O
ameni buni, stau şi mă gîndesc ce m-a apropiat – se-nţelege, iremediabil – de Ileana Vulpescu. De doamna Ileana. Fireşte, vorbe mari i s-au tot spus – naiv-admirative sau fără măsură sau ciugulindu-i pîinea cea de aur a bunătăţii sau tout simplement sincere. Aşadar, vouă, camarazilor noştri de manifest(are) şi de Românie, cum s-ar cuveni să v-o înfăţişez? Ei bine, aşa cum mi-e. Înainte de toate că suntem doi venetici în fagurele de mahalale al Bucureştilor, unde-am fost aduşi de toate rosturile abia ghicite – sau de niciunul. Oraş al meschinăriei şi al exaltării, sub privirea cinică şi de gîde domnesc şi dată naibii a lui Eugen Barbu. Apoi, tot trebuie să spun că doamna Ileana mă sărăceşte de tot crivăţul şi de toată scena din sufletul meu şi numai de împrăştiat floarea moartă a elegiei, în felurite declamaţii, nu mai am chef. Şi îmi amintesc şi eu, Volbură-Vodă, c-am fost născut bun şi bun trebuie să rămîn şi vă întreb: ce-i altceva înţelepciunea, fir-ar să fie, decît împăcarea cu sine? Dar bineînţeles că, fără confesiune, conversaţia n-ar fi o artă. Îmi amintesc o primăvară – poate chiar a’ de şi-a dat duhul mai acum un ceas – cînd era cît pe-aici să capitulez la picioarele unei frumoase moldave, una de ceea ’naltă şi subţire – lujer de crin. Doamna Ileana vedea că bolesc şi mai spunea un cuvînt de îmblînzire, doar-doar s-o mai ostoi în mine otrava amorului fără speranţă. Ei, cum, s-ascult de bine şi să mă deştept? Cer o altă opinie: voiam s-o ştiu chiar pe-a magistrului Romulus! „Dragă, ţi-ar fi cerut s-o aduci aici, să stea cinci minute de vorbă cu ea. Apoi, ţi-ar fi spus cu precizie dacă e deşteaptă dau proastă. Dacă e deşteaptă, te-ar fi sfătuit să încerci în continuare, să nu te laşi. Dacă e proastă, ţi-ar fi spus că eşti mai prost decît ea pentru că suferi atît!” Sau, altădată: „Spunea Țuțea, la senectute, că se simţea ca un vultur trist înălțat la zenit, deasupra Europei. Dvs. cum vă simțiţi la vîrsta de 85 de ani?”/ „Eu mă simt ca un vultur jumulit, care plutește deasupra teritoriului României...” – unul nedrept, meschin, dat pe nimic liftelor din patru zări, altul decît cel în care s-a născut... Iată prietenia dintre doi candidaţi la fericire. Iar voi, cititori dumneavoastră, puteţi să luaţi această convorbire drept un interviu – dar, e de fapt, o mare indiscreţie, o stenografiere oleacă îmbrăcată în haine de duminecă. În orice caz, un dialog pas comme les autres, ce merită a vă fi înfăţişat acum, în acest an păcatos, în care îmi pare că doar doamna Ileana şi cei asemenea dumneaei nu se mint că-i încă frumos, la ei în viaţă şi pe pămînt. Sărut-mîna, doamnă Ileana! Sărut-mîna, sărut-mîna...
Ștefan Paraschiv.: Știți că mi-a fost întotdeauna rușine în prezența dvs.? Ileana Vulpescu: Nu...
bătrîneții. E bine să știi să te porți ca și cînd n-ai avea o vîrstă și numai atunci ai șanse să te înțelegi cu oamenii de toate vîrstele, dincolo de orice suferinţă.
Ș.P.: Mi-a fost rușine pentru că niciodată nu v-ați strigat suferința, deşi aţi avut parte de ea din plin. Pe cînd unii dintre noi au preferat cabotinajul...
Ș.P.: Suferința în cărțile dvs., față de opera altor scriitori, nu e un strigăt, ci o șoaptă. Şi poate asta e și mai dureros – și pentru cititori, și pentru personajele dvs.
I.V.: La ce bun? Știi, sunt mai multe rețete de a plictisi pe cineva mai ales cînd ești bătrîn: să povestești întîmplări din viața ta și să le şi dai drept exemplu; să ții logosuri morale și, în al treilea rînd, să te plîngi de necazurile
I.V.: Dragă, mi s-a reproșat că scriu depresiv. Așa m-a învățat pe mine viața. Poate că ar fi trebuit să fac un efort să mă depășesc. Dar nici nu mi-am propus, nici nu am reușit fără să îmi propun.
2017 | Manifest Româneşte | 39