei așa, la umbra generoasă a unui brusture, dezbătând aprig problema asta cu orizontul care nu se apropie niciodată suficient, iată că atenția le fu atrasă de... un munte de fân. Curioși ca orice șoricel care se respectă, cei doi plecară în cercetare, uitând și de osteneală. Muntele respectiv se dovedi a fi un car cu fân proaspăt, pe care-l încărcase un țăran de prin partea locului, cu gând să-l ducă la oraș, unde putea să-l vândă cu preț bun.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 68


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE - O, dar asta este o nemaipomenită ocazie să călătorim gratis, comod și mai ales feriți de primejdii, spuse fericit Chițomagus, ca unul care știa mai multe și avea și inițiativa de partea lui. Zis și făcut, șoriceii se cățărară iute în carul cu fân, cât mai sus, pentru a se bucura și de priveliște, și bine cuibăriți în fânul cel aromat, se bucurară de călătorie până când, legănați de mersul domol al boilor înjugați la car, adormiră, visând desigur la averea pe care porniseră să o adune în lumea cea mare. Iar dacă până și acele ființe mici visează la așa ceva, vă dați seama ce fac unele mult mai mari, așa ca ...oamenii. Somnul lor cel dulce și, în sfârșit, mai liniștit, le-a fost întrerupt de niște hurducături pentru că drumul de țară, așternut cu țărână moale, se isprăvise la marginea orașului, unde începea strada cea pavată cu bolovani de râu. Roțile cele mari ale carului, bine ferecate cu șină de fier, se deplasau mai anevoie peste pietroaiele de pe străzi, zgâlțâind zdravăn fânul și... șoriceii ascunși în el. Carul cu fân se opri până la urmă într-un fel de curte mare-mare, unde erau deja adunate alte care și căruțe cu marfă, acoperite cu coviltire de pânză colorate și o mulțime de vite: era chiar târgul de săptămână unde se adunau țăranii din împrejurimi pentru a-și vinde prisosul de produse ale câmpului și a-și cumpăra cele de trebuință în gospodării. Ajunși acolo, șoriceii priviră în jur, cu ochișorii lor de mărgele, uimiți de cele văzute, pentru că nu fuseeseră niciodată mai departe de satul lor. Își dădură seama că trebuie să coboare acolo, aceea fiind stația terminus pentru ei. Puțin cam speriați de vânzoleală, cu mare primejdie de a fi călcați pe codiță la înghesuială, cei doi șoricei porniră în vizita de cunoaștere a târgului. Aglomerația se dovedea și avantajoasă pentru că șoriceii găseau, risipite pe jos, o mulțime de grăunțe bune de ronțăit, așa că erau scutiți de a mai merge cu cerșitul la traista ciobanului, mai ales că această plantă nu prea își găsea locul la oraș. De fapt pământul era atât de bătătorit încât acolo nu putea crește nici măcar cea mai afurisită buruiană, numită dracilă. Spre seară tarabele se strânseră iar carele, vitele și oamenii plecară care încotro, lăsându-i pe șoricei să se

10.-082014 Nr. 2/31

bucure de puțină liniște. Fericirea lor fuse cu atât mai mare cu cât, umblând prin târg, mai găsiră un bănuț, ce e drept, acesta era mai vechi și cam coclit, dar totuși ban bun. - Vezi, spuse Chițomagus triumfător, am avut dreptate să pornim spre oraș, să facem avere! Temelia averii noastre s-a dublat de îndată ce am ajuns aici! - Da, acum avem doi bani, adică fiecare cu bănuțul lui, spuse mulțumit Chițtămâie. -Și dacă avem fiecare câte un ban, după părerea ta care este al meu și care este al tău? - Păi... cel nou este al meu și cel vechi... al tău. - Zăăău? Poate vrei să spui că... invers! Astfel se iscă prima gâlceavă între șoricei și cum în preajmă nu se găsea nicio instituție de mediere a certurilor, nici în general și nici în particular, a certurilor șoricești, se tot certară așa până seara târziu, că răsăriseră și stelele și luna iar ei nu mai terminau cu chițăielile în contradictoriu. S-ar fi ciondănit ei așa până dimineața dacă nu i-ar fi întrerupt o voce scârțâită și ruginită, de te treceau fiori numai auzind-o. - Cine îndrăznește să-mi încalce teritoriul, fără voia mea, ba, în plus, să facă și atâta scandal? Ha? Cei doi șoricei amuțiseră și înghețaseră, doar codițele le mai tremurau, fără voia lor. De undeva, din întuneric, văzură cu spaimă cum răsare o dihanie fioroasă, mare cât o pisică, dar asemănătoare cu un șoarece, cu un bot nesuferit, având dinți ascuțiți și niște ochi mici și răi, ce sclipeau amenințător în noapte. - Să trăiți, vă rog, d-dar d-dumneavoastră... cine ... ești, îndrăzni Chițtămâie, fără să-și dea seama că făcuse un dezacord gramatical. - Ha? Păi cine sunt eu știe tot târgul! Dar se vede treaba că sunteți doar niște țărani amărâți dacă n-ați auzit de șobolanul Cotoronț, spaima beciurilor și stăpânul târgului! Dacă n-ați fi așa de nătărăi, apoi ați ști că în orice oraș sunt mai mulți șobolani decât oameni, iar peste șobolani eu sunt șeful și stăpânul! Nimic nu mișcă fără știrea mea! - Să trăiți, domnule Spaimă și Stăpân, mai bâigui Chițtămâie, în timp ce Chițomagus cerceta

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 69


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE împrejurimile, să vadă pe unde ar putea să o tulească. - Aha, vă bateți joc de mine? Mi-o veți plăti cu vârf și îndesat! - Să plătim? Ce să plătim? întrebă supărat Chițomagus care, de când începuse să facă avere, devenise zgârcit. Nu plătim nimic! - Ba o să plătiți, pentru că văd că aveți și bani. Sunt sigur că mai aveți și alții, ascunși pe undeva, lasă că scot eu totul de la voi! Și la nevoie o să plătiți cu viața îndrăzneala voastră! - Adică ce, n-avem voie să venim la târg? Păi târgul este liber pentru toată lumea, și pentru cei mici și pentru cei mari, se răsti Chițomagus la șobolanul Cotoronț, când se convinse că nu este... pisică. - Iar noi suntem niște șoareci liberi!, adăugă și Chițtămâie, care-și mai revenise din spaimă. - Ia te uită, niște... șoricei curajoși! Hm, cine a mai pomenit așa ceva? Pun pariu că voi, ăștia, ați cam mers mult prin soare și vi s-or fi încins creierașii ăia, mici cât un grăunte, pe care cică-i aveți. - Ba să avem iertare, noi am venit la umbră, într-un car cu fân! Cei doi șoricei s-ar mai fi certat așa, cu șobolanul, numai că pledoaria le-a fost întreruptă de năvala unui motan, atras pesemne de gălăgie. Întrucât respectivul motan se nimerise a fi un pisoi mai tânăr și fără experiență și cam de capul lui la ceas târziu, în noapte, găsi de cuviință să se repeadă tocmai la prada cea mai mare, adică la șobolanul Cotoronț, cu toate că era cel puțin tot atâta de mare cât era și pisoiul. Drept urmare cei doi se încăierară crâncen, într-o luptă pe viață și pe moarte, rostogolindu-se, în încleștarea lor turbată, în toate părțile, lovind și doborând totul în cale. Profitând de aceasta, șoriceii înhățară fiecare câte un bănuț și se grăbiră să dispară din ringul luptei, fără să mai aștepte rezultatul acesteia. Tot fugind ei așa, de parcă mâncau pământul, cei doi se ascunseră până la urmă sub o grămadă de paie vechi, ca să-și tragă măcar sufletul. După ce se mai liniștiră găsiră de cuviință să rămâie acolo peste noapte, chiar dacă paiele miroseau mai degrabă a mucegai și nu a

10.-082014 Nr. 2/31

flori, ca fânul în care veniseră la târg. Dar chiar și așa li se păru un palat. Revenindu-și din spaimă, ceea ce nu le luă mult, pentru că șoriceii sunt obișnuiți cu așa ceva, pe cei doi îi apucară politețurile și remușcările, fiecare voind să renunțe în favoarea celuilalt la banul cel nou. - Auzi măi, Chițtămâie, zise la un moment dat Chițomagus, când am găsit primul bănuț, ce am făcut? - L-am... împărțit, jumate tu, jumate eu. - Păi atunci n-avem decât să facem la fel și acum. - Tii, că bine zici! Cum de nu m-am gândit mai devreme? - Pentru că atunci erai ocupat cu... cearta. Dacă ai fi mers la școală, ai fi învățat să gândești... - Da, dar tu ai fost la școală și... și tot nu te-ai gândit! - Ba... m-am gândit! Auzi, dar noi acum ce facem? Luăm cearta de la început? - Nuuuu! Uite, de acum încolo să nu ne mai certăm niciodată! - Și să fim uniți la bine și la rău! Vorba aia, înțeleaptă, dintr-o carte frumoasă: „toți pentru unul și unul pentru toți!” - Bine le mai zici tu, vericule, așa, ca un adevărat cărturar. Auzi, dar care „toți”, că suntem numai doi? - Aoleu, cum strici tu farmecul înălțător al solemnității clipei acesteia unice! - Stai puțin, că mă amețești. Zi-i și tu cu niște cuvinte mai simple, șoricești... - Las-o baltă! Mai bine să cugetăm ce facem cu banii noștri, să-i înmulțim. Nu putem să ne bazăm numai pe noroc, tot pândind să găsim ce au pierdut alții. - Am auzit și eu că norocu-i schimbător... - Trebuie să facem apel la înțelepciune, și la a altora dacă noi n-avem destulă și să învățăm mereu câte ceva din întâmplările cu care ne-a lovit viața. - Mda, cine ar fi crezut că madam cârtița aia prefăcută ar fi fost gata să... să ne mănânce!? -Sau că coțofana dorea să ne jefuiască?

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 70


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE -Sau că șobolanul ăla afurisit ne cere vamă toată agoniseala noastră, ba și ceva în plus? Banii trebuie puși cumva la adăpost. Și ca să mai câștigăm alții, trebuie să asudăm. Da, da, așa am auzit eu la biserică, cică banii se câștigă cu sudoarea frunții. Problema este că noi, șoriceii, nu... asudăm! Cine a mai văzut șoarece... asudat? - Da, Chițtămâie, ai dreptate, și văd eu că începi să devii înțelept. Nu degeaba te-am luat cu mine... Uite, în poveștile ălea pe care le citeau copiii la școală am auzit de felul în care se fac... bani! Pentru asta însă îți trebuie... capital! - Capital? Ce e ăla? - Este chiar ceea ce avem noi, adică bani! Ăștia doi bani înseamnă că alcătuiesc capitalul nostru. - Atunci înseamnă că suntem din ăia... capitaliști? - Încă nu, dar am putea ajunge. Pentru asta trebuie cică să ne... fructificăm capitalul. - Ia, cum vine aia? Să... crească fructe din capitalul nostru? Mie-mi convine, că tare aș mai ronțăi un fruct dulce și zemos... - Nu sunt fructe la propriu ci la figurat. Dar tu tot nu știi ce e ăla figurat. Ca să-ți fie mai clar, noi trebuie să investim banii noștri, adică să-i băgăm într-o afacere care să ne aducă ceva profit. - Aha, adică dacă... băgăm doi bani, să mai căpătăm după aia încă unul și să avem trei. Da, sunt de acord cu tine și chiar dacă nu pricep totul din prima, te văd mai cărturar și am încredere să merg pe mâna, adică pe lăbuța ta. - Hai atunci să mergem mai întâi la o bancă. - Da, da, foarte bine, o să stăm sub o bancă și o să adunăm frimiturile care mai cad acolo de la oamenii care mănâncă, așezați pe bancă. - Nu despre o bancă de șezut pe ea este vorba ci despre una din ălea unde merge lumea să dea și să ia bani. - Aha... Nu știu cum o fi banca aia dar cred că mai bine să vedem mai întâi despre ce este vorba și după aia să dăm buzna cu banii acolo.

10.-082014 Nr. 2/31

-Bravo, dai dovadă de înțelepciune din ce în ce mai des! Așadar cei doi șoricei își pitulară bine bănuții într-o... gaură de șoarece și plecară împreună prin oraș, în căutarea unei bănci. Nu mică le fu mirarea să constate că în centrul orașului, pe strada mare, se găseau mai multe bănci, care mai de care mai... interesantă, dar acest fapt îi cam puse în încurcătură pentru că nu mai știau pe care să o aleagă. - Ia te uită, Banca de Fitze, citi Chițomagus pe frontispiciul uneia. Hm, asta nu-mi inspiră încredere. - Fițe ai spus? Păi am auzit într-o predică la taica popa că asta e ceva... urât și neserios. - Trecem atunci mai departe. Uite, altă bancă, mai mare și mai făloasă. Asta se numește Banca Mafioților. - Văleu, a... mafioților? Păi am auzit că ăștia sunt încă și mai răi. - Da, da, ai auzit bine. Am citit și eu povești cu mafioți și toate ăstea se sfârșesc rău. - Se poate să nu găsim și noi o bancă... pe măsura noastră? - Ba da, cred că aia de acolo ar fi tocmai bună. - Ce scrie pe ea? - Scrie „RAPAX, BANCĂ UNIVERSALĂ”. - Ce e aia „universală”? - Adică... pentru toți. - Asta înseamnă că este și pentru noi. Hai să intrăm. Cei doi șoricei intrară sfioși, privind cu teamă în jur. De la un ghișeu îi întâmpină un huhurez ciufulit, cu cotiere și ochelari rotunzi pe nasul coroiat: - Bine ați venit, iubiți clienți! Produsele băncii noastre vă stau la dispoziție. - Produse? Care produse? Eu nu văd niciun produs pe aici, doar hârtii și ștampile, bombăni Chițtămâie. - Parrrdon stimate client, tot ce facem noi aici se numește „produs bancar”. - Și până la urmă ce produceți, că nici eu nu mă dumiresc, spuse și Chițomagus.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 71


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE - Bu-hu-hu, păi noi producem cel mai important produs dintre toate produsele produse de producători! Celor doi șoricei începea să le vină amețeală printre atâtea componente ale familiei cuvântului „produs”. - Adică? - Adică producem PROFIT! exclamă cu emfază huhurezul de la ghișeu. - Aha... Păi acest profit ne-ar cam interesa și pe noi... - Mă bucur să aud asemene vorbe înțelepte. - Dar mai întâi am vrea să aflăm ce și cum... - Cum ? Foarte simplu! Voi îmi dați banii mie, eu... îi rulez un timp, după care vă dau dobânda, profitul vostru. - Bun, dar... mai concret, cam cât ar fi acest profit? - Doi la sută pe an. Ca să vă dau un exemplu concret, să zicem că voi îmi aduceți o sută de bănuți, eu îi rulez la bancă pe timp de un an și când se împlinește acest termen, adică peste un an, eu vă restitui o sută doi bănuți. Doi bani înseamnă că este profitul vostru. Limpede, nu? - Este limpede ca apa de izvor. Dar, totuși, tu cu ce te alegi din afacerea asta, că am auzit eu din surse sigure că nimeni nu face nimic pe degeaba? - Nu pot să vă spun, este... secret bancar. - Dar dacă am dori să luăm bani cu împrumut de la tine, ne dai? - Desigur. Cei doi șoricei își aruncară o privire fugară, dar plină de speranțe. - Dar... în ce condiții? îndrăzni Chițomagus. - Bani mai mulți cu garanție, adică puneți zălog la bancă averea voastră pentru a garanta împrumutul, sau mai puțini-puținei dacă nu aveți nicio garanție și nici nu vine nimeni să garanteze pentru voi. În rest, citiți condițiile standard ale băncii, le găsiți aici, în cartea asta groasă. - Poftim, să zicem că noi am vrea acum să luăm împrumut o sută de bănuți pe o perioadă de un an, să facem... o afacere.

10.-082014 Nr. 2/31

- Da, da, afacere, întări și Chițtămâie, frecându-și bucuros lăbuțele. - Ce fel de afacere, ce studiu de fezabilitate aveți, ce sondaj de piață ați făcut, ce rentabilitate estimați, ce garanții aveți, ce venituri aveți acuma, ce... - Ce-ce-ce! Nici n-am început bine și vrei să știi tu tot! se supără Chițtămâie. Pe de altă parte tu nu ne spui chiar nimic despre tine, cică e... secret! - Să lăsăm astea deocamdată, interveni Chițomagus. În primul rând vrem să știm dacă după un an îți dăm înapoi tot o sută de bănuți. - Ce face? Unde vă treziți? La cutia milei? - Ce vorbești, spuse Chițtămâie, la cutia milei sunt foarte puțini bani... - Ia mai taci, îl înghionti Chițomagus. Ia zi-i, jupâne huhurez, atunci cât să-ți întoarcem? - O sută douăzeci de bănuți, bătuți pe muchie! -Adică dacă tu iei banii de la noi, ne... răsplătești cu doi bani, iar dacă luăm noi de la tine, îți dăm de zece ori mai mulți decât ne-ai da matale? - Exact! - Și e drept? - E legal! - Și dacă am da noi banii direct celor care au nevoie, să ne dea o dobândă mult mai mică? - Este ilegal! Pentru asta veți merge la pușcărie, pentru cămătărie. Și apoi, de la noi capătă bani cine are, cine nu are, nici nu capătă, simplu, nu? Vorba aia: „ban la ban trage”. - Mda, complicată mai este și viața asta... ce facem, Chițomagus, intrăm în... afacerea asta? Parcă nu prea mai am poftă... Să ne mai gândim... Aș mai avea o întrebare, domnule Huhurez, dacă nu e cu supărare. - Ziceți fără grijă, doar știți dictonul nostru: „clientul nostru fra... pardon, stăpânul nostru”. - Așa,de curiozitate, spuneți-ne și nouă, ce e cu acele patru... costume, atârnate acolo, de tavan? -Vai de mine, ce gafă ați făcut! Cum puteți să faceți așa o gravă confuzie! Aceia sunt

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 72


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE bancherii, cei patru vampiri, stăpânii băncii și ai banilor! - Ne cerem mii de scuze, noi suntem de la țară... - Mda, de la țară, de la ne-țară, nu mă mai faceți să pierd timpul! Timpul înseamnă bani! Dați timpul... ăăăă, pardon, banii încoace să pun odată gheara pe ei! se înfoie huhurezul de după ghișeu. Altfel, întrevederea s-a sfârșit! - Poate altă dată. Mulțumim frumos, la revedere! - Mai treceți pe la noi, dar cu bani! Cei doi șoricei se grăbiră să iasă din clădirea cea mare a băncii, privind în urmă cu teamă, să nu-i urmărească cineva, să pună gheara pe ei. - Auzi măi, Chițomagus, huhurezul ăla nu cumva ne-a luat de fraieri? Păi dacă punea gheara aia crâncenă pe bănuții noștri cei drăguți, i-am mai fi văzut vreodată înapoi? - Hm, nu se știe... Dacă socotim, la cei doi bani ai noștri ne-ar fi dat dobândă patru sutimi de ban, ceva ce nici nu există, și pun pariu că near fi băgat și din ălea, comisioane de pază, de siguranță, de manevrare, de... dracu și de lacu și la urmă ne-ar fi scos tot pe noi datori, așa că din doi bani poate că mai rămâneam doar cu unul. - Aoleu, bine că am fugit la timp din fața vampirilor ălora! Până la urmă cam ce fel de afacere am putea noi pune la cale? Chițomagus nu răspunse imediat, dar se adânci într-o încâlceală de calcule savante, cu felii de mere, felii de cașcaval, pâine, nuci, alune, dar era mereu nemulțumit de rezultat. - Hm, comerțul ăsta este prea riscant, depinzi mereu de mofturile mușteriilor și dacă ăia nu cumpără, dai... faliment. - Adică cum vine aia, dai... filament? - Faliment, bre, că filament e altceva. Asta înseamnă să pierzi toți banii, ba să mai și rămâi dator. - Și atunci... ce-am putea face? - Am auzit că unii câștigă bani mulți făcând un... tun imobiliar. - Un tun? Păi ăla nu face bum-bum?

10.-082014 Nr. 2/31

- Nu, nu, doar așa i se zice, adică să cumperi niște case sau pământuri foarte ieftin și să le revinzi după aia foarte scump. - Păi și ce casă sau pământ am putea cumpăra noi cu doi bani? Casa melcului sau pământul din ghiveci? - Sau două chibrituri, să... ne dăm foc la valiză... - Păi n-avem valiză! - N-avem, dar așa vine vorba! Sau să cumpărăm patru scobitori, o foaie de hârtie, pe care să ne scriem aventurile, sau, în sfârșit, o mână de boabe de grâu, cu cât să saturi doi șoricei aiuriți, că tot mi-a venit foame de atâta... capitalism. - Tare încurcate sunt căile ăstea ale capitalismului, oftă Chițtămâie. - Deocamdată am trecut în revistă o serie de posibilități... - În care revistă le-ai trecut, că văd că nu ai nicio revistă la tine? - Măi dragă Chițtămâie, așa vine vorba, nu le mai lua și tu pe toate la propriu. - Și acum ce facem? - Hai să mai căutăm, că lumea este mare și sunt multe de făcut! Așadar șoriceii noștri porniră să colinde orașul în lung și-n lat, timp de mai multe săptămâni la rând și vă asigur că au intrat peste tot pentru că nu este loc în lumea asta pe unde să nu-și poată băga un șoricel curios și hotărât boticul și mustățile. Au fost în fabrici, prin ateliere de tot felul, prin magazine și prăvălii, ba chiar și prin închisoare și peste tot au găsit și primejdii, de care învățaseră să se ferească, dar și câte ceva de ronțăit, însă avere tot n-au făcut. Până la urmă se hotărâră să rămână într-o brutărie, al cărei stăpân era un brutar bătrân, dar încă în putere, cunoscut ca un om foarte de treabă, priceput și cinstit, care făcea pâinea cea mai bună din oraș. Cel mai interesant lucru pentru șoriceii noștri, care i-a și determinat să rămână acolo, era un grătar de lemn de pe tejgheaua brutăriei, pe care se tăia pâinea pentru clienții care doreau să cumpere doar o jumătate sau un sfert de pâine. Frimiturile că-deau într-o cutie situată sub acel grătar, ca să nu se risipească pe

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 73


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE jos. Desigur că șoriceii gă-siseră drumul cel mai sigur către grătarul acela și frimiturile sale, din care se ospătau pe săturate. Unde mai pui că nici pisici nu găseai prin preajmă pentru că patronul cel bătrân avea alergie la părul de pisică și de câte ori vedea vreuna îl apuca așa un strănutat de ziceai că este cutremur și nimic altceva. În atari condiții chiar și cea mai vitează pisică fugea înspăimântată de hapciuurile ca niște tunete ale brutarului, care mai și stârneau nori de făină, un adevărat uragan, ce mai încolo și încoace! Într-o bună zi, la puțin timp de la venirea șoriceilor, a bătut la ușa brutăriei un băiețel mic, slab, zdrențăros și desculț, care zicea că are doisprezece ani împliniți, dar care nu arăta nici de zece și care zicea că vrea să fie și el primit ca ucenic brutar. - Te-au trimis părinții la mine? întrebă patronul. - Părinții mei au murit, spuse băiatul, ridicându-și spre brutar ochii săi mari, cu privirea tristă dar inteligentă. - Tu ce știi să faci? - Orice sau mai degrabă... nimic, dar vreau să învăț! Voi fi un ucenic bun! - Ce să fac eu cu tine? Am și așa destui ucenici care mă supără că nu își fac treaba.Tu ești prea slab ca să cari sacii cu făină, prea scund ca să frămânți aluatul, nici să cari coșurile cu pâine la mușterii nu te văd, că sunt mai mari coșurile decât tine. - Dar pe mine nu mă sperie greutățile. Din ăstea am tot avut parte... - Da, văd că ești isteț și hotărât. Uite, îți dau o șansă: dacă până mâine la ora asta reușești să faci rost, prin istețimea și munca ta, de doi bănuți, dar cinstit, că pe mine nu mă păcălește nimeni, atunci te primesc. Vei avea parte de adăpost, căldură și pâine pe săturate, dar și de muncă, cât vei putea duce! Brutarul îi dădu o bucată de pâine caldă și-l conduse până afară, îndoindu-se ,în sinea lui, că-l va mai vedea vreodată. Deoarece se însera, copilul își mâncă bucata de pâine și se ghemui la ușa brutăriei, de unde continua să vină căldură și mirosul acela îmbătător, de pâine proaspătă și în curând adormi, zâmbind în visele sale copilărești.

10.-082014 Nr. 2/31

Primele raze ale soarelui de toamnă îl găsiră zgribulit, sub hainele sale cele zdrențuite, care lăsau să i se vadă brațele subțiri și coastele, sub pielea întinsă. Când să se frece la ochi, ca să se dezmeticească, zări în palma dreaptă doi bănuți, unul nou, strălucitor, și celălalt mai coclit. Ca prin vis își aduse aminte de niște șoricei care-i tot dăduseră târcoale noaptea, dar nu apucă să se dezmeticească bine când ușa brutăriei se deschise și în pragul ei apăru brutarul cel bătrân. - Ei, băiete, tot n-ai mai plecat? Drept răspuns băiatul îi întinse palma cu cei doi bănuți. Bătrânul brutar zâmbi, îl luă pe după umeri pe băiat și dispăru cu el în brutărie. Se zice că cei doi șoricei au trăit fericiți și fără griji, renunțând să mai facă avere, pentru că un băiat destoinic de la brutărie avea mereu grijă ca ei să aibă cele mai bune și mai proaspete firimituri, așa că șoriceii au trăit până la adânci bătrâneți, până au albit cu totul. Cât despre băiatul acela, apoi el a crescut, a învățat temeinic meseria de brutar și s-a făcut un flăcău destoinic, preluând apoi conducerea brutăriei de la patronul cel bătrân. În acest fel cei doi bănuți s-au dovedit a fi cea mai bună investiție din lume.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

©Andrei A. RADU

Page 74


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10.-082014 Nr. 2/31

Sumar luna august, 2014// NR. 8/36 Citatele lunii /p. 2 Pictori celebri: Domenico Ghirlandaio – autor: Viorela Codreanu Tiron /p. 3 Mică galerie de imagini /p. 5 Scriitori de ieri...: Sibilla Aleramo, o legendă a feminismului italian - autor: Camelia Zara /p. 7 Sibilla Aleramo: O călătorie numită iubire – autor: Adriana Dănilă /p. 10 Scriitori de azi: Paulo Coelho /p. 11 Interviul lunii: George Vulturescu – autor: Adalbert Gyuris /p. 13 De ce citesc norvegienii? – autor: Viorel Zaicu /p. 16 În lojă cu Marcel Proust Loja celor 4 – autor: Radu Cernătescu /p. 19 Incursiune în poezia română contemporană /p. 23 Agafia Drăgan, Teleorman ........ /p. 23 Teodor Dume, Bucureşti ........ /p. 24 Antonella Mocanu, Brussels, Belgia .../p. 25 Dumitru Ichim, Kitchener, Ontario ........ 26 Mihaela Oancea ........ /p. 27 Ion Ionescu Bucovu, Bucureşti /p. 28 Dorina Şişu Ploeşteanu, Dublin, ......./p. 28

Irina Lucia Mihalca /p. 29 Marin Moscu /p. 31 Mihaela Popa /p. 31 Pop Stelu, Cluj-Napoca /p. 32 Lenuş Lungu, Bucureşti /p. 32 Mariana Tasente /p. 33 Iordăchescu Dragoş Nicolae, Buzău /p. 34 Boris Marian, Bucureşti /p. 29 Lia Vana /p. 34 Veronica Pavel Lerner, Toronto, Canada /p. 35

Rubrica de traduceri /p. 35 Carmen Popescu – traducere în albaneză: Baki Ymeri /p. 35 Berinde Ovidiu/Oliver Klauss, Timişoara - traducere în germană: Renate Mullër /p. 37 Charles Baudelaire – traducere din franceză: Al. Phillippide & M. D. Ioanid /p. 38 Proză scurtă /p. 39 Daniel Dumitru Darie /p. 39 Anca Vieru /p. 39 Ştefan Serşeniuc /p. 41 Eseu Insolenţă vs. Bunacuviinţă, autor: Vavila Popovici /p. 43 Paradisul pierdut, autor: Gabriela Ioniţă, Iaşi /p. 45 Femeia renaşterii: Horia Dumitru Oprea: Femeia Renaşterii. Mama şi copilul /p. 47

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 75


NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10.-082014 Nr. 2/31

Pagini de istorie Jurnalul lui Perpessicius - Necunoscutul din strada Eminescu/p. 53 Autor: Ioana Pârvulescu Remember Gellu Naum – autor: prof. Ion Ionescu Bucovu /p. 55 Cronică de carte: - 27 de dialoguri de Gabriel Dragnea – autor: Gheorghe A. Stroia, Adjud /p. 57 - Treapta I sau calea către sine a lui Angelo Mitchievici de Paul Cernat, Ion Manolescu, Angelo Mitchievici, Ion Statomir – autor: Cosmin Ciotloş /p. 60 Pagina celor mari pentru cei mici Don Quijote de Miguel de Cervantes /p. 62 Povestea şoriceilor care au plecat în lume să facă avere – autor: Andrei Radu /p. 65 Sumar /p. 75 Picturile din acest număr aparţin: Domenico Ghirlandaio Mihai Cătrună Ilustraţii de Eugen Taru.

Materialele şi comenzile pentru revistă (pe suport de hârtie) se vor trimite pe adr.: nomenartis@gmail.com

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 76


Dragi şi stimaţi colaboratori, Cu dosebită consideraţie vă rugăm să respectaţi exigenţele Revistei în legătură cu trimiterea materialelor domniilor voastre către redacţia revistei NOMEN ARTIS: I. Pentru a publica în Revista „NOMEN ARTIS – Dincolo de tăcere“, materialul va fi cules şi corectat de autor - în word şi semnat (pe fiecare pagină) ;i apoi trimis la redacţie în formă electronică pe adr.: nomenartis@gmail.com II. ATENŢIE!!!- Textul va fi verificat stilistic şi gramatical de autor care poartă, în exclusivitate, şi răspunderea integrală pentru materiale publicate. 1.Textul literar va fi scris numai în microsoft word, cu font Comic Sans MS (mărimea corpului de literă – 11) OBLIGATORIU cu folosirea diacriticelor, în caz contrar textul va fi RESPINS!!! a. Nu se admit niciun fel de artificii ornamentale sau aranjări cu efecte sau semne speciale de text! 2. Noii colaboratori vor trimite, obligatoriu, un CV de aprox. ¼ de pag. însoţit de o fotografie (format JPG, cu rezoluţie de minim 220 pixeli.) de preferinţă ataşată la e-mail, precum şi o adresă poştală, şi un nr. de telefon. Datele biografice vor cuprinde data şi locul naşterii, domiciliul, studii şi, mai ales, activitatea literară desfăşurată (datele dvs.vor rămâne strict în baza de date a redacţiei). PS. Vă rugăm să NU trimiteţi CV-uri mai lungi de 1 pagina, format A 5 !!!! 3. Materialele nu se vor pagina şi nu vor fi aşezate pe coloane, aceste operaţii aparţinând design-erului revistei, care va prelucra materialul în Adobe InDesign. ATENŢIONARE! 1. Materialele nepublicate nu se restituie autorilor! 2. Materialele care nu sunt trimise conform regulamentului nu se returnează şi nici nu vor prima pentru publicare! 3. Textele care nu corespund cerinţelor vor fi din start respinse ! ©Pentru Ediţia tipărită, în format A 4 (color) se va face solicitare prin email la Editura AmandaEdit, Bucureşti - E-mail:nixi58@gmail.com – prin care se vor specifica toate datele de contact ! – şi una către redacţia revistei!!!! Orice altă tipografie sau editură care va prelua materialul fără acordul Editurii AmandaEdit sau al colectivului de redacţie al revistei vor intra sub jurisdicţia legii !