Constanța Buzea Nu mă grăbesc să afirm, dar spun acest lucru de mult timp, Constanţa Buzea este, iată, a fost, cea mai mare poetă pe care a dat-o literatura română, literatură care nu duce lipsă de mari poete, de la Magda Isnos, Maria Banuş, Nina Cassian, Ana Blandiana şi trecând prin Ileana Mălăncioiu şi Mariana Marin. Poezia Constanţei Buzea merită stăruire atentă asupra-i şi răsplăteşte cum puţine poezii o fac, bucură şi uimeşte fără să aibă clişeele minore ale poeziei catalogate în general ca fiind feminine. Cred că nu greşesc dacă afirm că e singura alături de Nichita Stănescu, în generaţia sa, care pare născută dintr-un miracol al firescului, care are o rasă particulară şi originală, densă a limbajului. Celelalte orientări sunt fie expresioniste, fie, variind, complexe în alt sens decât cel al purităţii neapărat. Mi-am pus cândva întrebarea dacă poezia ei e feminină sau biografistă în primă instanţă. Am rezolvat atunci problema, dar întrebarea, fugitiv spusă, cred că are mai mare pregnanţă analitică decât chiar răspunsul ei. Încerc în observaţia mea să nu fiu sentimental şi să nu reduc luciditatea. La nivelul unei vieţi, întâlnirile cu Constanţa Buzea au fost puţine (cum ai da pâine, firimituri unor păsări), aparent întâmplătoare, dar de o mare profunzime. Rar întâlneşti oameni în care suferinţa face casă bună cu bunătatea, cu rigoarea şi cu un talent de şcoală veche, în sensul cel mai bun cu putinţă. Fie că ne-am întâlnit în Sala Oglinzilor a Uniunii Scriitorilor, fie în redacţia României literare, sentimentul a fost unul special şi dens. Nu era un om amabil, ci un om de o blândeţe feroce prin care ţinea la oameni şi la plante, ca la inşi ce nu dezamăgesc. În volumul al doilea din etrăitele (Ed. Vinea, 2008) există un poem în proză sfâşietor despre balconul cu plante al singurătăţii. Nimic sentimental, nimic explicit, dar totul rafinat cum numai marii poeţi ştiu să facă, marii poeţi şi copiii. Să nu uităm că pe lângă poezia ei specială şi originală, Constanţa Buzea a încurajat generaţia tânără cum aproape nimeni nu a făcut-o. Rubrica ei Post restant, din România literară, era un dialog de graţie pentru mulţi, încurajări acide sau observaţii corecte
ale poetei au modelat mulţi poeţi tineri. Acum nu mai există aşa ceva în România literară, revistă cu tot mai puţine lucruri de citit. Odată, la un târg de carte, la Romexpo, printre altele, când ocoleam printre standuri emfazele unor critici care necesitau sonorizare multiplă, ca să se audă, mi-a spus “Darie, avem foarte puţin timp în viaţă, să nu te laşi înşelat de timp.” Nu am sesizat atunci informaţia, doar am înmagazinat-o cu blândeţe. Acum constat cu o febrilitate dezarmantă nu că ştia asta, ci că a simţit asta. Acum a murit şi ne rămâne poezia ei. Desigur, nu s-a găsit nimeni în ultimul timp să facă o antologie serioasă a poeziei sale, într-o ediţie de masă, deşi am insistat la BPT, aceştia preferând Octav Dessila şi Topârceanu, pe lângă cărţi bune. Acum vor sări cinic să se apuce de treabă, parcă văd. Dar nu mă mai miră nimic. Ce mă bucură e foşnetul sonetelor ei din Ultima thule, al poeziilor din Cină bogată în viscol şi al Plantei memoria. Într-un ritm trepidant şi într-o ţară care se prăbuşeşte în jurul nostru, optimismul reglator, restaurator se ia din poeme ca ale Constanţei Buzea, scrise cu forţă, cu geniu, cu schivnicie de iconar şi cu o simplitate înălţătoare. Dumnezeu o va odihni într-o pace de plante, ca în poemul ei Verb vitreg: “Tu simţi ce lin te legăn iar/ stând pe genunchii mei de var/ pol plus impur răpus în clar?/ Dar, Doamne, sfânta lui paloare,/ nemuritor fiind, era copil în mare/ mila Ta. Ci somnul, adormirea, ea/ şi locul cel fără de za, fac veşnic/ semn de luminare cuprins în stins/ balans de stea. Ci vie învierea sa!/ Împotrivirea Ta mă doare ca o răpire/ din splendoare în lent verb vitreg,/ a nega.” DARIE DUCA! 78
(29 martie 1941 – 31 august 2012) Constanța Buzea a urmat cursurile Facultății de Filologie, Universitatea din București, obținând licența în 1970. Între 1974 și 1989 a fost redactor la revista Amfiteatru. Din 1990, a lucrat ca redactor la România literară, unde a semnat rubrica de corespondență „Post-restant“. Constanța Buzea s-a căsătorit în 1961 cu poetul Adrian Păunescu (soții Păunescu au avut doi copii, pe Ioana (n. 1967) și pe Andrei (n. 1969), iar în 1977 au divorțat). Opera -De pe pământ (EPL, 1963) -La ritmul naturii (EPL, 1966) -Norii (EPL, 1968) -Agonice (EPL, 1970) -Coline (Cartea Românească, 1970) -Sala nervilor (Cartea Românească, 1971; sonete) -Leac pentru îngeri (Albatros, 1972; antologie) -Răsad de spini (Cartea Românească, 1973) -Pasteluri (Albatros, 1974) -Ape cu plute (Cartea Românească, 1975) -Limanul orei (Eminescu, 1976) -Poeme (Albatros, 1977; antologie) -Ploi de piatră (Albatros, 1979) -Umbră pentru cer (Albatros, 1981) -Cină bogată în viscol (Cartea Românească, 1983) -Planta memoria (Cartea Românească, 1985) -Cheia închisă (Eminescu, 1987; antologie) Pietre sălbatice (Cartea Românească, 1988) -Ultima Thule (Cartea Românească, 1990; sonete) -Pelerinaj (Cartea Românească, 1997) -Foșnet fabulos (Helicon, 1997; antologie) -Pastelul amoros (Helicon, 1998; antologie) -Pretext de conversație (Helicon, 1998; antologie) -Roua plural (Vinea, 1999, ed. adăugită 2007; antologie) -Făcutul meu cuvântul / Mon sort le mot (Grinta, 2006; antologie bilingvă în traducerea poetului Miron Kiropol) -Netrăitele (Vinea, 2004) -Netrăitele II (Vinea, 2008). -Creștetul ghețarului: jurnal 1969– 1971 (Humanitas, 2009)