Cum sărbătorim Anul European al Patrimoniului Cultural (2018) by cn mv

Cum sÄ&#x192;rbÄ&#x192;torim Anul European al Patrimoniului Cultural (2018) -proiect eTwinning-

Protejarea bisericii ortodoxe în timpul domniei lui Mihai Viteazul Au trecut 407 ani de la moartea celui considerat de istoriografia românească drept primul unificator al Ţărilor Române şi erou naţional. Mihai Viteazul este domnitorul care a reuşit pentru prima dată - în anul 1600 - unificarea celor trei principate: Moldova, Transilvania şi Ţara Românească. Domnitorul Mihai Viteazul s-a implicat activ nu numai în viaţa politică, ci şi în cea religioasă, căutând permanent îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă ale clerului, precum şi ale lumii de rând. Ca membru al Ligii Creştine, a fost recunoscut de aceasta ca un apărător al credinţei, iniţiatorul Ligii, papa Clement al VIII-lea, numindu-l „cavaler al lui Hristos şi apărător al creştinătăţii“. Pentru întreaga sa activitate, a rămas să dăinuie de-a lungul veacurilor ca Mihai cel Viteaz sau Mihai Viteazul, înscriindu-se astfel în galeria marilor domnitori români.

Ajuns domnitor al Ţării Româneşti în 1593, Mihai Viteazul îl instala - un an mai târziu - ca mitropolit al Ţării Româneşti pe Eftimie, cel care - se pare - a fost egumen la Mănăstirea Cozia. Mihai Viteazul l-a trimis pe mitropolitul Eftimie în diferite solii peste hotare şi l-a ţinut pe lângă sine la Divan, oferind pentru aceasta câteva moşii Mitropoliei. Acest mitropolit avea să fie alături de domnitor la semnarea acordului din 1595, de la Alba Iulia, iar numele său este, de asemenea, consemnat în majoritatea actelor date de Mihai Viteazul. Încrederea de care se bucura mitropolitul l-a determinat pe domnitorul Mihai Viteazul să-i ofere dreptul de a judeca neînţelegerile, în special cele legate de problemele de moştenire şi stăpânire a unor moşii. 2

Domnitorul a acordat Mitropoliei câteva sate, implicându-se activ în viaţa bisericească. În timpul domniei lui, în anul 1596, s-a ţinut un sinod la Târgovişte, în cadrul căruia s-a discutat despre o mai bună organizare a mănăstirilor şi a vieţii monahale. Pentru a consolida unirea, Mihai Viteazul a luat câteva măsuri urgente: adoptarea aceleaşi steme pentru toate teritoriile (stema avea în vârf vulturul cu crucea în cioc), a construit o biserică ortodoxă la Alba Iulia, care a servit drept catedrală, a acordat anumite înlesniri preoţilor şi iobagilor români şi a numit ca mitropolit al Transilvaniei pe Ioan de la Prislop. Domnitorul s-a implicat activ şi în construirea de lăcaşuri de cult, printre care cea de la Lujerdiu. Cu ajutorul lui Mihai Viteazul, a ajuns episcop la Muncaci, egumenul Serghie de la Tismana, în 1597. În Moldova, domnitorul a încredinţat conducerea bisericească lui Dionisie Rally, omul său de încredere până la alegerea noilor episcopi: Filotei, la Roman, şi Anastasie Crimca, la Rădăuţi. Se poate observa că domnitorul Mihai Viteazul s-a implicat activ nu numai în viaţa politică, ci şi în cea religioasă, căutând permanent îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă a clerului, precum şi a lumii de rând. În Ardeal, în timpul scurtei sale domnii, a pus sub protecţia sa Biserica Ortodoxă de aici, protejând preoţii români ortodocşi, conferindu-le aceleaşi drepturi cu celelalte confesiuni. Dincolo de munţi, a construit trei biserici: una la Ocna Sibiului, a doua în satul Luşărdea de pe Someş, şi ultima, aflată în apropierea cetăţii Făgăraşului.O ”minune dumnezeiască” ce ar fi avut loc la Bălgrad (Alba Iulia) în timpul domniei lui Mihai Viteazul este relatată într-un document inedit din secolul al XVII-lea

”Minunea” a fost relatată de Petru Movilă, Arhiepiscop şi Mitropolit al Kievului. "Când MihailVodă, domnul Ungro-Vlahiei, l-a alungat pe Andrei Bathory şi a luat sceptrul Ardealului, a sosit în oraşul de scaun, numit Bălgrad (Alba Iulia -n.n.), şi a voit că să zidească acolo, în oraş, o biserică ortodoxă. Însă preoţii, orăşenii şi toţi boierii, fiind de credinţa latinească «a Papei», nu-i îngăduiau să zidească, zicând că ei sunt de credinţa dreaptă şi de aceea nu doresc să aibă în oraşul lor o biserică de lege străină”, se spune în document. Mai departe, Mitropolitul Movilă afirmă că cele două părţi s-au înţeles să pună fiecare câte un 3

vas cu apă sfinţită în biserica catolicilor. Dacă apa ortodocşilor se strica după 40 de zile, atunci ei nu mai puteau ridica biserica, însă, dacă se întâmpla acest lucru cu apa sfinţită de catolici atunci Mihai Viteazul putea construi lăcaşul de cult. "Haideţi, zice, în mijlocul oraşului şi acolo să ni se aducă apa curată, iar arhiereul meu şi preoţii săi o vor sfinţi în văzul tuturor. Tot aşa vor face şi ai voştri, deosebit, şi, sfinţind-o, o vom pune în biserică voastră cea mare, în vase osebite, pe care le vom astupa şi le vom pecetlui cu peceţile noastre, pecetluind şi uşa bisericii pentru 40 de zile. A cui apa va rămâne nestricată, ca şi cum credinţa lui este rea. Dacă apa mea va rămâne nestricată, voi n-o să va mai împotriviţi şi o să-mi îngăduiţi să zidesc biserica, iar dacă nu, facă-se voia voastră, n-am s-o zidesc. ” Şi, a două zi dimineaţă, a ieşit domnitorul cu toţi boierii şi curtenii săi în piaţă, cu episcopul şi cu preoţii, slujind litia după obicei, cu cruci, cu lumânări şi candele. Şi, ajungând la locul pregătit, au săvârşit marea sfinţire a apei. Tot în piaţă, dar deoparte, în faţa tuturor, latinii au sfinţit apa şi au sărat-o. După care, astfel sfinţindu-şi apa, fiecare a turnat apa lui sfinţită în câte un vas osebit, apoi şi-au pus peceţile pe amândouă părţi ale vaselor, le-au dus şi le-au pus în biserica cea mare, au încuiat uşile, le-au de-abia ar fi fost scoasă din izvor, credinţa aceluia este dreaptă, iar dacă apa cuiva se va strica, pecetluit şi au plecat”, a spus dominitorul, potrivit celor relatate de Petru Movilă. Deschiderea vaselor cu apa sfinţită a avut loc după 25 de zile, după ce episcopul ortodox ”a primit un semn de la Dumnezeu”. ”Domnitorul, deci, chemindu-i pe toţi, precum l-a sfătuit episcopul, a mers la biserică şi, deschizând uşile, au intrat cu toţii. Iar latinii, rugindu-se şi făcînd slujbă după cum le era obiceiul, au rupt pecetea vasului în care se afla apa lor şi, cum l-au destupat, toată biserică s-a umplut de duhoare, că s-au înspăimîntat toţi latinii. Şi astfel, făcuţi de ocară, latinii şi cu preoţii lor s-au împrăştiat cu mare ruşine, iar unii dintre ei sau convertit la credinţa ortodoxă. Iar domnitorul, cu episcopul său, cu preoţii, cu toţi boierii şi ostaşii săi, plini de bucurie şi fericire, s-au întors la curte. În aceeaşi zi a făcut un mare ospăţ pentru întregul oraş şi pentru toată oastea sa. Toţi locuitorii ţării Ardealului, cu jurământ, s-au arătat bucuroşi să zidească biserică şi să n-o dărâme niciodată. Deci, domnitorul a început îndată zidirea (dar nu în oraş, ca nu cumva, o data cu schimbarea vremurilor, să fie darâmată, ci lângă

oraş, aproape de zidul cetăţii, într-un loc frumos)”, se mai spune în documentul Mitropolitului Kievului. Mihai Viteazul a ridicat o biserică la Alba Iulia în anul 1597, care a fost centru al Mitropoliei Ardealului din veacul al XVII-lea. Aici au slujit ierahii Ilie Iorest şi Sava Brancovic. Biserica nu s-a păstrat pentru că a fost dărâmată în totalitate de regimul habsburgic în anul 1714. Începând cu anul 1988, pe acelaşi loc, s-a reconstruit o bisericuţă din lemn care a fost sfinţită în anul

1992.

INEU Profesor Veniamin Iga Oana Șofrag cls. a X-a C Antonia Toader cls. a X-a C

Biserica Mihai Vodă Biserica Mihai Vodă este una din cele mai vechi construcții din București păstrate până astăzi, ctitorie a lui Mihai Viteazul. Zidită în anul 1594 și așezată în centrul unei incinte înconjurate cu ziduri, sub forma unei cetăți, complexul mânăstirii a suferit mai multe transformări de-a lungul timpului, îndeplinind variate funcții, cum ar fi: reședință domnească, spital militar, școală de medicină, Arhivele Statului. Mănăstirea a fost și un important sit arheologic; în incinta complexului mănăstirii, în centrul curții, se găsea un sit arheologic geto-dacic, vechi de peste 3.000 de ani compus dintr-o vatră, numeroase vase precum și alte vestigii. Din complexul Mănăstirii Mihai Vodă a făcut parte și Biserica Albă - Postăvari (ca metoc al mănăstirii), care a fost construită în 1564, reconstruită în 1856-1857 și apoi demolată în 1984. În prezent, din întreg ansamblul mănăstirii s-au mai păstrat doar biserica și o clopotniță. Acestea se află amplasate pe Strada Sapienței nr. 35 din sectorul 5 al municipiului București, în spatele unor blocuri construite în timpul regimului comunist, din apropierea Splaiului Independenței și a parcului Izvor. În 1813 Mănăstirea Mihai-Vodă „era printre mănăstirile mari ale țării”. Ctitorită în anul 1594 de voievodul Mihai Viteazul, în timpul în care era ban al Olteniei, biserica a fost amplasată pe vârful dealului din fața Podului Mihai Vodă, deal care mai târziu se va numi Dealul Mihai Vodă. Construcția a fost ridicată pe locul unei bisericuțe din secolul al XV-lea, construită probabil din lemn de către Vlad Dracul (conform unor documente din 1696). În curtea acestei bisericii, sub un păr, a fost decapitat de către turci fiul lui Vlad Călugărul, Prințul Vlăduț, la vârsta de 16 ani, după doar 2 ani de domnie. Unele documente din 1433 numesc Biserica Sf. Niculae sau Sfântul Nicolae din Pâlcov. Între anii 1558-1559 aflându-se în ruină, bisericuța este refăcută de jupâneasa Caplea din Stănești, urmașă a boierului Mogoș, mătușă a boierilor Buzești. Jupâneasa dotează așezământul cu cele necesare rânduielilor bisericești și închină biserica ca metoh mănăstirii Simonopetra de la Muntele Athos. La moartea sa, în jurul anului 1585, va fi îngropată aici, iar mănăstirea primește numele de Mănăstirea postelnicesei Caplea sau Mănăstirea Sf. Nicolae al postelnicesei. La 6

porunca lui Petru Cercel, fratele lui Mihai Viteazul, rămășițele trupești ale jupânesei sunt dezgropate și mutate la Mănăstirea Bolintin, iar așezământul este distrus și călugării alungați. La mănăstirea Bolintin datorită unor neînțelegeri ale călugărilor asupra drepturilor de proprietate, cedate de jupâneasa Caplea, aceștia au dezgropat-o și i-au împrăștiat oasele. Cândva înainte de anul 1591, mănăstirea refăcută de jupâneasa Caplea a fost reconstruită ca schit și a primit numele de Biserica Albă-Postăvari. Conform unor legende, aici ar fi existat o icoană făcătoare de minuni la care Mihai Viteazul s-a închinat și a făcut legământul construirii mănăstirii Mihai Vodă, ținând cont și de o tradiție a vremii conform căreia o mănăstire nouă trebuia construită pe ruinele uneia vechi. Există și o legendă, cu mai multe versiuni, care explică motivația construirii acestei mănăstiri, de către Mihai Viteazul. Conform acestei legende, într-o iarnă deosebit de geroasă, undeva între anii 1589-1591, Mihai, fiul vitreg al lui Pătrașcu Vodă cel Bun este prins din porunca lui Alexandru-Vodă cel Rău, pe motiv că ar fi uneltit pentru a ajunge la domnie. Mihai este dus spre Piața Sf. Anton, locul în care trebuia să fie executat prin decapitare. Drumul spre piață trecea pe lângă Biserica Albă Postăvari de sub Dealul Spirei, iar Mihai cu permisiunea gărzilor se oprește la Sfânta Liturghie a bisericii și se închină la icoana Sfântului Nicolae, făcând totodată și legământul de a construi o mânăstire pe dealul din apropiere, dacă va scăpa cu viață din această situație. Versiunile legendei oferă două variante prin care Mihai a scăpat de osânda pregătită de Alexandru-Vodă cel Rău. Prima vorbește despre o garanție depusă de 12 boieri, iar a doua accentuează calitățile fizice ale lui Mihai, ,,un bărbat falnic și deosebit de arătos”. La vederea lui Mihai, gâdele înspăimântat ar fi aruncat securea și ar fi fugit. Conform acestei variante Mihai ar fi fost eliberat la presiunea membrilor comunității, strânși la locul execuției. Eliberat, Mihai își ține promisiunea luată în fața lui Dumnezeu și construiește mănăstirea. Cea mai veche menționare documentară a Mănăstirii Mihai Vodă se găsește în grammata patriarhală din 1591 întocmită de egumenul Evghenie de la Mănăstirea Simonopetra de la muntele Athos. Conform acestui document Evghenie i-a cerut lui Mihai Viteazul să clădească o nouă mănăstire, cea veche, Biserica Albă-Postăvari, metoh al Mănăstirii de la Athos aflându-se în apropierea unei mlaștini aducătoare de boli. Conform documentului din 1591 ctitoria lui Mihai Viteazul avea statut de stavropighie patriarhală și era în jurisdicția canonică a patriarhiei de la Constantinopol. Ulterior bisericii i se 7

vor adăuga turnul clopotniță, mai multe case domnești, case pentru stareți, o sală de mese (trapeză) și o bucătărie (cuhnie), pivnițe. Banul Mihai va înzestra mănăstirea cu mai multe moșii (13 sate dăruite de Mihai, dar și un sat dar din partea soției acestuia, doamna Stanca), cumpărate cu suma de 472.000 aspri. Podul peste râul Dâmbovița, care făcea legătura cu mănăstirea a fost construit tot în această perioadă, sub îndrumarea lui Mihai Viteazul. Conform unei inscripții de pe fronstispiciul bisericii: „La 1594 s-a zidit această biserică, iar ușa în anul 1711, pe timpul egumenului Iosif din Milos”, se poate deduce că înălțarea edificiul s-a finalizat în anul 1594. Cinci ani mai târziu (august 1599), Mihai, printr-un act păstrat până în zilele noastre, a închinat locașul sfânt Mănăstirii Simonopetra de pe Muntele Athos.

Cronologie În anul 1595, lunile august-octombrie, armata lui Mihai Viteazu este atacată în interiorul mănăstirii de armatele otomane conduse de Sinan Pașa. În secolul al XVII-lea mănăstirea a primit donații din partea voievozilor Alexandru Iliaș, Alexandru al II Basarab și Antonie, iar acestea au permis celor care o administrau să o păstreze la adevărata sa valoare. În anii următori apar și vizitatori străini care au remarcat frumusețea deosebită a mănăstirii. Un astfel de călător a fost în anul 1654 Paul din Alepo. Acesta îl însoțea pe Macarie Zaim, Patriarhul de Antiohia într-o vizită la Mănăstirea Mihai Vodă. Paul descrie mănăstirea ca o construcție „splendidă, măreață, cu cele 3 cupole ale sale.” În anul 1666 călătorul turc Evliya Celebi, cronicar de război, descrie mănăstirea ca fiind construită din piatră, așezată pe un deal, având ca anexe 100 de încăperi. Acesta notează în jurnalul său măreția mănăstirii-cetate și locul său între celelalte mănăstiri din jur. La începutul secolului XVIII, în 1711, datorită unui egumen grec, bisericii îi sunt adăugate ornamente sculptate la ferestre și uși și îi sunt adăugate sculpturi la ușa principală. În 1761 lăcașul de cult suferă un incendiu, starea de ruinare agravându-se în anii următori. În 1775, în apropierea mănăstirii este construită Noua Curte Domnească, denumită ulterior Curtea Arsă datorită unui incendiu devastator, fapt care a permis mănăstirii să devină reședință domnească pentru unele figuri istorice ale României. 8

Pentru scurte perioade de

timp, în casele domnești ridicate în jurul mănăstirii de Mihai Viteazul și-au avut reședința domnească Constantin Mavrocordat (1738), Alexandru Constantin Moruzzi (1793-1796), Alexandru Ipsilanti (1796-1797). În anul 1794 diplomatul englez sir Robert Ainslie, vizitând Bucureștiul, ajunge și la curtea domnească de la Mănăstirea Mihai Vodă, pe care o descrie ca fiind o clădire spațioasă așezată pe o ridicătură de teren, aproape de malurile râului Dâmbovița, având o vedere plăcută asupra regiunilor învecinate. În 26 octombrie 1802 are loc în România un cutremur de gradul 7,9. Mișcarea tectonică afectează destul de mult edificiul construit de Mihai Viteazul. În 1825 clădirile complexului mănăstirii au fost reparate pentru a-i servi primului domn pământean, Grigore al IV-lea Ghica, ca reședință domnească, între anii 1822-1828. Între anii 1827-1837 mănăstirea este restaurată, iar în 1838 a fost zugrăvită pe dinăuntru, din inițiativa arhimandritului Teodosie Contopulo. Acesta adaugă bisericii un pridvor și repară turla mare. Cutremurul de gradul 7,5 din data de 23 ianuarie 1838 afectează din nou mănăstirea. Între anii 1828-1829, în timpul războiului ruso-turc casele domnești sunt transformate în spital, deservind armata rusă. În perioada următoare clădirile complexului funcționează ca spital militar pentru oastea română. Începând cu anul 1855, până în anul 1862 a funcționat aici școala de medicină. În anii 1854, 1876, 1897 au loc o serie de reparații ale construcțiilor din interiorul mănăstirii. Până în anul 1848 slujbele în Mănăstirea Mihai Vodă au fost efectuate în limba greacă. În 1848 enoriașii au cerut reprezentanților guvernului Gheorghe Bibescu să se folosească limba română în oficierea liturghiilor. După Unirea Principatelor, din 1862, arhivele statului au fost unificate și puse sub conducerea Ministerului Instrucțiunii și al Cultelor. În 1864, în timpul guvernului Crețulescu, arhivele sunt reorganizate și intră sub conducerea lui Cezar Boliac. Tot acum arhivele primesc o locație nouă, Mănăstirea Mihai Vodă, devenită proprietatea statului după secularizarea averilor mănăstirești. În momentul în care mănăstirea trece în proprietatea Arhivelor Statului, construcția se afla într-o stare avansată de degradare. În anul 1877 mănăstirea găzduiește sediul uneia din primăriile de sector precum și poliția sectorului.

Edificiul este restaurat complet în 1900 datorită insistențelor directorului Arhivelor Statului din acea vreme, Dimitrie Onciul. Datorită strădaniei acestuia de a readuce la o formă demnă de „cel mai de seamă monument al Bucureștilor”[16], bustul lui Dimitrie Onciul a fost amplasat alături de bustul cărturarului Bogdan Petriceicu Hașdeu în grădina din fața bisericii. Ambele busturi au fost turnate în bronz și realizate de sculptorul Mihai Onofrei. În perioada următoare, între anii 1900-1916, complexul este transformat pentru a răspunde nevoilor Arhivelor Naționale și este construit printre altele Palatul Arhivelor Naționale, viitorul sediul al Arhivelor statului, conform planurilor arhitecților Petre Antonescu, Cristofi Cerchez, Al. Băicoianu și M. Gabrielescu. Palatul a fost ridicat pe locul vechilor pivnițe ale mănăstirii, aripa de nord fiind renovată între anii 1940-1941. Începând cu anul 1920, odată cu înființarea Ordinului Mihai Viteazul de către regele Ferdinand și transformarea bisericii în sediul cavalerilor Ordinului, mănăstirea devine locul în care militarii vor depune jurământul de credință. Între anii 1928-1935 mănăstirea a fost renovată din nou, de Comisia Monumentelor Istorice a vremii, sub îndrumarea arhitectului Emil I. Costescu. Pictura interioară este refăcută de către Costin Petrescu într-un stil neobizantin. În această perioadă biserica este recunoscută ca un simbol estetic și istoric al Bucureștilor, Cincinati I. Sfințescu într-o carte din 1932 vorbea astfel despre aceasta. În prezent mănăstirea păstrează forma pe care a primit-o după renovarea condusă de Costescu. În anul 1935 în interiorul mănăstirii Mihai Vodă sunt depozitate, la insistențele lui Nicolae Titulescu, 1455 de lăzi cu arhive, transportate de la Moscova, împreună cu Tezaurul României. Între anii 1928-1940 au fost descoperite cele șapte morminte din interiorul bisericii. Un singur mormânt, cel al lui Ioan, fiului lui Grigore Ghica, în prezent se află în curtea mănăstirii, a fost găsit intact. Pietrele tombale ale celorlalte 6 morminte au fost folosite la reconstrucția pardoselii după cutremurul din 1838. Între anii 1954-1956 se continuă reparațiile și modernizări demarate în timpul războiului (1940-1943), iar în 23 aprilie 1955 prin Hotărârea de guvern nr. 1160 Complexul Mănăstirii este declarat monument istoric. Deși ansamblul Mănăstirii Mihai Vodă, format din turnul clopotniței și biserica mănăstirii, a fost considerat și în perioada comunistă unul dintre cele mai prețioase monumente 10

ale Bucureștiului, un edificiu reprezentativ pentru arhitectura românească a secolului al XVI-lea, nu a scăpat de politica de excludere a lăcașelor de cult din perimetrul vizual, adoptată în cei 10 de ani (1980-1990) de lucrări la construcția Centrului Civic din București. În perioada comunistă între anii 1977-1989 au fost demolate 20 de biserici, iar altele 8 au fost mutate în alte amplasamente. În ultima categorie se înscrie și Biserica Mihai Vodă; acesteia dar și altor biserici din București, li s-a rezervat o soartă care este valabilă și în prezent - să fie ascunse de ochii trecătorilor în spatele unor blocuri înalte. În ianuarie 1985 biserica a fost propusă pentru demolare și la scurt timp propunerea a fost pusă în practică. Anexele mănăstirii precum și zidul au fost dărâmate și nu mult a mai trebuit ca întregul complex să fie demolat. Datorită protestelor și memoriilor trimise de unii intelectuali ai vremii (printre care Constantin Noica, Geo Bogza, Mihail Șora, Dan Nasta, Zoe Dumitrescu Bușulenga, Răzvan Theodorescu, Dinu C. Giurescu, Grigore Ionescu și Peter Derer) către mai multe instituții (Patriarhie, Consiliul pentru Cultură din Comitetul Central etc.), Biserica Mănăstirii Mihai Vodă și turnul clopotniței au putut fi salvate. Pentru a face loc simbolului comunismului din România, Casa Poporului, dar și pentru ai mulțumi pe protestatari, persoanele de decizie ale regimului au ajuns la un compromis și anume mutarea bisericii de pe dealul pe care a fost ctitorită de Mihai Viteazul. Translatarea în pantă a bisericii, pe o distanță de 289 m și coborâtă pe verticală cu 6,2 m, a avut loc în anul 1985. Operațiune în sine de translatare a edificiului, de pe Dealul Mihai Vodă, fosta stradă a Arhivelor nr.2 și până în locul în care se află și astăzi, Strada Sapienței nr.4, în apropierea malului Dâmboviței, a fost considerată la vremea respectivă o performanță deosebită. În anul 1994 Biserica Mihai Vodă este redeschisă pentru credincioși. Tot acum are loc restaurarea picturii neobizantine din biserică a lui Costin Petrescu, de către pictorii Mihai și Ștefania Stinghe, Irina Petrescu restaurează icoana Maicii Domnului Hodighitria, sunt refăcute stranele și este pardosită biserica cu marmură. În 2004 sunt coborâte din clopotniță, locul în care au fost depozitate osemintele în 1985, în timpul translatării bisericii. Osemintele sunt îngropate în grădina din curtea bisericii și este așezată la capătul acestora o cruce de piatră sculptată. În prezent în interiorul bisericii există o raclă în care sunt păstrate moaștele următorilor Sfinți: Sf. Ioan Iacob Hozevitul, Sf. Xenia Petrovna, Sf. Teofil, Sf. Mc. Sevastiana, Sf. Mc. 11

Ciprian, Sf. Mc. Iustina, Sf. Mc. Clement, Sf. Mc. Trifon, Cuv. Auxenție, Sf. Dionisie Zakynthos, Sf. Mc. Anastasie, Sf. Mc. Panaghiotis, Sf. Spiridon, Sf. Nifon II, Sf. Ignatie Zagorski, Sf. Prooroc Ioan Botezătorul, Cuv. Sava cel Sfințit, Sf. Mc. Eustatie, Sf. Mc. Theodor Stratilat, Cuv. Paisie, Cuv. Stelian Paflagonul, Sf. Mc. Mercurie, Sf. Mc. Arhidiacon Ștefan, Sf. Apostol Andrei, Sf. Mc. Dimitrie, Sf. Mc. Haralambie. Bibliografie - Claudia Tița-Mircea - Biserica Mănăstirii Mihai Vodă; monumentele Bucureștiului istoric (ASA, București, 2006) - Cincinat I. Sfințescu - Estetica Bucureștiului (Tipografia Bucovina I.E. Torouțiu, București, 1932) - Florian Georgescu, Paul Cernovodeanu, Alexandru Cebuc - Monumente din București (Ed. Meridiane, București, 1966) - Grigore Ionescu - București. Ghid istoric și artistic (Fundația pentru literatură și artă Regele Carol II, București, 1938) - Ignatie Berindei, Sebastian Bonifaciu, Iuliu Buta -România. Ghid Turistic(Ed. Sport-Turism, București, 1983) -

Mariana Celac, Octavian Carabela, Marcu Marcu-Lăpădat -București: arhitectură și

modernitate un ghid adnotat (Ed. Simetria, 2005) - Nicolae Iorga, Istoria Bisericii Românești și a vieții religioase a românilor, (Iași, Junimea, 2001) - O. N. Greceanu – Bucureștii (Tipografia Cartea medicală, București, 1929) - Silvia Colfescu - București. Ghid turistic, istoric, artistic (Ed. Vremea, București, 2007)

Autori: elevii Colegiului Național „Mihai Viteazul” ai clasei a XI-a I: Ștefan Stoica, Radu Lucian Rădulescu, Radu Wagner, Alex Călinescu, Călin David. Profesor coordonator Steliana Brădescu.

Opere inspirate de figura lui Mihai Viteazul

Mihai Viteazul este considerat unul dintre cei mai importanți domnitori ai Țărilor Române. Totuși el se detașează de ceilalți voievozi prin realizarea sa remarcabilă de unire a celor trei Principate. Datorită acestei realizări majore figura sa a inspirat nenumărate opere de artă din domenii diverse precum literatura, pictura sau sculptura. Cele mai importante și mai cunoscute au început să apară odată cu secolul al XIX-lea după apariția faimoasei opere a lui Nicolae Bălcescu, “Românii supt Mihai Voievod Viteazul”. Astfel, cercetările noastre au pornit pe drumul literaturii. În cadrul acesteia am descoperit numeroși autori ce și-au dedicat timp pentru a scrie despre Mihai Viteazul. Scrierile acestora datează încă de pe vremea domnitorului. Printre cei mai importanți se numără: Teodosie Rudeanu, Ştefan Samosközy, Petru Grigorovici Armeanul și Stavrinos. Un merit deosebit îi revine lui Teodosie Rudeanu, logofătul lui Mihai. Când Mihai pleacă în campania din Moldova, el rămâne conducătorul Ardealului, ceea ce arată încrederea de care se bucura în ochii domnitorului. Cronica lui Teodosie nu s-a păstrat decât întraduceri incomplete sau în prelucrări incluse în alte lucrări. Silezianul Baltazar Walter, care se afla la Târgoviște în 1597, publică doi ani mai târziu, în limba latină, o prelucrare intitulată “Scurtă și adevărată descriere a faptelor săvârșite de Ion Mihael, voievodul Țării Românești”. Autorul mărturisește că a scris având în față o versiune polonă tradusă “după un scurt text alcătuit în limba română la curtea din Târgoviște”. Cronica lui Walter este de o mare importanță fiind citată frecvent de Nicolae Bălcescu, ea surprinde mai ales Bătălia de la Călugăreni. O altă sursă de informații despre Mihai Viteazul se află în cadrul “Letopisețului Cantacuzinesc”, cu titlul “Istoira lui Mihai-Vodă sin Pătrașcu-Vodă, carele au făcut războaie cu turcii pentru creștinătate”. Întrucât s-a demonstrat că aparține unui boier din familia Buzeștilor lucrarea s-a denumit “Cronica Buzeștilor”. Stavrinos scrie “Vitejiile prea piosului și prea viteazului Mihai Voievod” în care relatează, în versuri, cu multe amănunte, despre luptele domnitorului. Poemul s-a bucurat de multă popularitate. Autorul începe cu descrierea sufeințelor poporului și ridicarea la luptă sub conducerea lui Mihai. Lupta de la Călugăreni este văzută ca o izbândă strălucitoare. Trecând de perioada contemorană cu Mihai Viteazul cercetările noastre ne duc în secolul al XIX-lea la mai sus menționata creație a lui Bălcescu, “Românii supt Mihai Voievod Viteazul”. Subiectul cărții îl formează lupta românilor pentru independență și unitate națională sub Mihai Viteazul și are șase capitole urmărind principalele momente ale domniei lui Mihai Viteazul: 13

libertatea națională, Călugărenii, Robirea țăranului, Unitatea națională, Mirăslău și Gorăslău. Imaginea lui Mihai Viteazul, faptele lui eroice și pline de patriotism au constituit pentru Nicolae Bălcescu posibilitatea de a oferi contemporanilor săi un model pe care să-l urmeze. Realizarea independenței și unității naționale erau obiective esențiale ale generației de la 1848, ale revoluției burghezo-democrate. O altă operă foarte cunoscută ce îl surpinde pe Mihai Viteazul este balada “Pașa Hassan” a lui George Coșbuc publicată în anul 1904. Inspirată din opera lui Nicolae Bălcescu, capitolul Călugărenii, balada cultă evocă artistic o secvenţă a bătăliei de la Călugăreni, în care oştirea română, condusă de Mihai Viteazul, a învins armata otomană, aflată sub comanda lui Sinan Paşa. Poetul imaginează, în această poezie, scena în care Mihai Viteazul, alergând „într-o parte şi întralta prin tabăra turcească, căutând pe Sinan, îl zăreşte pe Hassan-Paşa, se ia dupe dânsul strigându-i să stea de e viteaz, să se lupte cu dânsul piept la piept”. „Dar Hassan-Paşa fugea înspăimântat şi nu se putea ţine pe picioare de groază.” Tot o lucrare în versuri ce îl are în centrul atenției pe voievod este “Mihai Viteazul și turcii” scrisă de George Topârceanu. Spre deosebire de “Pașa Hassan” aceasta prezintă un eveniment ficțional ce are loc înaintea Bătăliei de la Călugăreni. Ea surprinde momentul în care un sol otoman îi cere, în numele sultanului său, să plătească birurile promise. După îndemnurile soției sale, Mihai Viteazul dă verdictul și anunță că se va opune Porții. Trecând de la literatură la sculptură, Mihai Viteazul este reprezentat în nenumărate lucrări, cel mai adesea călare, calul având un picior anterior ridicat ce simbolizează faptul că Mihai Viteazul a murit asasinat, și cu barda sa iconică în mâna stângă. Cea mai cunoscută statuie este probabil cea din Piața Universității din Municipiul București. Ea este o operă a sculptorului francez Albert-Ernest Carrier-Belleuse (1824-1887) și este primul monument de această factură din Capitală. Materialul documentar necesar pentru realizarea lucrării i-a fost trimis sculptorului de către Alexandru Odobescu și Theodor Aman. În 1873, statuia de bronz finalizată și soclul de marmură au fost aduse de la Paris la București. Pe fiecare dintre cele patru cornișe ale soclului este plasată câte o stemă confecționata din bronz, două așezate în fața și în spatele acestuia, evidențiind simbolul heraldic al Țării Românești, vulturul. Pe cele două părți laterale sunt expuse Stema Moldovei, cu bourul și stema Transilvaniei.

Deoarece amplasarea statuii lui Mihai însemna, în optica guvernelor imperiale de la Viena și Istanbul, o manifestare de independență a României, guvernul conservator condus de Lascăr Catargiu a trebuit să adopte o atitudine de tărăgănare a luării măsurilor în urma cărora statuia urma să fie inaugurată, pentru a evita o posibilă încordare diplomatică între România și cele două imperii. După lungi controverse, statuia lui Mihai Viteazul fost dezvelită la 8 noiembrie 1874, în ziua Sfinților Arhangheli Mihail și Gavril, în piața din fața Academiei (în prezent Palatul Universității), pe locul altarului fostei mănăstiri Sfântul Sava, în prezența familiei domnitoare, a membrilor guvernului, a corpului diplomatic, a Mitropolitului Nifon, a primarului Gheorghe Manu și a unui numeros public. Alte astfel de statui se mai găsesc lângă Catedrala Încoronării și Reîntregirii din Alb Iulia creată de Oscar Han în 1968 sau în Oradea făcută de Vasile Gheorghiță în 1995. Ultimul dintre domeniile cercetate de noi este pictura și implicit orice formă grafică de reprezentare. Au rămas mai multe portrete înfăţişîndu-l pe Mihai Viteazul, unele contemporane, altele postume. Într-o ipostază mai tânără este prezentat la mănăstirea Căluiul, apoi şi la Biserica Domnească din Târgovişte. Ambele prezintă costumul domnesc în întregime. În 1598 Ioan Orlandi a executat o gravură a lui Mihai Viteazul aflat la Nicopole. El este pleşuv, slab şi ferm, îmbrăcat într-o platoşă şi acoperit de o blană miţoasă. În mâna dreapţă ţine un baston de comandant, iar mîna stîngă şi-o ţine sprijinită pe sabia terminată cu un cap de lup. În ziua de 23 februarie 1601 Mihai Viteazul ajunge în Praga, la curtea împăratului Rudolf al II-lea. Primit cu entuziasm i se realizează un portret în aramă de către gravorul curţii, Aegidius Sadeler. Acesta este cel mai cunoscut portret al domnitorului român, fiind răspândit în numeroase copii. Aproape două secole şi jumătate mai tîrziu, în 1847, Nicolae Bălcescu şi A. G. Golescu redescoperă acest portret, împreună cu alte cinci ale aceluiaşi, la cabinetul de stampe al bibliotecii regale din Paris. De la Mihai Viteazul au rămas şi două criptoportrete, ambele realizate de către Franz Francken II. Într-unul dintre ele, aflat la muzeul Prado din Madrid, apare ca Irod, avînd căciula transformată în turban şi lanţul şi medalia dăruite de împăratul german. În celălalt, mai cunoscut, aflat la Kunsthistorisches Museum din Viena, apare alături de fiica sa Florica într-o reprezentare a alaiului lui Cresus (împăratul Rudolf al II-lea). Aici pot fi văzute întregile costume ale lui Mihai şi ale fiicei sale la curtea pragheză. O serie de tablouri cu Mihai Viteazul au fost pictate în secolele XIX-XX de artişti precum Gheorghe Tattarescu, Theodor Aman, Mişu Popp sau Constantin Lecca. Dintre aceștia 15

Theodor Aman are cele mai multe opere, precum: “Solii turci aduc daruri lui Mihai Viteazul”, “Ultima noapte a lui Mihai Viteazul ”, “Bătălia de la Călugăreni” și altele. După cum se poate observa din cercetările noastre, figura lui Mihai Viteazul a reprezentat o sursă majoră de inspirație în multe domenii de artă. El a constituit un model de urmat pentru generația pașoptistă ce urmărea să înfăptuiască încă o data unirea românilor, dar și un erou național pentru generațiile ce aveau să vină.

Bibliografie - Moceanu, Ovidiu “Literatura română veche”, Editura Universității “Transilvania”, Brașov, 2002 - http://www.autorii.com - http://crispedia.ro - http://www.versuri-si-creatii.ro - https://ro.wikipedia.org - http://www.istoria.md

Eseu realizat de: - Călin David - Radu Lucian Rădulescu - Radu Wagner Coordonator profesor Steliana Brădescu

Interviu despre viața lui Mihai Viteazul

Întrebarea 1: Anul acesta, 2018, se implinesc 100 de ani de la Marea Unire a Regatului Romaniei cu Basarabia, Bucovina, Transilvania, Banat, Crisana și Maramures. Totuși o prima unire a românilor este considerată cea înfăptuită de Mihai Viteazul, în 1600. Așadar, care a fost parcursul acestui personaj spre înfăptuirea unirii celor trei Principate? Mihai Viteazul s-a născut cel mai probabil în anul 1558, în Oraşul de Floci, aflat la vărsarea Ialomiţei. Copilăria sa și anii tinereții sunt lipsiți de informații bune. Din acest moment evoluția lui Mihai este extraordinară, ajungând Mare Ban al Olteniei într-un timp foarte scurt. Apoi Mihai complotează cu boierii împotriva lui Alexandru cel Rău, și cu ajutorul relațiilor sale cumpără tronul Țării Românești de la turci în 1593. Mihai își schimbă atitudinea față de turci ceea ce se dovedește a fi alegere neinspirată în 1599 când toți aliații lui dispar. În acest an Mihai realizează că nu mai poate continua lupta contra turcilor și atacă Transilvania pe care o ocupă după victoria contra lui Andrei Bathory. Moldova este atacată mai târziu și complet cucerită. Totuși, aristocrația maghiară din Transilvania și boierimea din Moldova se răscoală învingându-l pe Mihai în mai multe bătălii care se termină cu asasinarea lui de către Generalul Basta din ordinul Împăratului Rudolf al II-lea. Întrebarea 2: Așadar pe parcursul scurtei sale domnii, Mihai Viteazul a avut nenumărate realizări, unirea celor trei Principate fiind de departe magistrală. Aceasta a fost înfăptuită printr-o serie intensă de bătălii. Care sunt cele mai reprezentative? Bătăliile lui Mihai Viteazul pot fi văzute ca parte a „Războiului cel Lung” (1593-1606) de care domnitorul a profitat pentru a-și atinge scopurile. Prima bătălie faimoasă, cunoscută de o bună parte din oameni, este cea de la Călugăreni. Această luptă a încetinit înaintarea turcilor provocată de atacurile lui Mihai asupra cetăților de la sudul Dunării. Din cauza armatei numearoase a otomanilor, Mihai a căutat un loc convenabil pentru o ambuscadă și a ales malurile mlăștinoase ale râului Neajlov, în apropiere de satul Călugăreni. Apărarea lui a reușit făcând mari pierderi, dar Mihai s-a retras la Stoenești, în munți. Avantajul pe care l-a obținut la Călugăreni a fost folosit la Bătălia de la Giurgiu care este mult mai importantă decât Călugăreni 17

pentru că o mare parte din armata turcă este distrusă. Pe parcursul conflictului cu turcii, Mihai a avut multe lupte dar neimportante. Totuși, contra ungurilor Mihai obține o victorie la Șelimbăr. Deși Mihai a dobândit avantajul la începutul bătăliei, Andrei Bathory reușește să contraatace și este aproape de victorie. Totuși, Bathory refuză să-și folosească rezervele oferind-i o șansă lui Mihai. El se folosește de greșeala lui Bathory și câștigă lupta, cucerind Transilvania. Ultima mare bătălie a lui Mihai este cea de la Mirăslău dintre el și Generalul Basta. La început atacul maghiarilor este oprit, iar lupta arată ca o victorie ușoară pentru Mihai. Totuși Basta îl atrage pe Mihai departe de pozițiile lor apărate și îl atacă cu ajutorul cavaleriei învingându-l pe Mihai. Întrebarea 3: Cu siguranță că toate aceste bătălii, dar și întreaga sa viață au provocat apariția a nenumărate mituri și legende. Care dintre acestea ar fi demne de reținut ? Într-adevăr există multe evenimente și povești create de admiratorii lui Mihai depărtând omul de rând de realitate. Bătălia de la Călugăreni este probabil cea mai cunoscută. Multă lume susține că a fost o victorie totală a armatei valahe, însă acest lucru este fals. Într-adevăr, turcii au pierdut mulți soldați, dar nici Mihai nu a obținut un avantaj mare. Finalul luptei poate fi văzut mai mult ca o remiză având în vedere că după acea bătălie aproape toate orașele importante au fost cucerite de către turci. Pe lângă această bătălie, chiar originea lui Mihai este dezbătută. Mulți oameni presupun că ar fi un fiu al lui Pătrașcu cel Bun, astfel s-ar trage din dinastia Basarabilor. Totuși, Pătrașcu cel Bun a murit în anul 1557 iar anul nașterii lui Mihai este foarte probabil 1558. Mihai poate fi considerat cel mult un Cantacuzin datorită mamei sale. Totuși, cel mai mare mit a fost produs de naționaliștii români în secolul XIX. Mihai Viteazul nu a avut niciodată în minte să îi unească pe toți românii prin simplul fapt că ideea de nație nici nu exista la acea vreme. El a cucerit cele trei Principate din simpla dorință de control dar și pentru că a avut ajutoarele necesare. Transilvania, spre exemplu a fost cucerită prin acordul Împăratului Rudolf al II-lea, Mihai fiind considerat guvernator imperial.

Mihai Viteazul- opere prin care se cinsteste viata sa Echipa coordonator prof. Nicoleta Bădescu 18

Mihai Viteazul (n. 1558 Targu de Floci, d. 9/19 august 1601 Turda) a fost domnul Țării Românești în perioada 1593-1600. Pentru o scurtă perioadă de timp acesta a fost conducătorul celor 3 mari țări medievale care formează România actuală, atât Țara Românească cât și Transilvania și Moldova. S-a făcut remarcat prin campania antiotomană, marcată prin luptele de la Călugăreni (13/23 august 1595) și de la Giurgiu (15-20 octombrie 1595), dar mai ales prin unirea principatelor române de la 1600.

Sculptura Ca urmare a faptelor vitejesti, Mihai Viteazul a inspirat multi artiști care au creat numeroase sculpturi ce il infatiseaza. Printre acestea se numără statuile ecvestre de la ClujNapoca, Alba Iulia, Oradea, Ploiești, dar și cea de la București. Operă a sculptorului francez Albert-Ernest Carrier-Belleuse, aceasta se află în Piața Universității și este primul monument de această factură din capitală. Pe fiecare dintre cele patru cornise ale soclului este plasată câte o stemă din bronz, pe cele din față, evidențiind vulturul, simbolul heraldic al Țării Românești, iar pe cele anterioare bourul, stema Moldovei și stema Transilvaniei. De asemenea, pe lângă statuile ecvestre, au fost create și busturi ale marelui domnitor la Bretcu (județul Covasna), comuna Valea Chioarului (județul Baia Mare) și Ploiești. Influența lui Mihai Viteazul a ajuns și in Republica Moldovă, aici gasindu-se bustul din bronz de la Cimislia și de la Cazangic, realizate de Eugen Petri in 2001. In cinstea lui, există și câteva efigii, cum ar fi cele de la Călugăreni, Moftinu Mic (Satu Mare) sau Giurgeni. În 1598, Ioan Orlandi a executat o gravură a lui Mihai Viteazul, aflată la Nicopole, pleșuv, slab și ferm. În fundalul gravurii se vede bătălia și stema cetății Nicopole.

Pictura Mihai Viteazul se regăsește de altfel și în picturi. Poate fi observat la Târgoviște într-o ipostază în care nu apare în multe locuri din țară. Biserica Mare Domnească, din cadrul cetății istorice a Targoviștei îl înfățișează cu coroana pe cap, aceasta fiind prima pictură care ni-l arată astfel pe domnul valah. Pictura se păstrează bine și astăzi și a fost realizată în perioada lui Constantin Brâncoveanu, între anii 1696-1698. În tabloul votiv, realizat în plină epocă de supraveghere otomană, apar 9 domnitori: Matei Basarab, Neagoe Basarab, Constantin 19

Brâncoveanu și Petru Cercel în chip de ctitori (țin în mâini macheta bisericii), apoi Mihai Viteazul urmat de Radu Șerban, Constantin Carnu, Șerban Cantacuzino și Radu Mihnea. Literatura Din punct de vedere al litearaturii, amintim mai multe opere, mărturii ale faptelor lui Mihai Viteazul: “Românii supt Mihai-Voievod Vitezul” și “Istoria Românilor sub Mihai-Vodă Viteazul”, amândoua scrise de Nicolae Bălcescu, “Mihai Viteazul și arta diplomației”, scrisă de Ion C. Petrescu în 2001, “Mihai Viteazul” de Petre P. Panaitescu în 1936. De asemenea, Mihai Viteazul se regăsește și în balada cultă a lui George Coșbuc, “Pașa Hassan”. Aceasta evoca epsiodul luptei de la Călugăreni dintre oștirea română și cea otomană. Balada surprinde în principal momentul de apogeu al luptei și anume confruntarea directă dintre Mihai Viteazul și căpetenia otomană, Pașa Hassan. Cinematografie Cu timpul, faptele marelui domnitor au condus și la realizarea unui film “Mihai Viteazul”. Este un film istoric românesc, regizat în 1971 de Sergiu Nicolaescu după scenariul lui Titus Popovici. El a fost realizat de Studioul Cinematografic București și este format din două părți intitulate “Calugareni” și “Unirea”, rolul domnitorului Mihai Viteazul fiind interpretat de actorul Amza Pellea. Acest film se numara printre cele mai vizionate filme romanești din istorie. De asemenea, “Mihai Viteazul” a fost propunerea României la Premiul Oscar pentru cel mai bun film străin în 1972. Așadar, Mihai Viteazul, personalitate marcantă pentru istoria românilor și a României, a reprezentat și reprezintă în continuare un punct de referință pentru artiști, un subiect intens abordat de-a lungul timpului, mai ales in 2018, anul Centenarului Marii Uniri.

Bibliografie •

www.wikipedia.org

•

www.smv.ro/monumente.html

•

www.adevarul.ro Colegiul Național „Mihai Viteazul” Ploiești

MIHAI VITEAZUL (1593-1601) „Întâiul unificator al românilor” Între mit și adevăr

Proiect realizat de elevii clasei a XII-a S: Bîrlă Andrei Brăslașu Bogdan Costache Daria Dicu Georgiana Pristoleanu Teodor

Profesor coordonator: dr. Carmen Minculescu 2018 Trecerea de la medieval la modern se poate spune că a fost facilitată pe teritoriul românesc şi de acţiunile lui Mihai Viteazul cal care,de la 1600 ,,începu a să scrie şi a să mărturisi cum căiaşte domn a trei ţări”,încercând impunerea unei domnii ereditare.Istoriografia şi cultura română în general au făcut trimitere la conştiinţa de neam,afirmată de această acţiune a lui Mihai Viteazul sau la ideile cronicarilor din tumultuosul secol al VII-lea .Temporară din punct de vedere

politico-militar,izbânda

lui

Mihai

Viteazul

avea

să

dureze

însă

plan

ideologic,stimulând dezvoltarea conştiinţei naţionale.Timpul scurt-câteva luni- de stăpânire a celor 3 principate,ca şi rapidele schimbări politice,externe şi interne,în defavoarea domnitorului,l-au privat atât de forţele pe care se sprijiniseră monarhii absolutişti ai timpului,în construcţiile lor politice şi de mijloacele economice,cât şi de răgayul necesar desăvarşirii operei.

Io Mihai voievod,din mila lui Dumnezeu,domn al Ţării Româneşti,al Ardealului si a toată Ţara Moldovei..(Actul din 6 iulie 1600) Unirea de la 1600 Conturarea mitului Mihai Viteazul ilustrează mai bine ca oricare alt model istoric mutațiile petrecute în conștiința românească. Domnitorul care a reușit să stăpânească pentru scurt timp, la 1599-1600, cele trei țări reunite, trei veacuri mai târziu, în România modernă, începe a fi receptat ca unificator abia spre mijlocul secolului al XIX-lea. O asemenea interpretare lipsește cu desăvârșire în istoriografia cronicărească a veacului al XVII-lea și chiar mai târziu, spre 1800, la Școala Ardeleană"

Realitatea istorică este mult mai nuanțată decât cea cunoscută de publicul larg. Pe scurt, Mihai Viteazul ar putea fi caracterizat în felul următor (a se reține că nu a purtat titlul de "Domn" decât în Țara Românească): •

1593-1599 este Domn al Țării Românești;

•

Între octombrie 1599 și iunie 1600 a fost Stăpânitor al Țării Românești și al Ardealului;

•

În perioada iunie 1600 - septembrie 1600 a fost Stăpânitor al Țării Românești, al

Ardealului și Moldovei, adunate împreună sub "unirea personală" a lui Mihai; în cazul Moldovei îl înscăunează de fapt pe fiul său; •

Între septembrie 1600 - noiembrie 1600 a fost Domn al Țării Românești;

•

Între februarie 1601- august 1601 a fost comandant militar în slujba Imperiului

Habsburgic. Deși istoria asociată cu Mihai Viteazul este cunoscută publicului larg drept "unire", termenul este dus prea departe. În realitate, toate cele trei țări își păstrează instituțiile de conducere de dinainte - Dieta (Transilvania) și sfaturile boierești în țările extracarpatice, își păstrează legile, cutumele și procedurile fiecăreia în vigoare. Mihai nu "unifică" nici armatele.

lucruri mai puţin ştiute despre Mihai Viteazul

1.Nu se cunoaşte cu exactitate locul naşterii. Mihai Viteazul s-a născut, după unele surse, în Oraşul de Floci sau Târgul de Floci (n.r. - denumire care vine de la târgul de lână care funcţiona aici) situat la vărsarea Ialomiţei în Dunăre, localitate azi dispărută. Alte documente, aflate în custodia Academiei Române, precum şi specificaţiile din Condica episcopiei Rîmnicului, atestă că Mihai Viteazul s-ar fi născut la Drăgoeşti, localitate aflată pe partea stîngă a Oltului, judeţul Vâlcea.

Ruinele

Oraşului(Târgului)

Floci

Floci sau Oraşul de Floci este un oraş dispărut din Ţara Românească.A fost situată la vărsarea râului Ialomiţa in Dunăre.Prima atestare documentară apare în porunca adresată de domnul Dan al II-lea,în 1431,tuturor târgurilor şi vămilor din ţară,prin care se reînnoieşte privilegiul comercial acordat de Mircea cel Bătrân braşovenilor,dar mulţi autori consideră că oraşul se ridicase în timpul lui Alexandru Basarab(1352-1364).Un document din 1534 îl asociază pentru prima dată,cu numele generic de ,,oraş”-Oraşul de Floci. 2. Mihai Viteazul a crescut fără tată. Potrivit unor istorici, Mihai Viteazu este fiul nelegitim al lui Pătraşcu cel Bun, domnitor al Ţării Româneşti. Argumentul principal împotriva acestei variante este acela că Mihai Viteazu s-a născut în anul 1558, la un an după moartea lui Pătraşcu cel Bun. Astfel, este greu de crezut că acesta a avut relaţii extraconjugale în anul morţii sale, având în vedere faptul că a murit în urma unei lungi boli. 3. Mama lui Mihai Viteazul, de viţă nobilă sau comerciantă de rachiu. Există două versiuni care circulă cu privire la mama lui Mihai Viteazul, Teodora Cantacuzino. Potrivit celor mai mulţi istorici, ea este de neam grecesc şi se trage din vechea familie bizantină a Cantacuzinilor, fiind soră cu Iane Epirotul, care a ajuns ban al Olteniei şi reprezentantul domnului Munteniei la Constantinopol, o persoană foarte influentă. „Un personaj extraordinar, Mihail Cantacuzino, poreclit Şaitanoglu sau Şeitanoglu, adică, în turceşte, „fiul Satanei”. Se zice că mama lui Mihai Viteazul ar fi fost sora lui Şeitanoglu. În orice caz, e aproape sigur acum, după documente recent descoperite, că a fost o Cantacuzină venită să facă mare negoţ în Ţara Românească, iar cu banii 24

şi insistenţele rudelor ei pe lângă marele vizir a fost ales Mihai Viteazul domnitor“, notează istoricul Neagu Djuvara în lucrarea „O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri“. Conform altor surse, Teodora era vânzătoare de rachiu, originară din Târgul de Floci, iar tatăl lui Mihai era grec. Cert este că s-a călugărit spre sfârşitul domniei fiului ei, luând numele monahal de Teofana, şi a murit în anul 1605 sau 1606, fiind înmormântată în biserica mănăstirii Cozia. 4. Ce caracter avea Mihai Viteazul. Domnitorul era un om dintr-o bucată şi foarte hotărât în toate deciziile pe care le lua. De asemenea, se folosea de toate mijloacele pentru a-şi duce la îndeplinire scopurile, de multe ori parafând alianţe cu parteneri pe care nu-i agrea. 5. Mihai Viteazul a fost comerciant de vite. La început, domnitorul a făcut comerţ cu vite şi, apoi, cu giuvaieruri. A cunoscut, astfel, lumea comerţului şi a avut multe de învăţat. A deprins limbile greacă şi turcă, dar a intrat în contact cu marea boierime munteană. Ajunsese să deţină o avere imensă. Cumpărase din 44 de sate, în timp ce un boier obişnuit avea 8-9 sate. Numărul satelor

Felul satelor

În câte sate a stăpânit Sate întregi Total

Părţi de sate şi vii

Sate primite zestre

Sate cumpărate de la moşneni

1 515 700

Sate cumpărate de la boieri

3 28

Vii cumpărate de la pers.indicate numai nominal Sate cumpărate de la domni

Preţul declarat(aspri)

2 -

70 000 1 314 200

11 500

120 000

6. S-a căsătorit din interes cu Doamna Stanca? Mihai Viteazu s-a căsătorit la vârsta de 27 de ani cu doamna Stanca, descendenta unei mari familii de boieri. Ea era nepoata banului Dobromir al Craiovei şi a logofătului Gheorghe din Corbi. Provenea din puternicul neam al boierilor din Izvorani, zona Muscelului sau, conform altor surse, dintr-o familie înruditã cu fraţii Buzeşti. Căsătoria cu Doamna Stanca i-a deschis tânărului Mihai drumul spre putere. Astfel, unii istorici contemporani au suspectat o căsătorie din interes.

Stăpân ocazional al Cetăţii Făgăraşului, Mihai Viteazul dăruiește Doamnei Stanca în anul 1600 atât castelul, cât și domeniul Făgărașului. El se va retrage aici după înfrângerea de la Mirăslău (18/28 septembrie 1600) și tot aici își va adăposti familia, până în 1601. Doamna Stanca se așază aici cu cei doi copii, Nicolae Pătrașcu și Domnița Florica. Mihai Viteazul construiește în partea sudică a cetății o biserică pentru familia lui. După lupta de la Mirăslău, cei trei vor fi ținuți în cetate ca ostatici, iar după uciderea voievodului, Doamna Stanca a stat aici ca roabă. În anul 1938, la propunerea lui Nicolae Iorga, «Gruparea Femeilor Române» filiala Făgăraș, a luat inițiativa ridicării unui bust al Doamnei Stanca. Statuia a fost realizată în anul 1938 de către sculptorul Spiridon Georgescu(1887-1974).

,,Aici a suferit toate umilințele și amenințările, pentru că a cerut dreptate neamului său, chinuită și apoi veșnic nemângăiata soție a lui Mihai Viteazul, Doamna Stanca” 7. Fermecătoarea fiică a lui Mihai Viteazu. Domnitorul şi Doamna Stanca au avut doi copii, Florica şi Nicolae, cel care avea să ocupe, o perioadă, cât marele voievod era în Ardeal, tronul 26

Ţării Româneşti. Florica avea un farmec special, care a ajuns să-l copleşească chiar şi împăratul Rudolf al Sfântului Imperiu Roman de Naţiune Germană. Cei doi ajunseseră chiar în pragul căsătoriei. Numai intervenţia energică a mamei acestuia, Maria de Spania, a oprit căsătoria dintre cei doi. 8. Marula, fiica nelegitimă. Mihai Viteazul a mai avut o fiica, Marula, care s-a născut în anul 1599, dintr-o relaţie a domnitorului cu o ţiitoare cunoscută drept „Tudora din Târgşor“. Mihai nu îşi ascundea relaţiile extraconjugale şi chiar se afişa cu amantele. Astfel, nu a făcut nici un secret din naşterea fiicei sale nelegitime. Domnitorul şi-a vizitat iubita şi fiica în vârstă de doar un an şi i-a oferit un hrisov prin care-i lăsa moştenire, după moartea mamei sale mai multe sate. 9. Povestea de iubire cu fiicele dregătorului muntean Ivan Norocea. Relaţia dintre Mihai Viteazul şi soţia, Doamna Stanca, se degradează, astfel că domnitorul îşi îndreaptă afecţiunea în altă direcţie. Surorile Zamfira şi Velica, fiicele lui Ivan Norocea, i-au atras atenţai lui Mihai Viteazul atunci când a ajuns la Alba Iulia. Acestea deveniseră sfătuitoarele apropiate ale domnitorului şi apăreau mereu în preajma lor. Dacă despre, Zamfira istoricii susţin că nu există informaţii certe cu privire la o legătură amoroasă cu Mihai Viteazul, în privinţa Valicăi lucrurile sunt certe. Domnitorul se afişa cu aceasta, iar femeia nutrea speranţa că va deveni Doamnă. 10. Apropierea de soţia lui Sigismund Bathory. Mihai Viteazul apare într-o pictură realizată la Praga de Frans Franken alături de Maria Christierna, Sigismund Bathory, principele Transilvaniei. Unii istorici sugerează că între cei doi a avut loc o poveste amoroasă. A divorţat de acesta, iar succesorul la tronul Transilvaniei, Andrei Báthory, vărul lui Sigismund, îi face avansuri din ce în ce mai agresive. Astfel, Maria Christierna se refugiază la curtea regală de la Pragă. Aceasta i-ar fi pus o vorbă bună lui Mihahai la regele Rudolf, pentru a-l spijini să lupte împotriva lui Andrei Báthory. 11.Mihai Viteazul un soţ de coşmar.După ce şi-au unit destinele,Mihai şi Stanca au avut 2 copii,pe Nicolae şi Florica.Imediat după ce pruncii au venit pe lume,relaţia dintre domnitor şi soţia sa a început să se degradeze.Cei doi aproape că-şi vorbeau doar câteva cuvinte,voievodul fiind acuzat şi de fapte de violenţă la adresa soţiei.O obligă să-şi ia copiii şi să bată,rând pe rând,la porţile tuturor mănăstirilor din Ţara Românească,pentru a avea parte de linişte.Stanca şi 27

copiii ajung în cele din urmă la cetatea Făgăraşului,acolo unde vor fi ţinuţi ostateci din ordinul lui Mihai Viteazul,imediat ce caştigă bătălia de la Mirăslău.Mai mult,după moartea voievodului,doamna Stanca ajunge chiar slujnica în această cetate.Totuşi,în fatidica zi de 9 august 1601 singura care i-a fost alături în ultimele clipe ale vieţii domnitorului Mihai Viteazul a fost doamna Stanca.Aceasta a părăsit în grabă cetatea de la Făgăraş şi a venit la Câmpia Turzii.Deşi distrusă de durere din cauza dispariţiei soţului,cronicarii au relatat faptul că ea i-ar fi blestemat cadavrul.La scurt timp de la dispariţia voievodului,doamna Stanca a murit de ciumă. 12.Au fost găsite osemintele lui Mihai Viteazul. Mihai Viteazul a fost decapitat pe 9 august 1601 în tabăra de la Câmpia Turzii, la comanda împăratului Rudolf al II-lea. Capul a fost luat de un credincios de-al său, conform unei însemnări a lui Radu Mihnea, domn al Ţării Româneşti. Trupul său a rămas timp de trei zile pe câmpul de bătălie, unde a fost batjocorit şi de oameni şi de câini, după care a fost îngropat. Ulterior, trupul a fost dus la Biserica Mitropolitană de la Alba Iulia, unde a rămas pentru o perioadă de timp. Se ştie că osemintele Voievodului au dispărut de acolo înainte de desfiinţarea Mitropoliei Ardealului şi transformarea lăcaşului în biserică catolică (1701).Din 1701 nu se mai ştia nimic de osemintele voievodului De atunci însă şi până în 2010, nu a mai existat nici un indiciu despre osemintele lui Mihai Viteazul. În 2010, călugării de la Mănăstirea Plăviceni au făcut o descoperire de excepţie, respectiv un schelet care se potrivea în ceea ce priveşte dimensiunile cu cel al marelui domnitor. Argumentele iniţiale care susţineau teoria potrivit căreia osemintele ar fi aparţinut lui Mihai Viteazul erau legate de faptul că Mănăstirea Plăviceni a fost ridicată de Doamna Stanca, că hramul este al Arhanghelui Mihail, dar şi faptul că din schelet lipsea capul, dar şi membrele superioare fără claviculă şi coaste, ceea ce corespundea modului cum a fost mutilat Voievodul în 1601, după cum a precizat părintele Teoctist Moldovanu, stareţul mănăstirii. Preotul a fost hotărât să facă un test ADN şi măsurători antopometrice ale oaselor descoperite folosind material ADN de la mama lui Mihai Viteazu, Teodora Cantacuzino, înmormântată la Mănăstirea Cozia. Acum, supoziţia călugărilor de la acea vreme s-a adeverit, după ce a fost definitivat raportul medico-legal care atestă faptul că osemintele corespund ca mărime celor ale domnitorului, iar din cadavru lipseşte capul (care se află acum la Mănăstirea Dealul), dar şi celelalte elemente lipsă ale corpului.

Imaginea lui Mihai Viteazul in literatura romana „Romanii supt Mihai-Voievod Viteazul” – Nicolae Balcescu Figura lui Mihai Viteazul ocupă centrul cărţii, autorul venerandu-l pe Mihai Viteazul pentru patriotismul său, pentru vitejia şi curajul de pe câmpul de luptă, pentru abilităţile de strateg militar, pentru idealul său de a uni Ţara Românească, Moldova şi Transilvania. Mihai se distinge prin „credinţa către Dumnezeu”, prin patriotismul înflăcărat („dragostea către patrie”), prin omenia cu care se comportă atât faţă de cei egali cu el, cât şi faţă de cei umili. Spirit justiţiar, sincer, cinstit şi darnic sunt alte însuşiri morale ale lui Mihai, care conturează „mult lăudatul său caracter”. Trăsăturile morale, ale banului Mihai reies în continuare prin naraţiune, prozatorul povestind o întâmplare sugestivă pentru măreţia personajului. Faptele vitejeşti şi firea blândă a banului Craiovei au făcut să fie îndrăgit de popor, care şi-a pus nădejdea în curajul şi înţelepciunea lui. În acel timp, Ţara Românească era cârmuită de „crudul” Alexandru-Vodă şi viaţa românilor era plină „de chin şi de jale”. Voievodul era invidios pe succesele şi calităţile lui Mihai şi plănuieşte uciderea acestuia. Banul descoperă la timp complotul şi încearcă să fugă la Constantinopol, dar oamenii domnitorului îl prind şi îl duc la Bucureşti, unde îl întemniţează. De teamă ca poporul să nu se revolte şi să se ridice în apărarea banului Mihai, voievodul îl condamnă la moarte. La locul osândei, gâdele (călău) nu are tăria să-i reteze capul şi, aruncând satârul (securea călăului), „fuge prin mulţimea adunată”, strigând că el nu-l poate ucide „pe acest om”. Mulţimea este înflăcărata de această întâmplare, consideră că a fost un semn ceresc şi cere cu „un glas detunător” milă şi iertare pentru banul Mihai. Spre sfârşitul secolului al XVI-lea, în 1594, banul Craiovei devine domnitorul Ţării Româneşti, numele fiind urmat de un epitet caracterizator şi foarte sugestiv pentru gloria sa: Mihai Viteazul. „Pasa Hassan” – George Cosbuc Balada cultă ,,Pașa Hassan” are ca subiect momentul decisiv al bătăliei de la Călugăreni, evidetiand provocarea la luptă a conducătorului turc, Hassan, de către voievodul român. Portretul domnitorului nu este realizat direct, ci este prezentat din perspectiva stării de spirit a adeversarului turc. Atacul oștirii române, avându-l drept îndrumător pe Mihai Viteazul, este impetuos. Domnitorul trece printre dușmani ,,...cu fulgeru-n mână”, metaforă ce sugerează, 30

indirect, măreția acestuia, în comparație cu dușmanii săi, întrucât ,, Turcimea-nvrăjbită se rupe deolaltă/ Şi cade-n mocirlă, un val după val”. Descrierea decăderii progresive a armatei otomane are rostul de a arăta puterea și iureșul celei române. Ritmul este alert, precum derularea evenimentelor, prin realizarea imaginilor dinamice cu ajutorul unor verbe, precum ,,rup”; ,,saltă”; ,,cade”; ,,izbit”. Hiperbola predomină in text, culminând cu portretul fizic și moral al domnitorului. Trăsătura dominantă a acestuia este curajul. Se mișcă pe câmpul de luptă ,,ca volbura toamnei” și își învinge dușmanii rând pe rând, părând de neoprit. Frica îl determină pe Pașa Hassan să-l vadă pe domnitor în proporții ireale: ,,Sălbaticul vodă e-n zale și fier”; ,,zalele-i zuruie crunte. Pe frunte, poartă o cupolă gigantică, vorba îi este puternică precum tunetul, răsufletul amarnic precum gerul, iar barda din mâna stângă îi ajunge până la cer, așa încât ,,Vodă-i un munte”. Totodata, antiteza dintre cei doi adversari scoate în evidență trăsături antagonice: curajul voievodului român și frica pașei, hotărârea pentru a castiga și dorința de a supravietui, spiritul de sacrificiu și lașitatea. De altfel, dispariția conducătorului otoman, precum și starea de neliniște a acestuia sunt întemeiate, deoarece domnitorului român pare că nu i se poate opune nimeni: ,,Căci vodă ghiaurul în toți a băgat/ O groază nebună”. Imaginea lui Mihai Viteazul in „Legende istorice” In seria de povestiri istorice culese de Dimitrie Bolintineanu, voievodul Mihai Viteazul este prezentat in diferite contexte, construindu-i-se un portret moral complex. In „Mihai revenind de la Dunare” domnitorul este prezentat intr-o lumina stralucitoare, intrucat acesta este un invingator, biruind in toate luptele sale „Domnul Romaniei catre tara vine/ Stralucit de-nvingeri de prin tari straine”. Totodata, acesta este precaut si prevazator, cunoscand deja planurile dusmaniilor „Lasa sa purceaza corpu-i de soldati/ Si ramane-n urma cu sase barbati”. In „Mihai scapand stindardul”, voievodului i se evidentiaza numeroase trasaturi morale, printre care indrazneala sa se evidentiaza cel mai bine „Un erou in nopate inca se mai bate./ Singur el se lupta cu acele vai/ Unde mana mortii a culcat pe-ai sai.” Spiritul sau puternic patriot se observa in versurile „Trece printre unguri fara ca sa-l vaza:/Si stindardul tarii el infasurand/ Catre san il strange inapoi cantand”. Pe de alta parte i se oberva necugetarea sau chiar nesabuinta in actiuni, intrucat, manat de curaj, acesta se arunca in situatii primejdioase „Cei ce il preurma se opresc pe maluri;/ Dar Mihai 31

cu calul se arunca-n valuri,”. Insa el nu uita sa aprecieze ajutorul care i se ofera, fiind milos si darnic „Apoi scoate fraul inca alb de spume/ Si ii zice: „Liber mergi de-acum in lume!””. In „Mihai si ucigatorul” se observa, mai ales spiritul sau pentru dreptate si asprimea sa, intrucat acesta nu lasa nicio crima nepedepsita, desi este facuta in binele patriei: „-Crima cand se face chiar spre-al nostru bine,/ Ea ramane crima, merita asprime./ Cela ce o iarta este vinovat/ Pe cat cel ce-o face este degradat.” Profesor coordonator: Gabriel Georgescu Elevi participanti: Draghici Maria, Mihai Amelia, Mihalache Luca, Sandu Mihai, Nita Denisa

Profesor coordonator: Miron Maria Elevi participanti: Draghici Maria Intrebari despre viata lui Mihai Viteazul 1)

Unde se gaseste capul lui Mihai Viteazul?

„Acesta se gaseste la Manastirea Dealul.” 2)

In ce circumstante a murit Mihai Viteazul?

„Mihai Viteazul a fost asasinat din ordinul imparatului Rudolf al II lea, plan pus in aplicare de catre generalul Gheorghe Basta si in final a fost executat de mercenarii acestuia pe data de 9 august 1601, pe Campia Turzii.” 3)

In ce batalii a invins Mihai Viteazul?

„A invins la Giurgiu in 1595 si patru ani mai tarziu la Selimbar.” 4)

Ce importanta a avut domnia lui Mihai Viteazul in istorie?

„Stiu ca el a ramas important in istorie pentru ca a realizat pentru prima data unirea tuturor romanilor, fiindca a unit Transilvania, Tara Romaneasca si Moldova.” 5)

Cine au fost parintii lui Mihai Viteazul?

„Pe mama lui Mihai Viteazul o chema Teodora si se presupune ca s-ar trage din neamul Cantacuzinilor, iar tatal este fiul nelegitim al lui Patrascu cel Bun.”

Intrebari legate de viata si domnia lui Mihai Viteazul 1.

Cine a fost Mihai Viteazul?

„In afara de faptul ca este numele liceului nostru, stiu sigur ca a fost domnitor si stiu ca a facut prima unire, deci a fost domnitor, atat al Tarii Romanesti si al Moldovei, cat si al Transilvaniei. Si probabil si ctitor de biserici, cum au fost majoritatea domnitoriilor.” 2.

Ce importanta a avut domnia lui?

„Mihai Viteazul a realizat pentru prima data in istorie unirea tuturor romanilor, fiindca a unit Transilvania, Tara Romaneasca si Moldova.” 3.

Cine au fost parintii lui Mihai Viteazul?

„Pe mama lui Mihai Viteazul o chema Teodora si se presupune ca s-ar trage din neamul Cantacuzinilor, iar tatal este fiul nelegitim al lui Patrascu cel Bun.” 4.

In ce batalii a invins Mihai Viteazul?

„A invins la Giurgiu in 1595 si patru ani mai tarziu la Selimbar.” 5.

Ce caracter avea Mihai Viteazul?

„Pai, din cate stiu eu, Mihai Viteazul era un om dintr-o bucata, foarte sigur pe deciziile sale, ba chiar in unele momente era dispus sa faca aliante cu conducatori pe care nu prea ii agrea doar ca sa isi indeplineasca datoria.” 6.

Ce a facut domnitorul pana sa ajunga la conducere?

„La început, a făcut comerţ cu vite şi cu giuvaieruri. Si a deprins limbile greaca si turca. Dupa care si-a strans o avere imensa pentru a se putea sustine pentru a ajunge la domnie” Interviu realizat de către eleva Lăcusteanu Diana din clasa a XI –a D coord. Prof Alexandra Zamfir

Ce informații ai despre Monumentul lui Mihai Viteazul de la Turda?

Iulia: Monumentul a fost ridicat în anul 1977 și este cunoscut sub numele de Mormântul lui Mihai Viteazul. Are în componență un obelisc înalt de 1601 cm (aluzie la anul 1601 în care a murit voievodul), este confecționat din beton armat placat cu travertin de Rușchița şi este montat pe un soclu dreptunghiular din tuf vulcanic. Obeliscul are trei laturi, simbolizând cele trei țări române unite de Mihai Viteazul la 1600. Pe prima latură, cea vizibilă de la intrare, se află portretul în relief al domnitorului, realizat din bronz, iar deasupra are o cruce aurită, stilizată. La baza obeliscului, pe fiecare latură, se află sculptată în marmură albă, stema fiecărei provincii 33

românești: bourul moldovean, acvila cu cruce în cioc - stema Ardealului și leii ce țin spada stema Țării Românești.

De când poartă liceul nostru, numele voievodului Mihai Viteazul?

Bianca: Am citit în Monografia Colegiului National ,,Mihai Viteazul”, că în perioada 19191947, liceul nostru se numea Liceul ,,Regele Ferdinand”. Numele de Liceul ,,Mihai Viteazul” s-a acordat în anul 1958.

Prin ce activități rememorăm noi, elevii Colegiului, figura marelui voievod?

Mălina: Prin sesiuni de comunicări pe această temă, prin activități de voluntariat, facând curățenie în parcul unde este amplasat Monumentul lui Mihai Viteazul, prin depunere de coroane la mormânt în fiecare an și prin concursuri tematice.

Interviu

Eleva, Cosma Irina Maria, din clasa a X-a D a intervievat 3 colegi din liceu. Iată răspunsurile primite: 1.

Cum este reprezentată figura lui Mihai Viteazul în liceul nostru ?

Diana: Există un portret în fața sălii profesorale, iar pe scările principale, există un bust al lui Mihai Viteazul.

Ce monumente dedicate lui Mihai Viteazul există în județul nostru?

Maria: La Turda există un monument – Mormântul lui Mihai Viteazul; de asemenea, tot în acel parc există Mănăstirea Mihai Vodă. În localitatea Mihai Viteazu, în fața Primăriei, există un bust al domnitorului. În Cluj-Napoca este statuia ecvestră a lui Mihai Viteazul, în piața care îi poartă numele.

În ce context a a vut loc uciderea lui Mihai Viteazul, la Turda?

Radu: El se îndrepta spre Alba-Iulia, după victoria de la Guruslău împotriva ungurilor, iar la Turda şi-a stabilit tabăra. Generalul austriac Basta a pus la cale asasinarea lui Mihai Viteazul.

Interviu

Elevul Mornea Răzvan din clasa a X-a D, a intervievat trei colegi din liceu. Iată răspunsurile primite: 1.

Unde este înmormântat Mihai Viteazul?

Daniel:Trupul lui se află la Turda, iar capul său la Târgovişte.

Cum s-a intitulat Mihai Viteazul după ce a alipit Moldova?

Mihai: „Domn al Țării Românești, al Ardealului și a toată Ţara Moldovei”.

Domnitorul cărui stat a fost Mihai Viteazul şi în ce perioadă a domnit?

Alexandra: A fost voievodul Țării Româneşti din 1593 până în 1601.

Interviu Todea Codruţa, elevă din clasa a X-a D la Colegiului Naţional ,,Mihai Viteazul” din Turda, a intervievat trei elevi ai liceului, adresându-le întrebări referitoare la personalitatea istorică a lui Mihai Viteazul. 1.

Care dintre luptelelui Mihai Viteazul împotriva turcilor, le-aţi studiat la orele de istorie ?

Vlad: La ora de istorie, am învăţat despre luptele de la Călugăreni şi Giurgiu din anul 1595, când Mihai Viteazul a obţinut două victorii importante împotriva lui Sinan Paşa.

Ce lupte a purtat Mihai Viteazul în Transilvania?

Andreea: În Transilvania, Mihai Viteazul a purtat luptele de la Șelimbăr, Mirăslău şi Guruslău.

Ştiţi numele unui căpitan de-al lui Mihai Viteazul, care are legătură cu Clujul ? 35

Alex: Da, un căpitan de incredere i-a fost Baba Novac a cărui statuie există în Cluj, lângă Bastionul Croitorilor.

Mihai Viteazul si rolul sau in arta Coordonator: prof. Aurelia Ilian CNMV București

Mihai Viteazul (n. 1558, Târgul de Floci – d. 9 august 1601, Turda) a fost domnitorul Ţării Româneşti între anii 1593-1601. Pentru o scurtă perioadă a fost conducător al celor trei mari ţări medievale care formează România de astăzi: Ţara Românească, Transilvania şi Moldova, fiind unul dintre cei mai de seamă conducători pe care i-a avut ţinutul românesc. Mihai Viteazul poate fi observat la Târgovişte într-o ipostază în care nu apare în multe locuri din ţară. Biserica Mare Domnească, din cadrul cetăţii istorice a Târgoviştei îl înfăţişează cu coroana pe cap, aceasta fiiind prima pictură care ni-l arată astfel de domnul valah. Pictura cu voievodul Mihai face parte din cea mai mare pictură votivă din ţară, în care apar laolaltă cei mai mulţi domnitori din ţară. Pictură se păstrează bine şi astăzi şi a fost realizată în perioada lui Constantin Brâncoveanu, între anii 1696-1698. În tabloul votiv, realizat în plină epoca de supraveghere otomană, apar 9 domnitori: Matei Basarab, Neagoe Basarab, Constantin Brâncoveanu şi Petru Cercel în chip de ctitori (ţin în mâini macheta bisericii), apoi Mihai Viteazu, prima pictură bisericească în care apare cu coroana pe cap, urmează Radu Şerban, Constantin Cârnu, Şerban Cantacuzino şi Radu Mihnea. Figura lui Mihai Viteazul a ajuns în panteonul naţional românesc după ce a fost recuperat de istoriografia românească a secolului al XIX-lea, un rol important jucându-l opul “Românii supt Mihai-Voievod Viteazul” al lui Nicolae Bălcescu. Astfel voievodul a ajuns un precursor important al unificării românilor, care avea să se realizeze în secolul al XX-lea. În timpul războaielor din secolul al XVIII-lea, Biserica Mare Domnească a fost incendiată, apoi reparată, dar cutremurul din 1802, şi un incendiu, au afectat-o din temelii. La începutul secolului

al XX-lea, biserica se afla aproape în stare de ruină. Prin hotărârea Comisiei Monumentelor Istorice, între 1907 şi 1910 a fost refăcută după proiectul arhitectului Nicolae Ghika-Budeşti. Dintre piesele de mare valoare artistică care mobilează biserica se remarcă iconostasul brâcovenesc realizat în lemn, sculptat şi poleite cu aur, având pe registrul de deasupra uşii împărăteşti stema Tării Romăneşti, iar pe bagheta superioară, anul realizării încrustat cu cifre chirilice şi arabe: 1693. Constantin Brâncoveanu a fost cel care a pictat-o a doua oară, ca formă de legitimare de la predecesorii săi.

Ctitorie a lui Petru Cercel (1583-1585) Biserica mare Domnească din Târgovişte este ctitoria voievodului Petru Cercel (1583-1585). Biserica a fost zidită în acelaşi timp

poartă hramul Adormirea Maicii

Domnului şi a fost realizat după

modelul bisericilor de tipul cruce

greacă înscrisă.

Monumentul

lăcaşurile

distinge

Casa

Domnească.

ridicate

Lăcaşul

sfârşitul

prin

proporţiile sale nemaintâlnite până

atunci, dreptunghiul în care se

înscrie conturul exterior măsurând

14 metri lăţime şi 30 de metri

lungime

Cea mai cunoscută reprezentare a

lui Mihai Viteazul realizată în

secolului

XVI-lea

timpul vieţii sale, este fără îndoială gravura realizată de Aegidus Sadeler II în 1601. Mihai Viteazul a fost portretizat la curtea de la Praga a lui Rudolf al II-lea în februarie 1601, când a fost primit cu entuziasm şi fascinaţie de cei de la curtea împăratului. Printre aceştia se număra şi Aegidius Sadeler, faimosul gravor născut la Antwerp, în Olanda. Gravor talentat şi iscusit, Sadeler ajunge la Curtea Împăratului Rudolf al II-lea din Praga în anul 1597, fiind apreciat mai ales pentru copiile sale, uşor de comercializat, după lucrări, dar mai ales portrete celebre, realizate de mari pictori europeni. Celebrul portret al lui Mihai Viteazul, pe cât de cunoscut este astăzi românilor, pe atât de ascuns a fost timp de aproape 250 de ani, până când în anul 1847, Nicolae Bălcescu împreună Al. G. Golescu o descoperă în biblioteca regală din Paris. Cuprinşi de entuziasm, cei doi nu ezită să aducă în atenţia românilor acest portret pentru care comandă o serie de copii să fie realizate după piesa originală. Referitor la gravură, Nicolae Bălcescu afirma 37

în acelaşi an în "Magazin istoric pentru Dacia", nr. IV: "Fizionomia principelui respunde întocmai închipuirii celloru ce au studiatu caracterulu acestui bărbatu extraordinariu". Într-adevăr această lucrare impresionează prin caracterul dârz şi viguros al voievodului, surprins cu foarte mare acurateţe de către Sadeler. Voievodul poartă o mantie albă cu guler şi borduri de blană, prinsă la gât; pe cap poartă celebra căciulă din blană de samur (gugiuman), cu surguci din pene de cocor, în montură de pietre preţioase. În chenarul circular al gravurii, este inscripţionat: "Michael Waivoda Walachiae Transalpinae, utraque fortuna insignis et in utraque eadem virtute, aet. XLIII", în timp ce la baza gravurii, versurile se traduc: "Atât de mult iubește pe Cristos și Împărăția creștină și unirea Bisericii sub Papă”. Piesa se prezintă într-o stare de conservare foarte bună, numărându-se printre puţinele exemplare originale de perioadă, rămase în lume. Pe lângă valoarea artistică a lucrării lui Aegidius Sadeler, această gravură rămâne pentru publicul român o piesă de o valoare ancestrală ce aduce cinste oricărei colecţii. Bibliografie:

https://www.artmark.ro/arhiva-rezultate-licitatii/licita-ia-istoria-romanilor-229-

2016/faimoasa-reprezentare-a-lui-mihai-viteazul-gravura-realizata-de-aegidius-sadeler-ii-lapraga-1601-piesa-extrem-de-rara-de-colectie.html#&gid=null&pid=1 http://m.adevarul.ro/locale/targoviste/unde-afla-pictura-mihai-viteazul-imortalizat-coroana-capfresca-300-ani-vechime-1_56b36c395ab6550cb8733f85/index.html

BISERICA MEMORIALÃ "MIHAI VITEAZUL" PAROHIA ORTODOXÃ CU HRAMUL SFÂNTA TREIME SI SFANTUL SILUAN ATHONITUL ALBA IULIA - ROMÂNIA

ISTORIC Orasul Alba Iulia are o istorie milenarã. În prima jumãtate a secolului al II-lea î. Hr., izvoarele antice mentioneazã tribul apulilor si pe regele Rubobostes. Ptolemeu, în lucrarea sa "Geographia", aminteste printre cele 40 de localitãti mai importante din Dacia si de Apoulon, din zona centralã a Transilvaniei. Mai târziu, romanii au ridicat aici un puternic castru care a jucat un rol important, fiind centrul economic, militar si administrativ al întregii Dacii romane. Împãratul Septimius Severus ridicã asezarea pe prima treaptã în ierarhia oraselor romane, aceea de municipiu, fiind cunoscutã cu denumirea de "municipium Septimius Apulense". La începutul evului mediu, Bãlgrad, cum se numea atunci, s-a impus ca principal centru al Transilvaniei. La 1 noiembrie 1599, dupã victoria de la Selimbãr, Mihai Viteazul isi face trumfala intrare în acest oras. Dupã unirea Moldovei cu celelalte douã principate române în mai 1600, marele domnitor se numeste "Din mila Domnului" domnitor al celor trei principate: Tara

Româneascã, Transilvania si Moldova, reusind sã împlineasca pentru prima datã în istorie, cel mai râvnit ideal al românilor- unirea celor trei principate românesti sub un singur conducator. Dar prezenta marelui voievod unificator a fost simtitã la Alba Iulia cu câtiva ani înainte -în anul 1597, prin ctitoria Catedralei Mitropoliei Ortodoxe a Transilvaniei cu hramul "Sfânta Treime"simbol al unitãtii de credintã si neam al celor trei tãri românesti, (în vecinãtatea zidurilor cetãtii), care a fost mai bine de un secol un centru important religios si cultural în Transilvania. Mitropolia Ortodoxã a devenit, asa cum scrie marele nostru istoric Nicolae Iorga, "cel mai trainic si mai de folos asezãmânt al neamului nostru de peste munti" si a avut adevãrati pãrinti spirituali si oameni de culturã, printre care amintim: Teoctist, Dosoftei, Ghenadie II, Sfintii mãrturisitori Ilie Iorest si Sava Brancovici (pomeniti la 24 aprilie), Simion Stefan, Ghenadie III, Daniil, Iosif Budai, Ioasaf, Sava III, Varlaam, Teofil, Atanasie si altii. Aici au cunoscut lumina tiparului "Evanghelia cu învãtãturã" (1461), "Psaltirea"(1651), Bucoavna (1699- primul abecedar tipãrit în limba românã) si cel mai de seamã - "Noul Testament de la Bãlgrad" din anul 1648 - tipãrit la initiativa mitropolitului cãrturar Simion Stefan. Catedrala Mitropoliei nu s-a pastrat fiind darâmata în totalitate de regimul habsburgic în anul 1714, numeroase materiale fiind folosite la construirea Bisericii ortodoxe Maieri din Alba Iulia. Însã, începând cu anul 1988 se reconstruieste noua bisericutã din lemn în stil maramuresan, pe acelasi loc si cu acelasi hram, sfintindu-se în anul 1992. "Veche dar tânara, Biserica Memorialã "Mihai Viteazul" doreste sã tinã treazã constiinta comunitãtii strânse în jurul acestui sfânt locas de tainã si rugãciune."

Note și impresii despre filmul „Mihai Viteazul” Coord. prof. N. Chiper

Mihai Viteazul este un film istoric românesc, regizat în 1971 de Sergiu Nicolaescu după scenariul lui Titus Popovici. El a fost realizat de Studioul Cinematografic București și este format din două părți intitulate Călugăreni și Unirea. Wikipedia Data lansării: 13 februarie 1971 (România) Regizor: Sergiu Nicolaescu Scenariu: Titus Popovici Operatorie film: Mircea George Cornea Producător: Gheorghe Pîrîu

Filmul Mihai Viteazul este compus din două părți aproximativ egale ca durată: Călugăreni și Unirea. Partea I: Călugăreni În anul 1593, sultanul otoman Murad al III-lea (1574-1595) (Colea Răutu) își îndreaptă trupele sale conduse de generalul Sinan Pașa (Nicolae Secăreanu) către Viena, ultimul obstacol spre o Europă dezbinată. În drumul acestor armate, cele trei țări române aveau să joace un rol hotărâtor. Pe atunci, Țara Românească era condusă de un domnitor laș și crud, Alexandru cel Rău (15921593) (Constantin Codrescu). Boierii potrivnici erau trași în țeapă. În același timp, un om viteaz și cinstit, Mihai Pătrașcu (Amza Pellea), ban al Craiovei, era urmărit de iscoadele domnitorului pentru a fi pedepsit pentru faptele sale de răzvrătire. Filmul debutează cu un ospăț ținut la curtea domnească în cinstea solilor turci conduși de Selim Pașa (Sergiu Nicolaescu) care veniseră să ia tributul cuvenit. Pe drumul spre Istanbul, convoiul lui Selim Pașa, care ducea și o căruță de copii care urmau a fi instruiți pentru a deveni ieniceri, este oprit de oștenii români conduși de frații Buzești - Preda (Florin Piersic), Stroe (Ilarion Ciobanu) și Radu (Septimiu Sever) - și de Popa Stoica (Mircea Albulescu). Mihai, care scăpase prin luptă de trimișii domnitorului, îi convinge pe oșteni să lase convoiul să treacă și i se alătură lui Selim, prietenul său din copilărie, pentru a ajunge la Istanbul, unde intenționa să cumpere tronul Valahiei. Apelând la mai multe împrumuturi, acordate printre alții de unchiul său Iani (Florin Scărlătescu) sau de contesa genoveză Rossana Viventini (Irina Gărdescu), sora bancherului Carlo Viventini (Alexandru Repan), care-l îndrăgește pentru că nu se umilea cum făceau alții care cereau bani, Mihai ajunge în fața sultanului. Aici, se întâlnește cu contracandidatul său, domnitorul Alexandru cel Rău, supus și blând. Mihai refuză să îngenuncheze în fața sultanului Murad al IIIlea. Atitudinea sa demnă îi place sultanului care hotărăște ca fiul lui Pătrașcu cel Bun să devină domnitor al Țării Românești, fostul domnitor fiind ștrangulat. Totuși, ultimele sale cuvinte, venite ca și un blestem pentru moartea sa asupra sultanului, au fost: „Ai să te căiești, Murad! Ai să te căiești!”.

Ajuns domnitor în Țara Românească, Mihai are o misiune grea. Țara era sărăcită de domnia predecesorului său și trebuia să plătească o sumă mare de bani către Înalta Poartă. În decembrie 1594 izbucnește la București o revoltă antiotomană, iar creditorii sunt strânși în casa fraților Buzescu căreia i se dă foc. Singurul care scapă este Selim Pașa, acesta fiind trimis de domnitor la Istanbul să povestească cele văzute. Uciderea creditorilor este semnalul începerii campaniei antiotomane de la Dunăre a voievodului român, fiind atacate pe rând garnizoanele turcești din Brăila, Cernavodă, Zimnicea, Stănești, Șerpătești, Giurgiu, Razgrad, Nicopole, Vidin, Rusciuc, Varna și chiar Adrianopole. Preda este trimis la Roma pentru a cere ajutor din partea Sfântului Scaun spre a-i alunga pe turci din Europa. Papa Clement al VII-lea (Fory Etterle) i-a dat bani împăratului Rudolf al II-lea de Habsburg (Aurel Rogalschi) pentru a organiza o armată condusă de generalul mercenar Gheorghe Basta (Emmerich Schäffer) și care urma să pornească imediat în ajutorul oastei lui Mihai Viteazul. Dar din cauza faptului că Liga Sfântă credea că victoriile române erau un joc al hazardului, trimiterea armatei lui Basta este amânată, iar Mihai Viteazul dispune întreruperea campaniei antiotomane. Mai mult, pentru a obține sprijinul Principatului Transilvania, Mihai trebuie să încheie un tratat de vasalitate cu principele Sigismund Báthory (Ion Besoiu), tratat care avea să nu îi aducă nici un beneficiu. Finalul primei părți a filmului îl reprezintă Bătălia de la Călugăreni (13/23 august 1595), purtată într-o zonă mlăștinoasă de pe cursul râului Neajlov. Deși Sigismund îi promisese sprijin militar împotriva turcilor, el îi trimite o mică oaste de 500 de secui condusă de cavalerul Tompa. Principele Transilvaniei invocă faptul că în acea perioadă se căsătorea la Alba Iulia cu arhiducesa Maria Cristina de Graz (Clara Sebők), nepoata împăratului Rudolf. Deși cu o oaste mică (de doar 14-16.000 de ostași), Mihai Viteazul beneficiază de avantajul terenului mlăștinos și reușește să învingă numeroasa oaste turcească condusă de Sinan Pașa. Lupta se încheie cu victoria oștilor lui Mihai, dar cu pierderi mari de ambele părți. Sinan Pașa cade cu calul de pe pod în mlaștină și este salvat de Selim Pașa.

Partea a II-a: Unirea

Crezând în slăbiciunea armatei turcești, împăratul Rudolf a ordonat începerea mult-așteptatei cruciade antiotomane. Armatele turcești și cele creștine se întâlnesc în Lupta de la Keresteș (24 26 octombrie 1596), oștile creștine fiind conduse de Sigismund Báthory, ajutat de generalul Basta. Turcii conduși de Selim Pașa reușesc să obțină victoria, în timp ce Mihai aștepta pe malul Dunării să fie chemat la luptă. Căzut în dizgrație, Sigismund Báthory renunță în 29 martie 1599 la tronul Transilvaniei, iar Dieta Transilvaniei l-a ales principe pe cardinalul Andrei Báthory (György Kovács), care a semnat un act de supunere față de Imperiul Otoman. Turcii, prin același Selim Pașa, îi trimit o solie domnitorului Mihai Viteazul pentru a încheia un tratat de pace între Înalta Poartă și Țara Românească. Mihai refuză oferta tentantă, dorind să unească toate cele trei țări române: Țara Românească, Ardealul și Moldova, unde trăiesc „toți cei care grăiesc limba neamului meu”. Drept urmare, el pornește campania din Transilvania, trecând Munții Carpați. În acest scop, este nevoit să semneze legarea de glie a țăranilor, la insistentele fraților Buzești. Nefiind conștient de pericol, cardinalul Andrei Báthory strânge o oaste formată din nobili. În Bătălia de la Șelimbăr (28 octombrie 1599), oștile lui Mihai Viteazul, la care se adaugaseră 8.000 de secui, înving oștile nobililor transilvăneni. În luptă moare Preda Buzescu. Doi oșteni secui îi taie capul cardinalului Báthory, pe care-l acuzau că a poruncit uciderea comandantului Tompa. După victoria de la Șelimbăr, Mihai Viteazul intră în cetatea Alba Iulia, fiind primit ca domnitor al Transilvaniei. El se îndreaptă apoi spre Moldova, unde domnea Ieremia Movilă (Mihai Mereuță), cu ajutorul polonezilor. În film, lupta dintre armata moldoveană și cea valahotransilvăneană a lui Mihai nu a mai avut loc, dorința moldovenilor de a se uni cu celelalte două țări determinându-i să dezerteze. Astfel s-a realizat unirea tuturor celor trei țări române. La Alba Iulia, printr-o slujbă condusă de un sobor de preoți din care făcea partea și preotul Stoica, Mihai Viteazul este înscăunat drept „Domn al Țării Românești și Ardealului și a toată țara Moldovei". Sultanul otoman Mehmed al III-lea (1595-1603) l-a recunoscut pe Mihai, printr-un document remis de Selim chiar în catedrală, ca domnitor al celor trei țări. Această unire nu a ținut însă prea mult. Nereușind să înăbușe revolta boierilor transilvăneni și trădat de trupele generalului Basta, oastea lui Mihai Viteazul a fost înfrântă în Bătălia de la 44

Mirăslău (18 septembrie 1600). În această luptă au murit printre alții Nicolae Pătrașcu (fiul lui Mihai Viteazul) și popa Stoica. Scăpat cu viață, fostul domnitor a pribegit o perioadă prin Țara Românească, apoi a plecat la Viena și Praga, sperând să obțină o audiență la împăratul Rudolf al II-lea. Acesta amână repetat întâlnirea cu Mihai. Între timp, însă, Sigismund Báthory a renunțat la tratatul de vasalitate față de austrieci și a acceptat protecția Imperiului Otoman, și-a repudiat soția și l-a alungat pe generalul Basta. În aceste condiții, Mihai Viteazul este chemat în audiență la palatul imperial. Împăratul îi oferă un milion de taleri pentru a-și organiza o armată cu care să restabilească controlul austriac în Transilvania. Oștile româno-austriece conduse de Mihai Viteazul și de generalul Basta au înfrânt oastea Transilvaniei condusă de Sigismund Báthory în Bătălia de la Guruslău (3 august 1601), Sigismund fugind din țară. La ordinele împăratului Rudolf, influențat de sfetnicul Maximilian (Jean Lorin Florescu), generalul Basta dispune asasinarea domnitorului român. Mihai Viteazul a fost asasinat la 9 august 1601, pe câmpia Turzii (la 3 km sud de Turda). Moartea sa este prefațată de întâlnirea cu mama sa (Olga Tudorache), care l-a sfătuit să își întărească paza. Deși filmul respectă în mare parte realitățile istorice, există însă și diferențe. Fiul domnitorului, Nicolae Pătrașcu, a primit în timpul domniei lui Mihai Viteazul titlul de succesor și voievod al Țării Românești (1599-1600). El este prezentat în film ca murind în Bătălia de la Mirăslău. Cu toate acestea, Nicolae Pătrașcu a pierdut tronul în anul 1600 în favoarea lui Simion Movilă și a fugit în străinătate, împreună cu Doamna Stanca (mama lui) și domnița Florica (sora lui). El a murit în anul 1627. Mihai Viteazul a avut parte de un oarecare succes internațional. El a fost lansat în România la 13 februarie 1971, fiind prezentat apoi pe ecran panoramic la Festivalul Internațional de Film de la Moscova în iulie 1971.[29] A urmat apoi lansarea filmului în Germania de Est la 23 iulie 1971, în Finlanda la 30 martie 1972, în Germania de Vest la 30 iunie 1972, iar pe 28 aprilie 1973 filmul a ajuns în Japonia. „Sunt sigur că peste o sută de ani filmul va mai fi util și apreciat. Am lucrat la el cu toată pasiunea și profesionalismul de care eram capabil. A fost cel mai greu «pariu» al meu. Am avut parte de nenumărate interdicții și cenzurări, dar am rezistat și nu am afectat calitatea filmului.” 45

Pe 13 februarie 1971, este lansată capodopera ”Mihai Viteazul”, în regia lui Sergiu Nicolaescu, cu Amza Pellea în rolul voievodului român. Datorită complexității sale, pelicula rămânea cea mai ”grea” din istoria filmografiei noastre: 128 de actori s-au prezentat la probele pentru rolul principal, cadrele au fost trase în 32 de decoruri interiuoare și 37 de locuri de filmare diferite, cu 11.000 de costume pentru figurație. Conform legendelor, în ”Mihai Viteazul” ar fi trebui să joace, printre alții, Elizabeth Taylor, Richard Burton ori Kirk Douglas, urmând a fi o producție internațională! După afirmațiile lui Sergiu Nicolaescu, compania americană ”Columbia Pictures” și-a exprimat interesul de a contribui la realizarea filmului, oferind un buget de patru milioane de dolari și propunând următoarea distribuție: Orson Welles - împăratul Rudolf, Laurence Harvey – sultanul turc, Elisabeth Taylor și Richard Burton – cuplul Bathory, iar Kirk Douglas și Charlton Heston concurau pentru rolul domnitorului român. Regizorul avea să afirme că Edward G. Robinson (actor de origine română, cunoscut în ”Cetatea Filmului”) i-au scris că ar accepta să joace gratis timp de două săptămâni. Regizorul s-a deplasat la sediul Comitetul Central (CC) al Partidului Comunist Român pentru a obține aprobarea conducerii statului, iar secretarul CC, Paul Niculescu-Mizil, s-a dus direct la Nicolae Ceaușescu. I-a spus, apoi, regizorului că s-a rezolvat. După obținerea aprobării, Nicolaescu s-a urcat în avion pentru a merge să semneze contractul cu ”Columbia Pictures”. Avionul a pornit, dar, înainte de decolare, a fost oprit de o mașină în care se afla producătorul de film Dumitru Fernoagă. Regizorului i s-a cerut să coboare din avion și a fost dus la sediul Comitetului Central, unde același Niculescu-Mizil i-a spus că Ceaușescu s-a răzgândit și a hotărât ca în film să interpreteze numai actori români. Titus Popovici a afirmat, ulterior, că actorul Mircea Albulescu ar fi trimis o scrisoare lui Ceaușescu în care ruga să nu se facă filmul cu actori străini. Regizorul considera însă că scenaristul a fost cel care l-a convins pe secretarul-general al PCR, deoarece se temea că americanii urmau să modifice scenariul.

Nicolaescu începe să caute personajul principal. L-a plăcut mult pe Amza, din ”Dacii” (1967), unde uriașul actor înterpretează rolul lui Decebal. Sunt 128 de actori care dau probe pentru ”Mihai”. Se merge la 10 teatre din România, 240 de artiști sunt cooptați. Finalmente, Amza Pellea primește rolul, deși Sergiu Nicolaescu trăsese câteva cadre cu el în rolul principelul român. Primul tur de manivelă e dat în primăvara lui 1969. Se filmează mult, enorm. Sunt 32 de decoruri interioare, 37 de locuri de filmatre amenajate, 11.000 de costume de figurație pentru militari valahi, moldoveni, turci, austrieci. Numai Amza Pellea are 15 costumații diferite. Se merge la Șelimbăr, la Tălmaciu, la Călugăreni, dar și la Praga ori Istanbul. Interioare la Castelul Peleș, la Bran. 700 de cai, 200 de căruțe, 365 de membri și 80 de cascadori conduși de marele Tudor Stavru. Se încearcă vânzarea filmului în străinătate, este propus pentru premiile ”Oscar” din 1972. Regizorul afirmă că este cel mai ”greu” produs al său, critica vorbește despre un rol grandios făcut de Pellea. Merge la Festivalul Internațional de Film de la Moscova, în iulie 1971. Se lansează în Germania de Est, Finlanda, Germania de Vest, apoi, pe 28 aprilie 1973, îl găsim în Japonia. Conform cifrelor oficiale, se situează pe locul al treilea, după ”Nea Mărin miliardar” și ”Păcală” în topul celor mai vizionate filme românești din istorie, cu 13 milioane de plătitori. dmirat şi hulit totodată pentru filmele pe care le-a regizat, Sergiu Nicolaescu va intra în istoria cinematografiei 47

române. Peliculele sale au umplut până la refuz cinematografele înainte de revoluţie, dar au legitimat şi falsurile istorice procesate de activiştii comunişti. Creaţia lui Sergiu Nicolaescu s-a împletit cu politica naţionalistă a lui Nicolae Ceauşescu. Regizorul a profitat de oportunităţile create de regim şi, alături de scenaristul Titus Popovici, a realizat pelicule care hiperbolizau anvergura domnitorilor români sau îi plasau pe comunişti în centrul luptei antifasciste. Dincolo de divertisment şi de amintirea anilor când se stătea la coadă pentru un bilet la „Cu mâinile curate“, rolul „educativ“ al acestor filme a fost mai degrabă toxic. Profesorul Marius Diaconescu semnala acest pericol într-un interviu acordat revistei „Historia“:„Românul din ziua de azi învaţă mai multă istorie de la televizor şi din filme decât din cărţile de istorie“.

1970:MIHAI VITEAZUL-„UNIFICATORUL“ Peliculele regizate de Sergiu Nicolaescu nu au fost gândite ca filme documentare şi nici nu trebuie utilizate ca materiale didactice. Cea mai eronată reprezentare a unui personaj istoric se regăseşte în „Mihai Viteazul“ (1970). În film, domnitorul îi învinge pe turci intrând în luptă fără armură, în cămaşă şi cu barda în mână. Producţia cinematografică îl prezintă a fi învingătorul de la Călugăreni. În realitate, Mihai Viteazul a dominat bătălia până la un moment dat, după care, spre seară, s-a retras de pe câmpul de luptă. A lăsat oraşele Bucureşti şi Târgovişte pradă otomanilor şi s-a retras în munţi pentru a primi ajutor din Ungaria, de la Sigismund. Scena cea mai emoţionantă a filmului îl prezintă pe Mihai intrând în catedrala din Alba Iulia pentru a fi încoronat, aclamat de „popor“. Unirea celor trei ţări româneşti ar fi fost „pohta ce-a pohtit“ domnitorul. În realitate, Mihai Viteazul nu s-a gândit niciun moment la unirea tuturor românilor, deoarece în Evul Mediu nu exista un astfel de proiect. Mult mai târziu, la jumătatea secolului al XIX-lea, oamenii de cultură au invocat domnia lui Mihai Viteazul pentru a revendica

dorinţa de secole a românilor de unire. Comuniştii au preluat şi au „îmbunătăţit“ reprezentarea de unificator a lui Mihai Viteazul. 1989:MIRCEA-„NEÎNVINSUL“ Într-un interviu pentru revista „Historia“, istoricul medievist Marius Diaconescu, lector la Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti, comenta şi falsurile din filmul „Mircea“ (1989). „Toată lumea ştie că Mircea cel Bătrân îl învinge pe Baiazid în bătălia de la Rovine“, spune istoricul. „Învăţăm în şcoală acest lucru, avem şi poezia lui Mihai Eminescu despre bătălie. Nu este nimic adevărat, pentru că după bătălia de la Rovine, Mircea cel Bătrân stă aproape doi ani şi jumătate în Transilvania. Dacă ar fi câştigat bătălia, ce căuta în martie 1395 la Braşov şi se închina regelui Ungariei, Sigismund de Luxemburg? De ce de patru ori a încercat armata ungară să îl repună pe tronul Ţării Româneşti pe Mircea cel Bătrân şi nu a reuşit pentru că au venit turcii întotdeauna şi l-au alungat pe Mircea? A fi patriot nu înseamnă să fii mincinos. Patriotismul nu se măsoară în minciuni“, consideră Marius Diaconescu. În film, personajul a fost „botezat“ Mircea cel Mare, evitându-se formularea Mircea cel Bătrân pentru a nu se face legătura cu vârsta înaintată a lui Nicolae Ceauşescu (71 de ani în 1989). 1974:UN COMISAR ACUZĂ-MINCIUNA DESPRE LEGIONARI O altă istorie falsă legitimată de filmele lui Sergiu Nicolaescu se leagă de conflictele dintre legionari şi comunişti în anii 1940-1941. În realitate, comunişti nu au contat pe scena publică atunci. În filmul „Un comisar acuză“ (1974), Nicolaescu prezintă scena asasinării de către legionari, la închisoarea Jilava, a 64 de ofiţeri şi foşti demnitari. Se arată cum deţinuţii comunişti au fost eliberaţi pentru a scăpa de furia comandourilor legionare. În realitate, comuniştii au rămas în închisoare, deoarece legionarii nu le acordau niciun fel de importanţă şi nu şi-au propus să-i asasineze. Filmele avându-l în rolul principal pe comisarul Moldovan debutează după „tezele din iulie 1971“ ale lui Nicolae Ceauşescu, care au culminat cu înăsprirea controlului ideologic asupra 49

culturii. La acea dată, Sergiu Nicolaescu era secretar al organizaţiei de partid a asociaţiei cineaştilor. Cu ocazia unei şedinţe a profesioniştilor din domeniul cinematografiei, Nicolaescu la asigurat pe secretarul general al PCR că cineaştii au înţeles misiunea pe care le-a trasat-o secretarul general al partidului. 1978:REVANŞA-SARANTOPOULOS, UN „VAGABOND“ Într-o altă peliculă avându-l erou pe comisarul Andrei Moldovan, „Revanşa“ (1978), Nicolaescu legitimează varianta istoriografiei comuniste privind rebeliunea legionară. În film, comandoul condus de legionarul Parai-pan este făcut responsabil de asasinarea maiorului german Helmut Döring, cu scopul declanşării conflictului de stradă dintre Mişcarea legionară şi generalul Ion Antonescu. Încă din 1941 s-a ştiut că vinovat de acest asasinat era agentul englez de origine greacă Sarantopoulos. În filmul „Revanşa“ însă, Sarantopoulos este prezentat a fi un vagabond scos ţap ispăşitor pentru uciderea maiorului Döring. PACTUL CU SECURITATEA Fostul general de Securitate Aurel Rogojan susţine că nu doar „tezele din iulie“ au cauzat reorientarea lui Nicolaescu spre pelicule cu eroi comunişti. La acea vreme erau foarte apreciate în întreaga lume filmele poliţiste. Securitatea s-ar fi înţeles cu Sergiu Nicolaescu să prezinte virtuţile unui comisar de poliţie comunist, pentru a-i face simpatici în ochii cetăţenilor pe lucrătorii din Ministerul de Interne. Ipoteza lansată de generalul Aurel Rogojan poate fi credibilă. Istoriile oficiale de partid prezentau rezistenţa antifascistă a ilegaliştilor comunişti proveniţi din rândul muncitorilor. Se pune că Sergiu Nicolaescu şi-ar fi ales personajul principal datorită înrudirii cu un poliţist de legendă din anii ’40, pe nume Gheorghe Cambrea. I-A CERUT LUI CEAUŞESCU MAI MULŢI CAI ŞI SOLDAŢI Documentele din arhiva Partidului Comunist conservă informaţii inedite despre orientarea naţionalistă a cinematografiei în vremea lui Ceauşescu şi despre rolul lui Sergiu Nicolaescu în

acest proces. Pe 6 iunie 1966, Secretariatul Comitetului Central al Partidului Comunist Român a discutat problema orientării pe viitor a producţiei de filme. Şefii partidului erau nemulţumiţi de activitatea Consiliului Cinematografiei. Instituţia, creată în 1962, nu se achitase de sarcina ideologică trasată de partid. Regimul investea sume considerabile în producţia de filme artistice şi nu se observa creşterea sentimentului patriotic al cetăţenilor. Tocmai de aceea, conducerea PCR propunea Consiliului Cinematografiei să se consulte cu specialiştii din mediul ştiinţific pentru a produce până în anul 1970 câteva filme care să alcătuiască „ciclul epopeii naţionale“. UMANIZAREA EROILOR Conducerea de partid nu era nicidecum interesată ca noile filme să prezinte adevărul istoric. Atât secretarul general al PCR Nicolae Ceauşescu, cât şi prim-ministrul Ion Gheorghe-Maurer sugerau că cinematografia trebuia să reflecte realităţile naţionale în conformitate cu linia partidului. La acel moment, comuniştii români visau independenţa ţării în blocul comunist. În acest scop, doreau să prezinte vitejia românilor în diverse epoci istorice. Producţiile cinematografice erau un vector important al propagandei de acest fel deoarece filmele puteau fi titrate în limbi străine şi difuzate atât în ţările occidentale, cât şi în statele socialiste. Tânărul regizor Sergiu Nicolaescu a fost omul potrivit la locul potrivit în acest context. În anul 1966 realizase filmul „Dacii“, care a obţinut un mare succes atât în ţară, cât şi în străinătate. Alături de alte personalităţi din domeniul cinematografiei, Nicolaescu a fost invitat pe 23 mai 1968 la şedinţa Comisiei ideologice a CC al PCR. Era deja un protejat al regimului în domeniu, având în vedere că a luat cuvântul primul după Nicolae Ceauşescu. TITUS POPOVICI, ABONAT LA FILMELE ISTORICE În opinia lui Sergiu Nicolaescu, cinematografia românească nu putea face faţă competiţiei externe deoarece nu reuşea să îmbine rigorile ideologice cu aşteptările de relaxare ale publicului. Trebuia prezentată şi latura umană a personajelor, cum ar fi capacitatea de a iubi, sau de a-şi 51

proteja familia. Eroii trebuiau umanizaţi, spunea Nicolaescu. În filmele sale, regizorul va încerca să surprindă relaţia afectivă dintre Mihai Viteazul şi Doamna Stanca, dintre Mircea cel Bătrân şi nepotul său Vlad sau dintre comisarul Moldovan şi fiul său luat ostatic. În privinţa mesajului istoric al filmelor artistice, Sergiu Nicolaescu deplângea cooperarea greoaie cu scenariştii. Scriitorii refuzau să colaboreze între ei pentru a scrie scenarii şi astfel se aştepta câţiva ani pentru un text. Mai exista şi problema avizului ideologic. Un scenariu era lecturat de aproximativ 40 de persoane până ajungea la regizor. Nicolaescu şi-a impus viziunea asupra cinematografiei. Din ordinul lui Ceauşescu s-a restrâns numărul persoanelor implicate în producţia unui film. Scenaristul şi regizorul colaborau cu un responsabil ideologic. Cei trei răspundeau pentru calitatea producţiei până la final, fiind plătiţi în funcţie de succesul peliculei. Astăzi se discută prea puţin despre contribuţia scenariştilor la mistificarea şi falsificarea istoriei. Ei sunt autorii celebrelor scene şi replici care au contribuit, de asemenea, la turnura naţionalistă a cinematografiei comuniste. Spre exemplu, scriitorul Titus Popovici era un scenarist abonat la filmele istorice care primeau un buget consistent din partea regimului (a colaborat atât cu Sergiu Nicolaescu, cât şi cu alţi regizori). NEMULŢUMIT DE MINISTERUL AGRICULTURII O altă problemă expusă de Sergiu Nicolaescu în mai 1968 a fost colaborarea greoaie cu unele ministere. S-a plâns că Agricultura nu furniza cinematografiei suficienţi cai pentru epopeile istorice, sau aceştia nu erau dintre cei mai buni. Avea reproşuri şi pentru Armată, care nu asigura destui soldaţi pentru rolurile de figuranţi în scenele de luptă. Nicolaescu recunoştea că regizorii din statele socialiste aveau un mare avantaj faţă de colegii lor din ţările capitaliste datorită colaborării unor instituţii publice la producţia cinematografică. Tocmai de aceea, susţinea Nicolaescu, era păcat ca România să nu producă filme competitive pe piaţa externă. În Occident, cinematografia acelor ani punea accent pe brutalitate, sex şi aventură. Se putea specula nevoia spectatorilor europeni pentru filme eroice. ISTORICUL ADRIAN CIOROIANU:„NIMENI NU A ÎNVĂŢAT ISTORIE DIN FILMELE LUI SERGIU NICOLAESCU“ 52

„Cred că nimeni nu a învăţat istorie din filmele lui Sergiu Nicolaescu, probabil că cei mai mulţi şi-au făcut o idee. În primul rând, cred că este greşit să ne întrebăm dacă şi ce putem învăţa din filmele lui Sergiu Nicolaescu. Ele au avut succes pentru că a ajuns acolo unde nu ajunge un manual, sau o carte de istorie. De aceea, cred că e ridicol să ne războim acum cu aceste filme. Oare ce este mai periculos – un film al lui Sergiu Nicolaescu, sau intervenţia preşedintelui într-o chestiune istorică, precum cea a relaţiei dintre Regele Mihai şi Ion Antonescu? Mult mai corect ar fi să ne întrebăm ce putem face pentru ca o carte, un manual, învăţământul în general să ajungă acolo unde ajungeau filmele istorice ale lui Sergiu Nicolaescu. Mai periculos este că în orarul elevilor este o singură oră de istorie. În al doilea rând, a le judeca azi e facil, filmele istorice ale lui Nicolaescu trebuie judecate în contextul istoric de atunci. Ele sunt inseparabile de contextul anilor ʼ60, ʼ70, chiar ʼ80, pentru că puţine au legătură cu lumea de azi. Ele fac parte dintr-o epocă ce se legitima prin istorie, or noi trăim astăzi într-o democraţie care nu mai face nimic pentru istorie“. (A consemnat Cristina Diac) CUM A AJUNS NICOLAESCU ÎN ROLUL LUI MIHAI VITEAZUL – MĂRTURIA LUI DUMITRU POPESCU În memoriile sale, Dumitru Popescu scrie că Sergiu Nicolaescu şi-a dorit rolul principal din filmul Mihai Viteazul. Şi că nemulţumit de alegerea lui Amza Pellea, ar fi ameninţat cu reclamaţii la Nicolae Ceauşescu însuşi. Între 1968-1971, Dumitru Popescu a fost secretar al Comitetului Central. „Mi-am adus, însă, aminte, de o şarjă similară, în care se angajase în urmă cu ani, întâmplător tocmai când fusesem adus la CC să preiau domeniul lui Paul Niculescu-Mizil. Venise atunci întrun suflet Titus Popovici şi, uitând chiar să-mi ureze succes, se năpustise asupra mea, implorându-mă să nu-l las pe Sergiu Nicolaescu să-şi adjudece rolul principal din Mihai Viteazul. Nu-l cunoşteam pe regizor, nu-mi amintesc dacă se remarcase până atunci cu ceva remarcabil în cinematografie, dar m-a intrigat disperarea lui Titus. De ce nu trebuia distribuit S.N. în acel rol, în ruptul capului? «Fiindcă nu e actor», mi-a servit scriitorul argumentul considerat de el zdrobitor. Nu m-a convins. Ştiam că destule vedete de la Hollywood n-aveau 53

nimic în comun cu actoria. «Nu, domnule, dacă i se dă rolul lui Mihai Viteazul, eu mă sinucid!». Devenea mai inteligibil. Regizorul nu avea experienţă de interpret, nu mai jucase într-un rol principal. La câteva zile, am fost chemat la Consiliul Cultural să văd probe cu mai mulţi actori în rolul domnitorului român. Mi s-a spus că aşa se obişnuieşte, iar cazul de faţă era ieşit din comun, filmul aflându-se în atenţia secretarului general. Mă rog, am asistat, de faţă şi cu şefii Consiliului, cu Titus, cu Sergiu Nicolaescu şi cu alţi cineaşti. Mi s-a părut mai dezinvolt în rol Amza Pellea, spre bucuria abia ţinută în frâu a lui Titus. Nicolaescu avea o poză mai sugestivă, de masculinitate medievală hieratică, precum a asceţilor şi cruzilor cavaleri cruciaţi, dar îşi mişca gura rigid şi, când vorbea, obrazul îi rămânea imobil, lipsit de expresie. Poate nici Amza Pellea nu reprezenta distribuţia ideală, dar pentru el pledau datele personale mai relevante. Toată lumea a optat pentru marele actor, nemuritor în amintirea românilor prin deliciosul «Nea Mărin». Nemulţumit de alegere, Sergiu Nicolaescu a ameninţat că se va plânge premierului Ion Gheorghe Maurer, scrie mai departe Dumitru Popescu. I s-a mai adus la cunoştinţă zvonul potrivit căruia regizorul ar fi fost rudă cu primul-ministru. Ca să prevină escaladarea situaţiei, secretarul CC a decis să facă el primul pas. „Eram obişnuit să iau taurul de coarne şi m-am dus ţintă la Ceauşescu. Înţelegeam că se proferaseră ameninţări, că se încerca intimidarea Consiliului. Nu atât distribuirea lui S.N. mă îngrijora, nu vedeam în aceasta un capăt de ţară, cât genul de presiune, pe care-l găseam inadmisibil. Ambiţia, impunerea cu forţa a intereselor personale, m-au revoltat întotdeauna, transformându-mă adesea într-un catâr. Ceauşescu a izbucnit în râs, înainte de a duce eu la capăt relatarea cazului. De altfel, se vedea că nu-l iau pe nepregătite, că în mare e avizat. Râdea cu poftă, cum rar mi-a fost dat să-l văd. «Nepotul lui Maurer», făcea el, aproape încântat. A scuturat apoi din cap:«Să-şi vadă de regie. Rolul să-l facă un actor»“.

MIHAI VITEAZUL Data lansării: 13.02.1971. Gen: Istoric. Scenariul: Titus Popovici. Regia: Sergiul Nicolaescu

Distribuție: Amza Pellea (Mihai Viteazul), Olga Tudorache (Doamna Teodora), Septimiu Sever (Radu Buzescu), Ilarion Ciobanu (Stroe Buzescu), Florin Piersic (Preda Buzescu), Mircea Albulescu (Popa Stoica), Ion Besoiu (principele Sigismund Bathory al Transilvaniei), Colea Răutu (sultanul Murad al III-lea), Sergiu Nicolaescu (generalul turc Selim Pașa) — Cum e, Amza Pellea, când trebuie să fii Mihai Viteazul? — Sigur că sunt puţin copleşit de personalitatea omului care a fost una dintre cele mai măreţe figuri ale istoriei. Mihai mi se pare un vizionar, un individ care şi-a depăşit net epoca. într-o Europă împărţită în stătuleţe, în ducate, unde aproape fiecare moşie era un stat, se găseşte un om care să aibă această idee atât de progresistă, de a uni toţi oamenii unei ţări, într-un singur popor. Era atât de temerară încercarea, încât nici n-a putut să reziste în acea vreme. Nici n-avea cum. Dar cu cât a fost mai temerară, cu atât mai superbă ca simbol. De aici cred că şi decurge caracterul profund dramatic al personajului. El a fost singur. El a fost neînţeles. Poate că nici el nu înţelegea prea bine. Intuia mai mult. Ştia, simţea că are dreptate. Actul de unire este mai mult un act de credinţă dusă dincolo de posibilităţile umane. Asta mi se pare trăsătura principală — şi formidabilă — a personajului. Lucru pe care scenariul îl conturează foarte bine. — Îmi închipui că Mihai este într-un fel «rolul vieţii»... — Este, într-adevăr. Sunt conştient că e cel mai important şi cel mai complex rol pe care l-am avut. Şi trebuie să spun cu nostalgie, cu greu mai întrevăd ceva «peste». Mai ales că, împreună cu Sergiu Nicolaescu, ne-am propus să scăpăm de tot ce este, în cinematografia noastră, retoric, demonstrat. Ne-am hotărât să creăm un personaj profund uman. Să nu se simtă că e vorba de un film ci să aducem, în faţa spectatorilor, un om cu cele mai formidabile meandre sufleteşti. Mi se pare că pentru respectul pe care-l datorăm unei asemenea figuri a istoriei, trebuie să înfăţişăm un om care este mare prin flacăra care l-a animat, prin ţelul pe care şi l-a propus şi prin sacrificiul pe care l-a făcut în numele cauzei pentru care a luptat. În toată această mare responsabilitate pe care o simt apăsând pe umerii mei, mă simt cumva asigurat de şansa de a lucra din nou cu Sergiu Nicolaescu, cu care am reuşit să ne creăm un fel comun de lucru, de înţelegere. Cred că rolul mi s-ar fi părut mult mai greu, dacă ar fi trebuit să-l fac cu un alt regizor cu care n-am lucrat... Nu ştiu dacă nu sună puţin pompos, dar trebuie să spun că pe lângă bucuria de a face un rol, un asemenea rol, mai e şi sentimentul că îmi îndeplinesc o datorie patriotică creând un asemenea rol.

(Cinema nr. 10, octombrie 1969)

Sursa: ”Filmat în România”, Bujor T. Râpeanu Surse: https://ro.wikipedia.org/wiki/Mihai_Viteazul_(film) https://a1.ro/premium/mihai-viteazul-cea-mai-grea-pelicula-din-istorie-un-film-cu-elizabethtaylor-richard-burton-kirk-douglas-amza-pellea-11000-de-costume-de-figuratie-128-decandidati-pentru-un-rol-id749997.html https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/falsurile-istorice-din-filmele-lui-sergiunicolaescu http://aarc.ro/articol/craiul-mihai-al-romanilor