Într-un articol recent publicat pe Rezistența Urbană puteți descoperi câteva imagini interesante din Bucureștiul anilor 80 ai secolului trecut. Raiden critică cu mânie (aproape proletară) în textul respectiv modul cum s-a făcut această dezvoltare a Noului Centru civic. Pe bună dreptate. Însă, către final, vine și o concluzie cam trasă de păr: „Nu mai puțin vinovați decât întâiul Președinte sunt arhitecții implicați în proiectul noului Centru Civic.” Serios? Aceeași vină? Și de ce am ales, dintre miile de oameni care au lucrat pe șantierele noului Centru civic, doar pe arhitecți?
D e Andrei Popescu www.ideiurbane.ro
70 Bucureștiul meu drag
Eu m-am mirat un pic. Tocmai arhitecții? Ce au ei așa de special? Citind cu atenția cuvenită întreg articolul am văzut la început într-un paragraf: „Opoziția cetățenilor a fost una minimă. Teroarea psihologică instaurată de Securitatea ceaușistă coroborată cu privațiunile cotidiene din epocă (lipsa alimentelor, lipsa căldurii, penele recvente de curent, etc.) a ținut oamenii departe de agonia Capitalei. Nimeni nu a zis nimic.” Fac un mic efort de logică și pun cap la cap cele două informații. Deci: arhitecții nu sunt cetățeni, ei oricum nu au zis nimic (intră și în mulțimea celor care nu au zis nimic) și nu erau afectați în niciun fel de Securitate sau orice alt element al regimului totalitar. În același timp, în mod miraculos, arhitecții nu erau afectați nici de privațiunile epocii, probabil pentru că ei nu locuiau printre simplii cetățeni, ci în rezervația lor proprie.