NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE care n-are nume: un fel de lehamite de viaţă, neîncredere că ar avea şi ea dreptul să trăiască, printre ceilalţi oameni. Faptul că avea un copil nu însemna, pentru ea, mare lucru. Şi Vasilică, de vreo zece ani încoace, era crescut de bunica lui, o ţărancă stafidită, rătăcită într-o mahala de oraş, singură şi tare săracă - mama mamei lui, căreia toţi îi ziceau, în mahala, “lelea Zamfira”. Şi când i se zicea aşa, nu era doar numirea stării ei de ţărancă, ci un dispreţ (oarecum binevoitor, dar dispreţ) pentru sărăcia şi neajutorarea ei. Cum o fi chemat-o, întreg şi cu-adevărat - cred că uitase şi ea. Am încercat să mă apropii de copil. Nu mă respingea, dar mă privea cu ochii lui luminoşi, aţintiţi într-ai mei - ochii lui care visau mări lunare - şi tăcea, zâmbind uşor, parcă din colţul drept al gurii. Poate nu zâmbea, poate colţul gurii se ridica de încordarea privirii. - Ce-ai mâncat tu azi, măi Vasilică? Nimerisem cum nu se poate mai prost, din prima încercare. Fruntea lui se întunecă, ochii se plecară în jos. Am înţeles: nu mâncase - n-avea ce. Lelea Zamfira n-avea vacă, doar când fusese bolnav, anul trecut, copilul, lelea Zamfira cerşise de pe la vecini nişte lapte, să-l pună pe picioare. Avea, în afara caselor mahalalei, o bucată de pământ pe care punea porumb. Şi Vasilică prăşea, sculându-se cu noaptea-n cap - ca să poată să vină şi pe la şcoală. Mămăliga asta era fruntea mâncării (seara, când venea de la şcoală) - pe care o amăgea cu borşul de ştir, de lobodă… de ce se nimerea să crească lăsat de mâna Bunului Dumnezeu, pe câmp ori pe la poala păduricii din apropiere. Pe lângă cocioaba ei din chirpici (în care intrai aplecându-te adânc din şale, dând, înăuntru, de-un întuneric pe care, noaptea, lampa cu gaz îl făcea nu mai suportabil, ci mai înspăimântător, jucând umbre stranii prin toate ungherele, pe tavan, pe pereţi…) lelea Zamfira nu avea decât o dungă îngustă de pământ, unde punea câteva legume: cartofi şi ceapă, mai cu seamă - câte-un fir de usturoi, ici-colo… Asta era. Rude n-aveau, vecinii nu erau nici ei cu mult mai răsăriţi decât lelea Zamfira. - Măi Vasilică (nu mă lăsai eu bătut), ce mai citeşti tu? Aici da, aici o nimerisem. Uită de durerea întrebării mele din urmă - săltă ochii arzători, şi parcă mă ruga ceva, până la lacrimi - poate să-i dau
10-sept. -2013 - N R.8 /25 -
răgaz să-mi povestească… Dar eu îl întrebasem numai să-i dezleg limba. Înţelese: - Am citit, de la bibliotecă, tot ce ne-a dat doamna învăţătoare, anul trecut, peste vară. Zicea (continuă el, concentrat, să nu spună prea mult sau necuviincios) că, într-a cincea, vom avea domni profesori, care-s mult mai severi decât dumneaei. - Şi ce carte ţi-a plăcut ţie mai mult, Vasilică? -Toate cărţile îmi plac, domnule profesor. În orice carte afli ceva frumos şi de folos. (Iată că Vasilică al meu era un mare moralist al ideii de carte… Frumos, îmi zisei - pentru vârsta lui…). Eu, când deschid cartea… Şi se opri, luându-şi seama că era pe cale să se aprindă ceva în el - şi nu se cuvenea să vadă şi alţii incendiul acela…Ar fi fost peste măsura obişnuită a unei discuţii, mai cu seamă cu un profesor …şi de prima dată… - Spune, spune, Vasilică… îl îndemnai eu, oarecum curios, interesat de ce-o fi în mintea lui de copil. - Vă rog să mă iertaţi, şi doamna învăţătoare (dar eu nu-i spusesem încă nimic…) mi-a spus că eu… eu le iau pe toate prea în serios, şi mă aprind degeaba… pentru orice fleac… mă aprind prea tare… n-are rost… vă rog să mă iertaţi… - Nu, Vasilică, nu te aprinzi degeaba. Cine nu se aprinde, cât trăieşte, şi-i numai un cărbune stins, acela nu-i de folos nicăieri, nimănui. Aşa să ştii. Şi mai e ceva, o să-nveţi la Religie - că lui Dumnezeu îi plac numai oamenii care ard cu flacără, Vasilică dragă. Pe cei călduţi, Dumnezeu îi scuipă din gură… O săţi zică şi părintele, la oră… - Da, domnule profesor? Aşa să fie?… şi ochii parcă implorau, chinuiţi de flăcărui, ca aşa să fie. Îi scuipă… - Aşa, Vasilică. Îi scuipă din gură Dumnezeu (văzusem că imaginea-i făcea nespusă plăcere), pe oamenii care nu ard, cum zici că faci tu, pentru toate câte se întâmplă în lumea asta, zidită de Preabunul. Dar spuneai ceva: ce se întâmplă când deschizi tu cartea? - Iertaţi-mă, domnule profesor (voia să se retragă, iarăşi, într-o defensivă cuminte…), eu… eu… se bâlbâi, întâi, Vasilică - apoi, purtat de nişte forţe mai tari decât sfiala lui, forţe care năvăleau dinlăuntrul lui, din afundurile sufletului lui curat de copil - se porni să spună, desluşit, cu vocea aceea înfun-
Revistă de cultură universală, artă, creaţie, spiritualiate...
Page 63