Mesagerul Sfântului Anton by MesagerulRO

MARTIE-APRILIE 2020

esageru sfântului anton

Revista e înregistrată la Tribunalul din Padova, nr. 1385 din 7.10.1993

l Francisc

REVISTĂ DE SPIRITUALITATE A FRAȚILOR FRANCISCANI MINORI CONVENTUALI DIN ROMÂNIA

L ANUL XXVII L NR. 159

Anton

EUTICH ȘI „FRÂNGEREA PÂINII” [21]

Responsabilitatea lui Iuda [7]

m esagerul sfântului anton

Director responsabil Pr. Fabio Scarsato, OFMConv. Director al redacției Pr. Daniel Fechetă, OFMConv. Redacție, difuzare şi abonamente Pr. Marcelin Amariei, OFMConv.

Poşta

redacției ECONOMIE FRANCISCANĂ

Proiect Grafic Pr. Adrian Măgdici, OFMConv., Roberto Bordin Editura Provincia Padovană OFMConv. Messaggero di Sant’Antonio Editrice Via Orto Botanico, 11 - 35123 Padova. Revista e înregistrată la Tribunalul din Padova, nr. 1385 din 7.10.1993 Director general Pr. Giancarlo Zamengo, OFMConv. Tipografia Mediagraf - Noventa Padovana - ITALIA.

Oferte pentru abonamente 2020 În străinătate: 3 Euro revista; 15 Euro/an. În România: 5 RON revista; 25 RON abonament anual. Cont: Mesagerul Antonian Cod IBAN: RO91 RNCB 0198 0738 8398 0001 deschis la BCR Roman (NT) Adresa redacţiei: MESAGERUL SFÂNTULUI ANTON Str. Teiului, nr. 20, Jud. Neamț, 611047, ROMAN Tel. mobil: 0765.421416 Mesagerul Online: www.mesagerulsfantulanton.com E-mail MSA-Redacția: mesagerul@santantonio.org; Abonamente: mesagerulantonian@gmail.com

Oferta abonamentului pentru anul 2020 poate fi trimisă fie prin mandat poştal la adresa redacţiei (Pr. Marcelin Amariei), fie prin virament în contul bancar: MESAGERUL ANTONIAN Cod fiscal: 21414366 Cod IBAN: RO91 RNCB 0198 0738 8398 0001, deschis la BCR - Roman (NT). Veţi face parte din „familia spirituală” a sfântului Anton! Certificato PEFC Questa rivista è realizzata con materia prima da foreste gestite in maniera sostenibile e da fonti controllate. PEFC/18-31-85 www.pefc.it

Dragi fraţi franciscani, Vă scriu în numele tuturor acelora care, deşi caută, nu-şi găsesc un loc de muncă. Se tot vorbeşte despre rezolvarea acestei probleme sociale, despre scăderea ratei şomajului, dar nu prea mi se pare că se găsesc soluţii. Totuşi, mi se pare o mare nedreptate socială ca, în timp ce unii nu reuşesc să se angajeze, alţii să deţină chiar două posturi de muncă. Îmi dau seamă că părerile pot fi împărţite asupra argumentului sau că se pot găsi o multitudine de justificări, dar oare cei care ocupă mai multe posturi, nu se gândesc deloc la cei care sunt şomeri? Este o nedreptate ce trebuie rezolvată. Nu mai spunem şi de situaţia acelora care, deşi pensionari, continuă să fie prezenţi în câmpul muncii... Ştefan B., Satu Mare V-am citit cu atenţie scrisoarea, iar problema pe care o ridicaţi este una dintre cele mai grave ale societăţii, nu doar a ţării noastre. Nu e doar o „chestiune” a muncii în sine, ci este mai mult o invitaţie la a reflecta asupra demnităţii pe care munca o oferă persoanei umane. La fel ca sfântul Paul, şi sfântul Francisc spunea: „Chiar eu munceam cu mâinile mele şi vreau să muncesc [...] şi vreau ca toţi să muncească”. Fără un loc de muncă demn, mai ales pentru generaţiile tinere, viitorul pare sumbru. Munca la negru este, de asemenea, o altă plagă socială. Dacă se vrea să se găsească o soluţie, instituţiile abilitate trebuie să reflecteze asupra solidarităţii sociale şi a retribuţiei muncii. Nu exagerăm, dacă spunem că ar trebui să se ţină cont de ceea ce înseamnă fraternitatea umană şi paternitatea lui Dumnezeu. Un sociolog propunea să fie mai puţine ore de muncă pe zi, ca astfel să fie mai mult de muncă pentru cât mai mulţi. Poate fi o soluţie. Papa Francisc a invitat la Assisi economişti şi antreprenori sub 35 de ani, din toată lumea, în perioada 26-28 martie 2020, pentru a dezbate asupra acestor sensibile tematici şi pentru a găsi soluţii. Se doreşte să se construiască o economie diferită, o economie care să ajute persoanele să trăiască cu demnitate, nu să le ucidă, care să includă, nu să excludă, care să umanizeze, nu să dezumanizeze, care să se îngrijească de creaţie, nu să o distrugă. Prin aceasta se doreşte să se schimbe actuala economie, dând un suflu nou economiei de mâine, după spiritul sfântului Francisc, pentru ca economia să fie mai dreaptă şi mai fraternă. Sperăm ca întâlnirea de la Assisi să aibă consecinţe concrete în viaţa societăţii şi a fiecărei persoane.

MESAGERUL SFÂNTULUI ANTON martie-aprilie 2020

Fototeca MSA / Deganello Giorgio

Stimată redacţie, Sunt un cinstitor al sfântului Anton, iar mai recent şi al sfântului Francisc. Am început să îl venerez şi pe sfântul Francisc de când actualul papă şi-a însuşit numele „Sărăcuţului din Assisi”. În numărul trecut al revistei ne erau propuşi ca prieteni, mai ales că se împlinesc 800 de ani de când sfântul Anton a devenit franciscan. Împreună cu soţia mea, anul trecut, am fost la Assisi şi pot spune că am fost privilegiaţii unui „miracol”. Soţia mea trebuia să aibă o grea operaţie la glanda tiroidă. Ea s-a rugat cu toată încrederea şi devoţiunea la sfântul Francisc. La consultaţie, înainte de operaţie, doctoriţa i-a spus că au dispărut acei noduli de la tiroidă, ce trebuiau extirpaţi. Intenţionăm să mergem la Assisi şi la Padova, pentru a-i vizita pe sfinţii dragi nouă, cerându-le scuze că îndrăznim să îi tragem de mâneca tunicii lor oricând suntem în nevoie. Alfons, e-mail Vă mulţumim că aţi dorit să împărtăşiţi cu cititorii revistei noastre această frumoasă istorie de viaţă, dându-ne speranţă şi încredere că sfinţii sunt prietenii noştri, mijlocitori la tronul milostivirii cereşti. Sfinţii Anton şi Francisc sunt capabili să obţină însănătoşirea rănilor trupului, dar şi ale inimii, oferind lumină în momentele de criză şi dificultate. Ei ne transmit că avem nevoie de înţelegere şi solidaritate, construind o societate mai fraternă, şi suntem convinşi că nu sunt deranjaţi, atunci când sunt invocaţi, dimpotrivă, sunt fericiţi să poată interveni.

Dragi fraţi, Îmi place mult ca în familie să fie armonie şi înţelegere. Ne aflăm în Postul Mare şi, în general, eu prefer să pregătesc ceva mai simplu de mâncare, renunţând chiar şi la carne, nu doar vinerea, ci şi miercurea. Soţul şi copiii mei nu sunt însă de acord, ceea ce-mi creează disconfort. Trebuie doar să mă resemnez, pentru a evita neînţelegerile? Teodora F., Arad Vă daţi seama destul de bine că înţelegerea din familie este un lucru esenţial, în faţa căreia propriile ambiţii, chiar bine intenţionate, trebuie să cedeze. Ar fi bine totuşi să găsiţi un moment comun de discernământ, în care să decideţi împreună ceea ce doriţi să realizaţi în timpul Postului şi pentru ce motiv, argumentându-vă poziţia. Întrebaţi-vă soţul şi copiii ce sens ar dori să dea acestui timp sfânt. Dacă sacrificiile pe care le faceţi sunt pentru a-i ajuta pe cei nevoiaşi, din eventuala economie ce se face, atunci e posibil ca şi ei să se conformeze, fiind vorba de o faptă de caritate pe care intenţionaţi să o realizaţi. Poate fi o discuţie constructivă. În niciun caz nu vă puteţi impune punctul de vedere sau să le faceţi morală, deoarece riscaţi să întâmpinaţi rezistenţa lor legitimă. Doar prin caritate şi înţelegere cu cei apropiaţi veţi reuşi să vă purificaţi în acest timp sfânt, făcând binele şi faţă de cei nevoiaşi, ajungând să trăiţi bucuria Învierii în spiritul autentic al credinţei noastre creştine. ❑ MESAGERUL SFÂNTULUI ANTON martie-aprilie 2020

SUMAR

ISSN 1221-8820 ● Anul XXVII- Nr. 159 ● martie-aprilie 2020

[11] Iubim această Biserică(?) Pr. Virgil Blaj

– SPIRITUALITATE ȘI VIAȚA BISERICII – Fericitul Iuliu Hossu, 135 de ani de la naştere Adrian Popescu

26 Despre fricile omului contemporan Constantin Cucoș

– CARITATE FRANCISCANĂ – 16 Cine sunt fraţii străzii Pr. Bogdan-Emilian Balașcă

28 Locul tulburat de o fantasmă: Ditrău Teodor Baconschi

– SFÂNTUL ANTON NE VORBEȘTE – 18 Iubirea de Dumnezeu (III) Pr. Carol-Daniel Sabău

[32] Prima cărare spre individualism Nicolae Prelipceanu

– SPIRITUALITATE MARIANĂ – 20 Icoana bucuriei Învierii Pr. Iosif-Eduard Cadar – RUBRICA BIBLICĂ – 21 Eutich și „frângerea pâinii” Pr. Cristian Clopoțel

[22] – POȘTA REDACȚIEI – 2 Economie franciscană Redacția – EDITORIAL – 5 Verdict spre interiorizare... Post spre înviere Pr. Daniel Fechetă – 360° – 6 Medicina transplanturilor (VI) Pr. Adrian Măgdici 6 Cuvinte magice Pr. Dan Vătămănelu

MESAGERUL SFÂNTULUI ANTON martie-aprilie 2020

29 Sfântul Ambroziu şi pragmatica imnului Anton Adămuț – PAGINA TINERILOR – 30 Anotimpuri Teodor Burnar – PROVINCIA FRANCISCANĂ – 34 Fericitul Ieremia Valahul George Simon

Traseul şi beneficiul crizei „vârstei de mijloc” Pr. Bogdan-Emilian Balașcă

– CULTURĂ ȘI SOCIETATE – 24 Unda de şoc a Brexit-ului Ștefan Nicolae

Antinostalgia - Jurnal basarabean Ana Blandiana

7 Un loc al esențialului Fr. Gabriel Bejan 7 Responsabilitatea lui Iuda Pr. Marcelin Amariei

COPERTA: Massari Alida, „Cina lui Isus cu apostolii”, Fototeca MSA

10 Respectul (nu) trebuie meritat Pr. Damian Pătrașcu

– BAZILICA ȘI ÎMPREJURIMILE – 17 Candelabrul pascal al lui Andrea Briosco Redacția

Schimbarea Florina Nicolae

COPERTA, Nr. 159

[12]

[31]

Fototeca MSA / Bonotto Mario

EDITORIAL

Verdict spre interiorizare... Post spre înviere de Pr. Daniel Fechetă

Ce-ar fi să construim oaze de tăcere în deşertul cotidian al existenţei noastre, în care să dedicăm timp citirii și meditației Cuvântului divin, patimii şi învierii Domnului? [...] Cerul tău să fie cel sărac: aşază în el comoara ta [...], mai ales în acest timp al Postului Mare.

ragi cititori, un altfel de început de Post Mare am fost constrânși să trăim anul acesta la bazilica ,„Sfântul Anton de Padova”. Cine şi-ar fi imaginat că autorităţile ar putea impune sistarea tuturor celebrărilor liturgice, pentru a se evita contagierea credincioşilor cu noul coronavirus? Este adevărat că se cere prudenţă și că a fost o măsură de profilaxie, dar să fie tocmai biserica prima instituție vizată, a susciat unele suspiciuni. Oare nu tocmai rugăciunea comunitară, postul şi caritatea fraternă erau pilonii ce mobilizau altădată persoanele în vreme de calamităţi sau epidemii? Dacă Miercurea Cenuşii era un moment potrivit pentru credincioşi să înceapă Postul, primind cenuşă pe creştetul capului, în semn de penitenţă, la bazilică acum totul părea pustiu şi dezolant. Au fost sistate celebrările liturgice, dar nu au fost închise mall-urile sau centrele comerciale, căci „,balena divertisment”, aşa cum se exprima într-un număr trecut al revistei unul dintre colaboratorii noştri, îşi cere drepturile. Mi-am amintit de cuvintele profetului Ieremia: ,„Chiar și prorocul și preotul rătăcesc prin țară fără să știe unde merg [...]. Pentru ce ne-ai lovit așa, încât nu mai avem leac? Așteptam pacea, dar iată nu vine nimic bun! Așteptam vremea vindecării, și iată grozăvie!” (Ier 14,18-19). Şi dacă participarea la celebrările comunitare nu a mai fost posibilă, atunci invitaţia intrinsecă nu ar fi putut fi alta decât aceea de a intra ,„în camera ta”, în pustiul inimii tale, pentru a-l întâlni pe Dumnezeu care îţi vorbeşte. Nu este oare acesta îndemnul lui Cristos de la începutul Postului: când te rogi, când posteşti, când dai de pomană, să nu ştie stânga ta ceea ce face dreapta ta, ca totul să se petreacă în intimitatea fiinţei tale, şi Tatăl tău, care vede în ascuns, să îţi răsplătească? (cf. Mt 6,16-18).

Sfântul Grigore cel Mare, în comentariile sale, ne aminteşte: ,„Prin harul Domnului, deseori Cuvântul său se înţelege mai bine atunci când este citit individual. Sufletul, conştient de propriile păcate, meditează, este lovit de remuşcare, este străpuns de sabia căinţei: singurul confort îi sunt lacrimile care îi spală petele conştiinţei. Atunci sufletul este răpit în contemplaţia celor mai sublime realităţi şi se consacră unui plâns suav”. Totuşi, sfântul nu exclude importanţa dimensiunii ecleziastice în ascultarea Cuvântului: ,„De multe ori am înţeles în prezenţa fraţilor mei multe lucruri din Cuvântul divin, la care nu aş fi ajuns de unul singur. Sunteţi voi, fraţilor, care îmi transmiteţi ceea ce vă învăţ”. În adunarea liturgică, străluceşte şi luminează ceea ce a fost meditat în singurătatea inimii. Ce-ar fi, dragi cititori, să construim oaze de tăcere în deşertul cotidian al existenţei noastre, în care să dedicăm timp citirii şi meditaţiei Cuvântului divin, patimii şi învierii Domnului? Pentru sfinţii Francisc din Assisi şi Anton de Padova, zilele Postului Mare erau adevărate momente de revitalizare şi aprofundare a comuniunii cu Dumnezeu. Dacă ,„Sărăcuţul din Assisi” simţea mai mult exigenţa retragerii în singurătate în acest timp, sfântul Anton se dedica invitaţiei la convertire, prin predici înflăcărate: ,„Dumnezeu îl iubeşte pe cel care dă cu bucurie. Postul şi pomana trebuie făcute cu bucurie, iar rugăciunea cu încredere în milostivirea dumnezeiască. Ispăşirea consistă în aceste trei lucruri: post, pomană şi rugăciune. Irigă şi tu sufletul săracului cu milostenia, care este numită apa lui Dumnezeu, pentru a primi rodul vieţii veşnice. Cerul tău să fie cel sărac: aşază în el comoara ta, pentru ca în el să fie inima ta, mai ales în acest timp al Postului Mare”. Pace şi bine! MESAGERUL SFÂNTULUI ANTON martie-aprilie 2020

360°

PASTILA DE BIOETICĂ

Medicina transplanturilor (VI) de Pr. Adrian Măgdici

360°

in punct de vedere etic, nu orice organ poate fi donat, în special acele organe, precum creierul şi gonadele, prin intermediul cărora se zideşte unicitatea irepetabilă a persoanei şi identitatea sa psihosomatică şi procreativă. În cazul transplantului de encefal, parţial sau total – care pe vremuri era o simplă ipoteză, iar acum este în fază experimentală pe primate şi, în curând, pe oameni – identitatea psihică a donatorului ar fi transferată la individul care necesită un astfel de transplant, întrucât creierul este sediul memoriei, al autoconştiinţei, al intelectului şi al voinţei. Să presupunem că un tată de familie, al cărui trup a fost fărâmiţat într-un accident, ar putea să primească trupul încă viabil al unui defunct pentru a continua să ducă o existenţă normală. Evident, trupul defunctului nu primeşte un nou encefal, ci

individul distrus (rămas doar cu encefalul intact) primeşte un alt trup; altfel spus, am avea de-a face cu un transplant de trup. Şi, întrucât fiecare dintre noi intră în contact cu sine şi cu lumea înconjurătoare printr-un trup anume, efectele unei astfel de intervenţii – actualmente, de domeniul imaginarului – asupra personalităţii posesorului „noului” trup ar fi devastante. Cât priveşte transplantul de gonade, trebuie să distingem transplantul clasic al lui Voronoff, menit să reintegreze secreţia insuficientă a glandei endocrine, de transplantul care permite păstrarea funcţiei procreative. Transplantul de gonade ce are drept scop reabilitarea funcţiei hormonale (motivaţie strict terapeutică) este licit din punct de vedere etic. Nu se ştiu prea multe despre efectele hormonilor asupra comportamentului şi asupra personalităţii în general, însă se poate presupune că glanda ar trebui să se integreze în mod armonios în noul organism şi să nu genereze probleme. Cu totul diferit este cazul transplantului de gonade care conservă capacitatea reproductivă. În acest caz, avem de-a face cu mutarea abuzivă a patrimoniului genetic de la un individ la un alt individ, iar o eventuală procreare ar isca o situaţie morală asemănătoare cu fecundarea artificială heterologă (adică efectuată cu gameţii de la un donator). Fiul ar proveni, cel puţin parţial, din afara căsătoriei pentru că, din punct de vedere genetic, ar fi fiul donatorului sau donatoarei gonadei transplantate; aceasta este o vulnerabilitate inacceptabilă cât priveşte legătura indivizibilă dintre procreaţia umană şi iubirea întrupată dintre soţi. q

NOUTATE ȘI RELATIVISM

Cuvinte magice de Pr. Dan Vătămănelu

entru că fiecare dintre noi e unic, la fel vrem să fie şi experienţele noastre. Pentru ca potenţialul nostru să fie exprimat în deplinătate, avem nevoie să ne eliberăm de toate limitele. Mai sunt multe lozinci din acestea revelatorii, pe care o anumită logică consumistă ni le propune constant cu scopul de a scoate de la noi toate mijloacele materiale în măsură să hrănească orgolii şi nu identităţi. Ne mai place noul, specificul, naturalul şi tradiţionalul. Şi de la aceste cuvinte minunate ni se

MESAGERUL SFÂNTULUI ANTON martie-aprilie 2020

deschid ochii şi inima spre nenumărate posibilităţi. Una ar fi faptul că mereu se caută aprobarea gândurilor şi a faptelor, chiar şi cu un mic gest de dat din cap. Nu de alta, dar cineva trebuie să confirme diferenţa pe care noi o facem. O altă posibilitate ar fi situarea întrun anumit context, un anumit anturaj. Problema e că, de la o vreme, mintea noastră nu mai caută să înveţe lucruri noi, ci vrea să consolideze idei şi gânduri pe care le avem deja. Şi dacă e să fim realişti, multe din ideile noastre greşite capătă corp solid tocmai în felul acesta. N-ar mai trebui să ne mire de ce suntem aşa de previzibili şi de ce ne-a dispărut simţul uimirii. Aşa devenim din ce în ce mai convinşi că avem dreptate în mai toate discuţiile şi mai ales că ni se cuvin multe. Atâta vreme cât n-o să înţelegem că integrarea limitărilor în felul nostru de a fi (pe cât de imposibil şi paradoxal sună) ne deschide perspective, o să căutăm mereu relativul, o să cochetăm cu atotştiinţa şi o să fim mereu tot mai fascinaţi de tot ce e incredibil de trecător. q

MAGISTERIU

Un loc al esențialului de Fr. Gabriel Bejan

dată cu începutul Postului Mare, cu ocazia audienței generale din Miercurea Cenușii, Papa Francisc ne propune o meditație asupra celor 40 de zile petrecute de Isus în deșert, timp în care El s-a pregătit pentru slujirea sa publică și ne îndeamnă să-l imităm pe Cristos, căutând momente de tăcere, unde să fim liberi să auzim Cuvântul și să experimentăm chemarea Lui. Postul este timpul potrivit pentru a face loc Cuvântului lui Dumnezeu. Este momentul să opriți televizorul și să deschideți Biblia. Este momentul să vă deconectați de la telefonul mobil și să vă conectați la Evanghelie.

Într-o lume în care ne luptăm adesea să distingem vocea Domnului, Isus ne cheamă în deșert și ne invită să ascultăm ce contează cu adevărat. Nu este ușor să stăm în tăcere, deoarece trăim într-un mediu care este poluat de prea multă violență verbală, de atât de multe cuvinte jignitoare și dăunătoare, amplificate de rețelele de socializare. Un exercițiu practic în acest sens, după cum evidențiază Sfântul Părinte, poate fi renunțarea la cuvinte inutile, bârfe și calomnii, pentru a putea vorbi direct Domnului; să ne dedicăm unei ecologii a inimii. Papa a reflectat, de asemenea, asupra importanței practicării postului, a abstinenței, care ne antrenează să recunoaștem, în simplitatea inimii, cât de des ne pierdem în numeroasele lucruri nefolositoare care ne înconjoară și situații inutile după care alergăm. Postul înseamnă să știi să renunți la lucruri zadarnice și de prisos pentru a ajunge la esențial. Postul nu este doar pentru a pierde în greutate. Postul merge de fapt la esențial. El caută frumusețea unei vieți mai simple. Drumul care ne conduce de la moarte la viață se deschide în deșert. Intrând în acest deșert al Postului, îl urmăm pe Isus în pustiu, iar puterea dragostei lui Dumnezeu reînnoiește viața și pustiile noastre vor înflori. ❏

Responsabilitatea lui Iuda de Pr. Marcelin Amariei

Trădarea din partea lui Iuda era prevăzută în planul de mântuire al lui Dumnezeu. Ce responsabilitate a avut Iuda, ca instrument de realizare al planului de mântuire? Şi, în cele din urmă, Iuda a fost mântuit sau condamnat?

rima întrebare e delicată şi complexă, întrucât implică o tematică cu două laturi. Pe de o parte, există libertatea eficace şi puternică a lui Dumnezeu, care acţionează în lume şi în istorie. De cealaltă parte, există libertatea alegerii cu care sunt înzestraţi oamenii, susţinută chiar de Sfânta Scriptură. Evanghelia după sfântul Ioan (17,12) şi Faptele Apostolilor (1,16) exprimă planul divin prin cuvintele „ca să se împlinească Scriptura”. Pentru a înţelege pe deplin semnificaţia acestei afirmaţii, trebuie să reamintim că, în Biblie, Dumnezeu este adesea socotit a se afla şi la baza răului: „Eu întocmesc lumina şi creez întunericul, fac pacea şi provoc răul” (Is 45,7). Prin urmare, e vorba de o expresie destinată să exalte convingerea că şi libertatea umană, cu

nechibzuinţa şi ruşinea ei, nu scapă planului general al lui Dumnezeu. În lumina celor afirmate, se pot împleti cele două libertăţi: cea a lui Iuda, care optează în mod conştient şi responsabil pentru trădare, alăturându-se Satanei, şi cea a lui Dumnezeu, care introduce acest act uman infam în proiectul său eficient de mântuire. Eficienţa acţiunii divine e formulată tocmai prin expresia „ca să se împlinească Scriptura”, vrând astfel să demonstreze că Dumnezeu nu este luat prin surprindere şi depăşit de alegerea lui Iuda, ci mai degrabă că ea e condusă în planul de mântuire, care se va împlini chiar prin moartea lui Cristos. Răspunsul la a doua întrebare este mai simplu. Misterul ultimelor clipe ale lui Iuda îi este cunoscut doar lui Dumnezeu. Nu ştim dacă în acel moment el s-a întors către Dumnezeu sau dacă l-a respins în mod definitiv. Zguduit de răul făcut, dar şi de remuşcare şi dramă, Iuda rămâne încredinţat doar misterului conştiinţei sale şi al lui Dumnezeu, care „pătrunde inima şi rărunchii”. ❏ MESAGERUL SFÂNTULUI ANTON martie-aprilie 2020

ARGUMENTAȚII BIBLICE

spiritualitate

Fericitul Iuliu Hossu, 135 de ani de la naştere

spiritualitate

de Adrian Popescu

n organizarea Episcopiei Greco-Catolice de Cluj-Gherla şi a „Asociaţiei Cardinal Iuliu Hossu” s-a derulat în Aula Bisericii Unite din Piaţa Cipariu, aulă arhiplină, care poartă numele episcopului martir, un program omagial dedicat celui care a citit, în 1918, Rezoluţia Unirii la Alba Iulia. După cuvântul PS Florentin Crihălmeanu, episcop al Eparhiei de Cluj-Gherla, au urmat trei conferinţe atrăgătoare prin interpretarea inedită a paginilor din memoriile lui Iuliu Hossu, prin abordarea din unghiuri noi a vieţii de jertfă a cardinalului. Prof. Ovidiu Ghitta, decanul Facultăţii de Istorie din Cluj, a analizat cu talent exegetic o zi din viaţa viitorului martir, fructificând şi date inedite din arhive, trasând un portret de mare profunzime ierarhului. Nici prof. Ruxandra Cesereanu nu a lăsat neanalizate paginile pomenitului document de credinţă, remarcând „Calea crucii” parcursă de episcopul Iuliu Hossu, arestat, încarcerat, mutat sub pază de la o mănăstire la alta, după detenţia la Sighet. A fost bine primită şi intervenţia ing. Gelu Hossu, preşedintele „Asociaţiei Cardinal Iuliu Hossu” cu o descifrare exactă, minuţioasă a vieţii martirului din neamul căruia se trage. Despre satul originii martirului român devenit primul nostru ierarh unit care a primit titlul de cardinal (adevărat, in pectore, aceasta din voinţa sa), despre rudele lui apropiate, despre biserica nouă din localitatea Milaş a vorbit nepotul cardinalului, ing. Gelu Hossu. De efect a fost şi prestaţia apreciată unanim a corului „Angeli”, coordonat de prof. Angela David. „Imnul episcopilor martiri” compus de Carmen Oprean, cel intonat la Blaj, în faţa papei Francisc, a mulţimii ierarhilor, a preoţilor, a miilor de pelerini, a răsunat din nou, cu gravitatea lui armonioasă. A prins contur memorabil după aceste conferinţe, moderate cu tact de părintele Daniel Avram, conferinţe de un nivel intelectual apreciabil, portretul celui

MESAGERUL SFÂNTULUI ANTON martie-aprilie 2020

evocat, al unitului care-şi făcuse studii teologice la Roma, devenise apoi cel mai tânăr episcop unit, după ce se aflase, ca preot-capelan, în vâltorile furtunosului an 1917. Erau, atunci, vremuri încă tulburi, când zorii unirii tuturor românilor abia se ghiceau, printre nori sumbri ai războiului abia încheiat. Un excepţional document, interviul luat de părintele unit Mircea Toderici (refugiat în SUA) cardinalului, aflat atunci sub supraveghere la mănăstirea Căldăruşani, aduce o seamă de clarificări, în acest sens, multă culoare a epocilor, pre şi postbelică, dar mai ales statura de martir a unui creştin exemplar al secolului al XX-lea, secolul utopiilor politice sângeroase. Audiţia interviului, oferit de Societatea Română de Radiodifuziune, prin grija doamnelor Carmen Ionescu şi Silvia Iliescu, interviu cu o valoare spirituală majoră, ca să nu spun testamentară peste veacuri, a stârnit – am simţit – entuziasmul participanţilor, surori ale congregaţiilor din zona transilvană, preoţi, seminarişti, laici. În ce mă priveşte, vreau să remarc modul uimitor cum se împacă la cardinalul Iuliu Hossu, universalul cu localul, Roma studiilor împlinite cu o medalie de aur cu vizitele sale canonice prin satele ardeleneşti, limbajul elevat, latina eclezială în care se exprimă, uneori, cu mustoasele sale regionalisme. Şcoala Blajului, cea

spiritualitate care şi-l revendică pe cardinalul martir, deţine, cred, de trei secole, secretul acestei complementarităţi, pe care Europa de azi o caută, între naţional-global. De asemenea, a doua mea observaţie de ascultător este modul firesc în care omul cu har Iuliu Hossu îşi afirmă credinţa, este sfânt parcă în mod natural. Deşi, evident, are parte de un dar supra-natural, prin densitatea lui şi printr-o ireproşabilă coerenţă interioară şi exterioară... În al treilea rând, dar nu mai puţin important, mi se pare legătura de nedesfăcut, pe care o afirmă convingător, dintre jertfă (a Bisericii Unite, a sa) şi înviere. Biserica se edifică „pe temelie de înălţare, pe martirii pe care i-a învrednicit” ne spune el, definitoriu, în interviu. „Eu cred în nemurirea dreptăţii” mai afirmă cardinalul închis, dreptate care-i aparţine Domnului, se înţelege. Efortul depus de Gelu Hossu şi de Viorica Sabo, din cadrul Episcopiei Unite de Cluj-Gherla, pentru subtitrarea interviului se cuvine neapărat amintit şi preţuit. Foarte convingător a fost comentariul prof. Ovidiu Ghitta, după audierea interviului. Ideea istoricului – riscul conştient pe care şi-l asumă episcopul Iuliu Hossu, promovând ideea politică a Unirii, când lucrurile abia se închegau – s-a văzut confirmată de ineditul interviu. Fericitul Hossu spunea, de altfel, într-o scrisoare, găsită de prof. Ovidiu Ghitta în arhiva Episcopiei Unite de Cluj-Gherla, scrisoare adresată unui ierarh mai prudent, Demetru Radu, că asistăm nu „la o evoluţie, ci la o revoluţie”. El, tânărul episcop unit Iuliu Hossu, a avut curajul să interpreteze actul istoric al Unirii, ca lucrare a providenţei, o şansă de sus acordată românilor din Transilvania, „înfăptuire a dreptăţii lui Dumnezeu”, cum rostise în faţa mulţimii la Adunarea de la Alba Iulia. Cu umor amar şi dezamăgire tristă, cardinalul răsfoieşte, comentând, volumul închinat semicentenarului Unirii, 1968, eveniment pe care refuză să-l gireze atâta timp cât Biserica Greco-Catolică este interzisă de statul comunist. „Eu cred în aureola tuturor reabilitărilor”, spera creştinul într-o revenire la firescul reaşezării adevărului în viaţa religioasă. Nu a fost ascultat. Fotografia sa, constată uimit, este modificată, cadrul se restrânge pe alte figuri, totul e manevrat nepermis de un cunoscut istoric clujean, acesta nu lipsit de merite profesionale înainte de 1971,

”

dar cu angajamente ideologice după, sau poate supus unor presiuni partinice.

Şcoala Blajului, cea care şi-l revendică pe cardinalul martir, deţine, cred, de trei secole, secretul acestei complementarităţi, pe care Europa de azi o caută, între naţional-global. Liturghia din capela „Sfântul Iosif” din biserica din Piaţa Cipariu, în prima zi, Liturghia arhierească din catedrala „Schimbarea la Faţă” din duminica „Prezentării Pruncului la Templu” şi a „vieţii consacrate”, urmată de mărturia unui tânăr franciscan, trimis în dieceza noastră, apoi depunerea de flori şi lumânări la statuia cardinalului, din faţa catedralei au ridicat trăirea solemnă la o dorită altitudine spirituală. Recondiţionarea dialogului, unde unele cuvinte nu erau clare, dar mai ales subtitrarea interviului, aflat pe un film vechi, arhivat, a necesitat o muncă de apreciat. q

DIN VIAȚA BISERICII

Iași: cateheze în Postul Mare cu PS Iosif Păuleț

În fiecare zi de joi din timpul Postului Mare, în catedrala romano-catolică „Sfânta Fecioară Maria, Regină”, din Iaşi, PS Iosif Păuleţ, episcop de Iaşi, va prezenta o serie de cateheze tematice, în care vor fi prezentate mai multe fragmente reprezentative pentru acest timp de har. Aceste cateheze vor prezenta şi anumite elemente din liturgie, în contextul în care Dieceza de Iaşi se află în Anul Sfintei Liturghii. Episcopul de Iaşi ne invită să aprofundăm timpul de post şi rugăciune trăit de Isus în pustiu şi modul în care Isus a învins cele trei ispite ale Diavolului (Mt 4,11). Învăţătura din Duminica I din Postul Mare va fi însoţită de prezentarea riturilor de la ofertoriu. Cateheza ne va apropia de misterul umanităţii şi al filiaţiunii divine a lui Isus. Isus s-a rugat şi a postit patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi, pregătindu-se pentru începutul activităţii sale publice. Pentru mai multe detalii: www.ercis.ro. (Material de Pr. Andrei Dumitrescu) MESAGERUL SFÂNTULUI ANTON martie-aprilie 2020

spiritualitate

Respectul (nu) trebuie meritat omunismul a murit, dar nu odihneşte în pace”, spunea marele mărturisitor al credinţei, venerabilul cardinal Francisc Xavier Nguyên Van Thuân. Nu odihneşte în pace, pentru că sămânţa aruncată în inimile noastre de comunism dă roade pe mai departe. Una dintre învăţăturile otrăvite este şi sintagma, dacă nu chiar crezul, asumată de mulţi oameni: „Trebuie să meriţi respectul meu”. Fără prea multă dificultate, avem posibilitatea să auzim deseori pronunţarea acestor cuvinte: trebuie să meriţi (sau să-ţi câştigi) respectul meu! Iar aceasta nu numai din partea unei anume categorii de vârstă, sau a unei etnii anume, sau a aparţinătorilor vreunei anumite confesiuni. Mi se pare că în spatele acestei învăţături profund nocive se ascunde ceva şi mai grav, şi anume un orgoliu nemăsurat, prin care unul arată că este totuşi „cineva” (chiar dacă de paie), iar celălalt, mai ales cel care nu intră în schemele şi graţiile lui, trebuie să lupte până la epuizare să-i merite cumva respectul. Acest mod de gândire şi de viaţă este nu numai profund antiuman, ci şi total necreştin. Ce ar fi fost, dacă Dumnezeu i-ar fi creat numai pe oamenii care meritau! Dacă Cristos ar fi murit şi înviat numai pentru cei care meritau acest lucru? Probabil că oamenii aceia s-ar fi numărat pe degetele de la o singură mână. Dar nu, el ne-a creat şi ne mântuieşte în fiecare zi, nu pentru că merităm, nu pentru că îi e milă de noi şi îşi face pomană nouă, muritorilor, ci pentru că ne iubeşte. Respectul ca să fie respect, trebuie să fie necondiţionat. Te respect pentru că exişti, simplu, fără nicio altă condiţie; te respect şi dacă nu mai exişti, şi dacă ai murit, pentru că, respectându-te, indiferent ce spui sau faci, mă respect pe mine şi mă pun în rândul celor care sunt raţionali. Nu te respect pentru ce faci, pentru ce spui, dacă te comporţi bine sau golăneşte, dacă eşti alb sau negru, dacă ai trei facultăţi sau numai trei clase, dacă eşti ţăran sau orăşean, dacă eşti şef sau un simplu măturător de stradă. Nu te respect pentru că, poate, odată voi avea nevoie de ajutorul tău, ci numai şi numai datorită generozităţii înscrise de Creator în inima mea. Simplu, te respect şi dacă nu ai nicio fărâmă de merit în faţa mea sau a lumii. Nu trebuie să meriţi în niciun fel respectul meu, şi te rog

„

MESAGERUL SFÂNTULUI ANTON martie-aprilie 2020

să nu cumva să cauţi aşa ceva. Te respect şi gata! Te respect, în ciuda ta!? Timpul lui „îţi dau, dacă îmi dai” a trecut de mult, iar eu trebuie să înţeleg odată pentru totdeauna, chiar dacă acest „odată” va dura toată viaţa, că ţinta spre care călătoresc este semnată de gratuitate şi gratitudine. Gratuitate pentru că tot ce am primit de la tine, Doamne, l-am primit din iubire dezinteresată, fără niciun calcul meschin; gratitudine pentru că numai tu poţi face aşa ceva cu mine şi în mine. Acelaşi lucru să-l faci, Doamne, şi în mine, faţă de semenii mei. Şi chiar de-aş ajunge ca Iuda sau ca Petru, să te trădez mişeleşte, iubeşte-mă aşa cum ai făcut cu ei, spălându-mi picioarele, fără niciun merit din partea mea; şi chiar de m-aş opune, considerându-mă nevrednic, foloseşte violenţa dragostei tale nemărginite, şi învinge astfel falsa mea umilinţă şi ruşinea de a nu te mai merita. Spală-mi atunci nu numai picioarele, ci şi mâinile, şi capul, şi unge-mi faţa cu balsamul blândeţii tale. Te respect, Doamne, şi-l respect şi pe aproapele meu, fără să caut la meritele nimănui, căci fără tine şi fără semeni aş fi o umbră, care nu ar fi de folos nimănui. Respectul necondiţionat este semnul unei civilităţi înalte, şi orice societate ce se vrea modernă şi în pas cu timpurile ar trebui să includă în aprecierea ei şi analizarea acestui aspect. Iar dacă vrem să-l avem, nu trebuie să aşteptăm pe nimeni să ni-l înveţe, ci trebuie să-l sugem odată cu laptele de la sânul matern. „Trebuie să meriţi respectul meu”, „hoţul neprins, negustor cinstit” şi alte asemenea vorbe de „duh rău” ar trebui să dispară din vocabularul omului veacului nostru şi să prevaleze omul pentru ceea ce este şi nu pentru ceea ce face. Numai astfel vom putea spune, cu mare bucurie: „Comunismul a murit, odihnească-se în pace!”. Sau, mai bine: „Ducă-se pe pustii!”. q © FOTOTECA MSA / SUOR M. LUDGERA

de Pr. Damian Pătrașcu

spiritualitate

Iubim această Biserică(?)

de Pr. Virgil Blaj

u demult, am citit o carte scrisă de sau părere nici chiar în chestiuni de morală. părintele Alessandro Pronzato, cu Există şi credincioşi pentru care Biserica este titlul: Iubesc această Biserică, iar ca prezentă doar în acel loc în care se simt ei bine, subtitlu: Chiar dacă nu este Biserica pe iar preotul şi condiţiile confortabile ale lăcaşului care am visat-o. de cult răspund aşteptărilor lor. Şi lista ar putea Plecând de la modul în care şi-a intitulat continua… cartea, e lesne de înţeles că autorul vorbeşte Ce putem înţelege din această confuzie? În despre câteva motive şi argumente în baza primul rând, aceste raportări la Biserică sunt cărora el însuşi a reuşit să treacă de la o imagine departe de a contribui la bucuria despre care le idealistă şi deci greşită despre Biserică la vorbeşte apostolul Paul filipenilor: „Să una adevărată. gândiţi la fel, să aveţi aceeaşi iubire, Un parcurs normal de credinţă aceeaşi simţire, un singur cuget” (Fil poate trece, la un moment dat, şi 2,2). E posibil „să gândim la fel” printr-o astfel de experienţă, care să despre Biserică? Da, cu condiţia ca ducă la o înţelegere corectă a Bisericii. Biserica să fie înţeleasă ca „trup al lui Totuşi, în zilele noastre, devine din Cristos” (cf. 1Cor 12,27), adică drept ce în ce mai vizibil un fenomen, cel puţin © FOTOTECA PROV. un organism divin şi uman, vizibil şi straniu, şi anume: raportările contradictorii la invizibil, material şi spiritual, voit de Mântuitorul Biserică, chiar din interiorul ei. nostru, în care fiecare membru îşi află locul şi Despre ce este vorba? De pildă, unii credin- rostul, şi nicidecum doar o simplă instituţie sau cioşi care, deşi au primit primele sacramente organizaţie, fie ea şi religioasă. în cadrul Bisericii, nu participă constant la În al doilea rând, tendinţa despre care viaţa acesteia sau, cum se mai spune, nu sunt vorbim ridică mari semne de întrebare vizavi de practicanţi, deşi ţin să precizeze că nu au nimic integritatea conştiinţei ecleziale a unor credincioşi, cu Dumnezeu, cu Isus, cu sfânta Fecioară evident dezorientaţi în privinţa naturii şi misiunii Maria, cu sfinţii şi aşa mai departe. Mai există Bisericii şi a rostului ei în viaţa lor, problemă la şi persoane care, deşi iau parte, cel puţin din care aş sugera un scurt răspuns în următoarea când în când, la slujbe şi la alte practici ale ordine: Biserica este Mama noastră în credinţă. cultului, consideră că restul e treaba clericilor. Prin ea am fost născuţi „din Dumnezeu” ca fii Întâlnim, de asemenea, creştini catolici care se şi fiice ale sale (cf. In 1,13). Prin urmare, viaţa complac în a critica, a vorbi de rău, a întreţine divină pe care am primit-o la Botez nu se poate defăimarea Bisericii, fără a propune soluţii sau dezvolta fără întreţinerea ei, adică fără trăirea a considera că este şi de datoria lor să-şi dea celorlalte sacramente, fără comuniunea de iubire contribuția la îmbunătăţirea ei. Alţii vorbesc cu dintre noi, fără rugăciune şi fapte bune, fără pasiune despre lipsurile clerului, dar nu aplică mărturie. Apoi, orice mamă are, prin natura ei, aceeaşi măsură lor înşişi. Mai pot fi întâlniţi şi autoritatea de a fi Învăţătoare. Astfel, ascultăm credincioşi care declară răspicat cum ar trebui şi urmăm învăţătura integrală a Bisericii pentru să fie Biserica, dar nu simt nevoia să pună că „nu putem să-l avem pe Isus fără realitatea umărul la clădirea ei materială (când se cere) pe care el a creat-o şi prin care se comunică. Între şi spirituală în fiecare zi. O altă categorie este Fiul lui Dumnezeu întrupat şi Biserica sa există convinsă că Biserica este doar un fel „prestatoare o continuitate profundă, inseparabilă şi misterioasă, de servicii”: botezuri, cununii, înmormântări, în virtutea căreia Cristos este prezent astăzi în q şi că nu ar trebui să emită vreo altă pretenţie poporul său” (Benedict al XVI-lea).

DIN VIAȚA bisericii

București - itinerar spiritual pentru Postul Mare M i ş c a re a E c l e z i a l ă Carmelitană organizează în catedrala „Sfântul Iosif” din Bucureşti, în timpul Postului Mare, o iniţiativă devenită de acum tradiţională: „Portrete ale sfinţilor”, în care sunt propuse diferite modele de trăire a credinţei, ca exemple concrete de apropiere de Dumnezeu. Pentru acest an sunt propuși ca modele de viaţă spirituală cinci sfinţi şi slujitori ai lui Dumnezeu: Ieronim, Enrico Medi, Leonie Martin, Leonard Murialdo şi Chiara Petrillo. Deşi au trăit în contexte culturale variate, în epoci istorice diferite şi au îmbrăţişat stări de viaţă diverse, toţi aceşti oameni ai lui Dumnezeu au avut ca numitor comun în viaţă dragostea sinceră faţă de Cristos şi cuvântul său. Pentru mai multe detalii: www.angelus.com.ro. (Material de Pr. Andrei Dumitrescu)

MESAGERUL SFÂNTULUI ANTON martie-aprilie 2020

DOSAR

Antinostalgia:

Jurnal basarabean de Ana Blandiana

urnalul celor trei zile petrecute în Republica Moldova, la invitaţia postului de radio şi televiziune Europa Liberă care funcţionează la Chişinău, ar fi trebuit să înceapă cu mărturisirea bucuriei care m-a cuprins la gândul că voi avea prilejul să merg în nişte sate basarabene, să cunosc tineri cu care să pot vorbi şi să-i aud vorbind româneşte, să descopăr peisajele şi atmosfera sufletească a acelei părţi de ţară şi a acelor români cărora le-a fost întotdeauna mai greu decât nouă şi faţă de care am rămas mereu datori. Iar ceea ce trebuie să mărturisesc de la început este bucuria descoperirii că elevii pe care i-am cunoscut în satele

MESAGERUL SFÂNTULUI ANTON martie-aprilie 2020

pe unde am trecut erau nu numai mult mai români şi mult mai europeni decât politicienii lor din capitală, dar că vorbeau o limbă română corectă, fără pic de accent. Îmi aminteam cum vorbeau, cât de rusificate le erau accentele – în decembrie 1989, când i-am întâlnit pentru prima dată – chiar şi scriitorilor veniţi de la Chişinău şi nu puteam să nu recunosc cu emoţie cum, în pofida tuturor greutăţilor, timpul curge unificându-ne. Numit Antinostalgia, proiectul Europei Libere îşi propunea să se opună propagandei post-comuniste despre „tot era mai bine pe vremea ruşilor”, idee implementată împotriva rădăcinilor şi speranţelor europene.

Miercuri, 5 februarie Pentru că avionul de Chişinău este la 7.50, mă trezesc la 5.00 şi plec de acasă la 6.00, ca să pot ajunge la aeroport cu ceva mai mult de o oră înaintea plecării. E întuneric încă şi bate vântul. Plouă urât ca-ntr-o toamnă târzie, când până ieri fusese primăvară şi, de fapt, ar trebui să fie iarnă şi nămeţi. Sunt, din păcate, cu părere de rău, mai puţin entuziasmată de plecare de cât fusesem cu câteva zile în urmă, când mă bucurasem la gândul că voi merge într-un proiect al Europei Libere în câteva şcoli săteşti din Basarabia. După ce am băut un nes şi am găsit un taxi, am revenit la bunele sentimente şi

Impresii de călătorie am reuşit să ajung la avion, după o imensă şi umilitoare coadă la zboruri internaţionale („Nu e o greşeală?”, am întrebat. „Eu merg la Chişinău”). La Chişinău m-a aşteptat la aeroport Lina Grâu, cu al cărei nume minunat fusesem încântată să port corespondenţa de aranjare a călătoriei. Când am ajuns la hotel, prima grijă a fost să întreb dacă există canale TV în limba română. În urmă cu un an, când fusesem ultima oară la Chişinău – cu prilejul unui colocviu organizat de Facultatea de Istorie, Memorialul de la Vilnius (Lituania) şi Memorialul de la Sighet (România) – locuisem într-un hotel dintr-un lanţ internaţional în care televizoarele aveau 15 canale, toate în limba rusă (chiar şi canalul public existent în ambele limbi, se afla doar în limba rusă). Îmi aminteam încă deprimarea de atunci. Mi-am propus să încep ziua basarabeană cu o oră de somn – dormisem noaptea mai puţin de patru ore. Afară ploua urât, ca şi la Bucureşti, şi primul punct din program îl aveam la ora 14.00: o dezbatere filmată pe tema Antinostalgiei cu Vitalie Ciobanu şi Vasile Botnaru. După ce am căutat (şi am găsit) canalele în limba română şi cele ruseşti cu filmele subtitrate în româneşte, ceea ce însemna că nu se mai presupune că toată lumea ştie ruseşte, reuşesc să adorm o oră. Redacţia Europei Libere extrem de plăcută, luminoasă, cu spaţii aerate în care stau la birouri tineri, fete şi băieţi. De-a lungul coridoarelor un fel de acuarele extrem de decorative reprezentând aproape muzical peisaje şi flori în nenumărate tonuri ale aceleiaşi culori oarecum misterioase, greu de definit. Sunt evident opera aceluiaşi artist. Aflu că originalitatea ţine de tehnica folosită: în loc de vopsele şi apă, în cazul lor este folosit vinul. Deci, nu acuarele, ci vinarele, o artă emoţionant de specifică pe un

pământ atât de faimos pentru vinurile pe care le produce. Îmi face plăcere să îl întâlnesc pe Vasile Botnaru, autorul acestor ingenioase opere şi directorul redacţiei Europei Libere din Republica Moldova. Ne cunoşteam mai demult, dar nu-i cunoşteam niciuna dintre aceste esenţiale calităţi. Îl întâlnesc pe Vitalie Ciobanu, scriitorul basarabean de care mă simt cu adevărat apropiată şi unul dintre foarte puţinii critici literari la a căror părere ţin. O întâlnesc pe Valentina Ursu cu care ne cunoaştem şi ne simpatizăm de la Sighet. Fac cunoştinţă şi cu ceilalţi care se află la această oră în redacţie şi mă simt intrată brusc în familia lor, care, în contextul vieţii publice de la Chişinău, reprezintă o elită de tip european.

moderatorul rămâne în picioare şi îşi domină în felul acesta conlocutorii, se transformă, pornind de la tema existenţei unei nostalgii după comunism la generaţiile vârstnice şi a necunoaşterii comunismului de către tineri, într-o analiză a dificultăţilor de comunicare între generaţii şi pături sociale diferite. Argumentele se desfăşoară cu tristeţe şi pasiune, încât, când aflu că cele 45 de minute ale emisiunii s-au încheiat, nu-mi vine să cred, am mai fi putut vorbi împreună ore întregi.

Joi, 6 februarie

La 9.30, după micul dejun, mă întâlnesc în hol cu Oana Serafim, directorul secţiei române a Europei Libere care sosise în cursul nopţii de la Discuţia în trei, interesantă şi Praga. Ne cunoaştem, ne simpatizăm originală ca format prin faptul că şi ne simţim solidare de mult, iar © Radio Europa Liberă Moldova / Vasile

MESAGERUL SFÂNTULUI ANTON martie-aprilie 2020

prezenţa ei în cadrul călătoriei a fost unul dintre punctele de atracţie ale proiectului. Plecăm împreună spre sediul Europei Libere aflat în imediata apropiere şi, de acolo, cu două microbuze pline de ziarişti, spre liceul din Căuşeni, prima noastră destinaţie şi primul target al proiectului. Fac cunoştinţă cu Mark Măzăreanu, profesor universitar şi activist civic, invitat titular împreună cu mine al Antinostalgiei şi ne îmbrăţişăm cu Emilian Galaicu Păun, poetul prin excelenţă, deşi este şi editor şi jurnalist de excepţie, cel mai prezent scriitor de la Chişinău în revistele literare din România. Când Lina Grâu m-a întrebat pe cine aş vrea să întâlnesc la Chişinău, răspunsesem: Vitalie Ciobanu, Galaicu Păun şi Anatol Petrencu, marele istoric care a reprezentat mereu Basarabia în dezbaterile de la Memorialul din Sighet. Cele aproape două ore ale drumului se desfăşoară într-o atmosferă de elevi în vacanţă, cu discuţii interesante şi schimburi vii de idei. Mărturisesc ruşinată că îmi pare bine că nu există autostradă, pentru că pot vedea satele prin care trecem. Este, cred, principalul motiv pentru care m-am bucurat să vin. Deşi ceea ce

MESAGERUL SFÂNTULUI ANTON martie-aprilie 2020

văd nu este vesel. Cerul încărcat de nori baroci, aproape negri, din care cade intermitent o ploaie murdară, atârnă jos peste un peisaj cenuşiu, cu sate sărace lipsite de culoare. În mod ciudat, deşi par vechi, casele nu au nimic tradiţional, nu zăresc niciun calidor, niciun stog de paie, nicio căpiţă de fân, niciun fel de acareturi ţărăneşti. Probabil, colhozurile le-au şters de mult de pe faţa pământului. Ceea ce supravieţuieşte este un aer posac de trecut, ţinând de istoria recentă, sovietică. La un moment dat, la o oarecare distanţă de şosea, mă frapează, proiectată pe norii gri, silueta înaltă a unei biserici. Este şocantă şi am nevoie de câteva secunde mirate ca să înţeleg de ce; de pe acoperişul plat, biserica înalţă spre cer două turnuri care nu seamănă între ele. Unul are forma arhitecturii tradiţionale ruseşti a bulbului de ceapă, celălalt este ascuţit, asemenea turlelor de la Trei Ierarhi, de la Moldoviţa sau de la Voroneţ. Simbolul acestei alăturări, care nu reuşeşte să se amestece, este atât de violent, încât pare nereal, ca şi când ar fi fost o făcătură aşezată în drum demonstrativ. Este ca un decoct de istorie care nu mai are nevoie de cuvinte, care, pur şi simplu, rezumă.

Căuşeni nu este un sat, ci un orăşel, centru raional (cuvântul raion, care în România îţi rostogoleşte gândul departe, în stalinism, aici e încă în uz). Liceul Alexei Mateevici este o clădire mare, nouă, luminoasă, cu un amfiteatru care ne aşteaptă pavoazat cu lozinci şi fotografii comuniste, ca scenografie pentru proiectul Antinostalgie. Descopăr fotografia lui Leonid Brejnev înconjurat de copii, mă mir, şi mi se aduce aminte că, înainte de a deveni lider al Uniunii Sovietice, a fost prim-secretar al Republicii Sovietice Moldoveneşti. Proiectul nostru este gândit, complex şi nuanţat, moderatoarea Lina Grâu este o vorbitoare convingătoare şi volubilă, iar înaintea discuţiilor se proiectează câteva scurte filme realizate de echipa Europei Libere: un generic al Antinostalgiei cu o cucoană care spune că era mai bine înainte, pentru că era totul clar, şi un fost soldat în trupele care au ocupat Praga în ’68 care îşi povesteşte experienţa; un reportaj filmat în Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei de la Sighet, unde vizitatori de diverse vârste sunt lăsaţi să îşi spună impresiile; un interviu în Muzeul Comunismului din Praga cu o tânără fată care se întreabă cum ar fi reacţionat, dacă ar fi trăit în comunism; un alt interviu filmat cu o profesoară de la Universitatea din Vilnius, care vorbeşte despre experienţa postcomunistă a Lituaniei (pe care basarabenii nu pot să nu o invidieze). Apoi vorbim şi dialogăm noi şi nu pot să nu mă gândesc – ascultându-mi cu admiraţie colegii scriitori – cât de utilă este (şi ar fi) implicarea scriitorilor în pledoaria împotriva sechelelor comuniste din societăţile noastre postcomuniste. Am mâncat în grabă într-un restaurant mare, cu glicine artificiale şi loc de joacă pentru copii, cu desene animate ruseşti, şi am ajuns rulând contracronometru la întâlnirea de la o cafenea-club, unde ne aşteptau câteva zeci de adolescenţi, cea mai mare parte dintre ei veniţi în grup compact

Vineri, 7 februarie Din nou, plecare la 9.30, doar echipa Europa Liberă, Mark Măzăreanu şi eu. În pofida somnului lung, dar foarte agitat, mi se părea totul mai puţin optimist decât ieri. Peste noapte ninsese şi, pe alocuri, câmpul avea un fel de petece albe. N-am înţeles de ce nu era acoperit de zăpadă uniform şi câtva timp m-am încăpăţânat să privesc şi să dezleg întrebarea. Probabil, terenurile arate şi cele nearate reacţionau diferit la stratul de nea. Pe drum spre Sălcuţa (ce fermecător este obiceiul diminutivelor în Basarabia!) ne-am oprit la muzeul Mateevici, cu statuia lui de sfânt făcut de un sculptor influenţat de Gh. Anghel, cu casa modestă care mi-a amintit-o pe cea a lui Vasile Voiculescu, cu lumânări arzând pentru toţi poeţii morţi. Mi s-a părut nu numai impresionantă, ci şi sfâşietoare dăruirea profesorului din sat, care luptase ani de zile ca să amenajeze acest omagiu adus poetului şi preotului rămas viu în sufletul basarabenilor printr-o poezie închinată limbii române. Liceul „Meşterul Manole” din Sălcuţa este, în felul lui, o capodoperă de organizare, profesionalism, dăruire

şi inteligenţă, un argument pentru cât de mult se poate face atunci când vrei într-adevăr să faci. Directoarea liceului, doamna Liuba Pleşca, este evident nu numai un mare suflet, ci şi un mare talent managerial. Întreaga şcoală arată ca un muzeu, dar ea conţine şi un adevărat muzeu etnografic. Tot ce nu mai exista în satele prin care trecusem, obiecte de lemn, cu crestături, ţesături, alesături, cusături minunate, oale de pământ, furci, fuse şi caiere de lână, covoare, ştergare, ouă roşii, toate formele de frumuseţe sedimentată de-a lungul secolelor era adunată cu grijă, salvată şi oferită admiraţiei şi mândriei copiilor. O bibliotecă mare, ordonată pe sistem zecimal, se oferea cu acces liber la raft elevilor, o sală mare de festivităţi şi spectacole, plină de elevi frumoşi, cu ochii sclipind de inteligenţă, îmbrăcaţi în uniforma şcolii cu graţioase jachete bordo. Şcoala are aproape 50 de profesori şi mai bine de 550 de elevi, şi tot ce vezi dovedeşte că formează la un loc o familie cu standarde intelectuale şi morale impresionante, o familie cu aspect european şi cu suflet românesc. Discuţiile, întrebările, răspunsurile s-au petrecut într-o impresionantă comprehensiune şi, din tot ce vedeam, deduceam că ne aflăm într-un loc în

care nu mai e nevoie să pledăm împotriva nostalgiei comunismului, că dacă există o nostalgie în această oază culturală românească, ea este după Basarabia şi România de dinainte de ocupaţia sovietică. Cereau cât mai multe cărţi despre istoria României şi am promis toate publicaţiile Memorialului şi am plecat cu sufletul încărcat de lumina pe care au reuşit să o facă să lumineze grupul acela de profesori, făcându-şi datoria de apostoli, satul cu nume diminutival dintre dealurile Basarabiei. Seara am reuşit să ajungem la timp la Biblioteca Naţională, unde ambasadorii Poloniei şi României ne-au făcut onoarea să vină să vorbească sălii de intelectuali strânşi la întâlnirea cu echipa proiectului Antinostalgia. S-a vorbit despre postcomunism şi despre felul în care ieşirea din infern (anabasis numeau vechii greci această situaţie) depinde nu numai de fiecare dintre ţările noastre, ci şi de fiecare dintre noi. Am revenit la Bucureşti cu mai multă speranţă decât credeam că voi găsi în acea parte de ţară, mereu înstrăinată, pentru care noi suntem Europa, am revenit recunoscătoare pentru trăinicia menţinută eroic a legăturilor dintre noi, cărora noi le suntem mereu datori. ❑

cu profesoara lor. Au rulat aceleaşi filmuleţe, dar restul a fost mult deosebit, pentru că de data aceasta a fost vorba de un adevărat dialog, tinerilor din faţa noastră nu trebuia să le predăm alfabetul, ci puneau întrebări inteligente şi povesteau despre bunicii lor deportaţi în Siberia. A fost şi prof. Anatol Petrencu, un adevărat specialist în istoria comunismului, care a vorbit electrizând publicul. Am ajuns la hotel pe la 9.00, după 12 ore, dar eram prea obosită ca să se pună problema să vreau să mai mănânc. Aveam o portocală şi, mâncând-o, am privit emoţionată diverse emisiuni pe canalele româneşti.

MESAGERUL SFÂNTULUI ANTON martie-aprilie 2020

caritate franciscană

orașul carității

Francisc

Cine sunt frații străzii de Pr. Bogdan-Emilian Balașcă

desea îi vedem destul de simplu îmbrăcaţi sau îmbâcsiţi, cu haine ponosite. Uneori îi întâlnim pe jos, întinși pe cartoane. Alteori, pe o bancă sau căutând, sperând, prin coșuri sau tomberoane. Alteori, în sala de așteptare, fie în tren sau în antreul dintr-un magazin. Ne întrebăm rapid: „Și cine sunt aceștia?”. Apoi, tendinţa este să credem că avem răspunsul, însă este inadecvat: „Sunt amărâţi” sau „niște leneși”. În fapt, aceste suflete au străbătut istorii uimitoare. Nu știu cât mă veţi crede, dar printre ei sunt medici, foști ingineri, poeţi sau poliţiști. Da, foști jucători de box, de șah (și nu exagerez!). Alţii au și copii, plecaţi sau nu peste hotare. Unii își amintesc de casa lor, pe care fie au pierdut-o la o bancă, fie într-un incendiu, fie pe alte datorii, sau prin divorţ. Tot printre ei sunt oameni care au lucrat în ţări din Europa sau Emiratele Arabe Unite; sunt meseriași,

foști muncitori, unii chiar au vechime și așteaptă pensia. Sunt, evident, și tineri care au trăit de mici abandonaţi sau alungaţi din centrele de plasament. Și-acum, destul de trist, trăiesc pe stradă. La întrebarea: „Și de ce au ajuns așa?”, răspunsul este amplu și dramatic și ne implică și pe noi. Poate pentru că eu sau tu nu am făcut nimic. Am asistat (și asistăm), „văzându-ne de treaba noastră”, la forme evidente de inechitate socială. Eventual, ne comportăm neimplicaţi și așteptând ca alţii să rezolve „treaba asta”. Dar noi? A continua forme discrete sau evidente, vii, de egoism nu va produce altceva decât această tragedie. În fond, cine sunt fraţii străzii? Sunt fraţii mei. Sunt fraţii noștri. E Dumnezeu care ne întâlnește. Și face apel, din nou, la dragostea mea. Atât! Însă de aici, dacă ne dăm voie, poate începe o cu totul altă viaţă, a ta și a lor. ❑

Orașul carității este un proiect spiritual-caritativ al fraților franciscani din conventul „Sfântul Bonaventura” din București

MESAGERUL SFÂNTULUI ANTON martie-aprilie 2020

Revista Mesagerul sfântului Anton susține caritativ „Orașul carității”

Manuel Alvarez from Pixabay

Anton

să descoperim bazilica

sfântul Anton Francisc

Candelabrul pascal

Anton

al lui Andrea Briosco Redacția

Fototeca MSA / Cardea & Rampazzo

hiar dacă ultimele numere ale revistei ne-au ghidat spre unele ambiente din exteriorul bazilicii, timpul pascal ne determină să reintrăm în interiorul acesteia, pentru a contempla o importantă operă de artă: candelabrul pascal, aparţinând lui Andrea Briosco (Padova, 1470-1532). Candelabrul pascal este capodopera acestui artist. Este așezat în partea stângă a prezbiteriului, lângă grupul statuar din bronz al lui Donatello, și este considerat ca fiind unul dintre cele mai frumoase candelabre pascale din tot Occidentul creștin. A fost utilizat ca suport pentru lumânarea pascală care se aprindea în noaptea Învierii, simbol al lui Isus Cristos, mort și înviat. Candelabrul este constituit din opt părţi din bronz, măsoară 3,92 m înălţime și este așezat pe un piedestal de 1,44 m, sculptat în marmură de Francesco Cola, după schiţa lui Briosco. Lectura alegorică a simbolurilor prezente nu este tocmai ușoară, deoarece artistul readuce în prim plan elemente și personaje mitologice, fapt specific Renașterii, care încerca să revalorizeze perioada istoric-culturală a Antichităţii. Conţinutul și limbajul folosit trebuie înţeles în contextul cultural al răspândirii neoplatonismului renascentist și a barocului. Anumite componente ale păgânismului și mitologiei erau văzute ca umbră și văl a realităţii creștine, idee prezentă și în viziunea patristică, fapt pentru care nu trebuie să fim surprinși de prezenţa acestora. Sunt alegorii ce prezintă victoria binelui asupra răului, care conduc spre victoria vieţii asupra morţii. Se pot distinge cele patru virtuţi cardinale și alte elemente: ancora, cârma, măslinul, vasul cu foc, șarpele, caduceul. De asemenea, sunt prezentate unele scene biblice: adorarea magilor, jertfa mielului, depunerea lui Cristos în mormânt, asemănătoare celei a lui Donatello, coborârea lui Cristos în limb, pentru a-i ridica pe Adam și Eva, Cristos și tâlharul cel bun, Cristos înviat între douăsprezece torţe aprinse, simbol al apostolilor. ❑

MESAGERUL SFÂNTULUI ANTON martie-aprilie 2020

sfântul Anton ne vorbește Francisc

[

Anton

]

Iubirea de Dumnezeu (III) de Pr. Carol-Daniel Sabău

„Din tot cugetul tău”. Cugetul este partea sufletului care include inteligența și rațiunea. Este numită cuget/minte deoarece reprezintă partea eminentă a sufletului sau chiar și pentru că „își aduce aminte” (lat. mèminit). Cugetul, de fapt, nu e suflet, dar ceea ce e superior sufletului, secțiunea cea mai excepțională, cea mai eficace a sufletului, de la care vine inteligența. De fapt, omul însuși este numit „chip al lui Dumnezeu”, în temeiul cugetului. De aceea toate aceste calități sunt reunite în suflet în așa fel încât el să rămână o entitate unică. Sufletul este identificat printr-o serie de nume diferite în baza actelor cărora este cauză eficientă. De aceea când însuflețește trupul, este suflet; când dorește, este conștiință; când știe, este cuget; când judecă drept, este rațiune; când inspiră, este duh; când simte ceva, este simț. „Iubește-l, așadar, pe Domnul Dumnezeul tău din tot cugetul tău”, astfel încât în tot ceea ce îți amintești, știi ori înțelegi, tu să te raportezi la

Predicile sfântului Anton de Padova Duminica a XIII-a după Rusalii, II,13.15

MESAGERUL SFÂNTULUI ANTON martie-aprilie 2020

iubirea lui Dumnezeu. „Iubește-ți aproapele ca pe tine însuți!”. Despre acest argument vei observa în evanghelia bogatului îmbrăcat în haine scumpe și țesuturi fine. Iar despre același argument avem o corelație în cartea lui Iob, unde se spune: „Vei inspecta locul tău și nu va lipsi [nimic]” (Iob 5,24). [...]. „Fă aceasta” pentru a fi simplu, adică fără amăgiri și înșelăciuni, căutând nu slava ta, ci pe cea a lui Dumnezeu, afirmând cu Iob: „Dacă m-aș fi uitat la soare când strălucește și la luna care trece radioasă, dacă aș fi lăsat sedusă inima mea în ascuns și dacă gura mea ar fi pus un sărut pe mână, și aceasta este o nelegiuire [pedepsită] de judecători, căci l-aș fi înșelat pe Dumnezeul cel de sus” (Iob 31,26-28). Soarele când strălucește este oglindirea faptelor bune care se vădesc. Luna care trece radioasă este oglindirea unui bun renume, care radiind în noaptea acestei vieți, sporește necontenit faptele bune.

]

FĂRĂ ÎNDOIALĂ, CU TIMPUL, PESTE IUBIRE SE AȘAZĂ RUTINE, FRICI ȘI ÎNDOIELI, NECESITĂȚI ȘI SINGURĂTĂȚI, GRIJI ȘI OFURI, TEMERI ȘI SPAIME, VORBELE UNORA ȘI OPINIILE ALTORA ȘI MULTE ALTE LUCRURI CARE OTRĂVESC DEFINITIV ȘI IREMEDIABIL FRUMUSEȚEA IUBIRII.

dată cu iubirea lui Dumnezeu „din tot cugetul” ajungem la finalul comentariilor legate de caracteristicile pe care iubirea le asumă, după cum notează sfântul Anton, în porunca iubirii lui Dumnezeu. Să alegi să iubești din toată inima, din tot sufletul și toată puterea e mai indicat oricând decât să iubești din tot cugetul. De ce? Deoarece cugetul reprezintă o componentă rațională, ceea ce însemnă că iubirea prin rațiune, dacă ținem strict cont de asta, ar putea face din candoarea iubirii un bilanț, o dare de seamă. Un bilanț ireproșabil, posibil, dar, la urma urmei, tot un act al evidenței cu orice preț, un act contabil. Fără îndoială, cu timpul, peste iubire se așază rutine, frici și îndoieli, necesități și singurătăți, griji și ofuri, temeri și spaime, vorbele unora și opiniile altora și multe alte lucruri care otrăvesc definitiv și iremediabil frumusețea iubirii. Senzația că ți se ard toate siguranțele. Asta pentru că nu suntem capabili să iubim fără întrerupere. E rațiunea cumva responsabilă pentru astfel de „căderi”.

Rațiunea e cea care face analiza iubirii și o expune ochilor noștri cu calități și defecte. E, până într-un punct, util și admirabil. Motiv pentru care iubirea nu trebuie să fie oarbă, dar nici să judece aspru, atunci n-ar mai fi iubire. Ea trebuie să mângâie, nu să critice. Când rațiunea se impune ca sursă unică și criteriu suprem, atunci iubirea pierde din intensitate, e îngenunchiată, iar sentința e cât se poate de previzibilă. Sfântul Anton ne recomanda ca în tot ceea ce ne amintim, știm ori înțelegem să ne raportăm la iubirea lui Dumnezeu. Fără îndoială orice iubire poate cere socoteală, se poate evalua, dar când rațiunea e mereu în pole position, atunci să nu ne mire rezultatul final. Nicicând rațiunea nu va ține cont de frumusețe, de inocență, de iertare. Ea e cumva sub tratamentul cifrelor, sub influența valorilor numerice. Fapt pentru care orice efort, orice obstacol sau neîmplinire va trebui raportată la frumusețea iubirii lui Dumnezeu. O iubire continuă, neobosită și necondiționată. Vom ști să iubim neîntrerupt, doar când vom fi iubiți fără întrerupere. Iar asta nu poate veni decât de la Dumnezeu. q © ARHIVA MSA

MESAGERUL SFÂNTULUI ANTON martie-aprilie 2020

spiritualitate mariană

Maica Învierii

Icoana bucuriei Învierii de Pr. Iosif-Eduard Cadar

MESAGERUL SFÂNTULUI ANTON martie-aprilie 2020

u trecut pentru Maica sfântă orele agonizante ale Calvarului lângă crucea Fiului, cruce mântuitoare şi pom al noii creaţii care a început… Această suferinţă a Mamei nu a putut stinge în sufletul ei cuvintele de viaţă rostite de Fiul; le păstrează în continuare în inima ei neprihănită pe toate, începând cu cele de la Nazaret şi până la ultimele, cele şoptite în zbuciumul şi setea de pe cruce… I le repetă neîncetat apostolului preaiubit, Ioan, căruia i-a fost încredinţată. În sfânta veghere a Sâmbetei Sfinte, „ziua tăcerii celei mari şi a liniştii mai presus de fire”, Maria umple cu speranţa şi credinţa ei această aşteptare înfrigurată a clipei luminoase şi biruitoare: Învierea. Aceasta este marea promisiune a Fiului, în care crede, cu putere neclintită, Maria: „Iată, noi urcăm la Ierusalim şi Fiul Omului va fi dat pe mâinile arhiereilor şi ale cărturarilor, îl vor condamna la moarte, îl vor da pe mâinile păgânilor ca să fie batjocorit, biciuit şi răstignit, dar a treia zi va învia!” (Mt 20,18-19). Chiar acum, când stă să se împlinească această promisiune, apostolii hoinăresc mâhniţi, femeile pioase pregătesc pentru Învăţătorul lor miresmele morţilor, dar Maria rămâne trează şi curajoasă, în veghere sfântă. Aşa o surprind zorile „primei zile a săptămânii celei noi”, zorile Învierii. Privirea ei trece cu mult dincolo de mormântul sigilat, de soldaţii lui Pilat, de liniştea morţii… Din străfunduri de întuneric şi suferinţă, o nouă Bună-Vestire stă să răsară înaintea ei şi să o transforme în Maica speranţei noastre şi a bucuriei Învierii. Maria nu a căzut în disperare ori în deprimare, nici măcar în faţa crucii, a morţii şi a mormântului, ci a rămas trează în speranţă şi rugăciune, în aşteptarea plină de încredere că promisiunea lui Dumnezeu nu se dezminte şi nu poate fi împiedicată de nicio putere omenească, nici măcar de puterea morţii. Tradiţia şi anumite scrieri apocrife afirmă că Maria a fost prima care a văzut slava învierii Fiului, întâlnirea ei cu Isus cel viu având loc înaintea aceleia de care au avut parte femeile evlavioase, Maria Magdalena şi apostolii. Sfântul Grigore Palama,

în secolul al XIV-lea, reafirmă această credinţă, susţinând că Maica preacurată a putut contempla însuşi momentul învierii Mântuitorului, un înger vestindu-i marea bucurie: „O, Fecioară preacurată, bucură-te! Fiul tău a înviat ridicându-i pe cei morţi din morminte! Tu, Maică a lui Dumnezeu, bucură-te, căci Fiul tău, glorios, a înviat!”. Şi arta occidentală dă mărturie despre această tradiţie, când reprezintă întâlnirea dintre Isus înviat şi Mama sa, faţă către faţă: Cristos cel viu stă în picioare înaintea ei, purtând şi arătându-i rănile răstignirii; Maria stă în genunchi, dar cu fruntea şi ochii ridicaţi spre Fiul ei înviat, din care emană o lumină dumnezeiască, strălucirea vieţii celei noi. Deşi Evangheliile nu spun nimic despre aceasta şi admiţând că sfânta Fecioară a voit să păstreze în inima ei chiar şi această întâlnire de copleşitoare fericire cu Fiul înviat, fără a fi nevoie de vreun martor, nimic nu ne împiedică să privim la Maria ca la icoana bucuriei Învierii, icoană în care chipul şi întreaga ei fiinţă sunt inseparabile de strălucirea şi lumina Fiului ei cel viu. Acum putem înţelege de ce sfântul Maximilian Maria Kolbe ne îndeamnă să privim curajoşi spre Neprihănita şi să o iubim cât mai mult, întrucât ea, fiind atât de desăvârşit unită cu Isus cel viu, va putea să ne ridice şi pe noi la iubirea, lumina şi bucuria Fiului ei. La fel cum o lampă, pentru a se aprinde, trebuie să primească flacără de la o făclie deja aprinsă, la fel inima noastră trebuie să se aprindă de la focul inimii neprihănite a Mamei Fecioare, pentru a străluci de lumina şi viaţa lui Dumnezeu. Întru aceasta, tot cuvintele părintelui Kolbe ne sunt de ajutor: „Fiii mei preaiubiţi, cât este de bună Neprihănita în a îndepărta pentru totdeauna din inima voastră tristeţea, prăbuşirea interioară sau descurajarea! «Marie!...» – ce profund ecou produce în inima ei neprihănită această simplă invocare, chiar dacă sufletul nostru este scufundat în întuneric, în uscăciune, în insatisfacţia păcatului! Şi în astfel de momente ea ne iubeşte cu atât mai mult. Cu cât sufletul nostru este mai nefericit, căzut în păcate, cu atât mai mult acest refugiu – Neprihănita – ne înconjoară pe noi, sărmanii păcătoşi, protejându-ne cu atâta grijă”. q

Premiere biblice

rubrica biblică

Eutich și „frângerea pâinii” de Pr. Cristian Clopoțel

iere”. De altfel, însuşi Paul recunoaşte că el nu vesteşte misterul lui Dumnezeu prin măreţia „cuvântului sau prin înţelepciune” şi că predica lui nu se bizuie pe „discursuri convingătoare”, ci pe puterea lui Dumnezeu (1Cor 2,1-5); altă dată aminteşte că cei care-l ascultă spun că „scrisorile lui sunt grele şi tari, dar când este prezent [...], cuvântul lui este dispreţuit” (2Cor 10,10). Cu toate acestea Paul, prin gesturile sale, rămâne un profet asemenea lui Ilie (cf. 1Rg 17,21) sau Elizeu (cf. 2Rg 4,34), un mărturisitor al Cuvântului vieţii ca Petru (cf. Fap 9,36 ş.u.), împărtăşindu-se din acelaşi Duh dătător de viaţă al lui Cristos înviat (Lc 7,11 ş.u.). Căderea şi moartea lui Eutich nu sunt un accident şi, cu atât mai puţin, o pedeapsă că s-a plictisit de moarte la predica lui Paul, ci ocazia de confirmare a unei misiuni. În al doilea rând, păţania lui Eutich este un prilej de a reflecta la dinamica relaţiilor din comunitatea creştină, a cărei identitate este dată de unirea în jurul frângerii pâinii şi a cuvântului, adică de misiunea de a sluji şi a se jertfi asemenea lui Cristos. În faţa acestei chemări, toţi suntem ingenui, superficiali, periferici, cu o ureche la cuvântul divin şi cu alta la lume, precum tânărul Eutich. A avut însă „buna soartă” (numele Eutich vine din greceşte: eu-tychos înseamnă „norocos”, om care are „destin bun”, „soartă binevoitoare”) ca, după ce „a căzut”, să aibă un educator bun al credinţei, un samaritean care să nu-şi vadă de drum indiferent; Paul „a coborât”, „s-a aplecat” şi „l-a luat în braţe”; nu i-a reproşat nimic, nu l-a judecat, i-a fost solidar, a crezut în viaţa lui şi, după ce l-a salvat, nu l-a înlănţuit, pretinzându-i recunoştinţă şi fidelitate, ci l-a restituit comunităţii, care nu rămâne „mângâiată” de predica şi de minunea lui, ci de recuperarea unui fiu căzut şi reîntors la viaţă. În comunităţile noastre creştine, printre părinţi, prieteni sau păstori, un astfel pedagog al credinţei, cu toate limitele sale, este de dorit. Unii au norocul de a asculta predici care îi însufleţesc, pentru alţii, norocul e că biserica are doar parter. Cei mai norocoşi au o inimă mereu trează. q © FOTOTECA MSA / MASSARI ALIDA

rintre puţinii care au avut puterea de a readuce un om mort la viaţă se numără şi apostolul Paul. Faptele Apostolilor (20,7-12) ne relatează că, în a treia călătorie apostolică (în jurul anului 55), venind cu barca de la Filipi, prima comunitate întemeiată de el în Europa, Paul poposeşte o săptămână la Troas, pe atunci în Grecia, astăzi în Turcia, localitate pe unde mai trecuse în a doua călătorie misionară şi unde îi apăruse în viziune un bărbat care îi cerea să treacă să predice în Macedonia (cf. Fap 16,9). Într-un fragment pe care-l putem „suspecta” de un premeditat caracter teologic şi spiritual, sfântul Luca, probabil martor ocular, întrucât povesteşte folosind pluralul „noi”, scrie că, în ajunul plecării, apostolul Paul „frânge pâinea” în prima zi a săptămânii, adică celebrează Euharistia, împreună cu comunitatea adunată în „camera de sus” a unei case cu trei etaje, fapt obişnuit la începuturile Bisericii. Din cauza orei târzii, a căldurii şi fumului degajate de făcliile care luminau încăperea şi, poate cel mai important, a predicii „prelungite” a lui Paul, un tânăr numit Eutich, care stătea „pe fereastră”, cade de la acea înălţime şi (se pare că) moare. Povestirea este contradictorie, întrucât prezintă unele detalii confuze: nu ştim ce căuta Eutich pe fereastră în timpul frângerii pâinii; nu e clar dacă a murit (Paul spune că „sufletul este în el”); Paul continuă predica, fără să fim informaţi dacă Eutich şi-a revenit, fapt care se întâmplă după plecarea lui Paul; se pare că Euharistia aceea a avut două predici, una înainte şi alta după ce „a frânt pâinea”, iar a doua omilie va dura până în zori, adică vreo cinci ore, fără să se precizeze care a fost conţinutul cuvântării. Aşadar, ce mesaj ne transmite Eutich prin întâmplarea sa? Pentru că ne aflăm în Faptele Apostolilor, mesajul nu poate fi decât pastoral. În primul rând, minunea întăreşte autoritatea predicării lui Paul, a cărei menire nu este să încânte, ci să dea viaţă şi să mângâie; fragmentul se termină chiar cu această concluzie: „spre marea lor mângâ-

MESAGERUL SFÂNTULUI ANTON martie-aprilie 2020

spre individualism de Nicolae Prelipceanu

n capitolul al II-lea, intitulat „Les Pères du désert et les mirages de la solitude (III-e – VI-e siècle)” din lucrarea sa Histoire de la solitude et des solitaires, istoricul francez Georges Minois observă că, în secolele mai sus notate s-a produs o goană (une ruée) către deşert, care a dat naştere unei dezbateri asupra motivaţiilor, avantajelor şi pericolelor vieţii solitare. În felul acesta, continuă el, a avut loc „o ruptură culturală profundă între păgânism şi creştinism”. Până la apariţia creştinismului, omul nu concepea viaţa altfel decât în societate, în grup, tendinţă care va fi apărut, probabil, încă din faza primitivă a vieţii pe Pământ, în momentul când omul sălbatic, neanderthal sau ce-o fi fost el, fie şi sapiens, s-a săturat să mai stea tot timpul cu ochii în patru să nu cumva să-l atace vreun altul, pe care nu-l concepea încă drept semen al său, ca să-i ia, fie locul în peştera unde se adăpostea, fie animalul pe care-l vânase cu enorme eforturi pentru a se hrăni. „Toate întâlnirile cu Dumnezeu sunt întrevederi private, la adăpost de priviri, în singurătate”, observă autorul cărţii ceva mai încolo. E un nou mod de a concepe

MESAGERUL SFÂNTULUI ANTON martie-aprilie 2020

divinitatea, care nu exclude, se ştie, viaţa de grup, dimpotrivă, o întăreşte, dar cei care duc înainte cunoaşterea divinităţii se sacrifică, îşi sacrifică o viaţă mai uşoară, pentru a progresa pe calea credinţei. Georges Minois afirmă că, de fapt, creştinii nu încurajează singurătatea, dimpotrivă, dar, cumva, adăugăm noi, viaţa solitară, în deşert, constituie un fel de avanpost al societăţii, al ecclesiei, de fapt, o poartă, o deschidere mai aproape de divinitate. Este, cu voie sau fără de voie, cu ştire sau fără de ştire, un pas spre modernizarea lumii, în care omul nu mai trebuie să fie doar un component speriat, uniformizat cu semenii săi, apărându-se de pericole existente sau imaginare. În fond, părinţii deşertului, care practică separarea de trib, nu se îndepărtează de acesta decât fizic, spiritual ei sunt alături de trib, îi simt/ştiu slăbiciunea şi, de aceea, poate se duc să pledeze în faţa puterii divine cauza lui, a tribului, vreau să spun. Cândva, demult, pe când trăiam încă în oraşul studenţiei mele, urmăream cu oarecare amuzament o pereche, el şi ea, studenţi proveniţi de la ţară, se vedea de la o poştă, care mergeau braţ la braţ spre

Photo by Sasha Freemind on Unsplash

cultură şi societate

Prima cărare

cantina studenţească, braţ la braţ, dar nu aşa cum ştim noi, paraleli unul cu altul, ci înclinaţi unul către celălalt, parcă împingându-se reciproc cu umerii, într-o încercare disperată, şi bineînţeles inconştientă, de a se topi în celălalt, de teama pericolelor oraşului, care, cum se ştie, îi pândeau de pretutindeni. Nu ţin minte dacă m-am gândit atunci la omul primitiv, care, tot aşa, se îngrămădeşte în ceilalţi spre a scăpa de teamă. Numai că acesta din urmă va fi avut de ce să se teamă, în timp ce cuplul nostru nu sunt prea sigur că era ameninţat de altceva decât de propria teamă. Mulţi ani mai târziu, în dimineaţa zilei de 22 decembrie 1989, după o noapte în care respirasem numai praf de puşcă, adus de vânt dinspre Intercontinental, la Bucureşti de data asta,

O opinie

Dumnezeu este cu ei, chiar dacă nu întotdeauna li se arăta. Iar dacă mai pe urmă, atunci când creştinismul se instituţionalizase, el se opusese din răsputeri unor paşi înainte „pentru om”, cum urma să spună mai târziu, ajuns pe Lună, Neil Armstrong, se opusese de pildă opiniei că Pământul e rotund şi că „totuşi, se învârte”, plus altele şi altele, primii săi paşi fuseseră unii care deschideau o nouă epocă socială, ceva mai modernă decât cele de până atunci. Nu am pretenţia să spun noutăţi, doar să le mai subliniez o dată, pornind din alt unghi decât cel al simplului şi atotcuprinzătorului umanism, care ocultează multe, din

care este abordată religia noastră de obicei. „Simplu şi atotcuprinzător umanism” care e de importanţă covârşitoare, recunosc, dar care acoperă cu vorbele sale şi alte posibile interpretări ale creştinismului, a cărui bogăţie de semnificaţii abia dacă se întrezăreşte în viaţa cotidiană, azi. Sau nu se zăreşte decât de puţini oameni, care nu au nevoie să stea cu anii prin deşerturi pe unde azi foiesc tancurile, ca să o întrezărească (bogăţia de semnificaţii). Azi, meditaţia singuratică se poate practica în mijlocul celei mai aglomerate mulţimi, căci omul însuşi a mai evoluat, nu poate, ci sigur, şi cu pasul singuraticilor secolelor îndepărtate care i-au dat ideea şi tehnologia credinţei, a gândirii. ❑

https://commons.wikimedia.org / Public Domain

m-am topit şi eu în masele nesfârşite de oameni ai muncii de pe platformele industriale, care avansau spre centrul oraşului, pasămite să-l dea jos pe Ceauşescu, numai că acesta se înălţase, dar nu la cer, chiar pe când noi avansam ca melcii, pe sus şi elicopterele lui ne trimiteau chiar mesaje să ne sărbătorim Crăciunul în linişte (sic). Peste câteva luni, probabil aceiaşi oameni ai muncii, de la nu mai ştiu ce combinate falimentare socialiste, mărşăluiau pe bulevardele Bucureştiului – şi de data asta nu m-am alăturat lor, dimpotrivă – strigând „moarte intelectualilor” şi „noi muncim, nu gândim”. Toţi aceştia erau oameni gregari, care se încurajau numai dacă simţeau alături umărul vecinului asemenea lor, aşa cum, de altfel, chiar comunismul ne învăţase, într-o încercare vicleană de a masca ruptura pe care o tot lărgea în ţesătura socială prin teama de Securitate, de vecinul, de cel de peste drum, de oricine care ne-ar putea reclama şi pentru ce n-am făcut sau rostit. Cred că nu exagerez spunând că goana spre deşert ar fi prima cărare spre individualism, pentru că, într-un fel, am putea-o interpreta şi aşa. Şi pentru că, la urma urmei, părinţii deşertului se întâlneau cu Dumnezeu, şi chiar dacă întâlnirea lor pleda într-un fel încă necristalizat pentru mântuirea celorlalţi, pe urmele lui Cristos, ei erau acolo singuri şi îşi desăvârşeau viaţa spirituală, luând primele opţiuni pentru sfinţenie, care, orice s-ar zice, e o calitate individuală. Sigur, un adevărat individualism, mai specific epocilor mult ulterioare, nu se născuse încă sau nu se conştientizase încă, ba chiar era blamat de o parte a societăţii, dar pe cărarea spre el se făcuseră primii paşi. Era totuşi o asemănare cu individualismul secolelor ulterioare, când cei ce alegeau singurătatea, se simţeau solidari cu gândurile lor, deci nu tocmai singuri-singuri, aşa cum cei retraşi în pustiu ştiau că nu sunt singuri, că

MESAGERUL SFÂNTULUI ANTON martie-aprilie 2020

Cultură şi societate

Unda de şoc a Brexit-ului UK Prime Minister on Visualhunt.com / CC BY-NC-ND

dullhunk on Visual Hunt / CC BY

de Ștefan Nicolae

anecdotă, destul de citată în ultimii ani, spune că un majordom îl anunţă, la ora micului dejun, pe aristocratul englez pentru care lucra că la buletinul meteorologic s-a anunţat o ceaţă densă deasupra Canalului Mânecii. Foarte calm, în pur stil britanic, seniorul remarcă: „Biata Europă, iarăşi va fi izolată”. Atitudinea complezentă şi distantă a nobilului de la Londra ar fi foarte potrivită pentru a explica, măcar în parte, una dintre cauzele producerii Brexit-ului, şi anume încăpăţânarea cu care o parte a populaţiei britanice a iniţiat, susţinut şi votat, în cele din urmă, ieşirea Regatului Unit (UK) din Uniunea Europeană, care s-a produs efectiv la 31 ianuarie 2020. S-au scris milioane de cuvinte în diverse colţuri ale lumii pentru a se căuta explicaţii în legătură cu un eveniment care părea puţin probabil,

MESAGERUL SFÂNTULUI ANTON martie-aprilie 2020

pentru unii chiar evitabil, iar pentru alţii pesemne profitabil. Circumstanţele care au dus la acest deznodământ amintesc de fenomenul bulgărelui de zăpadă care, prin acumulare, creşte şi se rostogoleşte pe o pantă pentru a se izbi de ceva sau a se prăvăli într-un hău. În fond, cam aşa s-au petrecut lucrurile cu tot ce a precedat ieşirea UK din familia europeană în care intrase, nu printre membrii fondatori, la 1 ianuarie 1973. Odată ce Brexit-ul a fost proclamat, UK deschide însă o epocă marcată de multe sfâşieri interne şi de căutare tensionată pentru a identifica un nou model de relaţii cu vechii parteneri şi cu restul lumii. Totul a început odată cu iniţiativa nefericită a premierului conservator David Cameron, organizatorul referendumului din 23 iunie 2016 prin care dorea să testeze voinţa britanicilor de a rămâne în UE. Plecase de la

convingerea că, prin acea consultare electorală, el şi partidul său vor ieşi întăriţi pentru a-şi duce la îndeplinire un plan politic ambiţios. O campanie prost condusă şi anumite conjuncturi internaţionale, între care începutul valului migrator spre Europa, au răsturnat toate pronosticurile. La vremea respectivă s-a vorbit – cu îndreptăţire, după cum au dovedit fapte ulterioare – că implicarea manipulatoare a unor actori externi, precum Rusia, dar şi SUA, care au intoxicat opinia publică britanică cu informaţii distorsionate, dar şi neangajarea directă a Bruxelles-ului au permis o victorie la limită a oponenţilor rămânerii ţării în UE. Bulgărele de zăpadă o pornise la vale şi nimic nu a mai putut opri această tendinţă. Problemele de securitate şi de politică externă ale UE în contextul războiului din Siria,

Analiză politică consecinţele crizei migratorii la nivel continental, presiunile legate de reformarea UE, ca şi clivajele interne dintre Estul şi Vestul european au făcut din problema ieşirii Marii Britanii doar una dintre temele urgente pe agenda comunitară. Presiunile din Regatul Unit determinate de tendinţa separatistă a Scoţiei şi de problema foarte dificilă a viitorului statut al Irlandei de Nord în cazul unui Brexit, obstinaţia cu care premierul Teresa May a dorit să respecte rezultatele referendumului din 2016, refuzând organizarea unei alte consultări publice, acceptarea în principiu a condiţiilor separării, după negocieri dure şi sinuoase între Londra şi Bruxelles, au reprezentat tabloul, dar şi condiţionările invocate acum, post factum, pentru a explica dinamica unui proces care a avut practic un singur sens. Premierul britanic Boris Johnson, unul dintre artizanii desăvârşirii acestui proces – care pentru alţii are dimensiunea unei catastrofe – a avut abilitatea şi resursele politice necesare pentru a obţine un sprijin intern confortabil prin organizarea unor alegeri anticipate, favorabile, în decembrie 2019 şi acceptarea termenilor generali ai acordului de separaţie. Va urma o perioadă tranzitorie, până la finele acestui an, în care părţile trebuie să definească noile condiţii ale unui parteneriat care se doreşte a fi reciproc favorabil. Or, în opinia multor experţi, partea cea mai grea abia acum începe, întrucât trebuie acceptate multe ajustări şi concesii. „UK s-a îmbarcat către un viitor nesigur”, titra ziarul The Guardian. Bilanţuri de etapă continuă să se facă, iar evaluarea perspectivelor este când optimistă, când pesimistă. Cele mai multe păreri sunt că, dintre cele două părţi, Marea Britanie are cel mai mult de pierdut, dar nici pentru UE acest precedent cu totul neaşteptat nu va rămâne fără urmări. Deja au fost sau sunt voci în interiorul unor ţări,

precum Italia, Ungaria, Republica Cehă, care flutură euroscepticismul ca ameninţare. Prin plecarea UK, unii cred că Uniunea Europeană va pierde din ponderea sa economică, politică şi de securitate la nivel global, când deja rolul său se diminuase. Bruxelles-ul va fi mai slab în teme de politică externă şi pentru că Londra asigura, printr-o relaţie tradiţional privilegiată cu Washington-ul, bune raporturi sustenabile între cele două maluri ale Atlanticului, mai ales în condiţiile în care la Casa Albă se află un preşedinte impredictibil şi izolaţionist, precum Donald Trump, probabil câştigător al unui nou mandat. Pe de altă parte, bugetul Uniunii va pierde circa 10 miliarde euro din partea celui de-al doilea contribuitor net al său. Dincoace de Canalul Mânecii, părerile multora par să-i căineze pe britanici pentru opţiunea lor. Se spune că părăsirea UE s-a făcut printr-o vastă operaţiune de marketing politic trucat, minat de populism, de dezinformare premeditată a populaţiei. Acestora li se răspunde că, deşi în cazul referendumului poate fi admisă manipularea, nu acelaşi lucru se poate spune despre alegerile legislative din 2019, când brexiters i-au înfruntat şi învins pe remainers, prezentând realist avantajele şi pierderile în cazul separării. Ceea ce este doar parţial adevărat, din moment ce detaliile viitorului tratat comercial cu UE abia urmează să fie definitivat şi nu este total exclus riscul unei rupturi fără un cadru formal. Trebuie agreate condiţiile accesului produselor britanice pe piaţa europeană şi viceversa, coordonarea în politicile forţei de muncă şi ecologie, colaborarea în cadrul Europol, drepturi vamale sau de securitate. În termeni de apărare rămâne umbrela comună a NATO. Avantajele pe care partea britanică le avea prin apartenenţa la piaţa unică europeană vor dispărea, iar viitorul acord bilateral s-ar putea să nu întrunească nivelul de acceptare de

către una din părţi. Plus că urmează negocierea unor acorduri bilaterale anevoioase şi dificile cu fiecare dintre cele 27 de state rămase. Deşi ţara a rămas profund divizată, guvernul de la Londra a adoptat postura învingătorului, momentul ieşirii fiind sărbătorit cu fast de către unii şi cu prudenţă de aproape altă jumătate a populaţiei insulare. Britanicii vor să adopte o poziţie energică în viitoarele negocieri. Dar şi noua Comisie Europeană, deja avertizată, nu pare dispusă la concesii gratuite. Este greu de ajuns la o soluţie de tipul win-win, mai ales că diavolul se poate ascunde în detalii, cum se spune. În plus, Marea Britanie este cea care a cerut divorţul. Viitorul tratat va trebui să conţină acceptarea celor „patru libertăţi fundamentale” din UE: a lucrătorilor, mărfurilor, serviciilor şi capitalului. Între timp, Washington-ul promite condiţii bune pentru un acord bilateral cu Londra, iar Rusia şi chiar China se bucură că UE s-a slăbit. Regatul Unit va fi o voce redusă în marele concert al lumii şi poate că îşi joacă ultima carte din postura vechii puteri imperiale, a cărei amintire pare să-i fi animat pe unii dintre promotorii Brexit-ului, care nu vedeau cu ochi buni rolul secundar al Londrei la nivel continental. Într-un scenariu pesimist, independenţa Scoţiei şi zgândărirea orgoliilor în Irlanda de Nord pot provoca noi dureri de cap pentru guvernanţii londonezi. Cu câteva momente înainte de momentul Brexit-ului, Ursula von der Leyen, preşedinta Comisiei Europene amintea despre „elanul politic” care a făcut din UE nu doar o uniune economică, ci şi una a valorilor. Totodată remarca, oarecum melancolic, că „forţa nu rezidă într-o splendidă izolare, ci în uniunea noastră unică”. Făcea astfel aluzie la o sintagmă ce definea, ca pe un destin, evoluţia modernă a Marii Britanii, atitudine care păruse abandonată. ❑ MESAGERUL SFÂNTULUI ANTON martie-aprilie 2020

Cultură şi societate

Despre fricile

omului contemporan

iriss.org.uk on Visualhunt / CC BY-NC-SA

Magicamentelena on Visualhunt / CC BY-NC-ND

de Constantin Cucoş

rica reprezintă o predispoziţie firească, ce conturează şi dă măsura omului şi omenescului. E o consecinţă a darului conştiinţei, dar şi a proiectivităţii, a putinţei transcenderii prezentului şi a raportării la viitor (care nu ştim „exact” cum va fi). Cam toată istoria omenirii s-a construit şi în raport cu acest vector. Desigur, sentimentul fricii poate fi stârnit de obstacole sau pericole prezente, imediate (legate de siguranţă biologică, de prezenţă fizică, de proprietate, de demnitate personală etc.). Până la urmă, o astfel de stare conduce la evitarea pericolelor, la

MESAGERUL SFÂNTULUI ANTON martie-aprilie 2020

auto-reglare psiho-comportamentală, la continuarea şi îmbogăţirea vieţii. Dar frica profundă, existenţială, metafizică se construieşte în raport cu ceea ce poate să apară, cu zarea „ceţoasă” a viitorului, cu „lumea de apoi”. Angoasa (aproape) permanentă în raport cu ce va să fie a generat şi mecanisme de apărare, de prevenţie, de asigurare de felul: că ce va urma trebuie construit încă din prezent, că ce se va ivi e previzibil, că viitorul poate fi anticipat, determinat, dominat, manipulat. De aici şi proiectele de viitor, planificările de perspectivă, programările etapizate, gajurile de siguranţă (asigurări de

sănătate, poliţe în caz de accidente, contribuţii pentru pensii etc.). Societăţile moderne au generat o întreagă industrie de chivernisire a perspectivei, de împovărare a prezentului în numele promisiunii unui viitor „luminos”. Cam toate ideologiile şi strategiile politice mizează pe acest fapt şi asta livrează: că ce va fi depăşeşte ca putinţă şi îngăduinţă ceea ce este, că viitorul va fi „roz”, că ce va fi poate fi desenat încă de azi, din clipa prezentă. De aici şi apariţia unor predictori care forţează realitatea prezentă să se ridice la înălţimea prognozărilor viitoare (vezi rolul planificărilor, previziunilor buge-

Speranțe și incertitudini

tare, horoscoapelor etc.). Cum era firesc, se deschidea calea către alte întreprinderi: apariţia unor inginerii sau şarlatanii privind gestionarea viitorului. Ca să ai acces la viitor, trebuie să ţii aprins focul speranţei. Frica omului contemporan apare şi este potenţată de apăsarea pe „clapa” speranţei. Când aceasta este vizată, obnubilată, periclitată, apare angoasa, frica de viitor, de perspectivă. Nu contează dacă premisele actuale predispun la un viitor nesigur sau sumbru, simpla improbabilitate sau nebulozitate naşte hăul şi frica existenţială. Şi comportamentele oamenilor (previzionate, aşteptate, dirijate) de după... Dar frica se construieşte nu numai pe axa temporală, ci şi în raport cu necunoscutele de lângă noi ce se manifestă sincronic, permanent, zi de zi. Poate fi frica faţă de străin, de alteritate, faţă de cel care gândeşte, crede sau trăieşte altfel decât trăim noi. Poate fi şi frica faţă de nou – în plan relaţional, obiectual, tehnic sau experienţial – ca act, trăire, asumare de roluri inedite. Poate fi şi frica de declasare, de demascare, de descalificare în raport cu anumite standarde sau valori; poate fi şi frica de marginalizare, însingurare, de uitare; de asemenea, frica de încadrare sau atribuire a unor defecte – fie dosite, fie inventate; frica de urmărire sau supraveghere neconsimţită; frica de ceva indeterminat şi vaporos; frica de a nu greşi; frica de frică; frica de ne-frică etc. Poate cele mai adânci frici ale omului actual sunt frica generată de neîncredere, de eşec, de blocaj sau faliment al devenirii şi frica provocată de lipsa de sens, de înţeles al vieţii, al existenţei. În raport cu acestea două, câteva observaţii. Prima frică, cea de nevalorificare a potenţialului propriu, are atât cauze obiective, cât şi subiective. Obiective, întrucât scara de

valorizare a oamenilor este de multe ori inversată, câştigând sau având acces la anumite ranguri persoane ce nu se ridică la acele cote valorice invocate (nu intrăm în detalii; practica zilnică, publică, economică, politică etc. ne livrează exemple nenumărate). Subiective, întrucât ni se inoculează false standarde ale reuşitei, care nu au nimic de a face cu normalitatea şi naturalitatea din noi. Referitor la frica provocată de îngustarea orizontului de sens, la aceasta concură întreaga alcătuire societală pusă pe tranzienţă, instabilitate, consumism şi trăire într-un orizont limitat la valori de întrebuinţare, aici şi acum. Credem că aceste frici pot fi „astâmpărate” sau eliminate prin deschiderea fiinţei umane către un orizont al valorilor eterne ce vin dinspre transcendent, dinspre Dumnezeu. Conştientizarea limitelor proprii în raport cu perfecţiunea divină are un rol nu numai purificator, ci şi edificator, motivator faţă de posibilităţile şi energiile proprii. Eternitatea nu mai stârneşte frisoane, ci sete şi sârguinţă de a o câştiga cu mijloacele noastre omeneşti. Oricum am aborda această temă, ea presupune o rabatere deopotrivă antropologică sau psihologică şi obligă către o chestionare a celor mai profunde resorturi ale personalităţii şi societăţii. În plan strict individual, astfel de încercări sunt fireşti, iar depăşirea lor face dovada unor structuri de personalitate închegate, echilibrate, armonioase. Mai grav este când, în plan civic sau politic, astfel de predispoziţii, oarecum naturale, fireşti, sunt speculate şi instrumentalizate în factori de manipulare sau uzanţă a oamenilor în raport cu interese ce le scapă. De aceea, o conştientizare, o învăţare şi o asumpţie controlată a fiecăruia dintre noi a acestor stări pot preveni sau anula folosirea lor în scopuri extrapersonale, pernicioase, periculoase. ❑

Bucureşti: Expoziţia „Restaurare bunuri culturale mobile pe suport papetar”

Sediul Muzeului Municipiului Bucureşti găzduieşte o expoziţie dedicată restaurării obiectelor culturale de patrimoniu, cu valoare inestimabilă şi de mare importanţă pentru cercetarea ştiinţifică. Expoziţia îşi propune să ofere publicului un instantaneu al activităţii Laboratorului de Restaurare de carte, document, hartă, pergament, imprimat, fotografie, gravură din cadrul Secţiei Restaurare-Conservare a Muzeului Municipiului Bucureşti, activitate pusă în slujba păstrării, pentru generaţiile viitoare, a bunurilor de patrimoniu. Cei interesaţi vor putea cunoaşte îndeaproape procedura de restaurare a bunurilor culturale mobile pe suport de hârtie, piele, pergament, fiind expuse şi mărturii documentare scrise de mare valoare şi interes. Expoziţia va fi deschisă în perioada 28 februarie – 10 mai 2020 la sediul Muzeului Municipiului Bucureşti. Pentru mai multe detalii: www.muzeulbucurestiului.ro (material de Pr. Andrei Dumitrescu) MESAGERUL SFÂNTULUI ANTON martie-aprilie 2020

cultură și societate

Locul tulburat de o fantasmă: Ditrău de Teodor Baconschi

aptele sunt deja cunoscute. În comuna secuiască Ditrău (judeţul Harghita), locuitorii, în frunte cu preotul catolic, s-au strâns pentru a rezolva o problemă stringentă: cum să „scape” de doi „intruşi” cu totul ameninţători pentru liniştea lor multiseculară. Cei doi vizaţi erau srilankezi, cu viză de muncă în România, angajaţi într-o mică fabrică locală de pâine. Sătenii au identificat în aceste două siluete alogene vârful de lance al unei iminente invazii de proporţii covârşitoare. Au presimţit datele unui dezastru demografico-economic. Şi, lăsând deoparte bunul simţ ancestral sau recomandările evangheliei lui Cristos, s-au grupat într-o mişcare de rezistenţă ad hoc. Străinii trebuie expulzaţi, pentru a nu contamina, prin simpla lor existenţă, puritatea omogenă a valorilor secuieşti. Fireşte că, prin social media, „cazul” s-a viralizat, lăsând loc unui potop de reacţii, opinii, indignări şi chiar aprobări tacite. Mulţi au arătat că sătenii din comuna Ditrău sunt enclavizaţi, cablaţi la Duna TV, deci sensibili la propaganda xenofobă şi anti-imigraţionistă pe care Comisia Europeană şi grupurile de stânga din Parlamentul European o atribuie guvernului maghiar condus de Viktor Orban, acuzat de felurite „derive iliberale” (ce-i drept, termenul iliberal a fost forjat de însuşi premierul ţării vecine). Majoritatea românească a folosit prilejul pentru a crea un contrast avantajos între „unguri” şi „noi”, chit că educaţia precară şi clişeele izolaţioniste reciclate din doctrina naţionalcomunistă fac ravagii şi printre „ai noştri”. Intimidat de presiunea locală, patronul fabricii a promis că îi va concedia pe sri-lankezi. Apoi, văzând că

MESAGERUL SFÂNTULUI ANTON martie-aprilie 2020

societatea i-a pus la zid pe secuii din sat, a revenit asupra deciziei. Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării s-a autosesizat, în vreme ce omul de afaceri moldovean (cunoscut pentru că a construit, artizanal, un metru din mereu fantomatica autostradă Iaşi – Tg. Mureş) a reieşit în evidenţă prin promisiunea că îi va prelua pe asiaticii persecutaţi, în propriul lanţ de şaormerii. Am pus un strop de ironie în cele repovestite mai sus pentru că, la noi, toate „scandalurile” au un aer caragialesc. Reacţionăm adesea „latin”, cu prea multă vehemenţă, în bine sau rău... Dincolo de această notă specifică, trebuie, cred, să tragem câteva învăţăminte. Primul învăţământ e că românii (şi, iată, secuii) nu pricep un fenomen economic obiectiv: patru milioane şi mai bine de compatrioţi muncesc în alte state UE, iar golul lăsat de ei pe piaţa muncii va fi treptat umplut cu mână de lucru importată din Asia şi Africa. Ne place sau nu, antreprenorii români vor recurge la această soluţie pe cât de ieftină, pe atât de imperativă. Al doilea ţine de ipocrizia în care ne scăldăm, cu tot cu alienarea noastră morală, produsă prin cultura comunistă a duplicităţii: una spunem, alta facem. Ne măgulim cu ideea că suntem „pâinea lui Dumnezeu” în materie de omenie (şi de ospitalitatea pe care o exprimă, printre altele), dar ne comportăm tribal, sectar, xenofob, cu accente de grotă. Prezenţa preotului catolic în tărăşenia de la Ditrău (atenţie, în locul lui am fi putut la fel de bine găsi un slujitor ortodox) e trist grăitoare: mai avem de lucrat la conştiinţa faptului că religia noastră e universală (i.e. „catolică”). Poate că ar trebui citită mai des, în biserici, pilda samariteanului

milostiv... Al treilea învăţământ, de data asta pozitiv, e că totuşi grosul societăţii civile a condamnat incidentul, neuitând, poate, pomenitele milioane de cetăţeni români care s-au integrat în ţări occidentale (începând cu Italia) tocmai pentru că naţiunile-gazdă au îngăduit instalarea lor, cu tot cu locurile de muncă pe care le-au obţinut. În fine, trebuie să fim mai vigilenţi cu ştirile false, apocalipsele artificiale şi spaimele induse de cei care detestă ordinea europeană. Ei folosesc emoţiile şi spaimele colective, desigur iraţionale, pentru a lovi în proiectul UE, deşi e clar pentru orice om cu scaun la cap că, fără el, o ţară ca România – cu multiplele sale decalaje – s-ar fi dezvoltat de o mie de ori mai lent. E limpede că sătenii din secuime au fost expuşi necritic la discursul anti-imigraţionist, care neagă umanismul european, de sorginte creştină, exagerând proporţiile unui fenomen care datează de când lumea. Probleme de adaptare a comunităţilor imigrate au statele precum Franţa sau Germania (şi Marea Britanie), unde numărul străinilor atinge 10% din populaţia totală. Nu trebuie să negăm, pe de altă parte, evidenţa că toleranţa europenilor faţă de non-europeni depinde de un anume plafon. E nevoie să întărim frontierele UE, să controlăm fluxurile de imigranţi şi să fixăm criterii stabile în procesarea cererilor (aşa cum procedează SUA, Canada sau Australia). Asta nu înseamnă că trebuie să ne transformăm, ca ţară şi civilizaţie, deci ca stat-membru din cadrul UE, într-o cetate asediată, care şi-a ferecat porţile: aşa ceva e o utopie, mai ales în secolul al XXI-lea, când familia umană, cu toate dezbinările sale, dar şi cu fascinanta ei diversitate culturală, caută căile unui echilibru global, ❏ oricum fragil.

Sfântul Ambroziu şi pragmatica imnului

compus versuri, şi o atare îndeletnicire pare cu totul străină atitudinii pragmatice. Nu este aşa la Ambroziu! Dacă a compus versuri, nu a făcut-o decât pentru a sluji un interes practic imediat. Trei astfel de interese urmăreşte: ◆ un imn cântat farmecă şi episcopul este convins că, în acest fel, creştinul se apropie mai uşor de Cristos; ◆ se poate instrui prin muzică. Imnul e cântat cu plăcere, şi ceea ce e cântat/ învăţat cu plăcere, se uită greu. Imnul mângâie şi instruieşte (genus hoc consolationis et exhortationis); ◆ în fine, imnul ambrozian este o replică dată arianilor care şi-au pus învăţătura pe versuri şi reuşeau, în acest fel, să atragă mulţi creştini de partea lor. Imnul ambrozian e simplu, natural, intim. Aceasta din perspectiva conţinutului; din aceea a stilului, imnul e neafectat, sincer, nepretenţios, fără să fie şi neîngrijit. Nota comună (pragmatică) a imnurilor poate fi astfel ordonată: ◆ elementul religios/dogmatic e prezent în imnuri, dar nu într-un mod excesiv; el se concretizează în formule dogmatice rareori, şi chiar atunci fără de subtilităţi dialectice; ◆ versurile imnurilor sunt fidele textului sacru; ◆ ca versificator, Ambroziu nu filozofează şi nici nu teologhiseşte (imnurile lui Ambroziu au un caracter popular şi evită caracterul savant al unei atare producţii). Pragmatismul lui Ambroziu e de recuperat în varii circumstanţe. Amintesc doar câteva:

a) Ambroziu, într-un imn celebru (Aeterne rerum conditor), crede că Dumnezeu ar fi creat ziua şi noaptea pentru a cruţa omului plictisul: „Tu veşnic creator al lucrurilor,/ Ce stăpâneşti asupra zilei şi a nopţii/ şi faci ca timpurile să aibă fiecare timpul lor,/ Ca să îndulceşti plictiseala”. Este un imn de dimineaţă şi care îl laudă pe Dumnezeu ca dăruitor al luminii. O altă strofă spune: „Lumină, tu, Soare-n simţiri,/ Din somn trezeşti şi duhul meu,/ Doar ţie dăm în cor cinstiri,/ Spre cer trimitem rugi mereu”; b) Un astfel de imn este completat cu unul de seară (Deus creator omnium) şi el, imnul, aduce, în completarea celui de dimineaţă, mulţumiri lui Dumnezeu pentru binefacerile de peste zi. Credinciosul cere, oricât de mare ar fi întunericul nopţii, să nu-i fie umbrită credinţa; c) Interpretarea unui loc extrem de dificil din Ex 3,14 (Ego sum qui sum) este astfel văzută: verbul „a fi” este identificat strict cu„a fi totdeauna”, şi în tratatul ambrozian Despre psalmul 43, formula din Scriptură este astfel tradusă: „Pentru că nimic nu îi e mai propriu lui Dumnezeu ca faptul că există veşnic”. Termenul essentia i se potriveşte lui Dumnezeu, pentru că are un sens identic cu ousia (etimologia este – ousia aei: „totdeauna există”); d) Ispitirea primului om este astfel desfăşurată: şarpele = imaginea desfătării; femeia = imaginea senzualităţii; bărbatul = simbolul intelectului care se lasă înşelat de simţuri. Sunt locuri mult mai potrivite la Ambroziu şi din care atitudinea pragmatică să poată fi scoasă la iveală. Ambroziu e un reprezentant al pragmei, al aceleia creştine. Aflu astfel de modele în Epistolele lui Ambroziu: ◆ Epistola a VIII-a (către Justus):„Mulţi nu recunosc că ai noştri au scris cu artă. Poate n-au scris cu artă, dar au scris cu har, care este mai presus de orice artă”; ◆ Epistolele XVII, XVIII sunt adresate împăratului Valentinian, pe care îl roagă să nu aprobe cererea prefectului Romei, Symmachus (acelaşi Symmachus,

maniheu, de altfel, care îl va ajuta pe Augustin să obţină postul de profesor de retorică la Milano!) de a reintroduce în sala Senatului statuia zeiţei Victoria. Împăratul, tânăr la vremea cu pricina, influenţat şi de mama sa, Iustina, şi de Ambroziu, nu aprobă cererea; ◆ un pragmatism deopotrivă retrospectiv şi prospectiv aflu în Epistola XXXVIII (către Simplicianus, părintele spiritual al lui Ambroziu). Aici apare ideea potrivit căreia în om există doi oameni. Am spus că este un pragmatism retrospectiv, întrucât chestiunea apare în 1Pt 3,3-4 (omul ascuns, omul tainic, acela al inimii) şi, prospectiv, la Augustin (omul interior şi omul exterior). Spune Ambroziu:„Nimeni înainte de Petru nu s-a folosit de o astfel de expresie, încât să zică omul cel din afară al inimii, fiindcă omul are cele mai multe mădulare în sine, pe când cel lăuntric al inimii este în întregime plin de har, plin de frumuseţe”; ◆ Epistola L (1-3):„Oare minte Dumnezeu cumva? Nu minte, fiindcă este peste putinţă ca Dumnezeu să mintă. Dar acest peste putinţă nu este cumva o slăbiciune? În niciun caz nu. Cum ar mai fi atotputernic, dacă n-ar putea face ceva? Dar ce-i este peste putinţă? Nu ceea ce este greu puterii, ci ceea ce este potrivnic făpturii sale. Deci îi este peste putinţă să mintă. Iar acest peste putinţă nu este slăbiciune, ci putere şi măreţie. Fiindcă adevărul nu primeşte minciuna şi nici puterea lui Dumnezeu nu îngăduie greşeala slăbiciunii [...]. Ceea ce nu este adevărat este minciună. Iar minciuna nu este putere, ci slăbiciune [...]. Totuşi, ceea ce este pentru oameni puternic, pentru Dumnezeu este ceva slab şi ceea ce este pentru oameni înţelepciune, pentru Dumnezeu este nebunie. Dar una este crucea şi alta este dumnezeirea. Iar dacă slăbiciunea lui este putere, cum poate fi puterea slabă? Să fie deci de la sine înţeles pentru noi că Dumnezeu nu minte”! Asta e! de ANTON ADĂMUŢ MESAGERUL SFÂNTULUI ANTON martie-aprilie 2020

de Teodor Burnar

Anotimpuri Primăvara

Vara

„Noi nu vom muri niciodată”, îi spuse ghiocelul zăpezii. „Erezii!”, i-o întoarse ea, Și se topi, emoţionată.

Grecia e amintirea nemuririi noastre, Nisipuri eterne, vise albastre. Ne-om întâlni aici, în vara de apoi: Paradisul, pesemne, se împarte la doi.

Toamna

Iarna

Se trec, în razele culorii, Atâtea vise peremptorii... Un cântec trist, prevestitor, Murind, pe strunele viorii, Se stinge lent, adormitor.

E toamnă-n suflet, toamnă-n gând, Se scutur’ frunze moarte, Trăiesc un anotimp fecund În triste soarte.

MESAGERUL SFÂNTULUI ANTON martie-aprilie 2020

Ninge calm şi dulce ca o alinare Peste munţi şi peste văi, în depărtare, Timpul curge cadenţat, în fulgi, Grav urmând a trecerii chemare.

Unde fi-vei când, îndepărtate, Stelele vor coborî din cer? Nopţile astrale, bulversate, Te-or reţine lângă mine, sper. Ninge meteoric, ninge plin, Mă cuprinde-o rece voluptate. Pe întinderi albe te aud... Ninge mult... şi te găsesc în toate.

de Pr. Bogdan-Emilian Balașcă

Traseul și beneficiul crizei „vârstei de mijloc”

vem cu toţii (fără să vrem) suficiente „sus-uri” şi „jos-uri”, ce ne conving rapid de instabilitatea noastră. Şi, bineînţeles, deţinem forme inedite de justificare: „În fond, e omeneşte să te înfurii, când nu merge treaba”; „Este normal să te întristezi când iar o dai în bară”. Sau: „Să te bucuri când îţi reuşeşte”. Apoi, ne apărăm, spunând şi celorlalţi că ne-am cam învăţat: „Ştim bine ce nu suportăm şi ce anume ne calmează”. Mai grav e însă când se întâmplă „chestii noi” (surprinzătoare), de genul: nu ştim de ce nu mai simţim de la o vreme cum simţeam „odată”, nu ne mai explicăm de unde tensiunea, oboseala, de ce nu ne mai înţelegem... Riscăm chiar să ne speriem de noi! Descrisă ca fiind neaşteptată, criza apare ca o stare intimă de tensiune greu de gestionat, o formă de nevroză, de confuzie obositoare, care consumă, întărită de senzaţia că nu se mai termină. E clar: nu e uşor! Există diferite tipuri de aşa-numite „crize” (de la copilărie până la vârsta a treia), însă probabil cea mai derutantă va rămâne „criza de la mijlocul vieţii”. Numită astfel de psihologul J. Elliot, ea nu se declanşează chiar la jumătatea cronologică a existenţei, ci poate fi anticipată sau tergiversată: de la un an la 20-30 de ani. Depinde cum o abordăm. C.G. Jung explică ce se întâmplă într-un asemenea moment. Omul (dacă îşi dă voie) trăieşte două mari etape ale vieţii. Prima este extroversia, a doua este introversia. În prima fază, sine-le se află în plină expansiune şi caută un mod de a-şi crea şi afirma individualitatea. Într-un asemenea proces de anvergură, el este însă neatent şi, datorită educaţiei, culturii şi societăţii, se identifică treptat cu propriile achiziţii şi capacităţi: cu şcoli, formări, succese, calităţi, relaţii, reuşite etc., deoarece este încurajat să fie capabil, să înveţe bune maniere, să îşi desăvârşească cât mai multe conduite etc. Iar în acest demers este ignorat un lucru esenţial: fragilitatea sa. Emoţiile, sensibilităţile nu sunt mereu încurajate să se manifeste. În general, i se răspunde prea rapid copilului (şi nu doar lui): „Taci, nu mai plânge!”; „Fii liniştit!”; „Comportă-te frumos!” etc. Desigur, este învăţat „să fie în stare”, „să se controleze” şi „să reuşească”, deoarece am învăţat cu toţii că „aşa e viaţa!”.

Petrecem astfel poate mai bine de jumătate de existenţă. Până la un moment dat (nimeni nu ştie cu exactitate!), când simţim că o astfel de manieră de a fi chiar nu ne mai încântă. Ba este şi obositor să fim aşa. Şi ne sufocă... Acesta e semnalul: începe introversia (a doua etapă a vieţii). Începem să râvnim la altceva, la un alt mod de-a fi: emoţional, uman, sensibil. Contracţiile „uterului existenţial” în care am trăit până acum ne dirijează spre o nouă viaţă, diferită. Se întâmplă ca atunci când fătul, după ce a stat cam nouă luni în pântecele mamei şi nu-şi mai are locul său acolo, se pregăteşte să păşească într-o altă lume: să se nască... Şi criza de la mijlocul vieţii indică, practic, o formă de „naştere”. Momentul însă este şi tulburător: nu ştii ce se întâmplă şi eşti derutat; rişti să i te opui, sau să-ţi impui „să fii la fel”. Doar că această formă de control nu este nicidecum soluţia. Nu face decât să prelungească criza şi disconfortul ei. Soluţia ar fi să ne abandonăm (aşa cum pruncul se abandonează, spre a fi născut, chiar dacă această stare e lipsită de confort). Deoarece, când îi permitem vieţii şi inerenţei ei să ne conducă, abia atunci începem cu adevărat să fim şi să renaştem. Nu înseamnă să fim ermetici şi să devenim pasivi; sinele îşi va găsi lumina nu prin calităţi, ci prin a fi în sine însuşi. Nu va mai alerga bezmetic şi epuizant spre un a reuşi şi demonstra, ci se va bucura de a primi. Şi, evident, va continua să fie viu, activ, dar o va face altfel: acceptând senin umanitatea sa. Mai mult, nu-şi va mai bizui trăirea doar pe forţe personale, ci îşi va exersa încrederea în Dumnezeu. De altfel, spune Tauler, un teolog medieval, însuşi Dumnezeu creează o astfel de criză. E starea pe care au trăit-o şi ucenicii între a 40-a zi de la înviere (când însuşi Cristos se înălţa la cer) şi cea de-a 50-a zi (când Duhul Sfânt se cobora). Acelaşi Dumnezeu, acum, te ajută şi pe tine să „controlezi” tot mai puţin şi să începi să creşti în a-ţi încredinţa fiinţa lui însuşi. Astfel, începe „vârsta liturgică” a vieţii tale, primindu-ţi propria umanitate, cu daruri, cu limite, cu sensibilităţi, cu „sus-uri” şi cu „jos-uri” şi cu tot ce eşti. Numai făcându-i spaţiu lui şi restrângându-te pe tine, îl „celebrezi” pe Dumnezeu, în mod real, în viaţa ta. q MESAGERUL SFÂNTULUI ANTON martie-aprilie 2020

de Florina Nicolae

Schimbarea

ermanent schimbăm câte ceva: anul, ziua, hainele sau meniul, locuinţa, prietenii, ţara ori doar serviciul. Fiecare clipă produce în noi o reasamblare a containerului memoriei: adăugăm, ştergem, înlocuim, reformulăm. Ne reorientăm în funcţie de reperele oferite de lumea din jur. Aparent, învăţăm ceva nou. Suntem rezultatul alegerilor noastre, spun filozofii. Ne educăm în şcoala realităţii, atât cât vrem să ne educăm. Dar nu facem răsuciri radicale, pentru că acestea ar presupune asumarea riscului. S-a constatat că animalele din grădinile zoologice ori cele domesticite trăiesc de două ori mai mult decât cele sălbatice. Viaţa în captivitate nu oferă modificări de substanţă. E liniştită, asigurată, dar cenuşie. Or, dacă optezi conştient pentru ruperea monotoniei, pentru libertate, ritmul se impune altfel. Timpul devine dens şi intens, iar riscurile mai numeroase, însă câştigul ar putea fi dobândirea unei existenţe plenare. Dar vine o vreme când nu ne mai dorim schimbări. Suntem (aproape) mulţumiţi în colivia locului de muncă, a apartamentului, în vecinătatea televizorului. Trăim mai mult, iar confortul material şi psihologic inimaginabil în alte veacuri ne asigură, împreună cu standardele medicinii, vârste tot mai înaintate. Începem să spunem încă de pe la 45-50 de ani: „Sunt prea bătrân ca să mai întreprind ceva” (too old for – TOF, după cum analizează psihologul italian Diego Romaioli). Şi continuăm să o repetăm până după 80 de ani. Adăugăm pe acelaşi nivel cantitate, dar nu profunzime, autenticitate. Nu facem schimbarea, pentru că nu vrem să riscăm. Dar sociologul german Niklas Luhmann avertiza: „Poarta raiului rămâne închisă din

MESAGERUL SFÂNTULUI ANTON martie-aprilie 2020

cauza cuvântului risc”. Dar, pe de altă parte, biletul de intrare nu e gratuit! Temerea că această poartă ar putea rămâne zăvorâtă ne bântuie din când în când, însă e oxigenată de adierile indulgente ale valurilor de speranţă. Şi tot amânăm abordarea totală şi lucidă a posibilităţii binelui. Deoarece aceasta ar impune nu doar o schimbare în planul vieţuirii fizice, materiale, concrete, ci acceptarea adevăratei schimbări, cea a minţii. Trebuie să ajungem oare precum fiul risipitor (cf. Lc 15,11-32), în mizerie materială şi umilinţă pentru a se declanşa metánoia? „Venindu-şi în sine”, fiul care a riscat o altfel de schimbare, dar nu uitase de cuşca confortului în care a rămas fratele „ascultător”, îndrăzneşte, constrâns de propria prăbuşire sub treapta de jos a omenităţii, o răsucire completă, am zice azi la 180 de grade, a minţii, a inimii, a propriului rost. Atinsese limitele degradării şi ale propriei rătăciri, din moment ce ajunsese să râvnească la mâncarea animalelor („Ar fi dorit să se sature cu roşcovele pe care le mâncau porcii, dar nimeni nu-i dădea”). Se reîntoarce „acasă”, la tatăl, adică în locul dinainte ştiut, unde, fiind primit cu iubire, îşi desăvârşeşte schimbarea. Nu insistăm aici asupra hermeneuticii teologice a parabolei în care tatăl este Atotputernicul, care ne aşteaptă pe toţi cei care ne-am regăsit credinţa. Am putea adăuga o valenţă în plus la relaţia tată-fiu, dacă facem referire la tabloul convertirii sfântului din Assisi. Dacă în parabola evanghelică, aparent, tatăl este în acelaşi plan cu fiul şi doar interpretarea teologică aşază raportarea pe verticală, situându-l sus pe Tatăl, „fiul risipitor” din Evul Mediu, Francisc, se rupe complet, în urma unei convertiri dureros de lucide, de

pagina tinerilor

OARE CÂT DE MULT NE SCHIMBĂM NOI ÎNŞINE? SPIRALA POATE FI PLANĂ, PRECUM UNDELE ÎN JURUL UNUI INTRUS ÎN APA CALMĂ A LACULUI, ORI POATE URCA ÎN JURUL AXEI EU-LUI (SENSUL CALITATIV), IDENTIC ÎN TIMP PRIN ESENŢA VALORILOR CONSTITUTIVE. IAR ACEASTA SOLICITĂ SCHIMBAREA ÎN TENDINŢA ŞI ACŢIUNEA ÎNTREGII NATURI INTERIOARE, O REVOLUŢIE RADICALĂ, TRANSFORMATOARE. © FRANCK V / UNSLASH

belşugul tatălui şi desfătarea lumii, pentru a trăi în umilinţă şi sărăcie, dar reîntors, în sensul metanoic, la Tatăl ceresc. Fiul din Biblie re-vine la normalitatea anterioară – „era pierdut, şi a fost găsit!” –, reconstituie ceva ce avusese deja, bunăstare şi ocrotire părintească, precum edenul adamic. „Aduceţi repede haina cea dintâi şi îmbrăcaţi-l! Daţi-i un inel în deget şi

încălţăminte în picioare!” (Lc 15,22). Fiul din Assisi adoptă însă gestul în sens invers. Renunţă la îngrădirile materiale, în piaţă, în faţa episcopului şi a lumii: „Iată, restitui nu doar banii, ci şi toate hainele”, pentru a îmbrăca veşmântul sărman în formă de cruce (Tau). În Evanghelia după sfântul Luca, se încinge petrecerea: „Aduceţi viţelul cel îngrăşat… Şi au început să se veselească”. În iunie 1205, Francisc participase la ultima

petrecere cu prietenii. Istoria franciscană consemnează în primele luni ale anului următor desfăşurarea concretă a schimbării, o parabolă în geometria unui triunghi: fiul cel rătăcit se rupe total de tatăl natural (aflat şi el la baza „pământească” a triunghiului), pentru a se conecta direct cu Tatăl ceresc aflat în vârful triunghiului. „De acum înainte voi putea spune liber: Tatăl nostru care eşti în ceruri, nu tată Pietro Bernardone!” (2Cel 7). Francisc s-a aflat pe sine printr-o reorganizare nouă, total diferită, o restructurare de personalitate în recunoaşterea esenţei trăirii, adevărata regăsire şi prefacere existenţială şi morală. Aşadar, nu e suficientă modificarea comportamentului şi a dispoziţiei. În fond, şi regele Saul plângea în faţa profetului Samuel, dar nu pentru că voia să se schimbe, să se pocăiască, ci pentru că îşi pierdea regatul. Rădăcina răului se răsucea sub spectacolul aflat la vedere. Nu trebuie să disperăm, doar pentru că dispărem. Deşi traversăm atâtea schimbări, oare cât de mult ne schimbăm noi înşine? Spirala poate fi plană, precum undele în jurul unui intrus în apa calmă a lacului, ori poate urca în jurul axei eu-lui (sensul calitativ), identic în timp prin esenţa valorilor constitutive. Iar aceasta solicită schimbarea în tendinţa şi acţiunea întregii naturi interioare, o revoluţie radicală, transformatoare,

răsucirea completă a firului vieţii în plan intelectual, afectiv şi moral, într-o întrecere spirituală care să asigure biruinţa. Aşadar, o schimbare de direcţie ce implică solicitarea ajutorului care ne este deja promis, întrucât Isus ne aşteaptă în rai: „Şi, după ce mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, voi veni din nou şi vă voi lua la mine, ca să fiţi şi voi acolo unde sunt eu” (In 14,3). „Şi iată, eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul lumii!” (Mt 28,20). Important este să înţelegem ce vrem. Începem prin a ne autoobserva, raportându-ne la orizontul aşteptării ultime: „Convertiţi-vă, pentru că s-a apropiat împărăţia cerurilor!”. Însă termenul pocăinţă are o sferă mult mai nuanţată, dacă inserăm corect natura schimbării în aspiraţia spre Bine. În fond, cuvântul metánoia, folosit adesea în Evanghelii, are, potrivit marilor înţelegători, sensul de convertire, inversare a direcţiei, întoarcere, prin desprindere, la starea lui Adam dinainte de a greşi. Transferăm sub un nou semn, total opus, dorinţele, sentimentele, opiniile, ţelurile, pentru a accepta aspiraţia la biruinţă. Predica lui Isus şi a apostolilor se adresează minţii (nous). Proclamarea metanoiei la începutul Noului Testament este poarta pentru tot restul învăţăturii creştine: schimbă-ţi mintea! Ascultă! q MESAGERUL SFÂNTULUI ANTON martie-aprilie 2020

provincia franciscană Francisc Anton

Fericitul Ieremia Valahul de George Simon

CHEMAREA ăscut într-un sat din Moldova, dintr-o familie simplă, cu darul smereniei şi al iubirii de Dumnezeu, în ascultare şi slujire, tânărul Ioan va urma neabătut învăţătura părinţilor, dedicat unei chemări care avea să se împlinească mai târziu, după ce ajunge, trecând peste mai multe încercări, în Italia, neştiind nimic despre locul viitoarei sale ucenicii. Şi-a părăsit părinţii, la 19 ani, fără a-i fi anunţat, hotărât să-şi urmeze calea şi chemarea, spre ceva care să-i confirme iubirea şi abnegaţia. Temător de Dumnezeu, blând, cuminte, evlavios, cucernic, contemplator, cumpătat, ruşinos, milostiv, Ioan îşi însuşise de la mama sa puterea rugăciunii şi a postului. Îi iubea mai ales pe sfinţii apostoli Petru şi Paul, fiind patronii zilei în care se născuse, 29 iunie 1556 (21 iunie, conform altor surse). Râvna şi înfrânarea aveau să-l întărească în credinţă, să-i fie sprijin în toate încercările sufleteşti şi trupeşti. Drept călăuză i-a fost dreapta credinţă a părinţilor şi fapta lor, într-un an de secetă, când puteau să vândă recolta de grâu, dar, la stăruinţa mamei, tatăl său acceptă să prefacă grâul în pâine şi să-l împartă la săraci. Milostenia i s-a înrădăcinat în suflet, ca o practică şi nu ca un exerciţiu sau ca o datorie. Să nu te arăţi darnic dăruind doar din ceea ce îţi prisoseşte, ci să fii săritor, prompt şi de ajutor celor aflaţi în

MESAGERUL SFÂNTULUI ANTON martie-aprilie 2020

provincia franciscană

nevoinţă. A fi milostiv presupune iscusinţă şi îndemânare, sesizare interioară, pătrundere a sufletului. Iscusinţa de a fi de ajutor presupune vrednicie şi mângâiere a sufletului. Când se întâmplă să nu ai ce dărui, poţi fi milostiv cu o vorbă bună, pornită din inimă. Un teolog român din zilele noastre spunea despre milostenie că „nu dai ceea ce ai, dai ceea ce eşti”. Acestea erau primele indicii ale unei împliniri viitoare. Ajunge mai întâi la Bari, unde rămâne un an şi jumătate, după care soseşte la Napoli, tocmai de Păresimi. Aici are impresia că a ajuns într-un oraş ceresc, împărătesc, prin Liturghiile pline de har şi prin predicile însufleţite ale preoţilor, trăind clipe de înaltă reculegere. Atras de simplitatea

îndrăznire, în îndeplinirea virtuţilor. Cucernic şi devotat, cuvios şi blând, statornic şi straşnic, îşi urma calea desăvârşirii, fiind un model de dăruire. ASCEZA Cele trei mari virtuţi teologale, credinţa, nădejdea şi dragostea i-au fost temei de dăruire, insuflate ca adevăruri mai presus de însuşirile personale. Încredinţat că numai prin trăire şi cuviinţă ne putem apropia de Dumnezeu, cuviosul Ieremia avea să i se dedice în modul cel mai simplu cu putinţă, ca o binecuvântare a darului bunătăţii, binecuvântând pe toţi cei care îi veneau în întâmpinare, adăugând de fiecare dată: „Puterea lui Dumnezeu Tatăl, înţelepciunea lui Dumnezeu Fiul şi virtutea

ATRAS DE SIMPLITATEA RÂNDUIELII ŞI DE MODESTIA FRAŢILOR MINORI CAPUCINI, IOAN SE HOTĂRĂŞTE SĂ ÎMBRACE HAINA LOR. ÎNTREBAT DE UN CĂLUGĂR DESPRE CĂUTAREA ŞI HOTĂRÂREA SA, RĂSPUNSE DOAR CU TREI CUVINTE: „CAUT MÂNTUIREA SUFLETULUI”.

rânduielii şi de modestia fraţilor minori capucini, Ioan se hotărăşte să îmbrace haina lor. Întrebat de un călugăr despre căutarea şi hotărârea sa, răspunse doar cu trei cuvinte: „Caut mântuirea sufletului”. După rânduiala Ordinului, Ioan e pus la încercare, de mai multe ori, pentru a vedea dacă stăruie în hotărârea sa. Aşa se face că, în ziua de 7 mai 1578, când împlinise 22 de ani, cu ajutorul fratelui Felice da Monteleone, Ioan îmbrăcă veşmântul călugăresc şi primeşte şi numele sfântului profet Ieremia. Abia după un an de încercare, de însuşire a virtuţilor franciscane, de înfrânare şi de pocăinţă, în aceeaşi zi, 7 mai 1579, Ieremia depune jurământul (profesiunea) şi, spre bucuria fraţilor, e admis să oficieze sfânta profesiune religioasă. BIRUINŢA După ce a fost trimis la mai multe mănăstiri, în cele din urmă e destinat mănăstirii „Naşterea Maicii Domnului” din Napoli, unde va sluji timp de 40 de ani, până la moarte. Aici va birui asupra lumii, asupra ispitelor, împlinind cele mai aspre slujiri, plin de curaj şi de bună

Duhului Sfânt să te izbăvească de orice rău!”. Pentru cuviosul Ieremia, prin semnul crucii şi prin evlavia rugăciunii, se împlinea sensul vieţii şi al creaţiei, temei statornic al oricărui suflet, biruitor în rodnicia harului şi în pacea Duhului. Unde e pace, acolo e Dumnezeu. Spiritul urmează şi el legea naturii. Limba omului, liberă, e cea dintâi care corupe, prin ea pătrunde moartea, torturează sufletul şi face să se întunece harul. Cuviosul Ieremia nu admitea vorbăria goală. Era duşman de moarte faţă de omul flecar. Nestăpânirea poate face din sufletul omului un crater vulcanic, pe când stăpânirea de sine poate fi cuib al înţelepciunii, creuzet de raze al luminii lăuntrice. BEATIFICAREA După mai multe încercări eşuate, amânate, reluate, fratele Ieremia avea să primească aureola de fericit abia în ziua de 30 octombrie 1983, în cadrul unei celebrări solemne oficiată de sfântul Ioan Paul al II-lea, în piața „San Pietro” din Roma. Sfintele moaşte ale fericitului Ieremia Valahul odihnesc acum în Sanctuarul diecezan din Onești, înălțat în cinstea sa. q

DIN VIAȚA Provinciei

Roman: Capitul Provincial Ordinar În perioada 20-25 aprilie 2020, Provincia „Sfântul Iosif, soțul Preasfintei Fecioare Maria” din România a Ordinului Fraților Minori Conventuali va celebra, la Roman, cel de-al XXII-lea Capitul Provincial Ordinar. Capitulul Provincial a fost convocat oficial în data de 4 octombrie 2019 prin scrisoarea Ministrului general, fr. Carlos A. Trovarelli. Astfel, 34 de frați delegați din 171 de frați profeși solemni, cu voce activă, vor participa, în conventul „Sfântul Francisc din Assisi” din Roman, la Capitulul Provincial Ordinar. Lista vocalilor la Capitul va fi completată din oficiu de fr. Carlos A. Trovarelli, Ministrul general al Ordinului Fraților Minori Conventuali, de fr. Giovanni Voltan, Asistentul general FIMP și de fr. Anton Bulai, Custodele provincial al Custodiei de Orient și Țara Sfântă.

MESAGERUL SFÂNTULUI ANTON martie-aprilie 2020

MARTIE-APRILIE 2020

bin e l a c pas i r to rbă ă s ă eaz r u i vă n a cisc n a r ții f Fra ubite cititor al revistei „Mesagerul sfântului Anton”, dacă doreşti să-i ceri în rugăciune ceva anume sfântului Anton de Padova, trimite-ne cererea ta, pentru ca noi să o prezentăm la mormântul sfântului Anton, în timpul Sfintelor Liturghii din luna iunie, luna solemnităţii Sfântului. Noi, fraţii franciscani, ne vom ruga pentru tine şi împreună cu tine, pentru ca Domnul să-ţi dăruiască harul pe care îl doreşti din adâncul inimii, prin mijlocirea Sfântului nostru drag.

I T

rimite-ne acatistul sau cererea de rugăciune pe adresa redacţiei (Pr. Marcelin Amariei, Mesagerul sfântului Anton, str. Teiului, nr. 20, jud. Neamț, 611047, Roman), iar noi o vom trimite spre Padova. Așteptăm intențiile dumneavoatră de rugăciune până pe data de 1 iunie 2020, pentru a reuși să le trimitem la Bazilica sfântului Anton înainte de 13 iunie, sărbătoarea Sfântului. Vă mulțumim!

ecu

ta vân

L ANUL XXVII L NR. 159

gă

te!

REVISTĂ DE SPIRITUALITATE A FRAȚILOR FRANCISCANI MINORI CONVENTUALI DIN ROMÂNIA

e int

ne toa

oa - r a ov Pad

pen e -t

noi u tr

Mesagerul Sfântului Anton

Articles inside

Verdict spre interiorizare... Post spre înviere

PAGINA TINERILOR –Anotimpuri

PROVINCIA FRANCISCANĂ

Locul tulburat de o fantasmă: Ditrău

BAZILICA ȘI ÎMPREJURIMILE

Sfântul Ambroziu şi pragmatica

Despre fricile omului contemporan

SFÂNTUL ANTON NE VORBEȘTE

RUBRICA BIBLICĂ

Respectul (nu) trebuie meritat

SPIRITUALITATE MARIANĂ

CULTURĂ ȘI SOCIETATE

CARITATE FRANCISCANĂ

SPIRITUALITATE ȘI VIAȚA BISERICII