Emil Cioran, Pe culmile disperarii

plăcerea mea avîntul ce mă prăbuşeşte? Nu sînt înălţările mele căderi şi nu este explozia mea iubirea mea? Oare eu nu pot iubi decît distrugîndu-mă? Cum de există în iubirea mea atîta nelinişte, teamă şi nesiguranţă? Să fiu închis complet pentru stările pure? Să fie în iubirea mea atîta otravă? Trebuie să mă abandonez complet tuturor stărilor, să nu mă mai gîndesc la ele şi să le trăiesc cu cel mai deplin exces. Nu m-am luptat şi nu mă lupt destul cu moartea, să-mi mai fie şi Eros un duşman? De ce cînd renaşte iubirea în mine mi-e atît de frică, de ce îmi vine să înghit întreaga această lume, pentru a opri creşterea iubirii mele? Mizeria mea este de a voi să fiu înşelat în dragoste, pentru a avea motive în plus să sufăr. Numai în iubire poţi vedea ce decăzut eşti. Căci acela care a privit moartea în faţă mai poate iubi? Şi -ar putea muri el din cauza iubirii?

Precum în extaz se realizează purificarea de toate elementele individuale şi contingente, rămînînd numai lumina şi întunericul, ca elemente capitale şi esenţiale, tot asemenea, în nopţile cu insomnii, din tot ce are lumea aceasta multiplu şi divers, nu mai rămîne decît un motiv obsedant sau un element intim, cînd nu este prezenţa evidentă a unei persoane. Cîtă vrajă ciudată este în acele melodii care izvorăsc din tine în nopţile fără somn, care se dezvoltă asemenea unui flux, pentru a se stinge într-un reflux care nu este un simbol de părăsire, ci seamănă uşurinţei unui pas înapoi din nu ştiu care dans! Ritmul şi evoluţia sinuoasă a unei melodii interioare pun atunci stăpînire pe tine şi te cuprind într-o încîntare ce nu poate fi extatică, fiindcă este prea mult regret în această tălăzuire melodică. Regret, după ce? Greu de spus, căci insomniile sînt atît de complicate, încît e imposibil să-ţi dai seama ce-ai pierdut. Poate fiindcă pierderea e infinită…

Obsesiile se individualizează numai în insomnii, deoarece numai în ele se poate realiza prizonieratul într-o formă de gîndire sau de simţire. În insomnii, prezenţa unui gînd sau a unui sentiment este organică, este constitutivă, şi se impune cu exclusivitate şi imperialism. Tot ce apare în ele se realizează melodic, într-o formă de ondulaţie misterioasă. Fiinţa iubită se purifică într-o imaterialitate, întocmai cum s-ar risipi într-o melodie. Şi atunci nu poţi şti absolut deloc dacă iubirea ta e vis sau realitate. Caracterul impalpabil ce-l împrumută realităţii această convertire în melodic a tot ceea ce se petrece în insomnii provoacă în sufletul omului o nelinişte şi o tulburare, care nu sînt atît de intense pentru a duce la o anxietate universală, ci păstrează toate elementele unei nelinişti şi tulburări de esenţă muzicală. Moartea însăşi, fără să înceteze a fi hidoasă, se manifestă într-o universalitate de noapte, a cărei impalpabilă transparenţă, deşi e fructul iluziei, nu este mai puţin muzicală. Dar tristeţea acestei nopţi universale este întocmai ca tristeţea muzicii orientale, în care predomină mai mult misterul morţii decît al iubirii.

Precum, în explicarea naşterii iubirii, fenomenul iraţionalităţii («iubirea e oarbă») este revelator, tot aşa, în senzaţia iubirii, fenomenul topirii este nu mai puţin revelator şi semnificativ.

Iubirea este o formă de comuniune şi de intimitate. Or, ce poate exprima mai bine această formă decît fenomenul subiectiv al topirii, al spargerii tuturor barierelor individuaţiei? A te topi în iubire înseamnă a încerca un fior organic, ce reduce toată viaţa din tine la o pulsaţie şi la o pîlpîire, greu de definit. Cu ce te pune în contact iubirea? Nu este ea universalul şi specificul absolut în acelaşi timp? Nu este paradoxul iubirii de a atinge un vag general, deşi ea se orientează înspre o singură fiinţă? Comuniunea mai adîncă nu se realizează decît prin individual. Iubesc o fiinţă; dar întrucît ea este un simbol al totului, eu particip ontologic la tot şi la esenţă, în mod inconştient şi naiv.

Participarea universală a iubirii presupune specificarea obiectului; căci nu poţi avea un acces total fără accesul absolut al unei fiinţe individuale. Exaltarea şi vagul în iubire răsar dintr-o presimţire şi dintr-o prezenţă nereflectată în suflet, iraţională, a vieţii în genere, care creşte în tine la paroxism. Orice iubire adevărată reprezintă o culme căreia sexualitatea nu-i răpeşte nimic din înălţimea ei. Sexualitatea nu atinge ea culmi? Nu se atinge în ea un paroxism unic, extatic pînă dincolo de orice margini? Decît, fenomenul curios al iubirii este de a deplasa din centrul