ceea ce se află în joc este să ştim dacă principiile Constituţiei vor continua să fie valabile în sens material, substanţial, cu toate implicaţiile lor culturale şi morale pentru a călăuzi viaţa americană, sau dacă, dimpotrivă, vor fi interpretate doar într-un sens juridic- formal care va permite să fie folosite în favoarea unor valori opuse celor care au inspirat redactarea documentului. Diferenţa este exemplificată prin dezbaterea actuală în jurul faimosului “zid despărţitor” pe care Thomas Jeffenson intenţiona să-l ridice între Stat şi religii. Ideea originară era să împiedice ca Statul să devină instrument de prigoană religioasă. “Liberals” sunt astăzi atasaţi formulei, dar golind-o de semnificaţia ei şi transformând-o într-un pretext juridic-formal pentru a exclude din viaţa publică orice expresie a credinţei, instituind prigoana anti-religioasă generalizată care, în acest moment, deja se traduce într-o profuziune de legi represive. Ceea ce în Brazilia a incitat dreapta să se autodenumească “liberală” a fost faptul că dezbaterea politică din ţară se limitează aproape în întregime la o chestiune economică, disputa dintre intervenţionismul de stat şi piaţa liberă. În acest cadru, oţiunea pentru “liberalismul clasic” în economie a sfârşit prin a sluji la definirea unui întreg curent politic drept “liberal” (sau, conform adversarilor săi, “neoliberal”, un termen pe care deja l-am comentat aici). Inconvenientele sunt multiple. Desigur, faptul că un curent politic acceptă să se definească exclusiv prin opţiunea sa economică, slujeşte la legitimarea unei dezbateri politice atrofiate, expresie culturală a unei societăţi bolnave, obsedate de bani – sau, mai degrabă cum spunea Millôr Fernandes, de lipsa banilor. În limbajul enciclicilor papale, “liberalism” este denumirea curentelor eretice care au diluat învăţătura tradiţională, pregătind venirea apostaziei generale şi a “teologiei eliberării”. În al doilea rând, liberalismul politic este, de la rădăcinile sale, o mişcare revoluţionară şi anti- religioasă. Originea termenului este spaniolă, opunând “liberales” şi “serviles”, cuprinzând implicit în acest ultim termen totalitatea credincioşilor catolici. Liberalismul a fost cel care, în Franţa, a instituit “constituţia civilă a clerului”, excluzând practic Biserica de pe teritoriul ţării. Între protestanţi, “liberalismul religios” este numele trădării organizate. “Liberalismul – aşa cum l-a rezumat un predicator evanghelic american – a înlocuit prigoana. Prigoana ucidea oameni pentru a-i sili la compromisuri.
155