deci în idealul filozofului noţiunea „mărimii“ trebuie să cuprindă tocmai tăria voinţei, duritatea şi aptitudinea deciziilor de lungă durată, ideal la fel de îndreptăţit precum doctrina şi idealul inversat al unei umanităţi sfioase, renunţătoare, smerite şi altruiste, croite pe măsura unei epoci inversate, care, asemenea secolului al XVI-lea, a suferit din pricina acumulării energiei de voinţă şi a celor mai furtunoase torente şi maree ale egoismului său. În vremea lui Socrate, printre oameni cu instinctele ostenite, printre vechii atenieni conservatori care se abandonau - în braţele „fericirii“, după cum spuneau ei, în braţele plăcerii de fapt-oameni care continuau să mestece fără încetare vechile vorbe pompoase la care felul lor de viată nu le mai dădea de mult vreun drept, se prea poate că ironia era necesară grandorii sufleteşti, certitudinea aceea socratică maliţioasă proprie bătrânului doctor şi plebeu care, cu o privire ce spunea pe înţelesul tuturor: ,,ce vă tot prefaceţi în faţa mea! aici - noi suntem egali!", tăia la fel de necruţător în propria-i carne precum şi în carnea şi inima „aristocratului“. Astăzi, dimpotrivă, în Europa în care animalul de turmă este singurul căruia i se acordă cinstire, singurul care distribuie onoruri, în care „egalitatea drepturilor“ s-ar putea mult prea lesne preschimba în egalitatea întru nedreptate: vreau să spun, în condiţiile unui război general îndreptat împotriva a tot ceea ce este rar, necunoscut, privilegiat, împotriva omului superior, a sufletului superior, a datoriei superioare, a responsabilităţii superioare, a abundenţei de potenţă creatoare şi a autorităţii dominatoare - astăzi noţiunea „mărimii“ conţine calităţile de a fi distins, de a trăi numai pentru tine, de a putea fi deosebit şi izolat de ceilalţi, de a fi nevoit să trăieşti pe cont propriu; iar filozoful îşi va destăinui câte ceva din propriul ideal afirmând: „cel mai mare este omul cel mai solitar, cel mai tăinuit, cel mai deosebit, omul aflat dincolo de Bine şi de Rău, stăpânul virtuţilor sale, cel prea-plin de voinţă; iar măreţia să însemne: a putea fi deopotrivă multiplu şi unitar, amplu şi complet“. şi vă întreb iarăşi: măreţia, în zilele noastre - e ea oare cu putinţă?
E greu să înveţi ce este un filozof, căci e' un lucru imposibil de explicat: trebuie să o „ştii“ din experienţă, - sau să fii îndeajuns de mândru ca să nu o ştii. Dar în ziua de azi toată lumea vorbeşte despre lucruri de care nu poate avea nici cea mai mică idee, şi aceasta se întâmplă mai des şi mai grav în legătură cu filozoful şi cu condiţiile filozofice: - deosebit de puţini sunt cei care le cunosc, care sunt îndreptăţiţi să le cunoască, iar toate părerile populare în privinţa lor sunt false. Astfel se petrec lucrurile de pildă în cazul acelei convieţuiri pur filozofice intre o spiritualitate îndrăzneaţă şi exuberantă, care aleargă presto, şi o severitate şi necesitate dialectică ce nu se poticneşte vreodată, convieţuire necunoscută din experienţă de majoritatea gânditorilor şi savanţilor, şi pe care, de aceea, ar califica-o drept neplauzibilă de îndată ce vreunul ar încerca să le vorbească despre ea. Ei îşi imaginează orice necesitate ca pe o nenorocire, o obligaţie neplăcută de a te supune şi de a fi constrâns; iar gândirea însăşi trece pentru ei drept o activitate înceată, şovăitoare, un fel de trudă adeseori „vrednică de Sudoarea nobililor“ - şi nicidecum ceva uşor, divin, strâns înrudit cu dansul şi cu zburdălnicia! „A gândi“ şi a lua un lucru „în serios“, a-l privi „cu gravitate“ - pentru ei, acestea sunt noţiuni de nedespărţit: de altele n-au avut „parte“. Din acest punct de vedere artiştii au un fler mai rafinat: ei sunt cei care ştiu că sentimentul lor de libertate, de subtilitate, de plenipotenţă, de rânduire, dispunere şi modelare creatoare ajunge la apogeu tocmai în momentele când ei îşi subordonează toate acţiunile unei necesităţi, nelăsând nimic la voia „arbitrarului“ - pe scurt, în ei se realizează atunci unitatea dintre necesitate şi „liberul arbitru“. Există în sfârşit o ierarhie a stărilor sufleteşti care se află în raport cu ierarhia problemelor; iar problemele supreme îi resping cu neîndurare pe toţi cei care cutează să se apropie de ele fără a fi predestinaţi prin elevaţia şi forţa spiritualităţii să le rezolve. Ceare a face că în jurul lor se îmbulzesc flexibile capete cosmopolite sau bravi mecanici şi empirici neîndemânatici, după cum se poate vedea adeseori în zilele noastre, toţi dând să se apropie şi chiar să pătrundă, cu ambiţia lor plebeiană, în acest „Lăcaş al lăcaşurilor“! Însă pe aceste covoare picioare de neciopliţi nu vor păşi în vecii vecilor: legea străbună a lucrurilor s-a îngrijit de aceasta; în faţa acestor nedoriţi, porţile rămân închise, chiar de se vor năpusti în ele cu capetele, zdrobindu-şi-le! Trebuie să fii născut pentru a avea acces la o lume superioară; sau, ca s-o spunem mai limpede, trebuie să fi fost ales pentru ea: dreptul la filozofie - în sen sul general a' cuvântului - poate fi obţinut numai pe baza originii, chiar şi în. acest domeniu strămoşii, „vita“ sunt factori decisivi. Pentru apariţia filozofului este necesară munca preliminară a numeroase generaţii; fiecare dintre virtuţile sale trebuie să fi fost dobândită, cultivată, moştenită, încarnată una câte una, nu numai mersul şi zborul îndrăzneţ, uşor şi