F. M. Dostoievski, Demonii vol. I

faţă de meschinele mele defecte, şi chiar dacă nu e absolut răbdătoare, dar şi eu cum sunt de fapt, cu firea mea parşivă şi superficială?! Sunt ca un copil răzgâiat, având tot egoismul unui copil, minus nevinovăţia lui. Timp de douăzeci de ani a avut grijă de mine ca o dădacă, cette pauvre tante, cum spune graţios Lise… Şi deodată, după douăzeci de ani, copilaşul s­a hotărât să se însoare; însoară­mă şi însoară­mă, scrisoare după scrisoare, iar capul ei e plin de comprese cu oţet şi… iată­mă că mi­am atins scopul, duminică voi fi un om căsătorit, ca să vezi… Şi de ce am stăruit atâta? Ei bine, de ce i­am scris atâtea scrisori? Da, uitasem: Lise o adoră pe Daria Pavlovna, cel puţin aşa spune; zice despre ea: „C’est un ange, cu toate că e cam ascunsă”. Ele amândouă m­au sfătuit, chiar şi Praskovia… deşi, greşesc, Praskovia nu m­a sfătuit. O, cât venin ascunde în suflet această Korobocika! De altfel, nici Lise, propriu­zis, nu m­a sfătuit: „Ce nevoie ai să te însori; ai destule satisfacţii de savant”. Şi a râs. I­am iertat acest râs, pentru că şi inima ei suferă. Şi totuşi, zic ele, dumneata nu poţi rămâne fără o femeie. Se apropie vârsta când vei avea nevoie neapărat de cineva lângă dumneata, iar ea te va îngriji… Ma foi… şi eu personal, în timp ce şedeam cu dumneata, m­am gândit că providenţa mi­o trimite la apusul zilelor mele zbuciumate ca să mă îngrijească sau ce mai… enfin, o să fie nevoie de ea în gospodărie. Uită­te ce gunoi e în casă, ce dezordine; mai deunăzi am spus să se deretice, şi uite cum zace cartea pe duşumea. La pauvre amie mereu se supără că nu ţin curat… Ei bine, de aci încolo nu se va mai auzi vocea ei! Vingt ans! Şi mi se pare că i s­au trimis şi ei scrisori anonime; închipuieşte­ţi, se zice că Nicolas i­ar fi vândut lui Lebeadkin moşia. C’est un monstre, et enfin, cine este acest Lebeadkin? Lise ascultă, ascultă; o, de­ai şti cum ascultă! I­am iertat râsul, văzând­o cum ascultă şi ce Maurice… n­aş fi vrut să fiu în pielea lui de acum, brave homme tout de męme, cam timid; de altfel, Dumnezeu cu el…

Stepan Trofimovici tăcu; obosise şi se încurcă, rămânând cu capul lăsat în piept şi cu privirea apatic aţintită în podea. Profitai de această pauză ca să­i povestesc vizita mea în casa Filippov, exprimându­i tăios şi sec părerea că într­ adevăr nu este exclus ca sora lui Lebeadkin (pe care n­o văzusem) să fi fost cândva într­un fel oarecare o victimă a lui Nicolas, în perioada misterioasă a vieţii acestuia, cum se exprimase Liputin, şi că e foarte posibil că Lebeadkin, din anumite motive, primeşte din partea lui Nicolas bani, dar atâta tot. În ce priveşte însă clevetirile pe seama Dariei Pavlovna, toate astea le consider absurde, nişte denaturări josnice ale ticălosului de Liputin, cel puţin după cum susţine foarte convins Aleksei Nilâci, pe care nu există nici un motiv să nu­l credem. Stepan Trofimovici ascultă asigurările mele cu un aer distrat, de parcă nu­l priveau câtuşi de puţin. Amintii în treacăt şi convorbirea mea cu Kirillov, adăugând că acest Kirillov e posibil să fie un nebun.

— Nu e nebun, dar e un om cu gândirea mărginită, bâigui el moale, parcă în silă. Ces gens­lŕ supposent la nature et la société humaine autres que Dieu ne les a faites et qu’elles ne sont réellement. Cu oamenii aceţtia unii caută să se pună bine, dar nu este cazul lui Stepan Verhovenski. I­am văzut atunci la