F. M. Dostoievski, Demonii vol. I

şi dumneata ai fost anunţat în mod special: nu cumva şi dumitale ţi­a scris Stepan Trofimovici în acelaşi gen?

— Am primit din partea dumisale o scrisoare foarte inocentă şi… şi… foarte generoasă…

— Văd că eziţi şi nu găseşti o expresie potrivită, e suficient! Stepan Trofimovici, aştept din partea dumitale să­mi faci o mare favoare, i se adresă ea brusc cu ochii scânteind, fii amabil şi părăseşte­ne îndată, iar pe viitor te rog să nu­mi mai calci pragul. Rog să nu se uite recenta „exaltare”, care nici în momentul de faţă nu trecuse. Adevărat, Stepan Trofimovici avea o mare vină!

Dar ceea ce m­a uimit atunci în mod deosebit era faptul că el a rezistat cu o demnitate surprinzătoare atât „demascărilor” lui Petruşa, fără gând să le întrerupă, cât şi „afuriseniei” Varvarei Petrovna. De unde o fi găsit atâta tărie sufletească? Mi­a fost dat mai târziu să aflu doar un singur lucru: că fusese, fără îndoială, profund jignit de felul cum a decurs prima lui întâlnire cu Petruşa, şi anume de momentul îmbrăţişării. Pentru Stepan Trofimovici, aşa cum înţelegea el lucrurile, pentru inima lui, scena aceasta a constituit o profundă şi reală durere. Simţise în acele clipe şi o altă durere, una a cărei cauză erau chinuitoarele mustrări de conştiinţă, pentru faptul că procedase într­un mod josnic; acest lucru mi l­a mărturisit chiar pe urmă cu toată sinceritatea. O durere reală, adevărată este capabilă să­l facă uneori şi pe un om de o superficialitate fenomenală să devină serios şi stoic, fie chiar şi pentru scurtă vreme; mai mult, de pe urma unei dureri adevărate chiar şi unii oameni proşti se întâmplă să se deştepte, desigur, tot pentru un timp oarecare; e o însuşire curioasă a durerii. Iar dacă este aşa, ne putem lesne închipui ce s­ar putea petrece cu un om ca Stepan Trofimovici. O adevărată transformare, bineînţeles, tot atât de vremelnică.

El se înclină cu demnitate în faţa Varvarei Petrovna fără să scoată o vorbă (e drept că nici n­ar fi avut altceva mai bun de făcut). Dădu chiar să plece, dar nu­l răbdă inima şi se apropie de Daria Pavlovna. Aceasta presimţise, probabil, că aşa se va întâmpla, pentru că îndată chiar ea cea dintâi, şi aproape speriată, i­o luă înainte, grăbindu­se parcă să­l prevină: — Vă rog, Stepan Trofimovici, pentru numele lui Dumnezeu, nu spuneţi nimic, începu ea să­i vorbească precipitat, cu o expresie de suferinţă întipărită pe faţă şi întinzându­i scurt mâna, credeţi­mă că eu vă respect ca şi înainte… şi vă preţuiesc la fel şi… gândiţi­vă la mine cu aceleaşi gânduri bune, Stepan Trofimovici, şi eu voi preţui mult, mult acest lucru…

Stepan Trofimovici o salută, înclinându­se adânc în faţa ei.

— Voia ta, Daria Pavlovna, ştii prea bine că în toată chestiunea aceasta eşti stăpână absolută pe voinţa ta! Ai fost şi eşti şi acum, vei fi şi pe viitor, conchise grav Varvara Petrovna.

— Vai! Înţeleg totul acum, îşi lovi fruntea Piotr Stepanovici. Dar… în ce situaţie am fost pus eu, după toate acestea? Daria Pavlovna, te rog să mă ierţi! … Vezi ce mi­ai făcut? se întoarse el spre tatăl său.