dosar | cineaști români fustiţă roz, cu pănglicuţe și fundiţă, ea de voinicul care luptă pentru inima prinţesei). Bineînţeles că Tatos creează, în aceste condiţii, cadrul propice pentru desfășurarea a numeroase momente de comedie burlescă, savuroase nu prin spectaculozitate sau originalitate (comicul de situaţie de acest tip a fost exploatat în sute sau mii de alte împrejurări), ci datorită reacţiilor actorilor. În special Galin și Diaconu sunt capabili să amuze audienţa printr-o simplă schimbare a tonalităţii vocii sau printr-o ridicare de sprânceană. Ei sunt de altfel și protagoniștii câtorva secvenţe comice construite cu o inteligenţă rară de Tatos. Vă dau un singur exemplu, deși sunt sigur că, rezumat astfel, momentul își pierde zeci de procente din farmec. Zmeul cel mai Zmeu, îmbrăcat în kimono și machiat conform ţinutei, se apropie tiptil-tiptil de un punct (un fel de joc electronic) din care poate vedea în exteriorul locuinţei. Observă o raţă gigantică. O cheamă pe Spaimă: „Verișoară, uite ce drăcie s-a pripășit pe-aici. Din asta mâncăm o lună.” O lasă pe verișoară să privească prin acel vizor și iese din cadru. Aceasta rămâne câteva clipe în aceeași poziţie, apoi își întoarce privirea spre direcţia în care se îndepărtase Zmeul și îi răspunde: „De unde-atâta varză?” Apoi, în secvenţa următoare, îi vedem în apropierea raţei învârtindu-se încântaţi în cerc și recitând: „Am să te mănânc! Casa mea, casa mea!” Zmeul concluzionează: „O lăsăm aici (n.mea: pe raţă) ca să nu se simtă prost alea mici de acasă.” Trebuie neapărat să vedeţi cu ochii dvs. scena respectivă fiindcă mi-e imposibil să-i redau hazul în întreaga complexitate. Costumele Liei Manţoc, decorurile lui Mircea Duduș-Neagu și machiajul Elenei Rucăreanu se îmbină atât de armonios cu viziunea regizorului, încât conţin în ele însele o bună parte din comicul filmului. De asemenea, muzica lui Horia Moculescu se pretează perfect versurilor naive, dar inteligent parodice, scrise de Aurel Storin. Fără doar și poate, „Secretul armei... secrete” va fi mai iubit în zilele noastre și va fi integrat curentului postpostmodern. Acest film conţine toate ingredientele necesare pentru a deveni cult, popular în rândul spectatorilor tineri și nu numai. De altfel, și la data apariţiei iniţiale pe ecranele din România, „Secretul” s-a bucurat de succes la public. Cu toate acestea, faptul că lipsește din listele celor mai bune filme românești realizate de critici sau de cinefili îmi pare o mare nedreptate. Sunt sigur însă că filmul va fi așezat pe poziţia pe care o merită în momentul în care va fi disponibil în format digital și oamenii vor avea astfel acces la el.
„Rătăcire”(1977) și momentele de tridimensionalitate magică „Rătăcire” din 1977 pare realizat astăzi, în condiţiile în care urmărește un personaj feminin, interpretat de Ioana Pavelescu, care părăsește România sperând că în Germania va duce o viaţă mai satisfăcătoare. Ajunsă acolo, după câteva săptămâni de vis, tânăra se simte din ce în ce mai singură, fiind blocată într-o căsnicie cu un bărbat pe care abia îl cunoaște. În final, revine în ţara de care își dorise, nu cu mult timp în urmă, să scape. Povestea curge fără momente culminante pregătite în prealabil. Este evident aici interesul lui Tatos pentru redarea cât mai fidelă a realităţii, demersul reușindu-i în totalitate. Regizorul are un simţ incredibil de fin al nuanţelor, al detaliilor și e capabil să suprindă la milimetru, în cadrul aceleiași secvenţe, gradarea stării unui personaj. Ioana Pavelescu e menţinută constant la limita crizei de nervi, ieșirea ei din a doua parte a filmului, în timp ce discută la telefon cu o prietenă din ţară, având forţa de a elibera publicul de tensiunea acumulată până atunci. Gina Patrichi apare într-un rol secundar și e protagonista uneia dintre cele mai emoţionante secvenţe din filmografia lui Tatos. Mă refer la scurta scenă în care actriţa cântă într-un local, regizorul permiţându-i, prin simplitatea încadraturii și, deci, a mizanscenei, să distrugă orice barieră existentă între peliculă și spectatori și să
44
05 ‘09 REVISTĂ DE CULTURĂ CINEMATOGRAFICĂ
creeze, preţ de câteva zeci de secunde, iluzia că se află în apropierea acestora, că poate fi atinsă printr-o simplă întindere de mână. „Secvenţe” și „Rătăcire” sunt cele mai directe filme ale cineastului și conţin câteva astfel de momente de tridimensionalitate magică.
„Mere roșii”(1976), un debut promiţător, dar nu lipsit de ezitări “Mere roșii”, debutul lui Alexandru Tatos în lung-metraj, apărut pe marile ecrane în 1976, este unul dintre filmele cele mai reputate ale cineastului și reprezintă în continuare un reper pentru orice cinefil al acestei ţări. Se poate simţi teama debutantului Tatos în rezervarea cu care abordează secvenţele în încercarea de a nu exagera prin nimic, în nicio direcţie, redarea mediului spitalului de provincie surprins în film. Regizorul încearcă în permanenţă să capteze just realitatea respectivului context. În acest sens, o paralelă cu demersul lui Cristi Puiu din „Moartea domnului Lăzărescu” nu ar fi deloc deplasată. Ambii cineaști își propun să urmărească în modul cel mai firesc cu putinţă personajele în habitatul lor natural. Dacă personajele lui Puiu reușesc în totalitate să convingă prin naturaleţe, prin autenticitate, atât acţiunile lor, cât și limbajul reproducând excelent realitatea imediată, cele imaginate de Tatos se opresc undeva la jumătatea drumului. În primul rând, din cauza post-sincronului, unele dintre replicile date de actorii din „Mere roșii” par nenaturale, literare. Apoi, coloana sonoră punctează anumite momente pentru a le conferi o încărcătură dramatică suplimentară, ceea ce conferă un strat în plus de artificial demersului cineastului. Dar poate cea mai importantă barieră în calea redării fidele a realităţii spitalului respectiv o constituie tipul de încadraturi și de iluminare alese de Tatos împreună cu directorul de imagine Florin Mihăilescu. Nu de puţine ori devine evidentă pentru spectator poziţionarea personajelor în raport cu camera de filmat și cu decorul. Un singur exemplu va fi cred destul de edificator: doctorul Mitică, interpretat de Mircea Diaconu, întreprinde vizita matinală obișnuită la paturile bolnavilor internaţi în spital. Îi consultă pe rând. Dispare pentru câteva secunde din cadru, în final reintroducându-și în primul plan al cadrului o mână care ţine fișa de consultaţie a unui pacient. Cealaltă mână notează câteva observaţii pe foaia de hârtie. Acest tip de coregrafiere a mișcărilor personajelor constituie cu siguranţă o dovadă a virtuozităţii directorului de imagine. În repetate rânduri, „Mere roșii” etalează priceperea lui Mihăilescu în reprezentarea vizuală corectă, uneori spectaculoasă prin ineditul poziţionării camerei în raport cu subiectul. Din punctul meu de vedere însă, acest demers merge în mare măsură împotriva scenariului și a interpretării actorilor. Mircea Diaconu e convingător în rolul lui Mitică deoarece nu exagerează prin mimică, prin ton, prin gesturi. E cât se poate de autentic și de modern ca manieră de joc, performanţa lui actoricească rezistând cu brio trecerii anilor. Cu siguranţă că Tatos l-a ajutat să găsească distanţa potrivită faţă de personaj, la fel cum e cert că regizorul și-a condus toţi actorii spre partiturile realiste, reţinute din film. Scenariul scris împreună cu Ion Băieșu, cel care avea să revină asupra subiectului, dar într-o altă formă, în „Balanţa” lui Pintilie, e de asemenea construit cu inteligenţă și cu un bun simţ dramaturgic greu de contestat. Deși personajul interpretat de Carmen Galin e ușor monocord, poate prea schematic, intenţia iniţială a autorilor se reflectă în produsul final, prezenţa femeii aducând un plus de mister, de imprevizibil, chiar de miracol spaţiului altfel anost al orașului provincial. Îmi doresc să nu fiu greșit înţeles. Nu susţin că „Mere roșii” nu își merită statutul de film reper al cinematografiei noastre. Consider însă că nu e lipsit de ezitări stilistice. Personajele lui nu prind viaţă până la capăt și par captive într-o lume virtuală, recreată, deși demersul cineastului e unul realist, documentarist pe alocuri.