Analiza arhitecturii din Transilvania by Bianca Magda

Comuna Saschiz-jud. Mures A.

Analiza localității

I. Istoricul asezarii, atestari documentare, planuri, fotografii, gravuri Saschizul s-a dezvoltat pe structura unei așezări neolitice, definindu-și o formă trainică de habitat în epoca bronzului. Prima atestare scrisă apare în anii 1308-1310. Atestările cele mai vechi ale comunei Saschiz datează din epoca bronzului, prin vestigii istorice care pot fi găsite în nordul comunei în Cetatea Uriașilor sau în interiorul Cetății Țărănești. Se presupune că Saschizul ar fi fost în parcursul popoarelor nomade spre Câmpia Panonică. Cetatea Țărănească datează din antichitate, în locul acesteia existând anterior o cetate mai veche cu val de pământ și palisade; palisadele sunt un sistem de apărare ce se constituia din trunchiuri de copaci medii și mici ascuțiți la vârf și amplasați unul lângă altul. Este un sistem de fortificație tipic pentru așezări medii și mici, folosit în Grecia și Roma antică. Cursul istoriei acestor așezări a fost însă schimbat odată cu colonizarea populației germane aduse de regii maghiari Geza al II-lea și Andrei al II-lea. Colonizarea a avut loc în jurul anilor 1150-1200, aducând după șine o dezvoltare economică fără precedent. În jurul anilor 1200 a fost instalat ”Scaunul Keisd” ceea ce înseamnă că Saschizul a devenit pentru o perioadă scurtă de timp centrul de putere al întregii zone, având în subordine 7 sate învecinate. Perioada de dezvoltare economică e atestata de principalele construcții: Biserica Fortificată, Turnul cu Ceas și Cetatea Țărănească.

Cetatea Țărănească a fost în timpul invaziei otomane un loc de refugiu unde nobilii din așezările învecinate își depuneau averea. Georgius Krauss arataƒ caƒ obiectele de aur și argint depuse valorau 135 de marci de argint, deci cam aproximativ 249 de kilograme de aur. La aceste bunuri se mai adaugau 820 de taleri și 3200 de florini, apoi frumoase harnașamente pentru căi, sabii și lanci din argint. Prezența lor la Saschiz demonstreaza faptul ca, cetatea era greu de cucerit și oferea un sentiment de siguranță. Numele așezării. Deși vestigiile arheolegice datează încă din antichitate, satul a început să se contureze abia în evul mediu când au fost chemați coloniștii germani de către regii Ungariei, secolul 12. Asemenea multor sate din Transilvania, Saschizul nu are un document istoric care să ateste așezarea că localitate decât din secolul 14. Se presupune totuși că în momentul declarării unei localități, aceasta ar fi existat cu prealabil și cu 50 de ani înainte. Așezarea este subordonată scaunului săsesc Sighișoara. Denumirea inițială a satului în documente a fost Kizd sau Kyzd, apoi cu variațiuni precum Kezd, Kyzdy, Zaazkezd- denumiri de origine germană. Au existat și variațiuni în limba maghiară; Szasz Kezd, Kysch, Kyszch. Denumirea românească “Saschiz” este o variațiune a formei maghiare “Szasz Kezd”, ceea ce s-ar traduce literar “Kezdul Sasesc”. Primele menționări istorice au loc cu ocazia colonizării germane în Transilvania. Pe lângă scaunul principal al Sibiului au funcționat încă alte 7 scaune: Orăștie, Sebeș, Miercurea Sibiului, Nocrich, Cincu, Sighișoara și Rupea. La acestea s-au adăugat domeniile orășenesti devenite scaune filială Săliște și Talmaciu, dar și domeniul Vîntu de Jos și Vurpar. Într-o diplomă din 14 iulie 1349 sunt atestate pentru prima data toate cele 7 scaune împreună cu scaunul principal al Sibiului (Cybinium); Waras, MA¼hlbach, Ruzmargd, Leuskyrch, Schenk, castrum Sches, Kozd. Acest document atestă Saschizul ca scaun separat de Sighișoara. Totuși, în decursul istoric, Saschizul a aparținut cel mai mult de Sighișoara. În prima jumătate a secolului al 13-lea Sighișoara se află în rivalitate cu localitatea vecină Saschiz, care era și sediu de decanat. Acest sediu de decanat a fost amplasat în Saschiz ca urmare a faptului că împrejurimile Saschizului au fost prima zonă colonizată de sași, formând Scaunul de Sus. Spre sfârșitul secolului al 13-lea Sighișoara avea deja un character urban, fiind atestată la 1337 ca sediu scăunal, iar la 1339 ca și comitatus Segusvar, ceea ce denotă că în fruntea scaunului era un comite sau un jude. În anul 1337, Sighișoara primește rangul de civitas. Se hotărăște în 1336 că în fruntea orașelor din Cele 7 Scaune să stea un consiliu format din 12 jurați și un primar. În urma acestui context și a gradului mai avansat de dezvoltare se alege Sighișoara ca centru administrativ în această zonă. Scaunul Sighișoara se întindea de-a lungul Tarnavei Mari și era împărțit în 3 subunități: Scaunul de Sus cu centrul la Saschiz, Scaunul de Mijloc cu centrul la Sighișoara și Scaunul de Jos, ce cuprindea localitățile Daneș, Hoghilag și Laslea. La mijlocul secolului 16, Scaunul Sighișoara avea sub administrație aproximativ 16 așezări săsești. Componența scaunului Sighișoara în anul 1337: Apold, Archita, Beia, Bradeni, Bunesti, Cloasterf, Daia, Daneș, Hoghilag, Laslea, Netus, Michelsdorf, Prod, Roades, Saschiz, Seleusu, Sighișoara, Saes,

Țeline. Evoluția scaunului Sighișoara este importantă pentru dezvoltarea comunei Saschiz, Cloasterf și Mihai Viteazu pentru că aceste așezări au apărut și s-au dezvoltat în cadrul acestui scaun, cu o întrerupere scurtă în secolul 14 când Saschizul și Sighișoara erau rivale pentru titlul de sediu scăunal. Saschizul în Evul Mediu Colonizarea germanilor în Transilvania, deci inclusiv podișul Tarnavelor cu Saschiz și satele corespunzătoare a fost un fenomen istoric general de colonizare a estului European. Fenomenul a fost inițiat de regatele tinere ale Europei de Est- Boemia, Polonia și Ungaria- dar și de diferiți episcopi și seniori din acele regate. Data exactă a colonizării și procesul prin care s-a desfășurat colonizarea nu sunt cunoscute, însă este cert că greavii sași au avut un rol capital în acest proces. Greavii proveneau din nobilimea mică a Imperiului Roman de Națiune Germană. Aceștia însoțeau grupurile de coloniști primind o așezare în folosință și devenind a€œlocatores”, adică îngrijeau o așezare pe domeniul ocupat (a€œfundus regius”). După colonizare, greavii au primit funcții juridice în cadrul noului sistem și au prestart servicii militare pentru regalitate, în schimbul cărora au primit bunuri imobile cu drept ereditar. Aceste noi familii nobiliare au dăinuit până în secolul 16. Istoria reține că domnia regelui arpadian Geza al-II-lea a fost perioada cea mai intensă a colonizării săsești. Diploma Andreana de la 1224 vorbește despre privilegiile și obligațiile coloniștilor germani din jurul Sibiului chemați de către regale Geza al II-lea fără însă a oferi date suplimentare despre această mișcare de mase. Diploma se referă exclusiv la oaspeții germani (a€œhospites theutonici”). Totuși acest Andreanum este singurul document care vorbește vag despre colonizarea germanilor, cu referire la zona Sibiului. O altă atestare mai veche a prezenței sașilor în Transilvania datează din anul 1186 când regele maghiar Bella al III-lea cere mâna Mariei Capet de la regele Franței. Pentru a încheia căsătoria, Bella al III-lea a trimis regelui Franței o listă cu veniturile regatului său, în care erau menționate 15.000 de mărci de la “oaspetii din Transilvania”, adică sașii coloniști. Din aceste două documente putem concluziona că la sfârșitul secolului 12, începutul secolului 13, așezarea săsească forma o comunitate destul de numeroasă și dezvoltată din punct de vedere economic pentru a fi menționată în documente. Dezvoltarea unei așezări este tutelată de existența unei biserici proprii, fapt confirmat de papalitate (papa Inocențiu al III-lea), prin cardinalul Gregor, în 1198. Se presupune că prima formă de organizare a acestor comunități săsești a fost sub formă de castrensa sau sub formă de comitate de cetate. Această formă administrativ-teritorială a durat până în secolul 13, când existau deja pe teritoriul regatului aproximativ 50 de astfel de comitate de cetate (castrensa). De-a lungul secolului 13 și 14 s-a făcut trecerea de la castrensa la comitate, cele două forme de organizare coabitând în aceiași perioadă. În comitatul sibian se presupune că a existat întro primă etapă un castru regal: această formă de organizare presupunea centurii (Hundertschaften) și decurii (Zehntscheften). Pe lângă această formă de organizare fiscală, mai existau și a€œportile”, un element tipic și indispensabil din punct de vedere strategic pentru castrele maghiare de la

marginea regatului. Urme ale acestor porți se mai găsesc la Copșa Mare și Copșa Mică din județul Sibiu , care barau teritoriul încă neocupat de regalitatea maghiară. Așezările din nord-estul Sibiului către Podișul Tarnavelor sunt zone strategice, fiind printre ultimele teritorii colonizate de sași și ocupate astfel de regalitatea maghiară. Din cele expuse mai sus se reține faptul că în secolul 11, 12 în timpul expansiunii Ungariei spre est, secuii au fost colonizați în jurul Sighisorii unde au colonizat mai multe așezări precum și Saschizul. Secuii au locuit în această zonă până în secolul 12 când locul lor a fost luat de sași. O atestare documentară a acestui fapt istoric e precizată în Diplomă Andreana de la 1224 când regele Andrei al ÎI-lea a instituit un “comitat al oaspeților germani” care cuprindea și Saschizul. Cercetătorul sibian Hermann Fabini acceptă ca perioadă de translatare a secuilor înspre răsăritul Transilvaniei anii 1161-1241. Post 1241 secuii întemeiază în răsăritul Transilvaniei scaunul Kezdi, aşadar omonim cu vechea lor aşezare din apropierea Sighişorii. Deci inceputurile asezarii sasesti de la Saschiz se pot identifica intre secolele 12-13 in stransa concordanta cu Sighisoara. Primul document care atestă clar existent Saschizului ca așezare a fost elaborat în 1309. Acesta reprezenta un proces, un fel de stenogramă din ziua de azi dintre episcopia Transilvaniei de la Alba Iulia și mai mulți decani sași, printre care și decanul de la Saschiz, Georg (Georgius de Kyzd). Faptul că la începutul sec. al XIV-lea Saschizul era sediu de capitlu (protopopiat catolic şi apoi, de la mijlocul sec. XVI, evanghelic), arată că aşezarea avusese însemnătate deja timpuriu, cel puţin în a doua jumătate a sec. XII-lea. Importanta statutului de sediu de capitlu consta in forma de organizare a sasilor in Transilvania. Aceștia s-au bucurat nu numai de o formă administrativ-juridică de organizare, dar și de o organizare ecleziastica proprie instituită de papalitate. Astfel, sașii din Transilvania erau dependenți direct de regele Ungariei din punct de vedere juridico-administrativ, iar din punct de vedere ecleziastic răspundeau papei de la Roma. O aşezare putea deveni sediu de capitlu dacă se bucura de dreptul de a strânge dijma bisericească (darea pe care trebuiau să o plătească toţi supuşii bisericii catolice, constând din a 10-a parte din recolta/venitul pe un an de zile - lat. decima, de unde termenul istoric românesc dijmă). Cel care se bucura de acest drept în evul mediu, avea de obicei, un cuantum propriu din suma încasată de 1/3. De asemenea, din punctul de vedere al dreptului colonizator, aşezările primare (întemeiate primele de către coloniştii germani) aveau întâietate faţă de aşezările secundare (întemeiate ulterior). Pornind de la aceste premise, putem trage concluzia că Saschizul, alături de alte centre de capitlu, a fost una dintre primele aşezări întemeiate de cooniştii germani din Transilvania, bucurându-se şi de dreptul de a strânge dijma Date ulterioare din sec. XVI şi XVIII atestă faptul că decanatul de la Saschiz avea autoritate asupra 18 (optisprezece) aşezări: Archita, Buneşti, Daia, Criţ, Drăuşeni, Brădeni/Hendorf, Saschiz, Cloaşterf, Beia, Meşendorf, Netuş, Roadeş, Şaeş, Sighişoara, Fişer, Jimbor, Apold şi Vulcan (azi în jud. Braşov) Saschizul în sine, ca și oricare altă așezare săsească era sub autoritatea unui greav sau comite. Greavii erau nobili de origine germană care se aflau în serviciul regal, având un rol juridic în ceea ce

privesc cazurile civile, uneori și penale. Greavii erau aleși de către locuitorii așezării, în conformitate cu Andreanum-ul. Primul greav al Saschizului este atestat la 18 decembrie 1337, în persoana lui Wernherus. În perioada respectivă, greavii din Saschiz reprezentau o autoritate militară. Din documentul de la 1345 reiese că sașii formau cete militare. În acest document se consemnă faptul că Saschizul împreună cu Jimbor, Hoghilag și Albesti au atacat o altă așezare săsească de la Malancrav, unde a fost asediată capela împreună cu alte bunuri imobile. Cam în această perioadă Saschizul devine sediu scăunal, fiind predecesorul scaunului Rupea. Așezarea este atestată pentru prima data ca sediu scăunal tot în documentul de la 18 decembrie 1337. La atribuirea acestui title de sediu scăunal Saschizului, a contribuit și faptul că așezarea era sediu capitular, care avea dreptul de a strânge dijme bisericii. Încă o atestare a scaunului Saschiz a avut loc în anul 1407, într-o diplomă a episcopului Transilvaniei Ștefan în care reglementa obligațiile decanului din Saschiz față de Sighișoara. Saschizul și-a păstrat statutul de sediu scăunal până la mijlocul secolului al-15-lea când scaunul a fost mutat la Rupea. În ceea ce privește evoluția istorică a așezării, trebuie menționat că Saschizul a avut pe tot parcursul secolului 16 rangul de villa, adică de sat. Saschizul e atestat cu denumirea de villa în Capitlul de la Alba Iulia, la 1389 când decanul din Saschiz cumpără o moară pentru comunitate. Se distinge din acest document existența unei mori amplasată în mijlocul satului. Documentul dezvăluie astfel și o serie de concluzii legate de dezvoltarea satului și de îndeletnicirea localnicilor: se deduce că satul se desfășura de-a lungul pârâului (după cum se observă și din dezvoltarea actuală), dar și ca localnicii din secolul 14 se ocupau preponderent cu agricultura si cultivarea cerealelor care erau măcinate la moară de lângă rău. Pentru o scurtă perioadă de timp, Saschizul a fost o așezare cu statut urban, sediu scăunal și sediu de capitlu. În fruntea așezării era un jude regal și un sfat (format din 12 jurați) care se ocupau cu problemele administrative, fiscale și juridice ale așezării. În jurul anului 1450, Saschizul a decăzut însă la rangul de târg, statut pe care îl va păstra până în epoca modernă. Odată cu această decădere s-a restrâns și autoritatea judelui și a sfatului doar la nivelul târgului. Aproximativ din aceiași perioadă s-a păstrat și cel mai vechi a€œrecensamant”, și anume o listă fiscală unde se înregistrează 209 gospodari, 7 locuitori fără proprietăți imobile, 8 păstori, 2 mori și un magistru al școlii. În total s-a înregistrat aproximativ 1150 de locuitori de toate vârstele. Tot în secolul 15 a început construcția bisericii cu școala atașată ca în majoritatea cazurilor de biserică. Din rațiuni economice, actuala biserică s-a construit pe o biserică mai veche de secol 13, în stil romanic. Tot la sfârșitul secolului al 15-lea s-au construit și elementele de fortificație, și anume gangul de apărare din piatră, cu găuri de tragere amplasat pe bolte deasupra zidurilor bisericii. În sud vestul bisericii au rămas urme ale clădirii care a servit ca școală până în anul 1911.

În timpul invaziei otomane, locuitorii Saschizului au beneficiat de faptul că în repetate rânduri au fost scutiți de mersul la oaste, deoarece biserica era în construcție. De aici rezultă și gestul locuitorilor de a fortifica biserica în cazul unui asediu otoman.

Secolul 15 nu s-a confruntat doar cu o criză militară și economică, dar și o criză pe plan religios. La 1557, autoritatea centrală a Transilvaniei a recunoscut cultul reformat în variantă lutheana ca fiind cea mai răspândită religie în rândul sașilor. Cam în aceiași perioadă au adoptat Reforma și sașii din Saschiz, în timpul preotului Egidius Hermann. Datorită invaziei habsburgice, nici Saschizul nu a scăpat nevătămat în anii 1604. Conform cronicarului Gerog Krauss de la Sighișoara se oferă detalii despre un detașament al oștii habsburgice a lui G Basta care a fost încartiruit la Saschiz timp de 8 luni. În această perioadă s-a făcut o pagubă de 38561 guldeni-aur, Saschizul fiind nevoit să plătească 2100 de taleri și 63 de mărci de argint. Această sumă a împovărat greu comunitatea și întreg scaunul săsesc de la Sighișoara, care la rândul său avea de plătit o sumă mare Imperiului Habsburgic.

Harta iosefina a Transilvania, 1769-1773

Incendii in secolele 16, 17: primul incendiu din 3 mai 1676 afectează biserica evanghelica si turnul acesteia care va fi refacut pe parcurs. Lipsa unor măsuri clare de protecţie împotriva focului deschis, precum și folosirea unor materiale de construcţie pentru acoperirea locuinţelor predispuse pentru foc, cum sunt șindrila și paiele, au contribuit major la cel de-al doilea incendiu din 15 martie 1791, a cărui memorie a rămas marcată profund la nivelul conștiinţei colective a comunităţii saschizene prin comemorarea în fiecare an la data de 15 martie.

Ciuma. Sărăcia din această perioadă și criza de alimente generată de taxele mari a dus la apariția ciumei în cadrul scaunului sighișorean, deci și în Saschiz. Cronicarul G. Krauss menționează: “În ziua de 15 august, ciuma începe din nou să bântuie cu putere pe alocuri în ţară, mai ales, la noi, la Sighişoara. Au murit de această ( boală n.n.) un număr destul de mare de bărbaţi, tineri, femei şi copii. De asemenea mulţi oameni voinici au murit la Saschiz şi Apold.” În urma acestor nenorociri, urmează și alte numeroase conflicte interne ce vor marca evoluția Saschizului în continuare. Un conflict major e rivalitatea dintre Saschiz și Sighișoara, când Saschizul își cere dreptul de a-și alege singur reprezentații. Edilii Sighisoarei consideră această atitudine că fiind o revoltă, luând măsuri drastice împotriva reprezentanților așezării de la Saschiz. În urma acestui conflict sunt incarceruiti reprezentanții saschizieni, iar localnicilor li se atribuie sarcini mai dificile decât celorlalte așezări săsești. Datorită statutului de scaun săsesc, Sighișoara își va câștiga drepturile asupra Saschizului, acesta din urmă semnând un act de supunere față de Sighișoara. Taxele mari impuse de imperiul habsburgic, ciumă iar în cele din urmă conflictul cu Sighișoara (generat din dorința de a ieși din criză) vor duce în final la un proces de decădere al Saschizului, de ruralizare. Secolul 19 a adus cu sine o revizuire în cadrul organizării din Transilvania. Pentru prima data românii sunt admiși în Saschiz, ajungând chiar să dețină funcții administrative. În acest sens are loc o evoluție demografică, o dezvoltare a societății românești care se organizează din punct de vedere administrativ și ecleziastic prin cultul ortodox.

Biserica Ortodoxa-secolul 20, prima jumatate

Secolul 20. În urma numeroaselor evenimente care au înlesnit dezvoltarea economică a Saschizului, acesta primește rangul de comună în cadrul județului Târnava Mare cu sediul la Sighișoara. Din 1942 devine sediu de plasă, având în subordine satele: Archita, Beia, Bodogaia, Cloaşterf, Criţ, Dârjiu, Eliseni, Feleag, Grânari, Jacodul, Jacul cu satul Uilac, Meşendorf, Mihai Viteazu, Mujna, Mureni, Petecu, Saschiz, Săcel, Săcuieni, Şoard, Vânători. În total avea în subordine 21 de comune. Comunitatea săsească, în această perioadă, pierde prin reforma agrară din 1921 în jur de 50% din terenul comunităţii și 55% din cel al Bisericii Evanghelice. În perioada comunistă, primii care vor avea de suferit sunt sașii ardeleni, inclusiv cei din Saschiz. Dispozițiile Comisiei Aliate sub controlul forțelor sovietice vor deporta la Caracal sașii suspecți de a face parte din partidul nazist german. Această acțiune va precede deportarea sașilor în Ucraina. Deportarea a afectat profund comunitatea săsească saschizeană. În zilele de 13 și 14 ianuarie 1945 începe deportarea în URSS, când sosesc trupe militare, care coordonează deportarea spre Sighișoara și de acolo cu trenul spre Ucraina. Din Saschiz au fost deportaţi un număr de 94 de bărbaţi și 126 femei, deci în total 220 de persoane apte de muncă. Dintre aceștia au murit, în special de tifos un număr de 23 de persoane, dintre care 17 bărbaţi și 6 femei. Majoritatea proprietăţiilor funciare ale sașilor au fost naţionalizate prin reforma agrară din 23 martie 1945. De asemenea atelajele și animalele au fost confiscate de Comisariatul popular. După 1949 s-au întors la Saschiz un număr de 178 de persoane. La întoarcere au găsit o imagine dezolantă: proprietăţile confiscate și casele ocupate. Dintre cei deportaţi un număr de 19 persoane au decis să emigreze în Republica Democrată Germană. Recensăminte. Evidenţa populaţiei. În urma războaielor și a perioadei de insecuritate, Saschizul a scăzut ca populație înregistrându-se aproximativ 180 de familii de gospodari. Totuși, în 1570 Saschizul beneficia de mori, o cetate de refugiu, o biserică cu fortificații în jurul căreia funcționa o școală și un spital ce îi găzduia pe săraci, bătrâni și bolnavi. Tot în această perioadă funcționa un serviciu de întrajutorare a celor afectați de incendii. Cazurile nu erau deloc rare deoarece casele erau construite în prinicipal din bârne de lemn. Casele din cărămidă prezente și acum au fost construite doar în secolul al 18-lea. De aici se explică elementele baroce prezente pe fațade, precum frontoanele cu luminatoare și decorațiunile. Perioada modernă începând cu secolul 17 oferă mai multe informații în ceea ce privește populația datorită numeroaselor recensăminte necesare pentru a aduna bani de la contribuabili. Aceste recensăminte purtau denumirea de conscripții, urbarii, tabele de impunere.

Conform recensămintelor realizate de-a lungul secolelor 17, 18 populația Saschizului s-a desfășurat

astfel: În anul 1850 se realizează primul recensământ mai mare. Cu această ocazie se număra 1941 de locuitori, 555 case și 583 de locuințe. La cei 1941 locuitori, bărbate erau 929 (417 necăsătoriți, 475 căsătoriți și 38 de văduvi). Din totalul populației 1012 erau femei (necăsătorite 415, căsătorite 475 și văduve 122). Confesional erau 546 ortodocși, 176 greco catolici, 15 romano catolici și 1204 evanghelici. După naționalitate 427 de români. 1 maghiar, 1218 sași și 294 de țigani. Creşterea demografică a populaţiei în ton cu evoluţia demografică a Transilvaniei o vedem în anul 1900. Atunci erau 2163 locuitori dintre care 4 militari. Români erau 838, maghiari 54, germani 1271. Din punct de vedere confesional, 843 erau ortodocşi şi nu mai existau greco-catolici. Evanghelicii reprezentau 1266 de suflete, la care se mai adăugau 36 de refomaţi şi un unitarian. Localitatea avea 12.551 iugăre de pământ, 531 de case, deci mai puţine cu 24 de case ca în 1850. Casele din cărămidă erau în număr de 343, iar din lemn 186. Acoperite cu ţiglă 527 şi 4 erau cu paie sau trestie. La 1910, scade numărul populaţiei totale la 1985, ceea ce atestă parţial scăderea ponderii administrative a comunităţii şi a faptului că aceasta cunoaşte un avansat proces de ruralizare, unde agricultura deţine un rol primordial şi o parte dintre locuitori părăsesc obştea natală în căutarea de locuri de muncă bine plătite. Un număr de 265 locuitori sunt plecaţi din localitate, majoritatea în Canada şi Statele Unite ale Americii la lucru. De asemenea, din punct de vedere etnic avem 1209 germani, 744 de români şi 32 de maghiari. Confesional, statistica se prezenta aşa: 1205 evanghelici, 645 ortodocşi, 29 de reformaţi şi 17 romano-catolici.

II. Filozofie de viață, componență etnică, religii

Ca și concluzii asupra istoriei localității Saschiz am descoperit o comunitate importantă, pentru destinul istoric al zonei Tarnavelor, de a cărui bazin hidrografic aparține. Inițial a fost o localitate cu statut exponențial de târg în cadrul administrativ al Scaunului Sighișoara, iar pentru secolele XIX-XX , vechea așezare medieval se va dezvolta ca, una dintre cele mai importante commune din județul Târnava Mare. Rolul de fortăreața militară importantă pentru Transilvania este demonstrat de numeroasele conflicte din jurul Sighisoarei, în care cetatea Saschizului a fost folosită ca loc de refugiu sau pentru păstrarea unor lucruri de valoare. Același rol este demonstrate și de organizarea unei Diete a Transilvaniei, aici la Saschiz într-un moment în care Țara Ardealului era atacată din toate părțile. Saschizul are și un declin meșteșugăresc, accentuat mai ales datorită celor două incendii devastatoare din 1714 și 1792. Creșterea rolului agricol nu a dus însă la dispariția meșteșugului, care există mai ales prin intermediul unor bresle legate de argicultura și a olarilor, habani de origine, care au dus meșteșugul lor la nivel de artă. Astăzi sunt admirate în toată lumea europeană, celebrele farfurii din albastru cobalt, care au primit apelativul general ceramic de tip Saschiz. Dezvoltarea mai apoi a comunității ortodoxe din Saschiz, care cu eforturi supraomenești reușește să-și clădească o biserică frumoasă și o școală confesională bine structurată. Școala și biserica joacă un rol exponențial atât pentru români cât și pentru sași. Grație preocupărilor pentru educație , prin intermediul asociației agricole se va introduce hameiul și o serie de rase de animale și soiuri de plante performante. Mai mult decât atât pornind de la vechile vecinătăți se va dezvolta asociationnismul reprezentat prin fanfarele locale și prin apariția, un secol mai târziu , al societatiilor de credit, absolute necesare pentru nevoile comunității. Astfel Saschizul prin apariția unei microhidrocentrale pentru nevoile comunitÄƒ tii și a unei vieți culturale deosebite, expropieri, colectivizare. ŽIn ciuda piedicilor și a pierderilor umane, comunitatea va rezista, devenind azi, una dintre cele mai prospere comune din județul Mureș. In urma unui recensământ al populaţiei din anul 1850, localitatea are 1941 de locuitori, avea statut de târg şi erau 555 case .La cei 1941 de locuitori, bărbaţi erau 929,iar 1012 erau femei.

Confesional erau 546 ortodocşi, 176 de greco-catolici, 15 romano-catolici, 1204 evanghelici. După naţionalitate 427 români, 1 maghiar, 1218 saşi şi 294 ţigani. După câţva ani, în 1857 , erau 1.969 de locuitori, dintre care 1.231 erau saşi, 723 români, maghiari 15. La următoarea analiză demografică a Ardealului în 1880, la Saschiz vor fi 2.001 locuitori. Aici, un număr de 1.174 erau saşi, 652 erau români, 64 de maghiari şi 122 ţigani. Aici se poate observa o creştere a numărului maghiarilor, apariţia în recensământ a ţiganilor şi scăderea destul de semnificativă a numărului de germani şi de români din comunitate. Creşterea demografică a populaţiei în ton cu evoluţia demografică a Transilvaniei o vedem în anul 1900. Atunci erau 2163 locuitori. Români erau 838, maghiari 54, germani 1271. Din punct de vedere confessional, 843 erau ortodocşi şi nu mai existau greco-catolici. Evanghelicii reprezentau 1266 de sulflete, la care se mai adăugau 36 de refomaţi şi un unitarian. Tot acum mai aflăm că erau 1224 de persoane alfabetizate, din care ştiau maghiara 280. Pe vârste populaţia ştiutoare de carte era următoarea: - între 0-5 ani – 313 persoane; - între 6-11 ani- 299 persoane; - între 12-14 ani-120 persoane; - între 15-19 ani- 174 persoane; - între 19-39 ani-557 persoane; - între 40-59 ani-445 persoane; - peste 60 de ani-254 persoane Pe sexe situaţia era astfel: 1074 bărbaţi şi 1089 femei. La 1910 , scade numărul populaţiei totale la 1985, ceea ce atestă parţial scăderea ponderii administrative a comunităţii şi a faptului că aceasta cunoaşte un avansat proces de ruralizare, unde agricultura deţine un rol primordial şi o parte dintre locuitori părăsesc obştea natală în căutarea de locuri de muncă bine plătite. Un număr de 265 locuitori sunt plecaţi din localitate, majoritatea în Canada şi Statele Unite ale Americii la lucru. Din punct de vedere etnic 1209 germani, 744 de români şi 32 de maghiari. Confesional, statistica se prezenta aşa: 1205 evanghelici, 645 ortodocşi, 29 de reformaţi şi 17 romano-catolici.

Tradiții, obiceiuri, legende Portul popular românesc din Saschiz Cultura şi arta populară romanească din Saschiz “poartă” caracteristicile etnografice ale zonei Târnava Mare – o zonă caracterizată în primul rând prin multiculturalitate. Dacă de-a lungul timpului unele obiceiuri au fost influenţate sau împrumutate de la saşi, românii au păstrat în schimb, nealterată, structura portului lor popular, doar materialul din care erau confecţionate iile, poalele, cioarecii ş.a., schimbându-se odată cu vremurile. Împreună cu hrana şi locuinţa, îmbrăcămintea a constituit de-a lungul timpului una din trebuinţele principale ale locuitorilor acestei zone. La confecţionarea pieselor de port, oamenii au ţinut seama de condiţiile climaterice, de resursele naturale oferite de mediul geografic . Ulterior, în conditii istorice specifice, îmbrăcămintea a parcurs un proces de dezvoltare continuă, îndeosebi cu ajutorul podoabelor şi, în genere, a elementelor decorative şi ca un mijloc pentru diferenţierea grupelor de populaţie după ocupaţie, sex, varstă, stare civilă, categorie socială, apartenenţa la un anumit popor şi o anumită zonă etnograficăl.

În această zonă, materiile prime pentru ţesături, cusături şi împletituri au fost asigurate de agricultură (cultivarea cânepii şi a inului) şi de păstorit (lâna oilor, părul de la capre şi cai) . Cu timpul, în paralel cu lâna şi inul sau în locul acestora, a apărut bumbacul. Femeile erau cele care se îndeletniceau cu prelucrarea materiilor prime pentru ţesut, cusut, etc. , de regulă în cadrul şezătorilor , un obicei foarte vechi şi larg răspândit şi în Saschiz până în a doua jumătate a secolului trecut. Romanca din Saschiz in port traditional

Grup de saschizieni in port popular

Portul popular săsesc din Saschiz Portul popular săsesc din Saschiz este caracterizat prin eleganţă, sobrietate şi simplitate. Din păcate, astăzi portul autentic este purtat foarte rar şi doar la biserică, la slujbe sau cu ocazia diferitelor sărbători religioase. Portul saşilor din Saschiz deţine câteva elemente caracteristice: cilindrul din catifea neagră, purtat pe cap de fete, având panglici divers colorate ce atârnă lung pe spate, scufiţa neagră de catifea legată sub bărbie purtată pe sub vălitură (batic), de femei, şorţul bogat ornamentat, mantaua neagră din postav purtată de femei pe spate , etc. La femei se puteau deosebi uşor hainele pentru cele tinere sau pentru cele mai în vârstă. Acestea din urmă purtau iarna un camizol de lână, negru şi peste el - o jachetă neagră, în timp ce tinerele purtau acelaşi tip de jachetă doar că era de culoare albastru închis. Şurţa pe care o puneau peste rochie era pentru vârstnice mai închisă la culoare, iar pentru tinere deschisă şi dintr-un material subţire şi strălucitor. Hainele care compun portul tradiţional săsesc, foarte valoroase, s-au moştenit din generaţie în generaţie. “De multe ori se observă asemănări ale porturilor populare din sate învecinate. Însă porturile populare săseşti din Saschiz nu erau asemănătoare cu porturile din satele vecine.

Sasoaice in costum de sarbatoare

Port traditional sases la biserica, iarna

Port traditional sasesc al tinerelor fete, vara

Marşul Căluşarilor Marşul Căluşarilor (sau al Căluşeilor) se organiza o dată la 2 ani, în luna februarie. Ceea ce impresionează de la prima vedere este costumul de căluşar. Căluşarii mergeau pe toate străzile, prin tot satul, o dată la doi ani şi dansau în faţa casei fiecărui membru al “formatiei”. Muzica însoţea marşul, iar cand se apropiau de casa unde

trebuiau să joace, restul instrumentelor se opreau din cântat şi băteau doar tobele. Pe bătaia tobelor se juca “căluşarul” , până când comandantul dădea semnalul de plecare a marşului. La fiecare casă membrii formaţiei erau serviţi de gazde cu vin fiert.

Călușari români din Saschiz Tot cu marşul mergeau şi burduhoazele - “Kappennarr”, îmbrăcate în costume confecţionate din bucăţi de cârpe, care alungau cu un băţ în mână trecătorii ce se apropiau prea mult de marş. Obiceiul Burduhoazelor a fost preluat şi de români, aceştia obişnuind până-n zilele noastre să îmbrace costume haioase confecţionate din cârpe. Burduhoaze colindă satul în noaptea Anul Nou pentru a alunga spiritele rele despre care se spune că ar bântui în noaptea dintre ani.

Burduhoază (Kapenarr) împărţind steguleţe colorate cu mesaje femeilor din Saschiz la Marșul Căluţilor

Şezătorile Şezătorile erau structurate pe grupuri de fete de aproximativ aceeaşi vârstã şi se ţineau la casa uneia dintre fete, prin rotaţie. În şezători, tinerele torceau cânepă sau lână, brodau sau ţeseau. La ora 10 seara intrau şi feciorii şi împreună cântau şi jucau, pe muzica asigurată de orchestră. Vecinătatea Românii din Saschiz au preluat de la saşi obiceiul”vecinătăţii”, o formă de organizare între mai mulţi vecini care contribuiau la buna rânduială a comunităţii şi la ajutorare reciprocă în caz de nevoie: la acopeirtul şurii, la înmormântări, la curăţarea cimitirului, etc.

“Vecinătatea femeilor” din Saschiz

Fanfara sașilor din Saschiz

Obicei de nuntă: „cântatul găinii”

Mire și mireasă, la 1934: Emanoil și Letiţia Costea

Alai de înmormântare la sași

Ficiori din Saschiz la colindat

III. Tipul de așezare- sub aspect georgrafic, morfologic și perceptiv

a) Tipul de așezare sub aspect geografic- relief, climă, hidrografie

Din punct de vedere administrativ teritorial, comuna Saschiz este situată în județul Mureș, în zona centrală a Ardealului. Centralitatea acestei comune din punct de vedere geografic este atestată de poziționarea sa pe paralela 46’€™ 12’€™ latitudine nordică și de meridianul 24’€™58’€™ longitudine estică, ceea ce se identifică nu doar cu centrul Ardealului dar și cu centrul țării.

În sens mai restrâns comuna face parte din Podișul Tarnavelor, mai precis Podișul Hartimbaciului, o subunitate a primului. Saschizul se încadrează într-o zonă de culoar aflată în estul Podișului Vânători, de asemenea o subdiviziune a Podișului Hartimbaciului. Așezarea este identificată la contactul cu subcarpații interni ai Transilvaniei.

Comuna Saschiz are în apartenență satele învecinate Clasterf și Mihai Viteazu. Comunele vecine sunt comuna Vânători, satul Mihai Viteazul în nord, în sud-vest comuna Apold, iar în sud-est comuna Bunesti. Suprafața totală ocupată este de 9120 ha, din care 9816 ha reprezintă extravilanul, iar 145 ha intravilanul comunei Saschiz, 27 ha intravilanul satului Cloasterf, iar 32 hâ intravilanul satului Mihai Viteazu. Datorită acestor dimensiuni, comuna Saschiz intră în categoria localităților rurale mari. Vestigii.Regiunea în care se află comuna Saschiz a beneficiat de o poziție economică favorabilă întreținută de cursul Tarnavei Mari, de bogății ale solului (păduri, pășuni) și al subsolului (gaz metan și argilă). Poziționarea favorabilă explică și dezvoltarea timpurie a acestor regiuni, pusă în evidența prin vestigiile arheologice: Cetatea Urșilor “Hubnenburg” și bazilica romană peste care se presupune că s-a construit ulterior biserica evanghelică fortificată. Satele ce aparțin de comuna Saschiz dispun de asemenea, de importante vestigii istorice cum ar fi Castelul Haller din Mihai Viteazu și biserica evanghelica fortificată din Cloasterf. Vegetație.Comuna Saschiz este alăturată cursului de apă Valea Scroafei- nord-sud, iar vegetația prezintă păduri de fag, carpen și stejar. Pădurile ocupă o suprafață însemnată și dau o notă de pitoresc peisajului, fiind denumite în anul 1224 ca a€œSilva Blachorum et Bissenorum”. Climatul zonei, adică Podișul Tarnavelor se caracterizează ca fiind de tip continental moderată cu veri călduroase și ierni aspre. Zona se înscrie în condițiile generale ale climatului de deal cu temperature medii de 6’€-8’€™ C cu precipitații de 700-900 mm/an. În general vara se înregistrează temperaturi mai mari decât în alte zone, dar care țin doar 2 luni pe an. Iarna și toamna sunt foarte lungi și reci. Climatul temperat a oferit o zonă propice culturilor de pomi fructiferi și viță de vie. Fauna e acomodată climei și vegetației în care predomina pădurile de foioase: porci mistreți, cerbi, iepuri și căprioare.

b) Tipul de aČ&#x2122;ezare sub aspect morfologic

Într-o analiză mai îndeaproape am putea spune că Saschizul este o așezare de vale dezvoltată pe cursul pârâului Valea Scroafei. Comuna s-a dezvoltat pe o direcție preponderent nord-sudică, în strânsă legătură cu pârâul ce animă viața acestei așezări. În zona vestică, imediat în continuarea străzii principale ce leagă Saschizul de Sighișoara și de Mihai Viteazu (sat ce aparține comunei), așezarea este flancată de Dealul Viei și de Dealul Pandrii, despărțite de pârâul Muții. Comuna s-a dezvoltat sub formă unei așezări adunate de-a lungul străzii principale denumite strada Secuilor și identificabilă cu DN 13. După cum se observă din planuri, parcelele de la a€œsosea” sunt dezvoltate alungit, cu latura scurtă spre stradă. La fel ca în majoritatea așezărilor săsești, frontul la stradă este continuu fiind marcat de casele aliniate la limita de proprietate. Asemenea spiritului nemțesc, arhitectura urmărește o introvertire, o barieră clară vizuală și fizică dintre spațiul privat și spațiul public al străzii. Limita clară se stabilește prin două bariere: prin însuși volumul casei, dar și printr-un perete din zidărie cu o poartă ce opacizează întru totul vederea spre proprietatea personală. Peretele din zidărie cu poartă de lemn în arc este un element tipic așezărilor săsești, fiind construit din considerente de siguranță, dar și ca o atestare a avuției personale a fiecărui locuitor: un perete înalt reprezenta și un semn de prosperitate a proprietarului. Prosperitatea economica a asezarii dar si dezvoltarea pe parcurs este in stransa legatura cu dispunerea parcelelor. Strada principala detine cel mai compact front, fiind si prima strada formata in dezvoltarea asezarii. Frontul la stradă este însă întrerupt aproximativ la egală distanță pe linia străzii de o piață ce adăpostește vatra satului cu biserica evanghelică fortificată și primăria. La nord, așezarea este flancată de Cetatea Țăranului, cu rol strategic în trecut. Datorită dezvoltării demografice , în zonă estică s-au format o serie de străzi secundare ce sunt racordate la stradă principală. Datorită dezvoltării mai târzii și importanței mai reduse, pe măsura

îndepărtării de strada principală, casele își pierd zidul de la stradă, fiind limitate doar de un gard simplu din feronerie.

Pod deasupra pârâului Valea Scroafei flancat cu o poartă de trecere din lemn. Este un element architectural ce marchează intrarea în comună și legătura cu cetatea medievală. Pârâul desparte terenurile agricole și Cetatea Țăranului de așezare. Dezvoltarea alungită și caracterul adunat al așezării sunt clar marcate de această poartă.

Saschizul- se află pe malul drept al pârâului Valea Scroafei, afluent al Tarnavei Mari. Punctul de vărsare a pârâului în Târnava Mare se află în apropierea localității Vânători. Pârâul Valea Scroafei izvorăște din Dealul Fiserului și străbate înspre nord localitățile Bunesti și Crit, iar apoi spre sud străbate Mihai Viteazu, Saschiz și Vânători. Pârâul Valea Scroafei își are legenda din vremuri îndepărtate; legenda spune că într-o vară, o scroafă împreună cu purceii ei s-au scăldat în pârau, iar pârâul s-a mâniat pentru că i-a fost tulburată apa. Acesta a trimis valuri învolburate care au înecat scroafa împreună cu purceii, iar de atunci pârâul s-a numit Valea Scroafei. La inundațiile din 1970,1975, Valea Scroafei s-a revărsat producând multe pagube distrugând gospodarii și culture agricole. În anii 1990, 2000, Valea Scroafei a avut un debit foarte mare de apa, astfel încât au existat porțiuni unde adâncimea albiei atingea 2-3m. În perioada contemporană 2005-2012, debitul apei a scăzut foarte mult datorită secetei. Întreaga așezare este situată într-o zonă de deal, la altitudine de aproximativ 600m. Așezarea este flancată de Dealul Viei și Dealul Pandrii, despărțite de pârâul Muții.

c) Tipul de așezare sub aspect perceptiv

Așezare și acces. Comuna Saschiz și satul Mihai Viteazu prezintă o accesibilitate sporită fiind străbătute de drumul național DN13, tronson din șoseaua europeană E60 (București-BrașovSighișoara-Târgu Mureș-Oradea-Borș). Comuna Saschiz este situată la 22km distanță de Sighișoara și 266 km de București. Sub aspectul accesibilității, satul Cloasterf nu este situat la drumul național, fapt ce a dus la o dezvoltare mai redusă a acestei localități poziționate nord-vestic între satele Saschiz și Mihai Viteazu. Saschizul are un aspect deosebit fiind tutelat de Cetatea Țăranului. În parcursul pe DN13, această cetate reprezintă un reper major pentru așezare. În mod strategic,această cetate e dispusă pe coama unui deal, deci pe o cotă mai înalt, fapt care face ca acest vestigiu arheologic să fie foarte ușor perceptibil în parcursul pe șoseaua DN13. La nivel frontal, parcursul pe drumul principal e marcat de limite laterale formate din case și împrejmuiri opace. Singura zonă deschisă din punct de vedere vizual este vatra satului cu biserica și primăria. Biserica marchează apropierea de centrul așezării prin turn și fortificație.

În parcursul pietonal și auto, cetatea și biserica sunt elementele cele mai perceptibile. În drumul spre cetate, accesibil doar pietonal, se traversează pârâul Valea Scrafei pe un pod cu poartă de lemn. Pentru a ajunge la cetatea medievală, se parcurge un traseu prin păduri bătrâne de fag. Farmecul peisajului constă în traseul neamenajat cu un drum format spontan. Cetatea Țăranului oferă o perspectivă de ansamblu asupra întregii așezări. Se poate observa traseul ușor curbat al străzii principale, precum o dispunere clară a parcelelor împreună cu vatra satului.

Piața formată de biserică e foarte ușor perceptibilă din acest punct, la fel și dispunerea caselor pe parcelă. Pe măsură ce loturile sunt mai depărtate de strada principală împrejmuirile opace sunt tot mai rare, devenind transparente. La poalele cetății există o varietate de terenuri agricole ce aparțin localnicilor. Acestea au delimitări simple din țăruși de lemn, copaci sau doar o arătură diferită.

IV. Tipul reţelelor stradale. Prospect stradal. Raportul volumului cu strada. Structura localităţii. Silueta localităţii.

a) Tipul reţelelor stradale. Prospect stradal.

Toponomia străzilor din Saschiz, la fel ca în majoritatea satelor ține de anumite elemente de poziționare geografică, de o anumită instituție sau de populația care locuia pe acea stradă. Străzile din Saschiz vor primi o denumire (în general informală) încă din perioadă medievală: 1. Seklergasse, numită și Zekelgasse și de români Ţecălgos – Strada Secuilor, strada pe şosea, spre Sighişoara, începând de la Şcoala Generală. După profesorul Dumitru Gligor, de aici şi numele Sechel şi porecla Ţeca. 2. Riemelgasse 3. Kirchengässchen, numele derivă de la faptul că aici ar fi existat, în vechime, o mică biserică . 4. Laigasse, sau Laigas, strada lutului, a glodului. 5. Krongasse, numele provine de la câmpurile ce cereale, care existau în apropiere. 576 În românește poartă numele de Chior(ä)gos, strada de pe şosea, de la podul de la grădiniţă, până în capul satului, spre satul Mihai Viteazul 6. Kelteraugasse 7. Mühlenham, din săsescul Mellenhum și este legat de prezenţa unei mori de cereale în zona între Valea Scroafei şi şosea 8. Fischergasse sau Feșălgos în limba română Strada Peştilor 9. Iopugos 10. Calegos – Strada gropilor, cea dintre primărie, turn, casa parohială şi podul acoperit, în germană Kuhlengasse. 11. Brigloa- Dealul lutului, dealul glodului 12. Strada Românilor - reprezintă vechea vatră pe care s-au stabilit şi au trăit românii. Există şi astăzi o casă mai veche de 200 de ani, construită cu ferestrele înspre curte. Pentru a defini cât mai bine tipul rețelelor stradale existente în comuna Saschiz este necesară o analiză referitoare la drumurile în ansamblu, ca apartenență la rețeaua stradala din România, din județul Mureș, apoi o analiză locală a rețelei stradale. .

1. DN13. Comuna e străbătută de drumul național DN13, tronson din șoseaua europeană E60 (București-Brașov-Sighișoara-Târgu Mureș-Oradea-Borș). Drumul național DN13 este identificabil cu vechea stradă Seklergasse, precizată anterior. Instituțiile principale în comună (primăria, biserică și școală) sunt aliniate la “strada de la sosea”. DN13 cuprinde și vatra satului ce adăpostește biserica fortificată și primăria în cadrul unei piețe, de o amploare semnificativă comparativ cu dimensiunea comunei. 2. DC (drum comunal). O serie de drumuri secundare ce s-au dezvoltat odată cu expansiunea demografică. Saschizul prezintă două drumuri principale, dintre care cel mai important și de semnificație națională e DN13. Al doilea drum principal este strada Riemelgasse, paralelă cu DN13. De precizat este faptul că ambele străzi s-au format prin paralelism cu pârâul Valea Scroafei care a dictat și expansiunea localității pe direcție nord-sudică. Străzile secundare au importanță doar la nivel local, deservind doar locuințele. 3. Drumuri tertiare care fac legătura cu drumurile secundare sau DN13. Deobicei sunt strazi inchise.

Rețeaua stradală-DN13 leagă punctele de interes și extremitățile comunei de localitățile apropiate. Străzile secundare se concentrează în jurul străzii principale care conține ”vatra satului”.

Calea de acces principală în comună este reprezentată de un drum național, asfaltat, cu un sens pe bandă și rigole cu șanțuri de scurgere pietruite pe margine. Rigolele despart șoseaua de o zonă îngustă de spațiu verde și de trotuar. Celelalte drumuri (comunale) care se rezumă doar la accesul în localitate sunt însă neasfaltate. Singurul element dispus între stradă și clădiri sunt rigolele placate cu beton pentru a împiedica pătrunderea apei la fundațiile caselor. Între rigole și case există uneori un rând de copaci sau doar băncuțe pentru relaxare și pentru a observa trecătorii. Mijlocul principal de transport este auto pentru vizitatori sau pentru cei care străbat șoseaua DN13. Lipsa unei amenajări a drumurilor comunale denotă faptul că în general distanțele se străbat fie pe jos sau tradițional cu calul și căruță.

Profilul drumurilor se încadrează în profilul tipic așezărilor de podiș, deal. Sunt prezente particularități legate de relief și adaptarea la curbele de nivel, mai ales pentru drumurile secundare. Drumul principal parcurge un traseu lin fără prea multe curbe de nivel. Sunt mai multe tipuri de prospecte stradale: 1. Primul tip de prospect stradal se referă la strada principală care leagă Saschizul de celelalte așezări. De-a lungul DN13 sunt dispuse școala, piața cu primăria și biserica.

Pe ambele părți, strada e limitată vizual de case înșiruite, urmând o deschidere a unghiului vizual spre piață. Strada e paralelă cu pârâul Valea Scroafei.

2. Strada DN13 cuprinde mai multe tipuri de prospecte stradale. O altă abordare există în zona pieței unde pietonalul și spațiul verde se măresc considerabil.

După cum se observă și din imaginile anterioare, pietonalul se mărește gradual spre piață asigurând o vizibiltate mai bună. Piața e menită să adăpostească un număr mare din populația locuitorilor în cazul unor evenimente sociale sau religioase.

Pe lângă biserică s-a creat un drum comunal care deservește piața cu biserica. 3. O a treia abordare a unui prospect stradal vizează un drum comunal specific pentru aasezarile dezvoltate de-a lungul unui curs de apa. Desfășurata străzii se dezvoltă astfel: parcele cu casele spre drum, un drum nepavat în vecinătatea cursului de apa urmat de albie și apoi o pantă abruptă ce duce spre cetate. Terenul devine peisager pe cealaltă parte a râului. Există însă un drum forestier ce duce spre cetate.

4. Un alt prospect stradal vizează locuințele mai răsfirate, spre zonele mai depărtate de vatra satului. Acestea au un drum de acces nepavat și parcele de dimensiuni mari. În general sunt deservite de drumuri foarte puțin amenajate. Lipsesc rigolele de scurgere și chiar băncuța din fața casei. Casele sunt dispuse doar de o parte a drumului, pe cealaltă dezvoltându-se un peisaj rustic.

Accesul pietonal este asigurat pe drumurile principale, iar drumurile comunale nu sunt atât de circulate încât să necesite un drum pietonal special amenajat. Pe drumurile secundare, mijloacele de transport sunt în special cele tradiționale: cu calul, căruța, tractoare, etc .

b) Raportul volumului cu strada.

După cum se observă din prospectele stradale, volumul se orientează mereu cu latură scurtă spre stradă, formând un front la stradă prin alternanța cu alte volume. Fiind o așezare dezvoltată într-un podiș, pe un platou relative orizontal, volumul caselor e în general dispus la nivelul străzii. Avem 3 situații:

1. În prima situație, volumele sunt aliniate la stradă. Acestea pot sau nu să fie despărțite de carosabil printr-un strat de vegetație. În ambele cazuri e asigurat un parcurs pietonal. În spatele caselor se dezvoltă parcel ape lungime.

2. Volumul e la o cota mai joasa decat carosabilul. Sunt dispuse rigole pentru colectarea apei pluviale in lateralul carosabilului.

3. În cazul caselor dispuse mai periferic față de vatra satului, volumul e dispus la contactul cu dealurile ce flanchează comuna. Volumul e depărtat de la stradă. Acest caz e mai rar întâlnit, fiind poziționat înspre zona agricolă cu parcele mari.

C) Structura localității. Silueta localității.

Structura localității urmărește cursul pârâului Valea Scroafei. De aici rezultă cele două drumuri principale (unul de importantă locală și celălalt de importantă națională). Străzile principale sunt paralele de la nord la sud cu direcția de curgere a pârâului. Celelalte străzi au rolul de a deservi locuințe și a duce spre vatra satului. Vatra e dispusă ca o adosare sau un “buzunar” adăugat străzii principale.

Datorită dispunerii longitudinale, așezarea e de tip adunat, cu volumele fie înșiruite, sau dispuse la stradă și despărțite prin împrejmuiri.

Silueta așezării este recogniscibila datorită elementelor deosebite care o caracterizează. PE DN13 , încă de la intrarea în comună se citește turnul bisericii fortificate, dar și cetatea care tutelează întreg peisajul. Poziționarea pe un deal apropiat dă impresia unei cetăți mult mai mari și mai impunătoare decât e în realitate.

Silueta orașului e tutelată de turnul bisericii fortificate cu mult mai înalt decât orice clădire din localitate. Monumentul e evidențiat și prin ajutorul pieței ce destinte spațiul. Celelalte clădiri nu prezintă foarte mari diferențe de înălțime, în general dezvoltându-se pe parter+ un etaj. Din acest motiv nu existe alte clădiri care să concureze biserica evanghelică în ceea ce privește silueta localității.

Vatra satului e bine conturată și ușor perceptibilă fiind dispusă central.

V. Tipuri de loturi

Tipurile de loturi sunt direct influențate de modul de dezvoltare a localității, de structura topo pe care această se așează și de cadrul natural. În general în satele săsești, că și în cazul Saschizului, lotizarea este densă în ceea ce privesc siturile pentru casă, de formă dreptunghiulara cu poziționarea clădirii la stradă, formând fronturi continue. O lotizare în ceea ce privește terenul extravilan folosit pentru agricultură poziționat la marginea satului, dispune de o lotizare cu suprafețe mai mari.

Loturi centrale pe care sunt amplasaate functiuni de locuire

Loturi marginale pentru agricultura

VI. Elemente de focalizare a spațiului. Clădirile de interes public ale comunei sunt concentrate în central satului, primăria, școala, biserica. Ca un punct de reper, un element de focalizare a spațiului de la depărtare este Cetatea Țărănească. Cetatea Ţarănească La puţin timp după ce “s-au aşezat”, coloniştii saşi au început să construiască cetatea ţărănească de refugiu. Cetatea a fost construită pe un versant stâncos aflat în imediata apropiere a localităţii, în partea de nord-vest a acesteia, pe dealul care ulterior a fost numit Dealul Cetăţii (Burgberg). Locul se bucură de o poziţie strategică privilegiată, rămânând împrejurimile şi asigurând o vizibilitate perfectă asupra principalelor căi de acces şi totodată spre văile laterale. Pe trei laturi este delimitat de pante extrem de abrupte, singurul acces posibil fiind dinspre localitate, uşor controlabil şi conferind astfel celor din interior un grad ridicat de siguranţă. Tipologic, ansamblul face parte din categoria cetăţilor de refugiu prin care comunităţile şi-au creat un adăpost sigur, relativ apropiat şi uşor de apărat în cazul unui pericol direct. . Cetatea a adăpostit, în vreme de pericol şi războaie, locuitori din Saschiz, Archita, Criţ, Cloaşterf, Daia şi Adamsdorf Cetatea de refugiu are o formă poligonală neregulată, impusă de configuraţia terenului, un platou cu dimensiunile de 90 m pe axa lungă, respectiv 52 m lăţime. Acest platou a fost înconjurat cu un zid de incintă prevăzut iniţial cu trei turnuri: - turnul de poartă - turnul şcolii pe latura de sud - turnul voievodal pe latura de nord. Ulterior, extremităţile de nord-est şi sud-est au fost consolidate prin construirea altor două turnuri: - turnul preotului - muniţiei

Perspectiva in interiorul Cetatii

Perspectiva din Cetate catre Comuna

Biserica fortificată ”Sfântul Ștefan” Biserica evanghelică din Saschiz a fost construită la sfârșitul secolului al XV-lea (între anii 14931496 ) de către coloniștii sași din localitate. Monumentul impresionează prin frumusețea expresivă a proporțiilor și prin riguroasă adaptare a elementelor de fortificare la formele unui lăcaș de cult. Există un etaj fortificat care este suprapus peste navă și cor, precum și un drum de strajă scos în consolă deasupra arcurilor masive. Din exterior, edificiul apare că un bastion, cu arcuri impunătoare construite deasupra uriașilor contraforți de piatră și cărămidă,Aœ elemente caracteristice tuturor monumentelor gotice. Datorită distanței considerabile dintre vatră satului și colină pe care a fost construită Cetatea țărănească, în decursul timpului, Biserica fortificată a devenit principalul loc de refugiu al satenilor.

Turnul cu ceas

Turnul din Saschiz este una dintre cele mai frumoase construcții medievale din Transilvania, aparținând, ca și Biserica fortificată, arhitecturii săsești de secol XV. Înalt de X metri, turnul marchează și astăzi centrul comunei Saschiz. Funcția sa defensivă este trădată de existența gurilor de aruncare și a celor 12 lucarne care ritmează acoperișul îmbrăcat în țiglă smălțuita divers colorată. Și tot acoperișul, prin cele patru turnulețe de pe colțuri și prin fleșă foarte ascuțită, cu bază în formă de bulb, amintește prin formă să și prin materialele utilizate de elegantul turn ce i-a servit ca model: Turnul cu Ceas din Sighișoara. În afară de biserica fortificată Sf. Ştefan, în Saschiz mai existau alte şase biserici, motiv pentru care localitatea mai era cunoscută sub denumirea neoficială de Siebenkirchen (şapte biserici). Mai există astăzi urme a patru din ele.

Interiorul Bisericii

B. Analiza locuirii

I. tipologii de locuințe Se presupune că saschizienii și-au construit casele după modelul cetății din deal, casele semănând ele însele cu niște mici cetățui. Arhitectura inițială este cea a unei case francone din perioadă romanică dar sașii au personalizat această arhitectură conform spațiului cultural și geografic în care s-au dezvoltat. Elemente tipice ale așezarilor săsești: -gospodăriile sunt închise de ziduri ample și porți masive care ascund curțile. -dependințele (sopruri, șuri și grajduri) sunt aliniate în spatele locuinței și pe partea opusă a acesteia -materialele de construcție pentru case sunt piatra și cărămida. Planșeele de grinzi dintre etaje sunt de regulă realizate din lemn și mai rar cu bolți de cărămidă. Învelitoarea caselor este realizată din țiglă solzi. -ornamentică fațadelor cuprinde în general medalioane din ipsos ce conțin inscripții, capiteluri, ornamente florale. Culorile pentru tencuieli sunt diversificate, în general vizând tonuri pale.

1. Tipul 1 de locuinta se caracterizează prin amplasarea singurului corp de casă adiacent liniei străzii, de-a lungul și în frontul acesteia, cu toate geamurile camerelor la stradă și acces în curte prin poarta zidului

2. Tipul 2 de locuinta se caracterizează prin amplasarea singurului corp de casă adiacent liniei străzii, de-a lungul și în frontul acesteia, cu toate geamurile camerelor la stradă și acces în curte prin poarta zidului de incintă. Suprafața locuibilă este mare, cu camere generoase și demisol

înalt.

3. Tipul 3 de locuință se caracterizează prin existența a două corpuri distincte de clădire, în frontul străzii, dispuse unul perpendicular pe linia străzii și adiacent limitei laterale ale lotului, iar celălalt dea lungul și în frontul străzii, cu accesul în curte prin mijlocul fațadei, cu suprafețe medii ale camerelor din față, cu marea majoritate a geamurilor la stradă. Suprafețele locuibile sunt generoase iar casele au demisol înalt.

4. Tipul 4 se caracterizează prin amplasarea singurului corp de casă adiacent liniei străzii, de-a lungul și în frontul acesteia, cu toate geamurile camerelor la stradă și acces în curte prin poarta zidului de incintă. Suprafața locuibilă este mare, cu camere generoase și demisol înalt.

5. Tipul 5 se caracterizează prin amplasarea singurlui corp de casa perpendicular pe linia străzii, în frontul acesteia, suprafața mare a camerei din față, cu 3 geamuri la stradă și acces în curte prin poarta zidului de incintă.

6. Tipul 6 de locuinta se caracterizează prin singurului corp al casei perpendicular pe linia străzii, în frontul acesteia, cu suprafața camerei din față mai mică decât la tipul 5, cu 3 geamuri la stradă însă unul reprezentând golul unei terase deschise. De obicei aceste case au zid de poartă și portiță.

7. Tipul 7 se caracterizează prin existența a două corpuri distincte de clădire, în frontul străzii, dispuse perpendicular pe linia străzii, adiacent limitelor laterale ale lotului, cu accesul în curte prin mijlocul fațadei, cu suprafețe medii ale camerelor din față, cu 2-3 geamuri la stradă.

8. Tipul 8 de fațade se caracterizează prin amplasarea singurului corp al casei în frontul străzii, perpendicular pe linia ei, cu suprafața mică a camerei din față, cu 2 geamuri la stradă și zid de poartă.

II. tipuri de asezare pe lot a volumului. Așezarea volumului pe lot este în strânsă legătură cu planimetria caselor saschiziene. După cum se observă din planurile tipologiilor de locuințe, se pot deduce câteva trăsături comune pentru toate tipurile de dispunere a volumului: -volumul are mereu o fațadă orientată spre stradă, fie pe latura lungă sau pe latura scurtă -în general camerele de locuit sunt orientate spre stradă și bucătăria spre curte. -accesul se face printr-o poartă masivă cu împrejmuiri opace, asemenea unei cetățui. -accesul în casă e fie pe latura lungă, prin intermediul unui gang sau prin curte. -dispunerea volumului ține cont de orientare. Volumul se dispune cu latura lungă spre stradă când orientarea e majoritar sudică. În al doilea caz, dispunerea spre stradă e cu latura scurtă datorită orietarii nordice și din dorința de a capta lumina estică. -în general două laturi ale volumului sunt dispuse pe limita de proprietate: la stradă și lateral. Din aceste caracteristici comune rezultă câteva tipuri de așezare pe lot a volumului: 1. TIPUL 1: Volumul e dispus pe două limite ale parcelei- latura scurtă e orientată spre stradă și o latură se află pe limita laterală de propietate. Accesul spre curte se face printr-o poartă cu elemente de împrejmuire opace, iar accesul în locuință este disupus din curte. 2. TIPUL 2: Parcela s-a format din două proprietăți unite. Accesul e posibil printr-un gang. În clădiri, formate din două corpuri separate se intră pe latura lungă.

TIPUL1- LATURA SCURTA SPRE STR.

TIPUL2- VOLUME-LATURA SCURTA SPRE STR

3 . TIPUL 3: Volumul e orientat cu toate camerele spre stradă, orientarea fiind predominant sudică. Intrarea în curte e realizată printr-o poartă. Volumul ia o formă de L. Accesul în clădire se face din curte.

4. TIPUL 4: S-a format prin unirea a două locuințe de dimensiuni diferite. Primul volum are latura lungă spre stradă (deci toate camerele îndreptate spre spațiul public) iar al doilea volum e orientat spre stradă cu latura scurtă). Ca și în cazurile prezentate mai sus, ambele volume ocupă limita frontala și laterală a parcelei. Accesul în curte e permis printr-un gang. În funcție de dispunere, în volumul cu latura scurtă spre stradă se intră de pe latura lungă din gang, iar celălalt volum are accesul din curte.

TIPUL 3: VOLUMUL SE DESFASOARA LA STR

TIPUL4: DOUA VOLUME CU LATURA SCURTA SI UNUL CU LATURA LUNGA LA STR.

III. tipuri de organizare a gospodariei pe lot.

Gospodarie saseasca taraneasca 1925. Componentele gospodăriei ţărăneşti tradiţionale sunt următoarele: 1.Casa propriu-zisă – asemănătoare ca formă unui dreptunghi alungit, în general cu latura scurtă spre stradă, cu două sau maxim trei încăperi, şi cu o intrare dispusă fie central, în cazul celor cu trei camere, fie asimetric, prin camera cea mai mică – în cazul caselor cu două camere. Tâmplăria ferestrelor este din lemn. 2.Sub casă se află pivniţa, iniţial cu intrare din stradă (se mai păstrează foarte rar azi ), ulterior cu acces din curte. 3.Bucătăria de vară (Sommerkuhe): 4.Şura- amplasată de regulă în continuarea casei sau perpendicular, astfel încât să „închidă” curtea în partea din spate; construită din stejar (stâlpi, grinzi), cu căpriori din lemn şi acoperită cu ţiglă solzi. Şura este compartimentată de regulă în trei părţi: - aria şurii: locul de depozitare al carului, căruţei şi a altor utilaje agricole - grajdul de vite, la un loc sau separate de coteţul de porci - feldăra – pentru depozitarea cerealelor vara şi iernarea oilor. 5.Coşerul ,,de cucuruz” - o structură din laţi de brad înălţată pe stâlpi de stejar, cu rol de depozitare a ştiuleţilor de cucuruz („porumb”) 6.Şoprul: construcţie anexă, realizată pe un schelet de stejar cu pereţi din ,,fostene” de lemn, acoperită cu ţiglă, ; aici erau depozitate lemnele de foc şi unelte agricole

7.Fântâna: separată în curtea din faţă, cât mai departe de latrină (aceasta din urmă amplasată în curtea din spate, în spatele şurii). Dotarea gospodăriilor cu fântâni individuale este de dată recentă (sec. XX), ca apanaj al familiilor înstărite. În mod tradiţional, fântânile erau amplasate în spaţii publice, la încrucişarea drumurilor sau la margine de drum. Fântâna tradiţională din Saschiz – din care se mai păstrează doar câteva exemplare- este cea cu cumpănă. Un alt tip de fântână, mai comun, este cea cu roată, şi acoperiş. 8. Afumătoarea: : construcţie anexă, mobilă, amplasată în interiorul curţii, afumătoarea carne şi slănină este mutată din podul casei în spatele casei, cât mai departe de depozitul de gunoi de grajd. 9.Curtea: pavajul curţii este realizat din piatră de râu, bătută cu maiul pe pat de nisip şi împănată astfel încât să aibă rezistenta şi durabilitate în timp. (floştăr) 10.Poarta: reprezenta imaginea importanţei şi prosperităţii pe care proprietarul dorea s-o aibă în comunitatea locală. Iniţial având şi o portiţă încorporată, pentru acces pietonal, poarta a devenit un element mai important – şi mai impozant – odată cu înălţarea deasupra acesteia a unui acoperiş (uneori boltit).

TIPUL 1 TIPUL 2

TIPUL 3

TIPUL 4

Tipul de organizare a gospodăriei pe lot este în strânsă legătură cu dispunerea volumului pe parcelă. În spațiul saschizian există câteva caracteristici spațiale de dispunere a unor gospodării: -volumul casei e mereu dispus pe limita de proprietate pe două laturi, fapt care dictează și dispunerea celorlalte anexe. -se disting două spații în cadrul gospodăriei: primul spațiu e cel al utilităților, curtea propriu zisă ce conține șură, șoprul, tindă și bucătăria de vară unde familiile își petrec majoritatea timpului. Următorul spațiu e separate prin intermediu surii. Acesta conține grădina de legume și o livadă cu pomi fructiferi. Șură funcționează asemenea unei limite fizice și vizuale.

IV. elemente spațiale interioare repetitive (tipice)

Spațiul interior dezvoltă camerele de locuit mereu spre stradă iar bucătăria și cămara sunt dezvoltate spre curte. Accesul e în general printr-un pridvor sau direct prin tindă.

Planul cel mai simplu e format dintr-o cameră și o tindă cu un pridvor de acces. De aici derivă și celelalte planuri unde se adaugă una sau maxim două camere. Elementul spațial repetitive rămâne tinda sau bucătăria mereu orientate spre curte pentru a obține un acces cât mai facil din curte spre bucătărie. Asemenea vetrei satului, soba este un element nelipsit în locuințele săsești. Acest element focalizator, concentrează membrii familiei. În general sunt placate cu placate ceramice.

V. Tipologii volumetrice Tipologiile volumetrice sunt strâns legate de factorii climatic, politici, etnici, socio-culturali. În comuna Saschiz se citește foarte bine tipicul volumetric de casă săsească. Adaptarea la închiderea frontului la stradă și alipirea de vecinatii, atât prin parte construită cât și prin gardul opac au influențat foarte mult volumetria, rezultând astfel tipologii. Volumetria este în general un paralelipiped cu acoperiș în două ape, cu timpanele înfundate; mai târziu apare, sub influența barocului pinionul teșit, de regulă doar la fațada spre stradă. Nu poate rămâne neobservabilă nici volumtria a cărui specific în Saschiz îi sunt ancadramentele și decorurile având doar rol decorative fiind inspirate din arhitectură urbană și obloanele, operă de artă ale meșteșugarilor saschizieni. Legătură cu solul se face prin soclu și nelipsita pivniță a caselor săsești, poziționată sub clădire.

Acoperiș în două ape, învelitoarea din țiglă cu solz

Acoperiș în două ape cu pinionul teșit de regulă doar la fațadă de la stradă , învelitoarea țiglă cu solzi.

VI. Împrejmuiri și elemente de mobilier urban; ustensile

Importante în definirea caracterului specific al imaginii satului săsesc, împrejmuirile sunt în mare parte construite din ziduri de cărămidă și piatră, cu acoperiș în două ape și învelitoare de țigle solz.

O frecvență mare o au și împrejmuirile din lemn, acestea fiind vizibile dispre grădini, acest tip nu este întâlnit și dispus în frontal continu al străzi.

Gardurile pot fi înalte, joase,cu grade diferite de transparența în funcție de efectul și scopul dorit.

Elemente de mobilier urban

Casele sunt separate uneori de strada de un șanț pentru colectarea apei, care deservește ca și element separator între privat și public.

Un important element de mobilier este podul care face trecerea peste Valea Scroafei și care marchează drumul spre cetatea, delimitând astfel satul de cetate.

Ustensile

Ustensilele tradiționale în marea majoritate a lor realizate din lemn sau metal. În funcție de întrebuințarea acestora le putem categorisi în : ustensiile folosite la lucru pământului, ustensile de depozitare, ustensile de preparare a hranei și pentru mâncat. În imaginea alăturată avem o moară pentru cereale.

Obiecte din ceramică de Saschiz, expuse la Muzeul transilvănean din Gundelsheim, Germania

VII. Tipuri de decorații

În ceea ce privește ornamentica putem diferenția două manifestări, și anume una la interior și alta la exterior. Manifestarea la interior a decoretiilor realizată cu ajutorul ușilor, feroneriilor, sobelor, planșeelor, mobilierului și nu în ultimul rând al țesăturilor. a) Ușile și feroneriile Un element important al casei săsești îl reprezintă ușile. Variază ca formă și dimensiuni, ușa săsească fiind bogat decorate, de la profiluri discrete ale tabliiror și figure geometrice de effect până la intarsia și motive florale pictate. Decorațiile acestor uși au făcut ca valoarea lor de obiect de artă să preceadă valoarea funcțional. Feroneria nu este nici ea mai prejos, fiind atașată de obicei acestor uși prezantate mai sus completând compoziția artistică a ușii săsești. Mânere, broaște, șilduri, chei, balamale, cuie și piroane, toate elementele de feronerie ce intră în componența încuietorilor săsești. Încuietori ce sunt foarte variate putând avea mecanismul la exterior, parțial acoperit sau ascuns de elementele metalice rafinat ornamentate fiind dovadă vie a talentului meșterilor fierari săsești.

b) Sobele Punctul central de interes în camera săsească, soba având pe lângă rolul decorativ și funcțional pentru încălzire și gătit. Sunt foarte rare în zilele noastre.

c) Planșeele La tavanele camerelor de locuit, majoritatea planșeelor săsești au structură de grinzi de lemn de stejar cu scândură de brad suprapusă alternative (fig. 1 și 2) și boltișoare de

cărămidă(fig. 3) sau dușumea oarbă (fig.4) pentru tavanele pivnițelor. Familiile mai înstărite își permiteau pivnițe boltite (fig.5).

d)Mobilierul

Pictate sau nu, piesele tradiționale de mobilier, cum sunt kastenele, lăzile, oglinzile cu rame de lemn sau de sticlă, blidarele, scaunele sau paturile readuc atmosfera liniștită a vieții la țară.

e) Țesăturile Culorile predominant folosite la țesăturile săsești sunt albastrul și negrul. Realizate manual sau la război, sunt brodate motive decorative cu desene florale sau zoomorfe pe pânză de in, cânepă sau bumbac.

Decorațiile la exterior sunt manifetate în special pe fațade prin a) ancadramente, cornișe, brâie ,pilaștri, obloane de lemn și porți, ce sugerează elemenete constructive ale unei arhitecturi mai scumpe, ” de la oras

Obloanele adevărate operă de artă ale meșterilor dulgheri, elemente esențiale în ceea ce privește ornamentica și ritmul pe care îl dau fațadelor, încadrate de ancadramente cu profilatura variată. Pe lângă rolul ambiental pe care îl oferă au și rolul funcțional de umbrire pe timpul verii.

b) Pinionul fatadelor sau ghibalul Poate fi tesit sau ascutit, deobicei bogat ornamentat cu medalioane, inscriptii, cornise variat profilate, nise de diferite forme si ancadramente ale aerisirilor podului.

Cromatica ornamentelor este foarte puternică, în constrat cu culorile pastelate ale câmpurilor. .

Ornamentele pinionului de obicei amplasate între aerisirile podului, iau formă monogramelor datate, medalioanelor, a ornamentelor florale, geometrice sau simbolurilor creștine: vită-de-vie sau coroană de spice de grâu.

c) Porțile Majoritatea porților săsești au canate ornamentale la partea superioară cu traforuri care filtrează lumina în forme decorative.

VIII. Materiale și cromatică

Materialele utilizate sunt în general de proveniența locală piatră, nisip și lemn. Atât materialele locale cât și manoperă sunt ieftine în zonă rurală, marea majoritate a materialelor putând fi procurate direct din natură. Materialele de construcție utilizate pentru case sunt piatra și cărămida, planșeele dintre etaje sunt de regulă realizate cu ajutorul unor grinzi de lemn și în unele cazuri bolți de cărămidă. Acoperișul caselor fiind realizat din țiglă locală, fabricate local într-o varietate de forme, unele păstrând și azi marca meșterului. Aceste acoperișuri contribuie fundamental la specificul regiunii avnd un effect visual unic. Materialul de finisaj cel mai frecvent întâlnit este varul pastă. Marea majoritate a caselor săsești dispun de o groapă de var în pivniță, folosită pentru realizarea materialului. Cromatică. Se pot observa exemple tipice arhitecturii săsești de tencuieli protejate cu zugrăveli de var divers colorate cu pigmenți mineral ce dau o paletă coloristica pastelata și discretă. Contrastul culorilor pastelate este redat de ornamentele puternic colorate.

C. Determinarea unui arhetip/model arhitectural/specific local. În urma analizei localității s-a ajuns la concluzia că specificul local este dictat de modul de dispunere al clădirii pe sit, cu latura lungă spre stradă sau invers. Alegerea orientării spre stradă variază în funcție de punctele cardinale și de mărimea parcelei.

Tipicul architectural se caracterizează prin accesul din curte în cadrul volumului.

Majoritatea caselor sunt asemenea unor a€œcetatui” care obturează complet curtea de spațiul public al străzii. Cu excepția gangurilor formate din alăturarea a două corpuri de case, tipicul architectural constă în elemente de împrejmuire din zidărie și porți masive care caractezeaza majoritatea caselor săsești din Saschiz. În ceea ce privește dispunerea volumului pe sit sunt foarte puține excepții de la regulă. Majoritatea caselor se alătura cu o fațadă la stradă și cu cealaltă spre limita laterală.

Organizarea gospodăriilor urmărește trasarea a două spații: primul e spațiul casei și al anexelor (șura, grajd pentru animale, coșer și șopru) unde familiile își petrec majoritatea timpului. Aici se află și bucătăria de vară cu tinda. Al doilea spațiu e delimitat de corpul șurii și cuprinde livada de pomi fructiferi, precum și grădina de legume. Acest spațiu e mai puțin accesat de familie. Volumul casei prezintă de asemenea câteva constante: -casele săsești au mereu un soclu înalt ce ascunde un demisol folosit pe post de pivniță.

-planimetria prezintă două, maxim trei camere. În general camerele de locuit sunt dispuse la stradă, iar bucătăria/ tinda sunt așezate la interior, spre curte. -fațada la stradă împreună cu zidul formează unfel de fortificație, necesară în timpurile trecute din motive de siguranță -în trecut există un acces la demisol de la stradă, care a fost însă închis pe parcurs.

-materialele de construcție pentru case sunt piatra și cărămida. Planșeele de grinzi dintre etaje sunt de regulă realizate din lemn și mai rar cu bolți de cărămidă. Învelitoarea caselor este realizată din țiglă solzi. -ornamentica fațadelor cuprinde în general medalioane din ipsos ce conțin inscripții, capiteluri, ornamente florale. Culorile pentru tencuieli sunt diversificate, în general vizând tonuri pale. Ferestrele au în majoritatea cazurilor obloane cu rol estetic și funcțional.

PORTI

OBLOANE

ORNAMENTICA

SPECIFIC ARHITECTURAL