prezint câteva date generale despre România. Mulţi dintre studenţii mei învaţă în acelaşi timp franceză, italiană, portugheză, spaniolă şi japoneză. Prin urmare, va fi un an interesant, în care vom putea face tot felul de conexiuni între limbi romanice şi nu numai. Hotărăsc să petrec o zi în sud, alături de S. şi C., întrunul dintre impresionantele malluri indiene. C. va părăsi India ce mai probabil la sfârşitul lunii. A primit un post în apropierea Londrei. Plecăm la amiază şi rămân până seara târziu. Eu şi S. ne întoarcem cu metroul, C. locuieşte în sud. Teribilă aglomeraţie. Trei sferturi din drum le petrec încercând să rămân în interiorul metroului de fiecare dată când acesta opreşte într-o staţie. Valuri de călători care doresc să coboare şi alte valuri de călători care doresc să urce mă obligă să îmi folosesc la fiecare 3 minute toate resursele fizice de care dispun. Într-una dintre staţii, un tânăr îmi zâmbeşte, rugându-mă să eliberez locul din faţa uşii. Întrebarea e destul de bizară pentru că e clar că nimeni în interiorul metroului nu se poate mişca nici măcar doi centimetri la stânga sau la dreapta. Nu este spaţiu. Rămân pe locul meu din lipsă de alternative. Din când în când, cu eforturi apreciabile, îmi ating cele două buzunare în care îmi port telefonul şi portofelul. La următoarea staţie tânărul coboară. Îmi trebuie ambele mâini pentru a nu fi târât în afara metroului de zecile de corpuri care se îmbulzesc către uşă şi dinspre uşă în interior. După ce metroul pleacă, îmi duc instinctiv mâna la buzunar şi constat că telefonul a dispărut. Portofelul e încă la locul lui, deci nu am motive să fiu prea îngrijorat. Nu pot scăpa de ideea că tânărul cu care tocmai vorbisem cu un minut în urmă e autorul. Zâmbetul lui (care mi se pare acum ironic), rugămintea fără sens pe care mi-o adresase şi apoi coincidenţa de a mi se fi furat telefonul în exact momentul în care el părăsise metroul (alături de alte sute de indieni, evident), toate acestea mă fac să îl suspectez. Renunţ la asemenea idei pentru că ele sunt neproductive. Important este să blochez cartelele (telefonul e dual sim, are, aşadar, şi un număr românesc), să îmi iau un alt sim cu acelaşi număr -dacă se poate- şi un nou telefon. Aflu a doua zi că, pentru a solicita companiei de telefonie mobilă o cartelă cu acelaşi număr, am nevoie de o dovadă eliberată de la Poliţie care să certifice că telefonul mi-a fost furat. Intru în prima secţie de poliţie, încerc să le spun toată povestea, sunt întrebat unde s-a petrecut evenimentul şi când le răspund că în metrou, poliţistul, uşurat, îmi zâmbeşte politicos şi îmi spune: „but you know, this is not our jurisdiction”. Ar trebui să merg la poliţia metroului… Mă gândesc pentru o secundă că aş putea intra în următoarea secţie de poliţie, declarând că mi-am pierdut telefonul chiar în faţa secţiei respective. În cazul acesta, bănuiesc că nu se mai pune problema jurisdicţiei… Renunţ în cele din urmă la ideea de a avea acelaşi număr de telefon… → OVIDIU IVA"CU _________ Foto: India. 15 august, Ziua Independenţei
Mapamond
August 2011 Pentru prima oară de la debutul deja îndelungatei mele experienţe indiene, sosirea pe aeroportul Indira Gandhi din New Delhi nu îmi mai provoacă sentimente amestecate de regret, tristeţe şi uşoară angoasă. Mă surprinde chiar să aflu că, încă în aer deasupra capitalei indiene, aştept aterizarea cu un soi de nerăbdare pe care n-am mai încercat-o decât la prima aterizare în New Delhi, acum aproape doi ani. Extrema familiarizare cu locurile şi oamenii îmi conferă un confort interior pe care nu ştiu să-l fi încercat vreodată în India. Să fie o împăcare definitivă cu o ţară care până acum nu a încetat vreun moment să mi se pară bizară, condusă de legităţi pe care nu le-am înţeles şi pe care nu le-am acceptat până în acest moment? Nu ştiu. Mă gândesc la asta în taxiul negru, Ambassador, care mă poartă dinspre aeroport spre nordul capitalei. Căldura sufocantă a lunii august, musonul pe care îl simt în plămâni la fiecare respiraţie, traficul relaxat, dar încă haotic, din primele ore ale dimineţii, şoferul care are nevoie de indicaţii pentru a ajunge în Mukherjii Nagar (zona în care locuiesc), toate acestea îmi dau sentimentul straniu al apartenenţei la o lume pe care dintr-o dată refuz s-o mai înţeleg, acceptând-o doar fără alte împotriviri şi revolte. A doua zi către amiază mă trezesc cu acelaşi sentiment. El durează până în momentul în care scriu aceste rânduri, adică la sfârşitul lunii. Începe un nou an universitar. La ora zece mă prezint la Facultate şi aici o primă surpriză plăcută. Extrem de plăcută. Am deja 40 de studenţi înscrişi la cursurile de Limba Română. Un record absolut pe care nu îl înţeleg, dar pe care îl pun în legătură cu noul meu fel de a mă raporta la India. India care, se pare, dacă nu-i opui rezistenţă, îţi oferă când şi când satisfacţii de proporţii. Ştiu cum trebuie să rezoneze toate aceste rânduri în mintea cititorului care a lecturat sau va lectura toate însemnările acestui jurnal. Îmi asum chiar riscul de a asocia acestui text eticheta de metafizică ieftină. Mai ştiu în acelaşi timp că la finalul acestor însemnări (cine ştie când!) rezultatul va fi un text eminamente incongruent, plin de contradicţii interioare, de repoziţionări, de negări şi acceptări succesive. Ei bine, asta a fost până acum experienţa mea indiană: un lung şir de uimiri, de neînţelegeri, de judecăţi uneori pripite, dar mereu îndreptăţite din punctul meu subiectiv de vedere. La prima oră de curs, în faţa a peste douăzeci de studenţi (nu toţi cei înscrişi vor şi veni la cursuri!) discut câteva probleme administrative apoi 64