Starea prozei
Abia în ziua când fiica lor a mers prima dată la şcoală, părinţii şi-au dat seama că Melolonta Cărăbuş are un grad foarte scăzut de inteligenţă. - Ţara este mama, a spus învăţătoarea. Spuneţi şi voi, copii! Toată clasa a reprodus vorbele dăscăliţei, mai puţin Melolonta. - Ţara este tata! Buna învăţătoare cu părul alb şi cu ochii blajini, aşa cum trebuie de altfel să fie o autentică învăţătoare, era recunoscută pentru răbdarea ei. -Ţara este mama! -Ţara este tata! Melolonta era de neclintit, privindu-şi tâmp învăţătoarea. Au fost chemaţi imediat părinţii la şcoală, recomandându-li-se urgent un consult medical pentru Melolonta. -Mai rămâne doar o soluţie, s-a arătat neputincios profesorul, somitatea medicală care a consultat-o pe Melolonta. Când fiica dumneavoastră va împlini optsprezece ani, s-o înscrieţi neaparat într-un partid politic. În oricare dintre ele, a adaugat indiferent profesorul, autorul celebrului tratat Tâmp şi tâmpenie la început de secol. Fiindcă, după cum s-a dovedit, domnilor, politicul determină clinicul. Chipul lui Emilian Cărăbuş, tatăl, s-a luminat, auzind vorbe cunoscute şi dragi cândva sufletului său. -Teoria îl aminteşte într-adevăr pe Marx, s-a întors medicul spre Emilian Cărăbuş. Cu atât mai mult, domnul meu, cu cât, iată, se pare că astăzi politicul determină economicul, nicidecum invers.
Înainte de a-i sărbători majoratul, domnul Emilian Cărăbuş a intrat cu Melolonta în cel mai apropiat sediu de partid, aflat chiar lângă alimentara din colţ. - Dar de ce vorbiţi dumneavoastră? Fiica dumneavoastră nu poate să ne spună de ce doreşte să se înscrie în partidul nostru ? Şi din nou Emilian Cărăbuş şi-a amintit momente mari din viaţa sa. Nu i-a trecut pri faţa ochilor doar clipa în care el însuşi fusese primit în partid, ci îşi amintea toate clipele frumoase când el în persoană le-a înmânat altora carnetul, după ce rostiseră solemn juramântul de credinţă, pe care nu vor ezita să-l calce, dând foc carnetului. Clipele acelea îl făceau atunci să se înfioare şi să se ridice deasupra încăperii cu birouri modeste, acoperite cu pânza de culoarea vremii. -O, fiica mea este mult prea emoţionată în aceste clipe unice ale vieţii sale! Dar oare mai înseamnă ceva cuvintele în aceste momente? Funcţionarul partidului s-a înmuiat şi strălucirea din ochii lui s-a întâlnit cu raza din ochii lui Emilian Cărăbuş, într-o lumină din alte vremuri. Celebrul medic a avut perfectă dreptate în urmă cu mai bine de zece ani. Schimbarea s-a văzut îndată ce au ieşit din sediul partidului. Fata mergea întotdeauna înaintea părinţilor, ca nu cumva, rămânând în urmă, să se rătăcească prin oraş. Păşea greoi, împiedicându-se în propriile picioare, mergea bâlbâit, cu capul căzut în piept, ca şi cum i-ar fi fost peste puteri să-l ţină drept, ca toţi oamenii. Legat de trup cu un gât fragil, capul Melolontei se bălăngănea dintr-o parte în cealaltă a pieptului, când spre stânga,când spre dreapta, ameninţând să se desprindă de trup şi să se rostogolească pe trotuar până la rigola unde se adunaseră coji de pepene intrate în putrefacţie. Proaspăta membră de partid păşea acum cu fruntea sus. Erau în mersul ei un firesc şi o simplitate care l-au uluit pe Emilian Cărăbuş. -Hai, tată, i-a spus Melo, întinzându-i mâna. E trecut de amiază şi cred că mama e îngrijorată. Bucuria s-a amestecat în sufletul lui Emilian Cărăbuş cu teama. Nu în urmă cu optsprezece ani s-a născut fiica sa, ci acum , în modestul sediu al unuia dintre multele partide, într-un birou cu aerul închis, când omul 46
partidului a pus-o să semneze angajamentul şi i-a înmânat carnetul de culoare indiferentă. ”Melo nu mai e fiica mea, de acum e fiica partidului.” Emilian Cărăbuş şi-a amintit o secvenţă dintr-un film sovietic („sovietic, nu rusesc, rusesc spun reacţionarii”), în care soldaţii sovieticii găsesc, printre ruinele fumegânde ale unui oraş proaspăt eliberat, o fetiţă în scutece, plângând de foame şi de frig. -Ce păcat că nu mai are părinţi, a şoptit bălaiul locotenent major, strângând la piept sugarul, în vreme ce o lacrimă s-a prelins pe obrazul său ars de vânturile războiului. Şi atunci s-a apropiat de el, înalt şi matur, proiectat pe cer, comisarul politic al batalionului, veteran al revoluţiei din octombrie, s-a apropiat de el şi l-a privit mustrător pe tânărul starşâiletenant, pe care războiul îl luase de pe băncile facultăţii de limbi clasice. -Cum să nu aibă părinţi, tavariş starşâi letenant? Cum să nu aibă părinţi? Mamă îi este Rusia, iar tată... (aici glasul încercatului bolşevic s-a înmuiat abia simţit), tată îi este tovarăşul Stalin! Sau mai simplu, fiule, tată îi este marele nostru partid! În ziua următoare, Emilian Cărăbuş a înscris-o pe Melolonta în alt partid, unul care avea sediul mai departe de locuinţa lor, spre centrul oraşului, apoi în altul şi pe urmă în altul. Transformarea Melolontei era pentru toţi un miracol. A devenit imediat preşedinta unei organizaţii de cartier, pe urmă i s-a încredinţat (cuvinte dragi tatălui, care spunea cu multă mândrie că fiicei sale „i s-a încredinţat o funcţie”) ceva la nivel de oraş. Până la judeţ nu a mai fost decât un pas pe care Melo l-a făcut agilă ca o căprioară. Dobândind între timp destule diplome, Melolonta şi-a adunat într-o zi toate manualele din timpul liceului şi al supliciului său, pe care le buchisise cu mare greutate şi, după ce le-a privit cu duioasă şi superioară în acelaşi timp înţelegere, le-a dus ea în persoană la centrul de colectare a deşeurilor. În lunile următoare, Melolonta a reuşit să se înscrie şi în celelalte partide. Îi plăcea să privească mulţimea de carnete de partid, de toate mărimile şi de toate culorile, → MIRCEA MOŢ