Issuu on Google+

Nicolae Băciuţ ÎN SPATELE OGLINZII


2


Nicolae Băciuţ

ÎN SPATELE OGLINZII Dialoguri literare

EDITURA NICO 3


Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României BĂCIUŢ, NICOLAE În spatele oglinzii/ Nicolae Băciuţ. - Târgu-Mureş : Editura Nico, 2013 I. Băciuţ, Nicolae (Pref.) I.S.B.N. 978-606-546-195-6

Coperta aparţine autorului. Coperta I, detaliu foto, sursa: inncognitto.wordpress.com EDITURA NICO Târgu-Mureş, str. Ilie Munteanu nr. 29 Apărut 2013 Copyright © Nicolae Băciuţ 2013 Toate drepturile rezervate Tehnoredactare: Sergiu Paul Băciuţ Format 16/61x86, Coli tipo 10 Tiparul executat la S.C. INTERMEDIA GROUP SRL Târgu-Mureş, str. Cuza Vodă nr. 57 România 4


DIALOG LA DISTANŢĂ Una dintre cele mai spectaculoase emisiuni TV din copilărie, încă de pe vremea existenţei regiunilor, era „Dialog la distanţă”, o emisiune urmărită cu pasiune, cu dorinţa de a câştiga regiunea noastră, Cluj. Chiar dacă era o competiţie, era pusă sub semnul dialogului cultural. Cred că de acolo mi se trage obsesia dialogului cultural, mai ales într-una din ipostazele particulare: dialogul literar. Nam încetat nicio clipă dialogul cu confraţii scriitori, fie că am pus întrebări, fie că am răspuns la întrebări, intrând astfel în jocul interesului pentru acest gen, care poate să primească fără reţinere statutul de... gen literar. Sigur, formulele de dialog literar s-au schimbat radical, cele mai noi facilităţi de comunicare fiind exploatate la sânge, cu tot nefirescul, cu toată sacrificarea naturaleţii, a spontaneităţii. Dialogurile literare par a fi intrat mai degrabă, în ultima vreme, în era chestionarelor literare, cel puţin din comoditate. Cine mai are timp să ia un reportofon, să înregistreze un interviu şi apoi să piardă ceasuri bune, sâcâitoare, transcriind un dialog?! Aşa a apărut, într-o variantă îmbunătăţită, dialogul epistolar, ceea ce eu am experimentat înainte de decembrie 1989, în primul rând în dialogurile cu N. Steinhardt, căruia îi trimteam întrebări, în plic, şi primeam răspunsuri, ori scrise de mână, ori dactilografiate. Dialogul epistolar/chestionarul literar a luat în bună măsură locul formulelor de altădată, învechite, uzate, depăşite, abandonate. Oricâtă nostalgie ar exista pentru dialogurile literare înregistrate audio, ele au tot mai mici şanse de realizare.

5


Toate dialogurile din această carte, răspunsurile la anchetele literare au fost realizate prin email. Am mimat dialogul literar, cu toate frustrările formulei. Nu mai poţi da replică la răspunsurile interlocutorului, nu mai poţi ieşi din canonul întrebărilor anticipate, din scenariul imaginat. Sigur, atunci când există dispoziţia interlocutorului, mai există o salvare: dialogul literar în varianta întrebare - răspuns, email după email. Dar, tot „vorbit” prin scris rămâne. Oralitatea nu o mai poate salva nimeni şi nimic, şi nici frumuseţea replicii spontane. Să mai luăm în calcul că nu poate fi privit în faţă interlocutorul, că nu-i pot fi înregistrate reacţiile, că nu poate fi descrisă ambianţa în care are loc dialogul. Să mai tăiem de pe listă aventura.... Zeci de dialoguri au însemnat mii de kilometri prin ţară, bătut pe la porţi de scriitori. Adaptarea a venit pe nesimţite şi iată, încă un calup de dialoguri literare cu scriitori contemporani, din generaţii şi calibre diferite. Am recuperat şi un dialog cu un pictor şi scenograf, Romulus Feneş, unul dintre foarte puţinele existente cu el, autorul unei celebre scenografii la spectacolul „Livada cu vişini”, de A.P. Cehov, în regia lui György Harag. Dialogurile şi anchetele au fost publicate în diverse reviste literare, iar recuperarea şi restituirea lor în carte oferă o altă imagine asupra fenomenului literar. Şi, nu în ultimul rând, dialogurile din această carte sunt o mărturie a frământărilor literare ale scriitorului român în căutarea unui loc sub soarele... capitalismului sălbatic românesc! NICOLAE BĂCIUŢ

6


Voci în oglindă

7


8


IOANA CRĂCIUNESCU

„M-am dezrobit de certitudini şi am devenit sclava întrebărilor” Ne-am revăzut după 21 de ani. Nici măcar nu ştiam că Ioana Crăciunescu plecase din ţară. A plecat discret, dând Bucureştiul pe... Paris. A dat cioara din mână pe cea de pe gard. Dar a prins şi cioara de pe gard. Şi a învăţat-o să cânte, fără s-o dezveţe de croncănit. După 17 ani de roluri jucate în ţară, pe scenă şi pe micul/marele ecran, Ioan Crăciunescu a adunat alţi 17 ani de roluri în Franţa. Roluri de toate felurile. Dar a plătit preţul schimbării „scenei vieţii” cu vârf şi îndesat. Şi-a luat însă libertatea de a refuza să se complacă în ceea ce i-ar mai fi putut oferi Bucureştiul, căci gloria nu e uşor de dus în spate, e o povară care te obligă să-ţi încordezi mai tare... muşchii. Ea face parte din exilaţii din „generaţia turistică”, cum numeşte ea exilul de bună voie şi nesilit de nimeni. Un destin deturnat din revoltă, nu eroic, ci sfâşietor. A vrut să învingă fără să facă învinşi. Şi a învins! 9


Într-o cameră de hotel, faţă în faţă, Ioana Crăciunescu şi-a arătat… faţa. Dincolo de filmele în care a jucat - „Blestemul pământului, blestemul iubirii” (filmul din 1979, al cărui titlu i se potriveşte de minune destinului ei, cea care a plecat, dar se reîntoarce mereu de-acasă, ca un blestem al pământului, al iubirii!), de „Artista, dolarii şi ardelenii” (1979), de „La capătul liniei”(1982),… de cărţile pe care le-a scris - "Duminica absentă", "Iarna clinică", "Maşinăria cu aburi"... şi până la "Creştet şi gheare" - Du font et des griffes" (ediţie bilingvă, Cartea Românească, 1998, versiunea în limba franceză de Tudor Florian Potra), Ioana Crăciunescu "nu numai că onorează pactul inviolabil cu propria, irepresibila vocaţie, dar atinge cota cea mai înaltă de expresivitate a poeziei ce se scrie azi în România”- cum se exprima Geo Vasile la apariţia cărţii bilingve. * -Ioana Crăciunescu, cunoşti jocul de cuvinte cu „viaţa unor femei a fost un roman, unor femei romanul le-a fost viaţa”! Ce-a fost viaţa ta până acum? - Un eseu. Încerc s-o prind de undeva. Îmi pune întrebări, îi pun întrebări. Se spune că mergem spre lumină. De două ori am fost foarte aproape să-mi pierd partea aceasta de viaţă. Am senzaţia că într-o ceaţă limpede. M-am dezrobit de certitudini şi am devenit sclava întrebărilor. - Ce întrebări îşi pune, obsesiv, Ioana Crăciunescu? - De ce, în orice formulă aş lua întâmplările din jurul meu – istorice, sociale, culturale, religioase – unghiul prin care le percep îmi pune întrebări noi şi oricare din răspunsurile dinainte nu-mi mai sunt suficiente. Şi dacă ăsta trebuie să fie bagajul pe care şi-l pregăteşte omul înainte de Marea Trecere, bagajele mele sunt tot mai voluminoase. Şi pentru că ştim din experienţă că fiecare kilogram de bagaj în plus costă (aproape de zece ori valoarea

10


când zbori, cel puţin), atunci mă întreb dacă cu ce-am adunat până astăzi îmi pot achita zborul? -Originile tale sunt din Teaca de Bistriţa-Năsăud. Eşti într-un fel, ardeleancă. În ce fel ţi-a marcat viaţa, destinul artistic amprenta locului? - Aş spune că pot să fiu ardeleancă prin opţiune – mişcările familiei mele sunt ardelene, au fost marcate de cursul istoriei. La cedarea Ardealului, o parte din familia mea s-a mutat la Bucureşti. Tatăl meu s-a născut la Bucureşti. Sunt ce sunt – un hibrid. Din experienţa mea, ceea ce mă frapează este o întrebare care mi se pune des: de ce, cu rare excepţii, oamenii nu-şi cunosc mai mult de trei generaţii din arborele genealogic? E frapant că şi azi, nu doar în incendii, dispar documente, acte despre identitatea unor oameni, a unor destine, a unor ţinuturi! Aş putea spune că sunt ardeleancă prin opţiune, pentru că mă regăsesc într-un anume spirit. Personal, însă, nu mai cred foarte tare că în acest secol mai rămân atât de bine fixate regiuni, ţări. Voiajul spiritual se face cu o viteză uluitoare. Doar lumea înapoiată, primitivă, mai încearcă să lupte împotriva acestei deschideri a lumii. -Când m-am gândit la „amprenta locului”, m-am gândit şi la unul dintre rolurile tale memorabile din film, Ana lui Rebreanu, din „Blestemul pământului, blestemul iubirii”. - Ana din filmul „Ion” mă locuieşte şi acum, nu doar pentru că am jucat rolul, ci pentru că prin Ana am reuşit să înţeleg altfel destinul femeii în lume. Există teme mari în cinematografie, în literatură..., care niciodată nu pot fi repetate identic, dar rămân universale pentru fiecare epocă. Dacă pe 40 de canale vezi ştirile lumii, vezi şi destine tragice de femei, care nu fac decât să decline destinul tragic iniţial.

11


Poate pot spune că am avut şansa, într-un anume moment al destinului, să întâlnesc un personaj pe care-l purtam în mine. -După 17 ani de actorie în ţară, te-ai decis să alegi „pribegia”. Ce te-a împins spre o astfel de opţiune? - M-a ales Franţa pe mine şi, ca de obicei, România n-a ripostat. Degeaba te căsătoreşti cu cineva din iubire, dacă îl laşi să ţi-l fure prima venită! -În ce roluri jucate în Franţa te-ai regăsit? - Joc Tennesee Williams, Laclaud, Vişniec… roluri din marea dramaturgie a lumii în care mă regăsesc. -Cum te-ai adaptat în Franţa? Te-ai simţit o exilată? - Corect ar fi să spun că m-am simţit exilată acasă întotdeauna. Nu faptul că nu am fost apreciată în ţară m-a făcut să mă simt exilată, ci faptul că nu am reuşit să mă exprim pe limba înţelesului majoritar. - Care sunt diferenţele de receptare a teatrului în cele două spaţii culturale, francez şi românesc? - Sunt diferenţe de gust, de percepere şi de sistem valoric. Ei pun accent asupra valorii textului, pe care-l respectă cu sfinţenie. Noi punem accent pe interpretarea personală, pe evidenţierea calităţilor actoriceşti, nu pe ale textului. De aici şi percepţia şi pretenţiile sunt diferite. - Îmi vorbeai în aceste zile despre curajul actorului. În ce ar mai putea consta azi curajul în actorie? - Curajul înseamnă pentru actor puterea, îndrăzneala să se arunce fără plasă dedesubt, ca la circ. Să joci într-o limbă străină e un imens necunoscut, iar să să te întorci în ţară înseamnă să vezi cât de simplu înoată peştii în necunoscutul limbilor. - Ai publicat mai puţină poezie după retragerea din viaţa culturală românească… - Am făcut declarat, din 1990, greva publicării. Au apărut cărţi de-ale mele, dar reeditări, antologii. N-am simţit 12


nevoia să public în presă, chiar dacă am respect faţă de multe reviste literare. Am consumat nişte curse interioare, fără să doresc să ajung la o linie de sosire. - Cum sunt percepuţi românii în Franţa? - Francezul spune că nu are decât două soluţii – ori aduce partea cea mai joasă a societăţii, ori geniile. Deci, ei sunt foarte atenţi cu românii, ca să descopere, să înţeleagă cine dintre cei care încep de jos sunt genii şi cine cei care vin cu aroganţa celor de sus. Mă situez între cei doi poli. Am plătit pentru aroganţa să cred că ştiu şi, începând de la zero, am câştigat dreptul de a cunoaşte altfel. Pot să spun că limba franceză mi-a redat textul care nu mai e handicapat de cenzura românească, că a cicatrizat rănile unor cuvinte repetitive şi că regăsesc limba română cu altă libertate a calităţii intrinsece, fără să mai simt transpiraţia proastei folosiri. O simt ca pe o pânză curată cu care mă pot înveli, îmi pot acoperi mintea, sufletul, faţa. Prin urmare, am redobândit-o. Cred că e din nou prima pe listă din carneţelul meu de bal, după două războaie. - N-ai plecat de tot. De ce te mai întorci, când te întorci în ţară? - Fac parte din ceea ce se numeşte, între exilaţii români, „generaţia turistică”. N-am mâncat soia într-o parte, ca s-o mănânc dincolo, fiindcă e ecologică. N-am putut să fiu erou că m-am deprins cu o dictatură, pentru că am trăit-o până la capăt, n-am putut să devin un exilat erou, pentru că înseamnă că am colaborat, de vreme ce am putut să trăiesc până la capăt. Cu ocazia inaugurării drumului meu turistic în ambele sensuri, am învăţat că nu poţi să fii erou, dacă eşti dispus să trăieşti totul, până la capăt. 13


Eroii se nasc doar dacă sunt de o parte sau de alta. -Unde vrei să-ţi închei socotelile cu viaţa, când vei renunţa la scenă? - În Transilvania, în centrul ei! - E cumva chemarea străbunilor la mijloc? - Am fost odată la Luxemburg şi am descoperit că e un kilometru zero, calculat pe o linie care trece prin România. De când se schimbă planeta, temperaturile, cred că kilometrul meu zero se aşează în Transilvania. Focşani, 8 decembrie 2007

14


HORIA BĂDESCU

„Destest critica de curte şi de gaşcă, critica de partid şi de partidă !” - Scriitorul Horia Bădescu la porţile a 70 de ani. Cum e să priveşti înapoi, de la înălţimea unei astfel de vârste? -Dacă ar fi vorba de vreo înălţime, ar trebui să te apuce ameţeala. Însă mă tem că mai degrabă te uiţi, cu nostalgie şi speranţă, din adâncul unei văi, către bucata de cer care se mai vede, încă. Să priveşti înapoi? Mai degrabă în tine însuţi, căci acolo, în adâncurile memoriei, se află cel sau, poate mai exact, cei care ai fost. Şi să te întrebi şi să întrebi. Ce şi pe cine? După atâţia ani – scriam undeva – adunaţi în ceea ce ar putea fi numit, de acum, o viaţă de om, îmi dau seama cât de greu este, totuşi, poate din ce în ce mai greu, să pui punct acestei permanante întrebări care e trecerea noastră prin lume. Ce povară ni se aşează pe umeri! Poate de aceea se cocârjează oamenii. Poate de aceea se-ndoaie, se-adună în ei, ajung ei înşişi semnul de întrebare al propriei existenţe. Căci nu suntem altceva decât rodul propriilor noastre împliniri şi neîmpliniri. Viaţa noastră e şi viaţa aşteptărilor noastre. Lumea noastră e în bună măsură lumea unor virtualităţi tânjite. Fugim după noi înşine, aceia care n-am fost nicio15


dată, şi de noi înşine, cei ce n-am reuşit vreodată să fim. Ca şi cum am putea fugi de noi înşine...! Ca şi cum n-am fi altceva decât nişte corăbii bătrâne, ducându-şi cu trudă chila îngreuiată de scoici pietrificate şi alge, putrezind de propria neodihnă. Mă trezesc în fiecare dimineaţă cu senzaţia dureroasă a unui Paradis pierdut. Ceva iremediabil apus, o fericire care nu va mai fi nicicând, un lucru fără întoarcere. Căderea într-un alt timp, unde nimic din ceea ce a fost, nici măcar eu însumi, cel de atunci, nu-şi mai află locul. Şi, totuşi, acel ceva iremediabil pierdut mi se agaţă de suflet, de memorie, năvălind din subteranele eului cel adevărat. Acel ceva care, poate, se regăseşte în raftul cărţilor scrise. Acel ceva care uneori se face poezie. Căci poezia nu e doar memoria Fiinţei, ci şi memoria fiinţei tale, a ta, cel adevărat, pe care-l spune, cu cuvintele şi tăcerile ei. Mai ales acum când: mereu tot mai puţine sunt cele cu care învăţat erai să începi dimineaţa, mereu cauţi în jur şi nu mai afli o parte din tine, mereu zilele tale sunt doar memorie în care de-a valma se-nghesuie ale lumii şi de-acum mai mult ale nelumii. Ziua ta ajunge mai săracă la capăt, mai goală şi mai fără de umbre şi lucruri şi te uiţi cum în urmă se-adună fiinţe dragi, amintiri ale sângelui, prieteni şi duşmani, căci de povara lor nu-i nimeni scutit, deopotrivă cu atâtea alcătuiri 16


ale preajmei cărora le-ai dat câte ceva din tine şi care în urmă te lasă cu ele ducându-te. Şi nu le mai vezi şi doar vorbeşti despre ele şi-ţi închipui că sunt încă aici şi-ţi e greu să crezi că eşti vinovat cu zilele tale trăite pentru umbrele care se-ntunecă-n umbra cea mare în care se-adună cenuşa luminilor noastre. Şi-n golul care creşte în jur odată cu golul din tine abia de începi să-nţelegi că viaţa nu-i o afacere privată. - Dacă ar fi s-o luaţi de la capăt, ce n-aţi mai face? Ce aţi mai face? - Ipotetică şi inutilă întrebare. Fiindcă niciodată nimeni n-a putut-o lua de la capăt. „Dă-i, Doamne, românului mintea de pe urmă!” n-are valoare paradigmatică în plan individual, ci doar constativă. E greu să spui ce ai ori ce n-ai mai face. Am scris cu ani în urmă o carte despre Meşterul Manole. Spuneam acolo că destinul nu-i decât suma alegerilor pe care le facem condiţionaţi de acea structură interioară unică, de acel mod de a fi care ne aparţine şi care ne duce doar către opţiunea ce corespunde acesteia; opţiune care nu este adeseori cea mai bună, ci doar aceea care răspunde acestui genom spiritual. Ce n-aş mai face... M-aş putea lecui de încrederea în oameni, de naivitate, de bucuria lumii şi de suferinţa ei, de prietenie? E inutil să ne întrebăm dacă ne-am fi putut sau dacă ne-am putea trăi încă o dată altfel viaţa, căci lumea ar fi aceeaşi. Şi noi la 17


fel. Dar dacă e totuşi să spun ceea ce aş mai face, cu siguranţă ar fi să repet aventura scrisului. - Există momente care v-au marcat decisiv destinul, traseul existenţial? - Fără îndoială! Cu toţii avem în biografia noastră asemenea momente care ne modifică linia vieţii. Ele par, uneori, întâmplătoare, însă nimic nu este întâmplător pe lumea asta. Cele mai multe fac parte dintr-un parcurs obligat, vin cerute de chiar structura ta, de biografia ta. La mine, un moment decisiv în direcţionarea viitoarei mele existenţe a fost „eşecul” de la examenul de admitere la Facultatea de Litere a Universităţii bucureştene. Pun „eşec” între ghilimele, pentru că n-a fost vorba despre neştiinţă, ci despre un dosar legat de destinul politic al tatălui meu şi de turnătoria unui coleg de liceu. Numai că ceea ce părea la acel moment o nereuşită a fost şansa de a mă împământeni, câţiva ani mai târziu, în această Transilvanie atât de potrivită felului meu de a fi şi în această urbe napocană, în care am venit să-mi pierd urma şi care mi-a intrat în suflet şi în sânge şi m-a făcut al ei. Sunt clujean de o jumătate de veac. Fără să-mi uit rădăcinile argeşene, plămada din care am ieşit aşa cum sunt. - Ce dascăli şi-au pus amprenta pe alegera drumului literaturii? - Pentru alegerile a ceea ce îndeobşte numim drumul în viaţă, dascălii din liceu au un rol decisiv. Cel puţin aveau. Acum, într-o lume în care şcoala nu mai e şcoală, nu mai ştiu. Eu am avut parte de profesori excepţionali la Liceul „Vlaicu Vodă” din Curtea de Argeş. Pe măsura tradiţiei şi faimei acestui liceu. Dascăli formaţi în perioada interbelică: şcoliţi, profunzi, cu drag de meseria lor. Aproape în toate disciplinele am avut asemenea profesori, capabili să descopere filonul care se afla în fiecare dintre noi, să cultive, acolo unde se vădeau mai multe disponibilităţi, pe aceea care era cea mai propice realizării adolescenţilor care eram. Nu spun că pasiunea pentru 18


lumea cărţii şi a încercărilor literare îmi era străină. Ba dimpotrivă. Intrasem însă în liceu cu notorietatea unui premiant al olimpiadei de matematică, cea ce mi s-a mai întâmplat şi în anii care au urmat. Eram la o clasă „reală”, unde se privilegiau ştiinţele exacte. Eram speranţa unei cariere „serioase”, într-o familie ai cărei membri se realizaseră, cu toţii, în domenii ale umanioarelor. N-a fost să fie, iar la această concluzie noiciană au contribuit şi minunaţii mei profesori, Ion Rizescu, un copleşitor dascăl de română, şi Dracu Moldovanu, maestru într-ale logicii şi filosofiei. Ei au scos la lumină literatul din mine, ei m-au „deturnat”, ei m-au împins, cu afecţiune şi artă didactică, spre lumea mirifică a literaturii. Lor le datorez enorm. Lor şi dascălului meu de viaţă, mama, de la care am şi moştenit, de altminteri, harul scrisului. Facultatea de litere şi admirablii ei profesori au împlinit ceea ce era deja pornit pe calea lui. - A fost „Echinox-ul” un prag, o vamă? - A fost victoria unui vis, a unei viziuni, a unei prietenii care s-a păstrat, în bună măsură peste decenii. Prag? Da! Pragul trecerii de la vis la realitate. Visul a fost Cenaclul „Echinox”, refugiat pentru început, din nevoia de libertate totală, în pivniţele, nu ale Vaticanului, ci ale cramei lui Mongolu, personaj intrat odată cu noi şi prin noi în istoria literaturii şi-n mitologia culturală a Clujului. Realitatea? Revista cu acelaşi nume. O parte a acelui vis şi acelei viziuni, părelnic imposibilă în contextul dat, şi totuşi... Spun o parte, pentru că cealaltă, cea mai substanţială, o constituie cărţile, opera noastră, biblioteca Echinox, substanţială calitativ şi cantitativ. Vizibilă şi pentru cei care nu vor s-o vadă. Ele, cărţile noastre, sunt şi vama plătită; nouă şi lumii în care am trăit. Şi celei care vine. Cândva, am încercat o sumară teoretizare a specificităţii acestei grupări al cărei program vremurile n-au îngăduit să fie atât de explicit precum al Cercului Literar de la Sibiu, dar atât de evident în mate19


rializarea literară, teoretizare care l-a încântat teribil pe I. D. Sîrbu, la Craiova, acolo unde am expus-o întâia oară, la un colocviu al revistei Ramuri. Petru Poantă considera, în remarcabilul lui eseu despre Echinox, echilibrul drept element central. Desigur. Eu însă iam adăugat totdeauna acestuia extaticul, cosmicul, originarul, interesul pentru credinţe străvechi şi mituri, pentru Urphänomene dar şi armonia, solaritatea, temperanţa, înţelepciunea, orfismul. Elemente ale unui neoexpresionism altoit pe valenţe de sorginte clasică ori neoromantică. Dar şi gravitatea unui discurs înscris în orizontul transcendentului. Discursul unor scriitori care încercau şi încearcă şi astăzi să reamintească adevărul elementar că, mai înainte de a avea nevoie de facilităţi ale existenţei, de comodităţi casnice, de bunăstare, omul are nevoie de suflet şi că sufletul nu este de batjocură. Lui, sufletului, dar şi libertăţii de-a fi, ridicată împotriva nevoii de-a exista doar, setei de transcendenţă, într-o lume fanatizată de existenţă, le-a răspuns spiritul echinoxismului fondator. - Aţi scris poezie, proză, eseuri etc. Unde s-a simţit Horia Bădescu mai acasă ? - Acum vreo zece ani şi mai bine, la apariţia, aproape concomitentă, în limba franceză, a romanului meu Zborul gâştei sălbatice, a eseului Memoria Fiinţei – Poezia şi Sacrul şi a volumului de poeme Exerciţii de supravieţuie, Jacques de Decker, preşedintele Academiei Belgiene, îşi intitula articolul din Le soir, care referea la acestea, Badescu, poète à tous les coups/ Bădescu, poet de fiecare dată. Mi-a făcut plăcere acel articol profund şi aplicat al lui de Decker, însă nu pot să-i dau dreptate în ceea ce priveşte titlul. Sgur că cea mai mare parte a scrierilor mele o constituie cărţile de poezie, sigur că mă simt funciarmente poet, însă am încercat să nu amestec lucrurile, să mă menţin în specificitatea genului abordat. Să las suflul orfic să «povestească» Fiinţa, pe cel epic să spună existenţa şi 20


demersul reflexiv viaţa ideilor. Poate n-am reuşit întotdeauna să alung de lângă mine poetul, dar cred că am făcut-o în cea mai mare parte a cazurilor. Nu pot să nu aduc ca argument, în favoarea celor de mai sus, ceea ce scria la apariţia romanului meu Joia patimilor un critic extrem de exigent, Petru Poantă: «În mai puţin de două sute de pagini, Horia Bădescu realizează o proză memorabilă în care, paradoxal, spaţiile lirice şi simbolurile, câte există, nu sunt ale unui poet care vrea să scrie neapărat proză, ci ale unui prozator „obiectiv” care are nostalgia poeziei.» Acasă m-am simţit în fiecare dintre genurile abordate. Sunt lucruri pe care vrei să le spui şi poezia nu o poate face. După cum există altele pe care doar jocul ideilor le poate exprima. Fiecare gen te cheamă atunci când simţi imperioasa nevoie de a spune acele lucruri pe care doar el le poate exprima cel mai bine. Restul e respect pentru specificitatea acestuia. Însă plăcerea de a te afla în actul scrisului rămâne aceeaşi. - Ce-au însemnat traducerile pentru scrisul lui Horia Bădescu ? Cum poate influenţa traducerea propriul univers literar ? - Traducerea este o fantastică luptă cu îngerul, cu îngerul poeziei, e o confruntare trudnică, dramatică cu tine însuţi prin alţii şi cu alţii prin tine însuţi, cu imaginarul şi materialul expresiv al celor două limbi pe care încerci să le pui în acord cu acea limbă unică, limba sufletului, aceea care face posibilă traducerea, aceea care impune relaţiile de sens pe care le are în vedere metafora, relaţii care privesc ordinea extralingvistică a realităţii. Ele se stabilesc prin funcţia conotativă a metaforei, şi izvorăsc «din imaginea asociată, care este o conotaţie psihologică obligată» (Michel le Guern), pe care eu o consider memoria originară purtătoare de sens, aceea care adaugă informaţiei propriu-zise a mesajului informaţia fundametală : sentimentul fiinţei şi al umanităţii noastre. Explorezi lumi poetice pe care vrei să le îmbraci în veşmintele limbii tale, îţi 21


exersezi şi-ţi rafinezi instrumentele poetice, cauţi echivalenţele în care acea limbă a sufletului să-şi afle întruparea demnă de aceea pe care o are în original. Te confrunţi cu viziuni, cu lumi poetice, te compari cu aceste universuri afine, căci eu unul nu accept decât afinităţile elective în actul traducerii. Traduc de plăcere şi din această plăcere, din aceste «confruntări» mă îmbogăţesc şi eu. În actul traducerii validezi, depăşind-o, afirmaţia lui Wittgenstein: «Limitele limbii mele sunt limitele lumii mele». - Cum sună poezia lui Horia Bădescu în alte limbi? - În afară de franceză, în care şi scriu poezie, şi spaniolă, pe care o înţeleg cât de cât, mi-e greu să vă răspund eu însumi. În cele două şi mai ales în franceză, dacă e să mă iau după pulsul criticii de-acolo, sună destul de bine. - Faceţi parte din numeroase organizaţii, organisme de breaslă. Ce înseamnă ele pentru un scriitor? Ce mai poate să însemne solidaritatea de breaslă? Cum vă situaţi faţă de Uniunea Scriitorilor? - Când nu e pur formală, apartenenţa la aceste organizaţii ori organisme de breaslă este o situare într-un corp profesional, o recunoaştere a dreptului de a face parte, ca membru egal al acestora, a faptului de a te fi situat la nivelul pe care-l impun asemenea comunităţi, o recunoaştere valorică, în fond. Ele sunt sau ar trebui să fie delimitative doar prin specificitate în raport cu marele organism social şi protectoare ale membrilor lor din perspectiva aceleiaşi specificităţi. Fiabilitatea lor depinde de puterea de a nu lăsa să se dezvolte în interior spiritul de gaşcă şi găştile. Solidaritatea de breaslă a constat în toate timpurile şi în toate domeniile în apărarea principiilor şi specificităţii breslei, dar şi a membrilor ei, ca oameni a căror existenţă e supusă acestei specificităţi. În comunităţile scriitoriceşti europene, ea funcţionează cel mai ades, la noi, din păcate, doar uneori. Sunt parametrii care determină şi situare în raport de

22


breaslă. Mă simt solidar cu colegii mei în bucuria şi truda scrisului. Cât despre US… - Aţi fost distins cu importante premii literare. Cum le-aţi perceput? - Ca pe un dar făcut nu mie, ci scrisului meu. Le-am primit întotdeauna cu bucurie şi umilinţă, cu temă şi îndoială, întrebându-mă dacă le merit cu adevărat. Căci, iată, după o viaţă dedicată scrisului, am învăţat că adevărat este singurul calificativ care are valoare în lumea artei. Dacă eşti scriitor deadevăratelea, dacă ai reuşit să dai seamă despre oameni şi aventura lor extraordinară de-a traversa imensitatea dintre o zi şi alta, atunci truda ta n-a fost zadarnică. - Dincolo de premii sunt critica şi istoria literară. Şiau făcut ele datoria faţă de opera lui Horia Bădescu ? - Aş fi un nerecunoscător dacă m-aş plânge de critica literară. Am beneficiat de lecturi extraordinare făcute cărţilor mele din partea celor mai mulţi dintre crticii importanţi. Am avut parte de încredera unor critici care mi-au jalonat cu judecata lor parcursul scriitoricesc de la debut şi până astăzi, comentându-mi fiecare apariţie. Alţii, în orizontul de interes al cărora n-am fost niciodată ori am ieşit pe parcurs din varii motive, estetice sau nu. Critica este, în ciuda efortului de a da impresia doamnei aceleia legate la ochi, o judecată subiectivă. În fond, a plăcea tuturor este un motiv de îngrijorare. Accept orice atitudine în raport cu scrisul meu, atâta timp cât idiosincraziile existenţiale, indiferent de natura lor, nu intervin. Detest critica de curte şi de gaşcă, critica de partid şi de partidă! E înjositoare mai ales când e practicată de condeie importante. Le sunt recunoscător tuturor acelora, şi sunt mulţi, care prin gestul lor de a nu-mi lăsa singur poemul, ori romanul ori eseul, m-au ajutat să cred că existenţa mea are sens. - Aţi avut diverse funcţii administrative în instituţii şi în diplomaţie. Cum se împacă «poetul şi adminstratorul»? - Se împacă, mai exact s-au împăcat bine, fiindcă în toate 23


situaţiile la care vă referiţi, poetul a administrat cultură, artă, adică domenii cărora poezia le aparţine. Ca şi în evocata situaţie a genurilor literare abordate, administratorul a încercat să aibă judecata limpede şi simţul practic în exerciţiu, lăsându-l pe poet să fie depozitarul unor realităţi şi virtualităţi de care se va folosi şi s-a folosit într-o zi. Căci fiecare poem are ceasul lui, ora astrală în care «tăcerea face dragoste cu graiul», cum scria inspirat prietenul meu Michel Camus. - Cum se văd tinerii scriitori de-acum, raportat la tânărul scriitor Horia Bădescu, dar şi la întortocheatelor căi ale literaturii contemporane de astăzi? Aveţi autori tineri pe care aţi paria, aţi miza? - La fel de talentaţi, de energici, de dinamici, de grăbiţi să ocupe prima pagină, să rupă gura târgului, ca să folosesc o expresie care le e aproape, ca şi noi cei de-atunci. Însă mult mai lipsiţi de inocenţă; mulţi dintre ei, prizonieri în mizerabilismul unei vârste incerte, care s-ar vrea matură şi nu e decât o adolescenţă bolnavă de ea însăşi, întârziată în periferia fiinţei şi-n credinţa expiatorie a violenţei de limbaj. Nerăbdători nu de a se aşeza la masa zeilor, fiindcă acolo e loc pentru toţi şi fiecare are locul lui, ci la festinul bucatelor terestre, călcând în picioare totul şi pe oricine, cerând, cu mult înainte de-a oferi ceva. Din fericire, cunosc şi tineri scriitori care se apropie cu sfială, cu bună-cuviinţă, cu umilinţă chiar, de foaia de hârtie, de sufletul lor şi de lume. Şi care nu uită că starea poetică e uimirea în faţa marelui miracol care e viaţa şi « dulcea suferinţă » de-a fi. Pe aceştia voi miza totdeauna şi mă voi bucura de izbânzile lor. Cât despre căile literaturii, ele nu sunt mai întortochiate decât altădată şi decât oricând, fiindcă între scriitor şi pagina albă n-a stat niciodată altcineva decât el însuşi, pixul şi neantul. Căile literaturii sunt nebănuite. Întortochiate, ascunse şi sumbre sunt drumurile care duc nu la Roma, ci la Sibaris. 24


GEORGE ARDELEANU

„Integrala Steinhardt este, cred, unul dintre cele mai serioase proiecte editoriale de după 1990” -Cum l-aţi descoperit pe N. Steinhardt? Cum aţi ajuns la implicarea în gestionarea posterităţii sale? -Este o întrebare care mi s-a mai pus, drept pentru care voi da şi eu un răspuns pe care l-am mai dat. Pe N. Steinhardt l-am descoperit predându-l. Între 1990 şi 1999, am fost profesor de literatură la Şcoala Normală din Bucureşti. Prin 1995, Jurnalul fericirii a intrat în programa de literatură pentru clasa a XII-a. Am constatat că această carte extraordinară avea o priză deosebită la elevi (e drept că Şcoala Normală era un liceu de elită, iar elevii din acei ani mai aveau cât de cât memoria trăită a comunismului). Contaminarea a fost reciprocă în acest tip de exerciţiu. Stimulat de acelaşi exerciţiu, am scris apoi o lucrare de gradul I despre problema libertăţii la N. Steinhardt şi la F. M. Dostoievski (care avea să devină unul din capitolele viitoarei mele monografii). În anul 2000, am publicat o micromonografie N. Steinhardt în colecţia „Canon” 25


a Editurii Aula. Tot atunci, am început un doctorat consacrat vieţii şi operei lui N. Steinhardt (din 1999, devenisem asistent la Facultatea de Litere din Bucureşti). Doctoratul a fost finalizat în 2007 şi susţinut în 6 martie 2008 (6 martie 1945 este, după cum se ştie, data instalării guvernului Petru Groza, eveniment care avea să-i mutileze destinul şi lui Steinhardt şi nouă - prilej de remember ironic la susţinerea tezei). Această teză stă la baza monografiei N. Steinhardt şi paradoxurile libertăţii, publicată în 2009 la Editura Humanitas. Din 2001, am început să merg, cel puţin o dată pe an, la Rohia, pentru explorarea arhivelor de acolo, dar şi pentru sistematizarea şi îmbogăţirea acestora. Concomitent, am început explorarea şi a altor arhive (de pildă, arhivele CNSAS). Aşa că, din aproape în aproape, am ajuns să mă implic şi în editarea Integralei Operei lui N. Steinhardt, care apare la Editura Polirom (proiectată în 21-22 de volume, din această Integrală au apărut până acum 14 volume, plus varianta inedită a Jurnalului fericirii). Pentru mine, monografia, implicarea în editarea Integralei, celelalte texte, conferinţele, interviurile, apariţiile în emisiuni de radio sau televiziune fac parte din acelaşi proiect al – dacă vreţi – „gestionării posterităţii” lui N. Steinhardt. -În ce fel a schimbat editarea Jurnalului fericirii percepţia biografiei steinhardtiene, a operei sale? -Păi, Jurnalul fericirii, apărut pentru prima dată în 1991, este, în ordine cronologică, primul text al biografiei steinhardtiene, publicat la noi. Celelalte texte autobiografice (scurte ca dimensiune) au apărut ulterior. Bine, cu excepţia „Notei autobiografice”, apărută în Dicţionarul neconvenţional al scriitorilor evrei de limbă română, coordonat de Alexandru Mirodan şi publicat în 1986 la Tel Aviv. Câtă lume, însă, cunoştea acest text? Elemente ale biografiei steinhardtiene erau cunoscute doar în cercul apropiaţilor săi. Aşa că, editarea Jurnalului fericirii nu a schimbat, ci a creat percepţia (cel puţin percepţia publică) a biografiei lui Steinhardt. Aveam 26


astfel atât imaginea unui Steinhardt antebelic, cât şi a unui Steinhardt interbelic şi postbelic. Aflat la incidenţa cu marile tensiuni de idei ale secolului 20 şi angrenat în bătăliile cu marile Utopii ale aceluiaşi secol dramatic. Având libertatea ca proiect central al vieţii şi operei sale în toate aceste secvenţe istorice (este şi ceea ce m-a atras cel mai mult la Steinhardt). Fireşte că sunt câteva evenimente majore ale destinului său: detenţia politică şi botezul creştin (dar şi drumul anevoios până la acest eveniment care a avut loc în 15 martie 1960 în celula 18 a închisorii de la Jilava), cunoscute, în detaliu, doar după editarea Jurnalului... Şi apoi câtă lume ştia despre tentativele lui Steinhardt de a se integra, împreună cu Emanuel Neuman, în Sinagogă, deci de a-şi asuma integral spiritualitatea în care se născuseră, dar şi despre eşecul acestei tentative? Sau câtă lume ştia, până la apariţia în acest an a variantei inedite a Jurnalului fericirii, despre vizita pe care adolescentul Steinhardt i-o făcuse în 1927 lui Sigmund Freud, cu care se înrudea pe linie maternă? Şi exemplele pot continua pe pagini întregi... În ceea ce priveşte schimbarea de percepţie asupra operei steinhardtiene, aici, da, Jurnalul fericirii ne provoacă la o „revizitare”, la o relectură a întregii sale opere. Jurnalul fericirii luminează altfel opera steinhardtiană, îi luminează nişte „cotloane” care rămăseseră în umbră. La o lectură inversă provocată de această carte, putem descoperi nişte sensuri care până atunci ne scăpaseră. De plidă, substratul subversiv al criticii steinhardtiene. Se ştie că Jurnalul fericirii a fost confiscat pentru prima dată în 1972 (şi pentru a doua oară în 1984). Cum acest text nu avea nicio şansă să apară în comunism, Steinhardt a reuşit să „deverseze” unele idei sau fragmente în volumele care au putut vedea lumina tiparului (procedeul acesta este analizat în aparatul critic al Integralei). Acum, când avem Jurnalul... pe masă, deci întregul din care fusese „deversată” partea, sesizăm 27


mai uşor astfel de substraturi subversive. Să dau un exemplu, ca să fiu mai uşor înţeles. În volumul Incertitudini literare din 1980, există un articol intitulat „H. de Balzac şi G. B. Shaw: două dosare judecătoreşti”, în care, pornindu-se de la romanul Punerea sub interdicţie, de Balzac, şi de la piesa Sfânta Ioana, de Bernard Shaw, se analizează mistificările, măsluirile din unele procese judiciare (ca, de pildă, procesul Ioanei d’Arc). Textul a fost deversat aproape integral în Jurnal... Acum, când citim Jurnalul fericirii, putem mai uşor sesiza că textul din Incertitudini..., prin numeroasele similitudini descrise, trimitea la mistificările din procesele politice comuniste. Şi sunt numeroase exemplele de acest fel... -Cum vă explicaţi notorietatea Jurnalului fericirii? -Jurnalul fericirii este una dintre fericitele excepţii care confirmă aşteptările legate de ideea literaturii de sertar. Să ne amintim că, după 1990, toţi ne aşteptam la revelaţiile produse de o mare de literatură de sertar. Or, aşa cum s-a dovedit, sertarele scriitorilor români s-au dovedit cam goale. Jurnalul fericirii este una dintre puţinele excepţii de la această situaţie. El adaugă, pe de altă parte, încă un sens conceptului de literatură de sertar: literatura depozitată în sertarele Securităţii. Ca şi alte volume de memorialistică a detenţiei, cartea lui Steinhardt este o formă de restituire a unei memorii istorice interzise. În fond, este singura carte despre procesul NoicaPillat scrisă de un actor implicat. Dar nu numai despre acest proces şi despre universul concentraţionar. Cartea lui Steinhardt nu ne oferă doar o imagine a unui individ, ci şi a unei întregi lumi româneşti (şi nu numai) antebelice, interbelice şi postbelice. Este o oglindă a secolului 20. În răspunsul la prima întrebare vă spuneam despre elevii mei din anii ’90, care mai aveau memoria trăită a comunismului şi de aici succesul unei cărţi despre atrocităţile 28


şi absurdul acestei lumi. Ei bine, Jurnalul... are succes şi la studenţii mei actuali, născuţi după 1990, şi care nu mai au o asemenea memorie (deci nu s-ar mai pune problema unei empatii de ordin istoric). Ceea ce înseamnă că Jurnalul... aduce şi altceva decât cartea unui scriitor „în secol” (ca să parafrazez titlul unei cărţi de Marie-France Ionesco). El răspunde la marile şi repetitivele noastre întrebări: de ce suferim, de ce proliferează Răul, cum ne putem „instrumenta” suferinţa, care ar fi soluţiile obţinerii fericirii şi libertăţii mai ales acolo unde ele sunt interzise, cum ne putem descurca apoi cu „povara” libertăţii, ce relaţie există între faptele noastre şi mântuirea noastră etc. etc. La toate acestea, se adaugă, fireşte, stilul cărţii: complex, operând cu numeroase paliere lexicale, ca să nu mai vorbesc de inserţiile culturale, dar şi flexibil, relaxat, savuros, ludic, ironic, nu lipsit de umor... Cum am mai spus şi altă dată, el ne dă şi posibilitatea întrezăririi unei şanse (dacă nu de salvare colectivă, măcar de salvare individuală a spiritului). -Ce nu se ştie ori se ştie prea puţin despre aventura manuscriselor, variantelor, Jurnalului fericirii? -Înclin să cred că acum se cam ştie despre această aventură. Atât într-un capitol din monografia mea din 2009, cât şi în postfeţele ambelor variante ale Jurnalului fericirii publicate la Polirom (în 2008, respectiv în 2012), am reconstituit – pe baza documentelor – această aventură. Nu trebuie să uităm apoi volumul de documente Nicu Steinhardt în dosarele Securităţii (1959-1989), îngrijit de Clara Cosmineanu şi Silviu B. Moldovan, publicat în 2005, la Editura Nemira. Pot să vă spun ce nedumeriri mai am eu în această privinţă. Nu ştiu ce s-a întâmplat cu cea de-a doua variantă a Jurnalului fericirii (cea de 750 de pagini – scrisă din memorie după confiscarea primeia), după 1990, n-am văzut această variantă şi, nevăzândo, nu ştiu dacă varianta pe care am publicat-o în această vară, Jurnalul fericirii. Manuscrisul de la Rohia (o dactilogramă, din 29


păcate, incompletă) este a doua sau a treia. În Nota asupra ediţiei, am oferit argumente şi contraargumente pentru ambele ipoteze. Deocamdată, înclin să cred că este vorba de varianta a treia, o variantă care le unifică pe primele două. Deocamdată. -Cum apreciaţi editarea Integralei Steinhardt? -Cred că la această întrebare ar trebui să răspundă altcineva, eu fiind un actor implicat în această editare. Pot să spun că această Integrală era absolut necesară (cum necesare sunt în general astfel de demersuri), în măsura în care o Integrală configurează un proiect unitar şi coerent asupra unei opere. Până în 2008, când au apărut primele volume ale Integralei, opera lui N. Steinhardt a fost în general editată, însă în volume disparate, la edituri diferite. Or, prin Integrala de la Rohia – Polirom, se reconstituie ansamblul şi mai ales coerenţa ansamblului. Apoi, aceste ediţii sunt ediţii ştiinţifice, fiind însoţite de studii introductive, diferite tipuri de note, colaţionări – acolo unde s-a putut – între textele tipărite şi manuscrise ori dactilograme, comparări de variante, dosare de referinţe critice, anexe, trei categorii de indici etc. Să nu uităm apoi textele inedite sau care au rămas în presa literară, nefiind cuprinse în volume. Vom avea şi două volume de corespondenţă, inclusiv de corespondenţă interceptată de Securitate. Una peste alta, fără să fie perfectă, Integrala Steinhardt – de ce nu m-aş lăuda şi eu niţel? - este, cred, unul dintre cele mai serioase proiecte editoriale de după 1990. A se compara, de pildă, cu ediţiile de opere ale colegilor de generaţie ai lui Steinhardt (Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica, Eugen Ionescu ş.a.), nume de prestigiu, dar care, din păcate, beneficiază până acum doar de ediţii de popularizare... Atrăgătoare ca aspect, dar de popularizare... -Cum vedeţi ilustrarea vieţii şi operei lui N. Steinhardt la Mănăstirea Rohia? -Mănăstirea Rohia este deţinătoarea moştenirii editoriale şi, în sens larg, culturale şi spirituale a lui N. Steinhardt. Nu 30


este un moştenitor care şi-a risipit averea, ci dimpotrivă, a gestionat-o cum trebuie. La Rohia, se află mormântul părintelui Nicolae, chilia sa memorială, arhivele Steinhardt, iar în prezent se ridică, aşa cum aţi văzut, un impresionant Centru Cultural N. Steinhardt. Tot Mănăstirea Rohia împreună cu Editura Polirom publică Integrala Operei lui N. Steinhardt. În fiecare an, în preajma datei de 29 iulie, se organizează Zilele Steinhardt. Tot aici funcţionează Fundaţia N. Steinhardt. Unele iniţiative aparţin mănăstirii, iar altele vin din exterior, din partea noastră, a laicilor. Însă mănăstirea este deschisă unor astfel de „impulsuri” (de plidă, chiar propunerii mele de a publica Integrala la o editură profesionistă şi cu vizibilitate precum Editura Polirom), nu este „zăvorâtă” - cum se întâmplă în alte cazuri - în orgolii mai mult sau mai puţin eclesiale... -Consideraţi că există un brand N. Steinhardt pentru Mănăstirea Rohia? -În sfârşit, o întrebare simplă! În pofida „trivialităţii” comerciale a conceptului, consider că, da, există un astfel de brand pentru Mănăstirea Rohia. Ea este astăzi ceea ce este şi mulţumită (sau în primul rând mulţumită) lui N. Steinhardt. Demonstraţia... în răspunsul anterior.

31


ADRIAN ALUI GHEORGHE

„Scârba faţă de politică a scriitorului român de azi a făcut ca în frunte să ajungă indivizi cărora le e scârbă de literatura română de azi...” Dragă Nicolae Băciuţ, ca să schimbăm acum întâia oară mousul în condei şi monitorul în călimară, străbunii noştri mult au asudat, de asta vezi cât text s-a adunat? Şi asta pentru că am schimbat puţin formula interviului obişnuit, la fiecare întrebare am mers pe două, trei variante de răspuns: răspunsul scurt, răspunsul mediu şi răspunsul lung. După inspiraţie, din respect pentru cetitorii mai mult sau mai puţin grăbiţi. Deci.

„ Dacă un cetăţean român poate face dovada că a citit trei, patru cărţi de poezie pe zi, poate să primească (un) cincizeci la sută la pensie, un bonus pentru susţinerea literaturii naţionale prin lectură” - Eşti un scriitor în ofensivă, pe baricade, cum se zice? Ce ai schimba în viaţa scriitorilor din România, în aşa fel încât scrisul lor să le poată asigura supravieţuirea? Varianta scurtă: - Aş schimba România…! Varianta medie: - Dacă scriitorul este lăsat să scrie, supravieţuieşte din inerţie, ca mai tot poporul (român) care nici nu moare, nici nu trăieşte, nici nu dispare, nici nu sporeşte ...! 32


Varianta lungă: Scriitorul român, dragă Nicolae Băciuţ, este produsul propriului efort, al unui context de factori, de curenţi sub aripi, de efuziuni şi renunţări mioritice, de generozităţi publice etc. E mare (sau mic) scriitorul în ţara, în limba lui? Atâta i-a dat voie să crească duhul limbii, aspiraţia, râvna cetitoare. Dacă eroul e produsul contextelor sociale şi istorice, autorul este produsul contextelor cetitoare şi ... anistorice. De asta, pot să zic fără să risc să-mi tai microfonul, că noi nu avem scriitori care să supravieţuiască din scris, noi avem scriitori care supravieţuiesc prin scris. Care e diferenţa dintre din şi prin? Ca diferenţa dintre Titus Popovici şi Nicolae Breban, dintre Dan Deşliu şi Nichita Stănescu, dintre Dinu Săraru şi Nicolae Steinhardt...! Adică diferenţa dintre autorlâc şi scriitorie, vorba lui Agopian, dintre izmeneală ideologică şi cheltuirea cu voluptate a vieţii proprii dar şi a vieţii celorlalţi, cei care sunt dispuşi să se recunoască de aceeaşi limbă şi naţionalitate cu tine. Dar am, dragă Nicolae Băciuţ, soluţia pentru salvarea culturii române vii...! În Parlamentul României, ar fi trebuit promovată o lege care să stimuleze financiar nu scriitorii, ci cititorii. Cititorii de poezie, să zicem. Adică, dacă un cetăţean român poate face dovada că a citit trei, patru cărţi de poezie pe zi, şi asta zi de zi, cu consecvenţă, poate să primească un cincizeci la sută la pensie, un bonus pentru susţinerea literaturii naţionale prin ... lectură. Efortul financiar al ţării ar fi unul nu foarte însemnat, cam la nivelul cheltuielilor de întreţinere a autostrăzilor din România şi aici mă refer la cele care nu există. Asta ar duce la tiraje mari, de sute de mii de exemplare, care ar face rentabilă meseria de scriitor. Că nu bucata de pâine e problema, pentru scriitorul român, ci lipsa cititorului. Că, vorba cuiva: degeaba alergi minunat, degeaba treci primul linia de sosire, dacă nu pariază nimeni pe tine. Pe scriitorul român, în acest moment, pare să nu mai parieze nimeni: nici sistemul de educaţie, nici clasa politică, nici responsabilii cu viaţa spiritului, nici armata, nici 33


securitatea care nu mai există...! Dar să nu fim aşa de prăpăstioşi: românul nu mai pariază nici pe propria soartă acum, nici pe ziua de mâine, nici pe istoria mai veche sau mai nouă, nici pe limbă, nici pe credinţă. Ca să-ţi dau şi o veste bună, ca să vezi că şi capra vecinului e bearcă, pot să-ţi spun că şi actorul român supravieţuieşte cu greu din reclame şi prezenţe pe la televiziuni de doi lei, că merge prost cinematografia, că pictorii îşi vând între ei tablourile ca să dea impresia că mai vând câte ceva, că muzica românească nouă e deja un truism, că nu mai intră nimeni în muzee, că filateliştii îşi înghit timbrele, că numismaţii au dat la topit colecţiile... etc. Te anunţ oficial, acum, aici, la această oră, că trăim, (iarăşi) dragă Nicolae Băciuţ, o nouă etapă a istoriei noastre: noua mare migraţie de pe teritoriul carpato-dunăreano-pontic, dinspre Modernitate spre Primitivism! Apare o dificultate, formulată de un polonez, Jerzy Lec, cândva: încercăm să ne întoarcem în peşteri, dar n-o să mai încăpem, pentru că suntem prea mulţi. - Ce preţ crezi că pune societatea românească pe scriitorii ei? Ce reproşuri ai face tu condiţiei de scriitor român? Care sunt aşteptările tale de la această condiţie? Varianta scurtă: - Câţi bani dă societatea românescă pe scriitorii ei? Doi bani! Cam pe atâta se preţuieşte şi se vinde şi scriitorul român în ţara lui. Varianta medie: - O societate care nu îşi apără limba şi literatura, creativitatea şi istoria, cultura şi bătătura, mâncarea şi băutura, bătrâneţea şi tinereţea, credinţa şi „neamul nevoii”, de care vorbea Eminescu, e o societate depusă deloc marţial pe ceea ce se numeşte, în limbaj academic, chituci. Sau catafalc ? Varianta lungă: - Hai să dau glas la zece reproşuri (cam arbitrare) pe care le-aş face eu condiţiei de scriitor român. Poate că sunt prea multe zece? Poate să mai fie loc pentru încă pe atâtea...!? 1. Scriitorul român, de la Scoryloîncoace, s-a crezut prea mult un Messia şi prea puţin un făcător de poveşti. 34


2. Modelul romantic, al poetului ales de muze să tragă la nesfârşit de strunele unei ipotetice harpe, a rămas în mentalul colectiv şi a fost perpetuat de sensibilii profesori de română care nu prea au predat obiectul de studiu elevilor, ci l-au interpretat în faţa lor cu leşinurile de rigoare. 3. Scriitorul a trebuit să fie, prea adesea în istorie, în societate, în familie şi (un) cetăţean model, pentru că cetăţenii care ar fi trebuit să fie „model” se ocupau de chestii mult prea domestice, între care hoţia, urmărirea şi delaţionarea vecinului, beţia, minciuna, haiducia, ca să numesc doar câteva dintre distracţii, îi luau mai tot timpul. 4. Scriitorul român nu pare dispus să rateze (nici)un amănunt din ceea ce face, chiar dacă preţul este ratarea întregii sale cariere. 5. Ratarea mioritică este o sumă a îndoielilor personale şi colective. 6. Scriitorul român nu este scriitor neamţ sau francez; asta pentru că atunci când e scriitor neamţ sau francez nu mai vrea să fie scriitor român. 7. Îi reproşez că nu vrea să fie „de consum”. 8. Îi reproşez labilitatea ideologică. 9. Îi reproşez adaptabilitatea la orice terasă cu privire spre raiurile de ocazie. 10. Îi (mai) reproşez, generic, faptul că nu-şi reproşează el însuşi niciodată nimic.

„Nu există un dialog în sânul generaţiei, ci o mulţime de monologuri. Să fie semnul maturizării generaţiei? Sau al unui nou tip de autism, propriu societăţii noastre, în general?” - Ai pornit la drum în vârtejul optzecist? Ce-a mai rămas din acest fenomen? Ce îi lipseşte generaţiei `80, ce îi prisoseşte? Cine crezi că a confirmat investiţia de speranţă şi cine a rămas de …căruţă? 35


Varianta scurtă: - Optzecismul este aerul condiţionat (proaspăt) al literaturii române din ultimele decenii de dinainte şi de după apocalipticul an 2000. Varianta medie: - Generaţia `80 este cea mai prost citită generaţie literară din literatura română. Generaţia `80 are atâtea individualităţi deştepte încât avem nevoie de mai multe literaturi pentru afirmarea tuturor. Ce ar fi (dragă Nicolae Băciuţ) să facem un export de poeţi români optzecişti în Zimbabwe, acolo unde nu a apărut încă varianta generaţiei literare `80? Sau în Arabia Saudită? Petrol contra poezie, de exemplu. Ministerule de externe, ai legătura! Varianta lungă: - Ceea ce lipseşte generaţiei `80 este exact ceea ce ar trebui să o recomande: critica literară şi istoria literară care să o explice, să o integreze...! Deşi au apărut multe cărţi de cronici, de critică literară, secvenţiale sau îndrăzneţe, excesive sau minimalizatoare, nu a apărut nicio carte despre (această) generaţie, o istorie completă şi corectă, cinstită şi credibilă, mai ales că această generaţie este aproape „clasicizată”. Regretaţii Radu G. Ţeposu şi Laurenţiu Ulici au avut cele mai bune intenţii şi probabil că ar fi fost diagnosticienii cei mai corecţi, cei mai apropiaţi de „duhul” generaţiei...! Sântem la apogeul afirmării generaţiei, deja ar trebui să avem o mulţime de cărţi, de studii, de istorii mai mult sau mai puţin complete...! Istoriile conjuncturale semnate de Alex Ştefănescu, Gheorghe Grigurcu, Cornel Ungureanu, Ion Simuţ, Eugen Negrici, Ioan Holban, Marian Popa, Al. Cistelecan sau, mai nou, Nicolae Manolescu, ca să numesc doar pe câţiva critici care îmi vin acum în minte, nu au făcut decât să fractureze, fiecare în felul ei, generaţia `80. Generaţia optzeci este, din acest punct de vedere, o generaţie aproape orfană... Se face (un) caz de (din) Mircea Cărtărescu? El e ca un copil al străzii salvat de la condiţia lui precară, pe care societatea îl dă ca un exemplu perpetuu, ca să-şi rezolve problema morală. Cărtărescu este, să ne înţelegem, un scriitor 36


bun. Dar nu e o excepţie, aşa cum vor unii, câţiva, să-l acrediteze. Dacă aş fi Cărtărescu – lucru pe care sincer nu mi-l doresc – n-aş accepta condiţia aceasta de vedetă (scuzaţi expresia!) formolizată în „elogii ultime”. Dragă Mircea Cărtărescu, dacă te simţi în stare dă şi tu o singură dată o replică criticilor oportunişti...! Eu am cetit cam tot ce a scris Cărtărescu, dintr-un viciu al lecturii, convins fiind de opinia generală că trebuie să cetim, patriotic, tot ce se scrie acum în literatura română. Pun pariu că el nu a cetit mai nimic din ceea ce au scris ceilalţi reprezentanţi ai generaţiei noastre. Să-l întreb de vreo carte de-a mea? Negaţia m-ar trimite în fundul provinciei, la graniţa civilizaţiilor...! Asta înseamnă că nu există un dialog în sânul generaţiei, ci o mulţime de monologuri. Să fie semnul maturizării generaţiei? Sau al unui nou tip de autism, propriu societăţii noastre, în general? - Ce ţi-a dat şi ce ţi-a luat provincia literară? Ce pietre stau legate de gâtul scriitorului din provincie? - Varianta scurtă: - Mi-a dat totul, mi-a luat totul. - Varianta medie: - Mă simt, în provincia mea literară, ca spectatorul de la circ, aşezat confortabil în scaun, dar care vede toate trucurile pe care le practică artistul în arenă. Râde plângând de tot ceea ce vede. - Varianta lungă: - Trebuie să ne trecem-petrecem undeva viaţa asta, în căutarea uneia mai bune...! Am văzut, prea adesea, că scriitorul din Bucureşti se uită cu oarece milă la scriitorul din provincie, compătimindu-i neputinţa de a lăsa fundul său de lume în care vieţuieşte, ca să se stabilească acolo unde freamătă buricul societăţii noastre. Ar trebui să parez şi să zic că am auzit o chemare a pământului, a locului, că buricul lumii e sub talpa mea etc. etc. Cred că am rămas în Piatra Neamţ din comoditate. Din laşitate. Din neatenţie. Datorită conjuncturilor. Şi (încă) un secret: am rămas la Piatra Neamţ (şi) de teama cutremurului din data de ... psssst! ... care va 37


zgudui Bucureştiul! Na, am spus-o, deşi voiam să o recunosc după eveniment...! - Cum apreciezi modul în care ajunge scriitorul contemporan român la cititorii săi? Ce crezi despre editorii lui, despre promotorii lui de imagine? - Varianta scurtă: - Scriitorul contemporan român nu ajunge la cititorii săi, deoarece nu prea ştie pe unde îi mai sunt cititorii. - Varianta medie: Scriitorii fac ce pot, editorii fac ce pot, cititorii fac ce pot. Dar, de bine de rău, o ducem bine, vorba cuiva. Dacă scriitorul contemporan român ajunge, în final, la ipoteticul său cititor, descoperă că acesta tocmai a renunţat la cetit sau nu s-a apucat vreodată, convins de lume şi conjuncturi să se ocupe cu altceva. Cititorul contemporan român şi-a luat o pauză de câteva zeci de ani şi se uită la televizor. - Varianta lungă: - Propunem, în condiţiile în care literatura română s-a regionalizat, s-a enclavizat, din cauza unei proaste circulaţii a cărţilor, din cauza creării unor mici republici în jurul unor mici–mari baroni scriitori locali, a unor reviste literare tot mai “localiste”, realizarea unui campionat naţional de literatură pe structura campionatului naţional de fotbal, de exemplu. Am putea propune diviziile A, B, C, D, plus „divizia” judeţeană. Campionatul trebuie să se desfăşoare anual, cu arbitri care ar putea fi chiar juriul naţional de la Uniunea Scriitorilor, ales pe mai mulţi ani (20? 30?). Trecerea de la o divizie la alta se va putea face prin concurs, adică după un fel de meciuri literare. De exemplu, Şerban Foarţă din Timişoara, contra Emil Brumaru din Iaşi; Ion Mureşan din Cluj, contra Liviu Ioan Stoiciu din Bucureşti; Breban contra Agopian; Ruxandra Cesereanu contra Constantin Stan; Cassian Maria Spiridon contra Robert Şerban; Ioana Dinulescu contra Gellu Dorian; Cristian Simionescu contra Adrian Popescu etc. Se pot da probe scrise. La proză, de exemplu, se dă un titlu la întâmplare, să zicem “Aşa s-a călit oţelul” (sau “Aşa s-a oţetit căţelul”, dacă e să supralicităm în ton suprarealist). Sau 38


rescrierea “Baltagului”...! Cine scrie cel mai bine, promovează sau rămâne în divizie… Atenţie la blaturi! Nu vor fi neglijate campionatele feminine şi cele de tineret. Sunt permise şi transferurile, cumpărarea de scriitori de către o echipă, regiune etc. Toate astea vor fi stimulative, pentru că toată viaţa scriitorul trebuie să lupte să nu mai scrie. Dacă reuşeşte, e bine, dacă nu, să-şi suporte condiţia…

“Prin anii ’60, ’70, ’80, motoarele poeziei duduiau în România. Se scria cu spor, mult pe stoc, cooperativele poetice raportau de zor, lunar, trimestrial, anual, realizările. Era bine, dar era loc şi de mai bine, să recunoaştem...!” - Mai urmăreşti revistele literare? Nu te sperie inflaţia acestora? Unii spun că se scrie mai mult decât se citeşte? Cine sunt în criză, scriitorii sau cititorii? Cine e în tranziţie? Sau navem nicio criză, nicio tranziţie, fiecare continuă ce-a început? - Varianta scurtă: - Avem reviste după câtă hârtie există disponibilă pentru această cauză. - Varianta medie: - Sunt o mulţime de reviste „de cultură” care nu conţin cultură nici cât publicaţiile numite „Cancan”, „Hustler”, „Click” sau „Playboy”...! Mediocritatea agresivă din cultură e, de fapt, un act de libidinoşenie care trece nepedepsit. - Varianta lungă: - Prin anii ’60, ’70,’80, motoarele literaturii duduiau în România. Se scria cu spor, mult pe stoc, “cooperativele poetice” raportau de zor, lunar, trimestrial, anual, realizările. Era bine, dar era loc şi de mai bine, să recunoaştem...! Prestigiul poetului (scriitorului) părea că se apropiase simţitor (şi ameninţător) de cel al activistului, de cel al ideologului...! De aceea, activistul şi ideologul se ocupau serios de producţia de poezie (literatură), o controlau, o sortau, 39


o etichetau după care îi dădeau “bun de consum”. Şi aici, altfel decât la producţia de mărfuri industriale, ce era “sub stas” mergea la export, ce era de calitate “extra” rămânea în ţară. Poporul avea poezie “de poezie”, din acest motiv n-ar fi trebuit să iasă niciodată în stradă...! După Revoluţie însă, cooperativele poetice s-au cam perimat. Marile combinate poetice s-au închis, poeţii s-au retras în manufacturi. Scriu şi acum, dar rezultatele şi mizele nu par să mai fie aceleaşi. Europa ia căpşunari, ia zidari, ia faianţari-mozaicari, ia tinichigii etc., însă ia mai puţini poeţi...! Se scrie “pentru intern”. Marfa circulă însă (prea) zonal, dacă te duci într-un magazin (de profil) din ţară şi ceri “poezie de Galaţi”, “poezie de Satu Mare”, “poezie de Cluj” ş.a.m.d., vânzătoarea te va privi neputincioasă... - Ce mai poate însemna azi, pentru scriitorul român, „gloria”? - Varianta scurtă: - Spuneam şi altă dată, calchiind un titlu de film din perioada concentraţionară, că în societatea noastră gloria nu cântă, ci zbiară…! - Varianta lungă: - Având în vedere că, în ultima vreme, critica noastră literară a devenit leneşă, că rămân multe cărţi necomentate, că de multe ori demersurile critice sunt formale, superficiale şi nu exprimă cu adevărat spiritul cărţilor, vrem să introducem sintagma de “autocritică literară”, o încercare de a-l convinge pe autor să scrie (el însuşi!) despre propria operă. În acest fel, sunt eliminate dubiile asupra valorii cărţilor, vor fi eliminate polemicile autor – critic care de multe ori tocesc nervi, sentimente, prietenii. Dacă demersul nostru va avea ecourile scontate, vom putea realiza şi “o istorie adevărată a literaturii române contemporane” (sau o „istorie autocritică a literaturii române”, care să-l concureze pe Nicolae Manolescu, chiar!) în care fiecare autor îşi va comenta opera aşa cum îi place, cum i-ar plăcea să fie comentat, fiecare se va situa pe raftul de bibliotecă pe care crede de cuviinţă că merită să stea. 40


- Cum vezi relaţia dintre scriitor şi politică? De ce-ar face politică scriitorul? De ce n-ar trebui să facă? Variantă unică: - Relaţia dintre scriitor şi politică e una considerată ruşinoasă. Sau imorală? Când intră şi iese din politică scriitorul român se uită pe furiş, în dreapta sau în stânga, apoi nu mai recunoaşte că a fost pe acolo…! După părerea mea, însă, participarea la politică este un semn de maturitate, aşa cum ne-au învăţat grecii, latinii. Probabil că nu avem „o clasă scriitoare” coaptă la acest nivel. Scârba faţă de politică a scriitorului român de azi a făcut ca în frunte să ajungă indivizi cărora le e scârbă de literatura română de azi, de dintotdeauna. - Ce şi-ar reproşa Adrian Alui Gheorghe ca scriitor? Are „datorii” neachitate? - Am datorii la bancă, la întreţinere, la prieteni...! Nu am datorii în literatură, pentru că n-am încheiat niciun contract cu nimeni, niciodată. Am o datorie faţă de Dumnezeu, mi-a dat talantul spre cheltuială, spre risipire, uneori habar nu am pe ce l-am dat, în ce condiţii l-am schimbat în mărunţiş...! Poate că lam sporit, dar nu am ţinut o contabilitate exactă, balanţa şi bilanţul se depun, mult mai târziu, la biroul decontări de la Direcţia Talanţi a Judecăţii de Apoi. Am nişte datorii, poate, faţă de mine însumi, cel care m-am creditat în copilărie, în adolescenţă cu ceva curaj, cu ceva iluzii. Mă străduiesc să mă achit, faţă de mine însumi, în fiecare zi, deşi îmi rămân dator de fiecare dată. Mă trec pe caiet, la datornicii solvabili, a doua zi o iau de la capăt. La final o să ajung la un pact convenabil, tragem linie, calculăm cîştigurile, pierderile, penalităţile. Trăim. „Ceva e retrograd în noi, un conformism, o inerţie, o

lene. Nu putem sări prea lesne peste umbra noastră” - Acum câteva întrebări blitz, la care aştept răspunsuri asemenea. Ai superstiţii literare? 41


- Dacă îmi taie calea un critic literar, sigur îl paşte ghinionul. Dacă mai are şi o pisică neagră în braţe, brusc fac alergie la părul de pisică. - Cum ar trebui să iasă scriitorul român în lume? - Lumea scriitorului român începe de la propria poartă. Ca să-şi facă simţită prezenţa în lume, în primul rând trebuie să dea bună ziua. Trebuie să fie un „bună ziua” dat cu cât mai mult talent, să ne înţelegem. - Crezi că ştie Europa ceea ce trebuie despre literatura română? - Nici România nu ştie ceea ce trebuie despre literatura română...! Până la Europa te mănâncă sfinţii autohtoni. - Ai avut ghinioane literare? - Da, am cetit multe cărţi proaste până am dat de cele bune. - Ce le-ai reproşa criticilor tăi? - Ce aş reproşa criticii româneşti, în general? O oarecare lipsă de imaginaţie! - Crezi în ierarhii literare? - În lipsa ierarhiilor, mediocratura intoxică spaţiul cultural public. Acum, de exemplu, ideea de ierarhie pe bază de valoare este tulbure, pentru că în spaţiul cultural s-au întâlnit, creind un vîâtej, literaturile din comunism, postcomunism, din tranziţie, din aspiraţia spre globalizare etc. - .„Administrezi” cultura unui judeţ. Sau ar trebui s-o faci. Poate fi administrată cultura? Cine ar trebui s-o facă? - Am să zic şi eu ceea ce spunea, prin `90, Andrei Pleşu: Cultura, ca să supravieţuiască, trebuie lăsată în pace. Eu asta fac. - Eşti norocos? Ştii numerele câştigătoare de la loto? Ce înseamnă noroc în literatură? - Ştiu numerele de la loto, deşi n-am câştigat niciodată. Mizaţi, de exemplu, pe numerele 7, 44, 2, 27, 5, 4. Sunt o parte din cifrele numărului meu de telefon. Cândva vor ieşi, cu 42


siguranţă, şi vă vor îmbogăţi nemăsurat. În literatură, norocul e să fii citit de cine trebuie, când trebuie. Sau să fii prezent în faţa mesei de scris în seara în care muza îşi face timp pentru tine. - Crezi în progres literar? În progres, în general? - Când s-a „inventat” mersul biped, au fost o mulţime de mergători pe patru labe care au protestat, care au spus că mersul în două „extremităţi” va slăbi constituţia individului, va provoca ameţeli, dureri de cap, de coadă, va slăbi vigilenţa, puterea de apărare, de alergare. Aşa s-a întâmplat şi când au apărut roata, căruţa. Apoi au apărut proteste când a fost descoperită maşina, apoi trenul. Ceva e retrograd în noi, un conformism, o inerţie, o lene. Nu putem sări prea lesne peste umbra noastră. Dacă reuşim uneori, e un semn de lehamite, de generozitate poate, al umbrei care se lasă călcată în picioare. Cum apreciezi receptarea poeziei în lumea contemporană, la noi sau aiurea? - Americanii au trimis în cosmos mesaje în capsule metalice sau mesaje sonore sau mesaje luminoase, în ideea că la un moment dat cineva le va recepţiona. Activitatea e plină de speranţă. Aşa e şi poetul. Trimite mesaje învăluite în cuvinte, comprimate în cărţi, urlate adesea, dar dacă nu le recepţionează nimeni, asta nu înseamnă că poetul nu există; nu există receptorul, poate. Sau receptorul e afon. În acest sens, îmi amintesc o schiţă cetită, cândva, într-o revistă oarecare. Dimineaţa sună îndelung telefonul lui John, care zăcea mahmur în pat, după o beţie cruntă. John se ridică încet, copăcel, ajunge la telefon. Ridică receptorul. De la celălalt capăt o voce uşor metalizată îi spune, într-o engleză chinuită: - Domnule să nu închizi, eu sunt din Constelaţia Andromeda, după şapte ani lumină de eforturi şi calcule, am reuşit să iau legătura cu prima fiinţă din Calea Lactee… Este formidabil, trebuie să comunicăm, rapid, să nu se întrerupă legătura, vă rog să-mi precizaţi câteva lucruri despre atmosfera de pe planeta dvs, 43


despre compoziţia chimică a…! John, mahmurul, s-a sprijinit de perete, şi-a masat puţin fruntea şi i-a şuierat printre dinţi celui care îl deranjase aşa de matinal: - După ce că eşti beat, mai eşti şi schizofrenic…! Du-te-n măta, de beţivan! Şi i-a trântit telefonul. La celălalt capăt, „andromedul” şi-a smuls părul verde din cap de furie. Aşa şi poetul, care tot trimite mesaje spre o lume mahmură, uneori proastă, alteori indiferentă...! - O caracterizare a naţiei noastre, în câteva cuvinte...! - Suntem o naţie de flecari...! Nu e de ajuns această definiţie? Atunci să continuu... Dacă Dinescu, Cristoiu, C.T. Popescu, Stelian Tănase, Dan Diaconescu şi alţii care şi-au asumat rolul de comentatori ai orice şi oricând ar sta la televizor toată ziua, populaţia nu s-ar mai duce la muncă. Ce să mai lucrezi? Nu vezi ce vremuri de rahat trăim? Că aşa zic ăştia la televizor…! Sau vorba lui Nicanor Parra: „Credem că suntem o ţară şi adevărul e că de abia suntem un peisaj”. - Ce părere ai despre premiul Nobel? De ce nu avem în România un premiu Nobel? - În perioada comunistă, mai fiecare cetăţean român, ca să cumpere ceva de mâncare, să supravieţuiască, trebuia să stea la coadă la alimentara. Ca să prindă rând, mergea de cu noaptea şi îşi lăsa sacoşa la coadă şi el îşi căuta de alte treburi. Dimineaţa era un spectacol al sacoşelor lipite de zid, aşteptând să se umple cu ceva, cu orice... Aşa şi fiecare literat român, debutant sau clasicizat, ar trebui să-şi lase sacoşa la coadă, în faţa Academiei Suedeze. Când o să ne vină rândul, o să-l luăm. Totul e să nu se (mai) dea pe sub mână...! 31 ianuarie 2009

44


ION MOISE

„Urăsc structurile, grupurile, generaţiile. Le consider formule şi etichetări strict artificiale” -Câtă risipire e pentru un scriitor viaţa de gazetar? Ar fi scris mai mult, altceva, Ion Moise, dacă nu ar fi făcut gazetărie? -Prin anii şaptezeci-şaptezeci şi unu, am purtat o corespondenţă cu profesorul universitar clujean Mircea Zaciu, căruia i-am fost student, ba, mi-a şi girat lucrarea de diplomă cu tema «Topârceanu în conştiinţa contemporanilor», pe care mi-a apreciat-o, recomandându-mi chiar să o public. Pe atunci, funcţionam ca profesor de română la Vişeu de Sus, la unicul liceu din oraş care, azi, se numeşte «Bogdan Vodă». Când i-am mărturisit într-o scrisoare că vreau să intru în presă, mi-a răspuns prompt, cerându-mi în termeni categorici să nu fac un asemenea pas greşit, considerând că presa (neliterară) «omoară 45


spiritul». Dar zarurile fuseseră aruncate şi aşa am ajuns în august ’71, redactor la cotidianul “Ecoul” din Bistriţa. Sigur, profesorul Zaciu a avut parţial dreptate, pentru că, realmente, am căzut din lac în fântână. Adică am renunţat la învăţământ din cauza supraîncărcării programului care-mi devora uneori ultima picătură de timp şi energie, să mă trezesc în iureşul unui cotidian ce nu-mi dădea nici măcar răgazul din învăţământ. În gazetărie, mi-am pierdut şi duminica, care pentru mine însemna zi de lucru. Ştii şi tu că mai toate acţiunile culturale se organizau duminica, unde eu, ca proaspăt gazetar, nu puteam absenta. Mi-au rămas nopţile. Făceam mari eforturi să mă dedublez, să mă detaşez de misiile gazetăreşti şi să mă concentrez cu necesara rigoare asupra preocupărilor mele literare. Aşa că întrebarea ta este aproape retorică. Fără îndoială, timpul consumat la catedră şi în gazetărie a afectat destul de mult pe cel care urma să fie acordat literaturii. Dar cum în România de ieri, ca şi în cea de azi, nu se poate trăi din scris, doar cu excepţia câtorva privilegiaţi, nu am avut de ales decât această variantă destinală. -Dacă ar fi să faci o antologie din publicistica ta, ceai reţine? -Vezi că, totuşi, ar fi aici cazul să-i acord publicisticii mele un bonus, pentru că gazetăria, spre deosebire de învăţământ, mi-a oferit posibilităţi multiple de cunoaştere a mai multor medii de viaţă. O serie de date, consemnate în jurnale pe care le-am ţinut cu oarecare rigoare, au fost valorificate parţial în romanele mele. Sunt unele reportaje, dar mai ales recenzii şi prezentări de cărţi care au constituit deja obiectul volumului meu de eseuri, «Axiome posibile», publicat recent (februarie, 2007) la Editura «Eikon». Am, de asemenea, în vedere editarea unei cărţi, intitulată «Jurnal şi lectură», care va cuprinde o selecţie memorialistică menţinută zilnic de aproape un deceniu în cotidianul bistriţean - «Răsunetul».

46


-Ţi-ai încercat elanurile creatoare în poezie. De ce ai abandonat poezia înainte de a te convinge că nu îţi e un gen pe măsură? -Cu unele excepţii, cam orice prozator conţine în el în stare latentă un poet. Poeţi iluştri ca Arghezi şi Sorescu şi-au încercat la maturitate potenţele în genul romanesc. Am scris, desigur, poezie. Am luat şi un premiu în liceu, prin anii ’50, la un concurs zonal de literatură iniţiat de forurile culturale din Târgu-Mureş, oraşul meu natal. Ba, am fost considerat şi poetul liceului din Reghin, actualmente Colegiul «Petru Maior». Şi azi mai cochetez cu poezia. Deci, nu am abandonat-o complet. Chiar mă bate gândul să-mi adun pe baza unei anume rigori, producţiile mele poetice reprezentative într-un viitor volum. Mărturisesc că am scris într-o anumită perioadă, concomitent, poezie şi proză. Dacă aş căuta un vinovat, care m-a determinat să scriu numai proză, acela ar fi regretatul Vasile Rebreanu, care m-a debutat în «Tribuna» prin ’68, cu o povestire, şi m-a încurajat în această direcţie. I-am mărturisit că, la şaisprezece ani, am scris un roman în care evocam figura romantică a celebrului haiduc Terente. Inspiraţia mi-a venit din poveştile tatălui meu şi el fascinat la rândul său de figura legendară a acestui haiduc. Şi uite-aşa, la stimulările şi încurajările «tribuniştilor», am optat pentru «meseria» de prozator. Aşa s-au născut romanele: «Orologiul», «Numai cu tine, omule!», «Ploaia nopţii de iunie» şi «Ochiul dragonului». -Se spune că proza scurtă poate să fie antecamera romanului, deşi mari prozatori s-au afirmat prin nuvelele lor. Nu te-a tentat să scrii povestiri, nuvele…? E mai greu să scrii „lung” sau „scurt”? -Prin anii ’70, urma să debutez la Editura «Dacia» din Cluj cu un volum de povestiri şi nuvele intitulat «Nopţi cu stele negre». A fost şi inclus într-un plan editorial cu recomandări din partea criticilor tribunişti Ion Lungu şi Ioan Oarcăsu, diriguitorii vechii edituri clujene. Ei au fost demişi şi înlocuiţi 47


cu Al. Căprariu, care a reziliat vechile contracte. Atunci mi-am retras volumul şi l-am predat Editurii “Cartea Românească». O mare îndrăzneală pentru un ardelean. A făcut un stagiu de vreo cinci ani în sertarul lui Mihai Gafiţa, pe atunci directorul editurii şi cuscrul lui Valentin Raus, cu care, la început, nu am fost în cele mai bune relaţii. Prelucrat din umbră, m-am trezit cu volumul înapoiat prin poştă, cu unele observaţii pe text, aparţinând lui M. Gafiţa. Între timp, m-am întâlnit cu prietenul din studenţie, poetul Gheorghe Pituţ, căruia i-am relatat toată tărăşenia. El m-a ascultat cu atenţie şi m-a sfătuit, în final, să preiau o nuvelă din volum, pe care o socot mai reuşită, şi să o transform într-un roman. “E altfel să ieşi pe piaţă cu un roman decât cu un volum de nuvele şi povestiri!” Şi i-am ascultat sfatul. Aşa am debutat târziu, la 44 de ani, cu romanul «Orologiul», tipărit la Editura «Dacia». Culmea!, cu acordul lui Al. Căprariu, omul care mă refuzase cu zece ani în urmă. Iar dacă am început cu un roman, mi-am urmat soarta. Nu ştiu dacă e mai greu să scrii scurt sau lung, dar eu mă simt bine într-o naraţiune de mai largă respiraţie, pentru simplul motiv că dispun de o mai întinsă suprafaţă de mişcare. Nu am abandonat definitiv povestirea, schiţa şi nuvela, dar acum, recunosc că le scriu mai mult la cerere. Nu-mi plac fragmentele de roman. -Ţi-a întreţinut în vreun fel mediul universitar clujean arderile literare? -La Cluj, în perioada studenţiei, am frecventat întrunirile cenaclului revistei «Tribuna», coordonat de universitarul Mircea Zaciu. Am citit şi eu de vreo două-trei ori proză. Ştiu că mi-a fost apreciată o povestire numită «Calul», în care tratam drama unui ceapist obligat să-şi cedeze calul, un adevărat membru al familiei, colectivei. Acesta a încăput pe mâna unui individ crud, care îl exploata şi-l bătea fără milă, chiar cu cruzime şi cinism în faţa fostului stăpân. Acesta, într-o noapte, s-a îmbătat rău şi a dat foc grajdului colectivei. A fost prins şi trimis la Canal, ca periculos duşman al poporului, de 48


unde nu s-a mai întors. Proza a fost mult lăudată în cenaclu, dar «tribuniştii» n-au îndrăznit sau n-au putut să o publice. Probabil, ar fi comportat un mare risc în confruntarea cu cenzura vremii. În rest, ce să-ţi spun, sigur, m-am împrietenit cu Vasile Rebreanu, căruia, prin anul doi de facultate, i-am recenzat romanul «Casa», în cotidianul «Făclia» din Cluj, şi aşa am rămas prieteni pe viaţă. I-am mai avut apropiaţi pe poetul Cocora, care mi-a fost coleg de facultate, pe criticii Domiţian Cesereanu, Ion Lungu şi Ioan Oarcăsu şi am ţinut aproape de mai toţi scriitorii cetăţii. Pe atunci, i-am ascultat citind pentru întâia oară în cenaclul «Tribunei» pe Ion Alexandru şi Ana Blandiana. Reţin şi acum din memorie un vers al lui Ion Alexandru, care-şi citea cu mult patos poemele: “Aud cum creşte firul ierbii!”. Dar eu intrasem în conştiinţa acelei generaţii mai mult ca actor, pentru că făcusem un rol mare în interpretarea lui Ghiţă Pristanda, din “O scrisoare pierdută” a lui Caragiale. Toţi îmi spuneau, până şi profesorii universitari, “actorule”. Am intenţionat să urmez cariera dramatică, dar părinţii s-au arătat foarte dezamăgiţi. “Ce meserie e aia, îmi spunea mama, să fii o viaţă întreagă un papagal pe scenă?” După absolvirea facultăţii, nu m-am lăsat şi am încercat să intru la regie-film, dar în condiţiile a optzeci de candidaţi pe un loc, la care se mai adăugau o grămadă de pile şi presiuni din partea unor potentaţi ai vremii, demersul meu nu putea însemna mai mult decât o loterie. -Ai avut spirite tutelare? Cu ce scriitori ai simţit că ai afinităţi elective? Nu s-a demonetizat cumva prietenia literară? -Ca ardelean, am fost de la început marcat de nuvelistica lui Slavici, de romanele lui Rebreanu şi Agârbiceanu, al cărui nume îl poartă generaţia mea studenţească, pentru că autorul «Arhanghelilor» a murit în chiar anul absolvirii Facultăţii mele de Filologie din Cluj, adică 49


în 1963. Desigur, m-am ataşat încă în adolescenţă de marii scriitori ruşi: Lermontov, Gogol, Tolstoi, dar şi N. Ostrovski, Şolohov şi Kataev. După anul ’60, l-am descoperit pe Dostoievski, de care nu m-am despărţit nici în ziua de azi. Dar am avut mari lecturi care ţin de copilărie. Prin clasa a şasea, am început să citesc Jules Verne, începând cu «Insula misterioasă» şi terminând cu «Copiii căpitanului Grant». Citeam cu nesaţ operele lui Dumas, Hugo, Dikens, dar şi greoiul tom pentru vârsta aceea, «Bâlciul deşertăciunilor», al lui Thackery. Şi tot în adolescenţă, m-am delectat cu cărţile lui Kipling şi Daniel Defoe. În anii de liceu, m-au fascinat americanii Mark Twain, Walt Witmann, Jack London. În fine, zeii mei tutelari în ale prozei au fost şi au rămas Dostoievski, Proust, Thomas Mann, existenţialiştii Albert Camus şi Jean Paul Sartre, iar din noul roman francez, Michel Butor şi Nathalie Sarault, pe care am avut prilejul să-i citesc în original. Din literatura română, Creangă, Sadoveanu, pe linia romanului istoric, Rebreanu şi Camil Petrescu. -Ai scris mult, ai scris puţin? Ai rămas dator faţă de proiectele tale literare? -În afară de Cioran, nu am auzit pe niciun scriitor serios să se plângă că a scris prea mult. Eu mai am destulă literatură de sertar, în primul rând vreo patruzeci de caiete de jurnal, care înseamnă pentru un prozator materia primă ce urmează a fi prelucrată sau valorificată virtual. Am două romane gata scrise, un volum de teatru şi încă două de critică literară, aşa că, har Domnului, aş mai avea de lucru încă vreo douăzeci de ani de acum înainte. Asta, dacă mă ajută Cel de sus. - Mişcarea literară românească a secolului trecut s-a structurat în formule de grup, de la cenacluri la… generaţii. Unde s-a regăsit scriitorul Ion Moise? - Urăsc structurile, grupurile, generaţiile. Le consider formule şi etichetări strict artificiale. Tot aud de optzecişti, de nouăzecişti, de douămiişti, de mode şi maniere moderniste, 50


postmoderniste, fracturiste etc. şi mă întreb cine le tot scorneşte, le năşeşte, chiar încearcă să le definească în matricea unor caracteristici de un subiectivism îndoielnic, care adesea pretinde că face ştiinţa? Am citit câteva cărţi teoretice în această direcţie, dar nu m-au convins. Pentru mine, primordială e vocaţia, desigur bine cultivată. Atât în poezie cât şi în proză. Ce să fac cu un poem criptic, unde metafora nu e altceva decât o cameră goală? Ce să fac cu un experiment în proză, care numi comunică nimic despre om, despre sentimentele sale, despre impactul cu epoca în care trăieşte? Poate părea clişeu ceea ce spun, dar e un adevăr în care cred. Desigur, nu poţi fi imun faţă de evoluţie, dar a rămâne doar la un joc de dragul jocului mi se pare ”o simplă inutilitate”. -Crezi că Bistriţa ţi-a asigurat mediul în care să te desfăşori, să te afirmi, ca scriitor? Este Bistriţa un oraş bun conducător de cultură? Ce-i lipseşte, ce-i prisoseşte acestui mediu cultural, literar? -Când m-am hotârât să mă mut în Bistriţa, venind de la Vişeu de Sus, sincer să fiu, nu mi-am propus să mă stabilesc aici definitiv. Oraşul m-a atras însă prin bogata tradiţie culturală. Să nu uităm că e locul celor trei corifei ai literaturii române: Mureşanu, Rebreanu şi Coşbuc. Puţine locuri din ţară au acest privilegiu. Pe urmă, am găsit aici un grup de scriitori, în speţă poeţi, gata formaţi. Am legat o mare prietenie cu poeţii Luca Onul, Emil Dreptate şi Vasile Dâncu, cu criticul Dumitru Andraşoni, cu scriitorul Lucian Valea, cu prozatorii Cornel Cotuţiu şi Virgil Raţiu. Împreună cu Lucian Valea, Cornel Cotuţiu şi Valentin Raus, am editat, după 1990, revista literară «Minerva». În cadrul cenaclului “George Coşbuc” al Casei de Cultură a Sindicatelor din Bistriţa, am mai întâlnit pe poetele Domniţa Petri şi Cleopatra Lorinţiu, precum şi pe cel care-mi acordă acum posibilitatea unui interviu, Nicolae Băciuţ. Mai adaug aici că prin acest cenaclu am reuşit să iniţiez şi să organizez festivaluri de nivel naţional în cinstea lui Coşbuc şi 51


Rebreanu. Prin acestea, am reuşit să atragem la Bistriţa personalităţi de primă mărime din cultura română actuală. Şi i-aş aminti pe Ovidiu Drimba, Ovidiu Papadima, Al. Husar, Gavril Istrate, Ioan Vlad, Nicolae Breban, Teohar Mihadaş, Dumitru Vatamaniuc, Gavril Scridon şi alţii. Toate aceste manifestări de amploare mi-au prilejuit cunoaşterea, apropierea şi prietenia de durată cu aceşti oameni ce ţin de emblema culturii noastre naţionale. Sunt repere care m-au determinat să rămân în Bistriţa, devenită centru de emulaţie spirituală care mi-au estompat astfel dorurile de metropolă. -Ai condus, ai iniţiat, te-ai manifestat în atmosfera unor cenacluri literare. Crezi că e cenaclul literar o formulă depăşită pentru actuala nevoie de afirmare a tinerei generaţii de scriitori? -Am iniţiat şi condus un cenaclu literar «Andrei Mureşanu» în Vişeu de Sus şi unul în Bistriţa, despre care am vorbit. Dacă un cenaclu se ia în serios, dacă membrii săi întreţin o atmosferă propice promovării valorilor autentice, dacă menţin o ştachetă ridicată a exigenţei, orice tânăr în curs de afirmare are ce învăţa. Singurătatea în artă este necesară, dar nu suficientă. Într-un cenaclu, nu se face numai lectură. Se schimbă opinii, idei, se comentează evenimentele literare: un autor, o carte, o revistă. Formativul nu prea poate exista fără informativ. Cenaclul poate fi o formulă depăşită doar în cazul în care-şi pierde spiritul emulativ. Dacă întervine plictisul, rutina, oboseala, abulia, sigur că astfel de întruniri nu-şi mai au rostul. În fond, când doi sau trei oameni de litere se întâlnesc din nevoia de a-şi citi unul altuia textele sau de a discuta literatură, se cheamă că fac un cenaclu. Care mai poate fi numit club, societate, asociaţie etc. -Ai fost şi profesor. Ai predat limba şi literatura română elevilor. Ce crezi că aşteaptă elevii de la un profesor de română? Ce trebuie să afle elevii la ora de română, cum ar trebui să arate orele de română azi? 52


-De la început îţi mărturisesc faptul că limba şi literatura română, deşi pare un obiect de studiu atractiv, în realitate, e destul de dificil. Uneori e chiar mai dificil decât matematica. Aici înveţi câteva formule sau teoreme aproape imuabile, unele de sute de ani, pe care urmează să le aplici în soluţionarea unor probleme. Teorema lui Pitagora se aplică de mii de ani. Poate astfel se petrec lucrurile şi cu gramatica. Lucrurile se schimbă însă când e vorba de literatură, deşi prin 1932, Ion Barbu susţinea că poezia se apropie de matematică. Se referea la satisfacţia şi emoţia pe care ţi-o dă descifrarea unui text poetic, satisfacţie asemănătoare cu cea pe care ţi-o procură rezolvarea unei ecuaţii. Partea dificilă cu care m-am confruntat eu şi, desigur, colegii mei de generaţie, a fost legată de reconsiderarea analitică a unor mari personalităţi ale culturii şi literaturii române. Până în 1960, Lucian Blaga a fost proscris. Nu a figurat practic în programele universitare şi cu atât mai puţin în cele preuniversitare. Arghezi era studiat ca poet social, fiindu-i ignorată partea de rezistenţă a poeziei sale, «Psalmii». La liceul din Vişeu de Sus, în primul meu an de dăscălie, colegii de catedră, în unanimitate, îl considerau pe Arghezi o adevărată pacoste. Cu greu mi-am ascuns uimirea şi indignarea în faţa acestei atitudini. Nu vroiam să par un infatuat, fapt care mi-ar fi cauzat neplăceri. La fel s-a întâmplat cu Blaga, care figura în programă doar cu analiza poeziei sale. Dar cum poţi despărţi pe poet de filosof? Am fost deci obligat să-mi rezerv timp pentru concepţia filosofică şi estetică a lui Lucian Blaga. O situaţie specială a fost legată de reconsiderarea lui Maiorescu. După cum ştii, era etichetat idealist, retrograd şi ideolog reacţionar. A fost nevoie să-l reabilitez radical, înaintea programei şcolare şi a manualului, pentru a-l repune în adevărata lumină şi valoare. Aceasta, în dauna lui Gherea, sociolog de mâna a doua, mult apreciat de critica obedientă a vremii, care promova la modul mecanicist şi reducţionist arta cu tendinţă, în opoziţie cu conceptul «artei 53


pentru artă» a lui Maiorescu. Gherea nu a înţeles că, prin concepţia sa, Maiorescu se situa între cei mai înaintaţi esteticieni ai veacului, care optau pentru autonomia esteticului. Împotriva artei cu tendinţă s-a ridicat mai târziu şi Rebreanu, socotind că acel concept ar reduce literatura la broşurile de popularizare în masă. În ceea ce priveşte predarea noilor cunoştinţe, fără excepţie, am adoptat analizarea textului cu ajutorul clasei. De aceea, la început, le solicitam elevilor parcurerea lecturilor înscrise în programă pe toată perioada anului în curs. Astfel că, în mare parte, elevii erau familiarizaţi cu operele ce urmau să fie studiate. Cineva spunea că un om cu adevărat deosebit e cel care reuşeşte să-i facă pe cei apropiaţi, indiferent de pregătire, să pară că sunt egalii săi. Aşa şi cu profesorul. Cel cu adevărat performant este, cred, cel care se eliberează de poziţia rigidă, ex-catedra şi, păstrând distanţa, să-şi facă din elevi părtaşi şi colaboratori în procesul de predare. Cred că acela e un dascăl adevărat, care-i determină pe elevi să devină parteneri de dialog în actul didactic. -Cu ce şi-a umplut timpul cultural Ion Moise atunci când nu era la masa de scris? Ce-ar fi vrut să facă Ion Moise pe lângă proză, înafara şi înlăuntrul literaturii? -Timpul meu cultural a însemnat o prioritate a timpului meu liber. O supapă activă în afara mesei de scris. Pe vremuri, aşa cum am arătat, m-am implicat în organizarea unor manifestări de amploare, acţiuni de care n-am scăpat nici azi. Mă implic în concursuri, jurizări şi simpozioane. Cred că sunt cel mai disciplinat lector al manuscriselor trimise la concursurile de proză, poezie şi umor, sosite la festivalurile literare bistriţene. Mi-am impus mie şi altora să fiu obiectiv în aprecieri. Aşa s-a dus vestea în ţară că la Bistriţa juriile sunt obiective. În altă ordine de idei, în prezent, contribui la apariţia «Mişcării Literare», ca membru al colectivului de redacţie şi colaborez la alte publicaţii. Mă mai ocup cu prezentări de cărţi, 54


de personalităţi care ne vizitează oraşul şi judeţul. Mai realizez emisiuni radio-tv şi sunt antrenat la alte activităţi culturale care, recunosc, adesea atentează la bugetul de timp afectat scrisului. Aşadar, timpul meu cultural îl concurează uneori serios pe cel al scriitorului. Totuşi, multe obligaţii pe care nu le pot refuza mă determină să mă aflu volens-nolens în vâltoarea acţiunilor culturale ale locului, estompându-mi regretul că, la vârsta pe care o am, s-ar impune să-mi gestionez mai raţional vremea şi energiile. Aprilie 2007

55


IULIAN FILIP

„Acum îmi place câte mi-a pus în cârcă Domnul…” IULIAN FILIP, poet, prozator, dramaturg, folclorist, publicist, grafician. Născut la 27 ianuarie 1948, în cel mai frumos sat din lume – Sofia cea dintre oraşele Bălţi şi Drochia (noroc reciproc de bună vecinătate). După absolvirea şcolii medii din Sofia – student la Facultatea de Fizică şi Matematică, apoi student la Litere (Universitatea „Alecu Russo” din Bălţi (1965 – 1970). Doctorand, apoi cercetător ştiinţific la Academia de Ştiinţe – sectorul folclor al Institutului de Limbă şi Literatură (1970 – 1985). Şef al Departamentului Cultură în Primăria Chişinău (1990 – 2006). Cărţi de poezie: Neîmpăcatul meşter (1974), Cerul fântânilor (1977), Dialoguri primordiale (1978), Hulub de poştă (1983), Unde eşti? (1987), Cafea neagră (1979), Fir de nisip (1991), Dansul timizilor (1994), Mergătorul (1996), Aventură neolatină (1997), Seminţele mărului oprit (1998), Morţile prealabile (1998), Ştiutorul să mă ierte (2000), Amărâtele hărţi (2000), Căutarea păstorului (2001), Cules-Ales (2004), Elegia dramatică a golului (2007), Poezia ACASĂ (antologie de poezie basarabeană, în colaborare cu Mihai Stan, 2003, 2007), Linii şi cuvinte comunicante (2007), Noroc polyglot (2008), Încheierea cercului (2008), F11!/Păjuriţă, pajură (2008), Luna-i una (2009, 2011). 56


Cărţi pentru copii: Casa fiecăruia (1980), Cenuşar-Voinicul şi Cenuşăreasa - Mireasa (teatru, 1981), Facă-se voia ta, Sfârlează! (teatru, 1985), Colacul-Marele, frate bun cu soarele (1988), Copăcel-copăcel(1990), Deşteptătoare (1991), Au vrut melcii să se bată (1996), Din neamul lui Păcală (1996), Ceata lui Bujor (teatru popular, 1997), Vrei să creşti mare?(1997), Ruga iezilor cei trei (1998), Plăcinţele cu mărar – Nucul cu o singură nucă (poezii, poveşti, 1999, 2004, 2010), Casa greierului (teatru, 2002), Au vrut melcii să se bată (2002), Moara cu plăcinte (2007). Cărţi de teatru, folclor, proză, publicistică: Teatru popular(1981), Primiţi „CĂLUŢUL”? (1983), Cobaiul nu triumfă (1996), Foarfeca lui Urecheanu (2003), Când pe morţi îi strâng pantofii, cum e mersul celor vii? (2007, Fir întins (2008)), Care-s sălbaticii? (2010). Tradus - ediţii aparte: Тревожный художник (Neîmpăcatul meşter, traducere în limba rusă, «Советский писатель», Москва, 1984), Mamut a hutozekrenuben (Mamutul din frigider, traducere în maghiară, „Pont”, Budapesta, 1997), Un spin – Une epine (ediţie bilingvă româno-franceză,”Libertas”,Ploieşti, 2003). A tradus – ediţii aparte: Ungaretti-Leopardi (din italiană, în colaborare cu Vasile Romanciuc şi Ludmila Cojuşco, ”Literea”, 1995), Dante Cerrili (din italiană, în colaborare cu Adriana Filip, ”Prut Internaţional”, 1999), Lermontov (din rusă, în colaborare cu Ion Hadârcă, Constantin Dragomir, Efim Tarlapan, 1988). Spectacole de teatru: Moara cu plăcinte (la Teatrul Academic 1981, la Teatrul Guguţă 1997), La izvor, Albina salvează lumina (Guguţă, 1999), Pâinică de la iepure (Guguţă, 2000), Mioriţa (rock-operă, Teatrul „Ginta latină”, 1991), Da care-s sălbaticii? (Teatrul „Satiricus”, 1997), Comoara tâlharului (Guguţă, 2004), Hai să ne jucăm! („Satiricus”, 2008), Cobora un căţeluş din cer (Guguţă, 2011). Filme: Moara (Telefilm –Chişinău. 1990), Ştiubeiul de aur (film muzical pentru copii, Telefilm-Chişinău, 1985), Deşteptătoarele (film cu desene animate, Moldova-film). 57


Expoziţii de pictură şi grafică: Biblioteca Naţională Chişinău (1997), Biblioteca „Asachi” Iaşi (1997), Teatrul de Operă şi Balet din Chişinău (1998), Teatrul „Satiricus” (2003), Teatrul „Licurici” (2006), Muzeul de Istorie Dâmboviţa, Târgovişte (2008). Menţiuni: Maestru în Arte(1993), Medalia „Mihai Eminescu” (1998), Premiul „Simion Florea Marian” al Academiei Române(2005), Premiul special al Festivalului Internaţional de poezie „Lucian Blaga”, Cluj (2001), Premiul „Ilie Gravorul (1996), Premiul „Mihai Eminescu” pentru poezie, Iaşi (2008), Ordinul de Onoare (2010) … * -Parcurgând cele zece pagini ale CV-ului tău, mi se pare firesc să te întreb dacă există diferenţe între vise, aspiraţii şi împliniri? Ţi-ai rămas dator, restant cu ceva? - Am dat, în anii de studenție, peste un dicton al lui Seneca, pe care apoi l-am tot căutat, dar ceea ce am găsit nu-mi prea suna românește, dar cam asta era ideea: Nu pentru că lucrurile sunt dificile noi nu cutezăm, ci, pentru că noi nu cutezăm, lucrurile ajung dificile. Ceea ce mi s-a părut uluitor în remarca lui Seneca se lega cu primul meu sărit din accelerat: după prima mea sesiune de iarnă, după examenele susținute onorabil la facultatea de fizică și matematică, am înțeles că aptitudinile mele în domeniul matematicii nu înseamnă totul și că vocația mea era pe acolo, pe sub masă, prin cărțile de altceva decât matematica, cărți pe care le citeam la analiza matematică, la geometria analitică: poezie, eseuri… Când faci ceea ce-ți place, reușești mai multe, iar noțiunea de oboseală, de mult e alta decât pentru omul de alături care lucrează după alte principii decât plăcerea. Am fost timp de șaisprezece ani șeful Departamentului Cultură al Primăriei Chișinău – îți știu crucea și pâinea. Marele regret al meu (și, poate, restanța) e visul care m-a adus în birocrație, neîmplinit încă: am acceptat condiționat să vin la Primărie – 58


ca să realizez parcul de agrement Satul TREI IEZI (parc din categoria Disneyland, dar concepție înrădăcinată)… Mi-au scăpat pe alături niște posibilități reale – eram poet bine intenționat, departe însă de ceea ce acum înțeleg în economie și nu numai… Dar, mai ales, regret eșecul legat de noul edificiu pentru Biblioteca Municipală B. P. Hasdeu: locul și temelia șantierului, pornit să devină bibliotecă, se ceda/vindea în momentul când mă înscăunam, când încă nu înțelegeam ce se petrece și ce depinde de mine (pe temelia cedată se înalță acum ambasada Rusiei, draga de ea)… Cu iezii trenul încă nu e dus, iar de un nou local al Bibliotecii Municipale mai ales în anul acesta aniversar e cazul de vorbit. -Nu eşti singurul poet care e şi pictor. Cum s-ar explica, în ceea ce te priveşte, adagiul latin „Ut pictura poesis”? - Nu am nicio dificultate cu aceste ispite diferite ale mele: poetul operează uneori cu cuvinte, alteori cu linii și culori, alteori cu sunete. Totul e poezie, pe care o exprimi în cuvinte, în linii, culori, sunete, tăcere, în mișcare plastică… În cazul meu, relația între cuvânt, linie, sunet nu mă… dezintegrează: uneori zile întregi nu scriu niciun vers, alteori săptămâni întregi nu mă ating de culori, dar nu trece nicio zi fără ca să mă ating de clapa mea electrică ori de claviatura pianului… Dar, incontestabil, în cazul meu, la început a fost și rămâne cuvântul. -Crezi că timpul poeziei la Chişinău coincide cu timpul poeziei de la Bucureşti? Care e ora exactă a poeziei? -Nici la Chișinău nu avem același… fus pentru toți poeții. Bucureștiul gașcalizat încurcă receptarea nestânjenită a valorilor poetice bucureștene (și nu doar poetice). Și nu mă refer numai la decibelii postmoderni… Pedalarea insistentă a motivului sincronizării cu centru sensibilizează înțelegeri mai delicate a stației terminus - pentru asemenea atitudini: tiraje de două sute de exemplare ori chiar mai mici, pe care poeții și le 59


dăruiesc reciproc (ca la Paris – sincronizare!)… Pe segmentul poeziei nesincronizate, de calitate ora e aceeași și la Chișinău și la București și la Târgoviște și la Iași, și la Târgu-Mureș și la Satu Mare… -Prietenia literară a avut particularităţi specifice spaţiului basarabean. Ce idealuri au consolidat prieteniile literare? Crezi că a trecut acel timp al solidarităţii literare? Ce-i mai uneşte, ce-i desparte azi pe scriitori? - La timpul, vârsta debuturilor, prieteniile au configurația generației. Cumpenele debutanților îi solidarizează. Dacă, în afara acestor ghionturi consolidatoare, relațiile de tinerețe sunt axate pe un crez comun, șansa duratei acestor prietenii poate fi mai sigură. Problema basarabeană, trăită și respirată, rană deschisă, de orice român basarabean, îndeosebi de poeți, consolidează suplimentar – aici poate ar fi specificul spațiului basarabean. Nu cred că sunt la trecut prieteniile literare, dar știu că în toate timpurile oamenii de creație au realizat mai greu aceste relații. Au existat, mai există, cunosc câteva. Mă consider fericit să am prieteni buni între scriitori. -Guillaume, poetul şi administartorul, ar spune Virgil Mazilescu. Cum se potrivește sintagma lui Iulian Filip? - Știi că mi se potrivește. Nu știu dacă mă mai încape – m-am dat pe mâna a mai multe proiecte, unde se pare că poetul și administratorul mai sunt secundați de nu mi-i clar cine, dar e superbă senzația de implicare, utilitate, comunicare, libertate, provocare… Dar… va fi liniște, va fi seară, când toate (la asfințit?) vor răsări mai limpezi, numai bune de citit și cântărit. Acum îmi place câte mi-a pus în cârcă Domnul… -Mulţi poeţi basarabeni au fost ademeniţi de lirica pentru copii. Mai au copiii nevoie de poezie? Cine sunt adversarii poeziei, ca să nu zic duşmanii ei! - Copiii se deșteaptă în poezia alintului versificat matern. Poezia pentru copii nu știu dacă e numai lirică ori mai mult lirică. Mă refer la poezia realmente comunicantă cu copiii, nu 60


declarată a fi pentru aceste vieți mititele. Mai întâi, e vorba de codul de comunicare al copilului, care nu e doar limbă – e un limbaj conjugat: joc, revelație, deliciu, poantă și dacă se poate încă ceva… Cum să nu aibă copiii nevoie de poezie? Poezia e modelul sărbătoresc al vorbirii, altfelul de folosire a cuvintelor decât în cotidian. De aceea e cocoțat pe scaun copilul, atunci când are poezia învățată, în cea mai umilă casă cu copii – să simtă altă altitudine a cuvântului ajuns în poezie. Tot timpul mă refer la poezia bună! Adversarii poeziei? Cei care nu au darul să se atingă de ea, să o degusteze – furnicile din fabulă: cum să fie cineva altfel, greiere? Poezia e altfelul. Iubirea Aproapelui e foarte grea, dacă acela e altfel. Încurcată relația poeților cu daltonicii. -Prin 1996, Grigore Vieru spera ca 2000 să ne găsească împreună, fraţi de pe ambele maluri ale Prutului. Pronosticul lui nu s-a adeverit. Care e pronosticul lui Iulian Filip? - Aproape două secole a ținut lucrarea unui program diabolic, menit să ne transforme în altceva decât e românul. Cred că ne mai sunt necesari douăzeci de ani, ca să împlinim 40, când am putea constata scuturată orice urmă de… frig, frig siberian, izvorând mai harnic din kremlinul mustind de roșu, din scenariile regizorilor iubitori de noi. Terapia de încă două decenii nu e numai pentru basarabeni (ce nevedere prăpăstioasă!) – e necesară pentru toată clasa politică bucureșteană, care trebuie să stabilească, pas cu pas, relații posibile de comunicare demnă cu rusul. Nu e numai treaba basarabenilor unirea… Dar… Nu e mai amar ca-ntotdeauna./ Dulcele-i un pic – să-l ocrotim!/ După noapte orice zi e bună,/ altfel… la ce bun ne mai trezim?

61


RĂZVAN DUCAN

„Greu eşti “văzut” în provincie” - Ai fost „condamnat” să trăieşti în provincie. O condamnare asumată. Care sunt handicapurile unui scriitor în provincie? Care avantajele? Care vămile afirmării şi recunoaşterii? -Într-adevăr, e o condamnare asumată. Şi aceasta fără ghilimele. Am ales acest drum, atât dintr-un patriotism local (Trebuie venit “neapărat” acasă, pentru a “pune umărul”.), propagat de societatea socialistă, cât, poate, şi din complacerea în comoditatea imediată de a avea aici părinţi şi socri, nemaifiind necesară o luptă într-un oraş mare, “necunoscut” (cu şi fără ghilimele), pentru nevoile materiale absolut necesare: o casă, un serviciu etc. Nu m-am gândit atunci la consecinţe, pe timp îndelungat. Pe plan literar, au predominat şi predomină dezavantajele. Greu eşti “văzut” în provincie de critici, de revistele literare, de posturile de radio şi televiziunile ce promovează, atât cât promovează, scriitorul şi opera sa. Oricât de talentat ai fi, “ochii care nu se văd se uită”, inclusiv în literatură. Deşi infime, sunt, totuşi, şi în provincie, cel puţin teoretic, şanse de afirmare. Acestea incumbă cel puţin două, absolut necesare, oportunităţi: un talent de excepţie şi, dacă se poate, de la o vârstă fragedă, şi ochiul, cel puţin al unui critic important care să nu fie apatic, dispus să promoveze doar valoarea şi mai puţin faptele conjuncturale, neliterare. Mai e 62


apoi o tenacitate din partea scriitorului de provincie, tenacitate, de asemenea necesară, pentru afirmare, mult mai mare decât cea a scriitorilor din marile oraşe, tenacitate ce poate proveni dintr-o conştiinţă a propriei valori, dar şi din felul de a fi. Avantajele de a locui în provincie? Puţine, dar sunt. Unul cred că este acela al tentaţiilor distructive mai puţine, fapt ce acordă mai mult timp visului şi statului la masa de scris. Viciul pe poet şi pe metru pătrat e mai mic în provincie! - Târnăveniul se numără printre puţinele oraşe cu tradiţie cenaclistă neîntreruptă de mai bine de o jumătate de secol. Cu toate acestea, greu s-au putut impune câteva nume în circuitul de valori literare. Cum vezi rolul şi locul unui cenaclu în cadrul unei mişcări literare? -Condiţia şi conştiinţa de scriitor presupune o “dulceamăruie” alergătură de unul singur, unde uneori poţi să ieşi chiar şi pe locul doi. Cenaclurile literare sunt doar supape prin care scriitorii, fie îşi verifică (atunci când e cazul) nervul scrisului lor, fie refulează întru odihnă activă, alături de alţi confraţi, pasiunea întru literatură. Scriitorii nu se nasc şi nu se formează în cenacluri. Ei se nasc acasă, singuri, nemoşiţi de nimeni. În cenacluri îşi arată doar rezultatul “apelor rupte”. Uneori este şi un loc al schimbului de informaţii culturale, noutăţi etc. Într-un cuvânt, puls. Pentru unii, de la caz la caz, poate fi şi impuls. La Târnăveni, ca şi în alte părţi, în cadrul cenaclului, sunt toate formele de relief literare. Impunerea literară la nivel naţional a “vârfurilor de munţi” s-a făcut şi se face în condiţiile descrise anterior. Statutul de scriitor într-un oraş ca Târnăveniul este, din păcate, un subiect de veşnică bârfă, de cele mai multe ori distructivă. La mulţi, invidia doare mai mult decât o boală! Şi, Doamne, cât de mult iubesc acest oraş! Ar fi nedrept, totuşi, să nu spun că în Târnăveni sunt şi oameni de mare sensibilitate şi rafinament cultural, ce se bucură sincer de fiecare succes literar local. Datorită ajutorului lor am putut să-mi public multe din cărţi. Lumina caldă a 63


ochilor lor e cea care se adaugă altor lumini, ce-mi călăuzesc paşii. Inclusivi literari. În faţa lor îmi scot pălăria. - Târnăveniul a avut mai multe tentative de-a lungul timpurilor de a avea o publicaţie literară proprie. De ce nu reuşesc revistele literare să aibă viaţă lungă la Târnăveni? - Prea puţine ziare şi reviste s-au făcut la Târnăveni din altruism. Cele mai multe din interes. Şi nu interes pecuniar, ci unul politic. Fie de înălţare a unor persoane, fie de coborâre a lor. Revistele culturale, prin specificitatea lor, se ocupă strict de cultură şi mai puţin de politică şi de aceea nu sunt interesante pentru cei cu bani. Apoi, mai e şi aspectul acela că potentaţii vremii vor în general să controleze ziarele şi revistele, ceea ce face să se intre într-un conflict flagrant cu scriitorii-ziarişti, care sunt mai greu de manipulat, decât alte categorii profesionale. Atâta timp cât nu se înţelege că o revistă culturală e de “bătaie lungă”, ce nu aduce bani, dar dă prezentului şi mai ales viitorimii dimensiunea spirituală a acestor timpuri, nu va putea să existe o revistă literară la Târnăveni. Banii cheltuiţi pe o astfel de revistă sunt insignifianţi, faţă de mesajul şi regenerarea morală şi spirituală pe care ea poate să o facă. - După elanuri lirice în forţă, poetul Răzvan Ducan n-a mai turat motorul poeziei, fiind mai puternic atras de publicistică şi istorie locală. Cum conciliază Răzvan Ducan cele două pasiuni? -Contemplându-mi, retrospectiv, arderea întru poezie, am ajuns la concluzia că aceasta s-a produs diferit, în funcţie de vârstă, de cumulările culturale şi chiar de traumele personale. Poate că nu e o regulă generală, dar la mine s-a iscat de la sine, prin în anii tinereţii, de la un resort interior de nestăpânit. (Mă culcam seara, fără niciun gând literar, şi pe la 1-2 noaptea mă trezeam (eram de fapt trezit!) de o idee, ce trebuia pusă pe hârtie sub formă de vers şi, până nu făceam acest lucru, la nivelul acceptat de gustul meu estetic, pur şi simplu nu puteam să dorm. Cred că eram… alesul! Am spus-o în versurile unui 64


poem: ”Poate că şi scrisul nu-mi aparţine,/ Risipeşte Dumnezeu prin mine păreri,/ În trupul meu înmoaie pana,/ El, timpul insolitei mângâieri./ Trimite sensurile sale,/ Euharistic mă supun,/ Nevoia mea e voia lui,/ Urmându-l mă urmez, antum,/ Lui mă desfac, eu, călimară,/ Urzit spre-a face poezie,/ Îi nevăzută mâna lui,/ Ce-mi tremură ideea pe hârtie./…” (“Prietenului C.T. - acrostih) din vol. Mulţumesc albastru, Ed. Nico, Tg. Mureş, 2006). De altfel, am tot mai mult convingerea că nu sunt decât un receptor ce scrie poezie, doar când se… emite! Şi într-adevăr, sunt momente în care oricât m-aş strădui, nu pot să scriu un cuvânt, iar alteori e un con al abundenţei potenţa mea literară. Publicistica şi istoria literară sunt două direcţii de exprimare ce mi-au rotunjit şi-mi rotunjesc disponibilitatea, fiind în complementaritate cu poezia. Când nu e inspiraţie, e transpiraţie! Ele sunt şi exerciţiu dar şi cultură, “lucruri” necesare unui poet ce se respectă. Poezia, publicistica şi istoria literară (şi nu numai literară) au făcut mereu casă bună în mintea şi în sufletul meu. Aceste coordonate, ca urmare a harului dar şi a predispoziţiei şi ştiinţei cuvântului, pot doar împreună să-mi dea un contur necesar înţelegerii mele. Al “vederii” mele, în ansamblu. - Virgil Mazilescu a consacrat sintagma „poetul şi administratorul”. Tu ilustrezi cât se poate de bine această sintagmă. Cum e poetul când e şi administrator, cum e administratorul când e şi poet? -Pe lângă statutul pe care cred că-l am, şi anume acela de poet, sigur îl am şi pe acela de administrator, mai exact director la Casa Municipală de Cultură “Mihai Eminescu” din Târnăveni. Sunt două lucruri total diferite. Puteam să fiu (şi eram) poet fără să fiu administrator, dar, strict în condiţiile mele, mai puţin să fiu administrator fără să fiu poet sau măcar poet. Să nu fiu înţeles greşit. Să fiu poet în sensul cumulării unor cunoştiinţe culturale şi al unei chemări culturale fără de care nu se poate face administraţie culturală de calitate. Şi cred, 65


fără falsă modestie, că eu am o astfel de chemare. Încă din prima zi de când am câştigat concursul de director şi am păşit în instituţie, am ştiut ce am de făcut şi mai ales cum. Nu am avut nevoie de săptămâni sau luni de acomodare, de învăţare. Administraţia culturală se plia perfect pe “calapodul” pasiunii pentru cultură, pasiune ce o dovedisem de cu mulţi ani în urmă prin oportunităţi şi iniţiative culturale chiar din postura neangajatului într-o instituţie culturală. (Atât ca inginer într-o întreprindere economică, cât şi ca profesor în şcoală, am organizat cenacluri literare, seri culturale, am scris şi regizat brigăzi artistice, am scris şi publicat cărţi, am condus ziare etc.). Acum, atât administraţia cât şi poezia merg foarte bine “mână în mână” şi vor merge cât timp cât va considera… Dumnezeu necesar. Parafrazându-l pe Nichita Stănescu, spun şi eu cu un soi de autoironie: “nu ştiu cât şi dacă toată viaţa, de acum înainte voi fi administrator de cultură, dar sigur toată… moartea voi fi poet!”. De altfel, am lăsat cu limbă de moarte, ca atunci când voi muri, pe cruce, înaintea numelui sau sub el, să mi se scrie, poet sau scriitor, ceea ce am fost mereu, şi mai puţin inginer, profesor etc., cum îşi scriu alţii. Nu că îmi reneg profesia pe care o am şi anume cea de inginer, completată cu alte studii pentru a fi şi profesor, pentru care am muncit, dar mă simt mai bine în “pielea” de poet sau scriitor, mai “pe larg”. - Casa de Cultură „Mihai Eminescu” a cunoscut o veritabilă revigorare după preluarea conducerii de către Răzvan Ducan. Împlinirile le-a văzut cine-a vrut. Ce-i lipseşte unei Case de Cultură, într-un oraş cu nu prea multe posibilităţi de oferte culturale (fără teatru, filarmonică etc.) pentru a umple acest gol? Care ar fi proiecţia ideală a unei astfel de instituţii? -Într-adevăr, numai cine nu a vrut să nu vadă n-a văzut revirimentul cultural întâmplat după septembrie 2000, la Casa Municipală de Cultură “Mihai Eminescu” din Târnăveni. În cotidianul naţional independent bucureştean Ultima oră, din 21 66


august 2006, Ana-Cristina Popa a semnat un articol intitulat Oraşul protejat de cultură, iar Laurenţiu Oprea, în hebdomanarul medieşean Informaţia săptămânii, din 2-8 octombrie 2006, semna un articol intitulat Cel mai bun produs al Târnăveniului a devenit…cultura! Acestea sunt doar două exemple ale ecourilor renaşterii culturale ale urbei, din sutele care s-au scris în cei şapte ani trecuţi de când sunt director, unde instituţia pe care o conduc a avut şi are un rol de primă mărime. Ar fi multe de spus despre această “a doua tinereţe” a Casei de Cultură din urbea de pe Târnava Mică, însă spaţiul alocat acestui interviu nu permite dezvoltarea sa. Continuând răspunsurile la cascada de întrebări iscoditoare, în sensul bun al cuvântului, cred că “rentabilitatea”, în sens strict cultural, nicidecum financiar, a unei Case de Cultură, dintr-un orăşel de provincie, este dată de entuziasmul şi ştiinţa referenţilor culturali care o “păstoresc” şi, în primul rând, a directorului care trebuie să se plaseze în fruntea unei astfel de stări. Cultura este un atribut care nu se face cu ora sau cu ziua. Îţi cronometrezi zilnic cele 8 ore şi apoi te detaşezi de serviciu. A trăi întru cultură înseamnă a avea o stare dătătoare de disponibilitate culturală 24 din 24 de ore. Au fost zile şi săptămâni întregi în care am fost la serviciu sau am lucrat întru cultură (deci tot la serviciu) câte 12-14 ore pe zi. Niciodată nu mi-am contabilizat aceste ore suplimentare, considerând serviciul în domeniul culturii nu o povară, ci un privilegiu. De cele mai multe ori şi în concediu, când nu am fost plecat din localitate, am fost zilnic la Casa de Cultură, chiar dacă nu neapărat de la prima oră. Dacă lipsesc o zi sau două, simt că-mi lipseşte aerul instituţiei, aer în care mă simt aşa de bine. De altfel, cred că este un fel de boală de familie, mama mea fiind, în urmă cu ani mulţi, angajată a instituţiei, jucând, alături de tatăl meu, şi uneori şi regizând, teatru, în formaţia de amatori a instituţiei. Îmi amintesc că în pauzele spectacolelor de teatru eram împins dincolo de cortina trasă şi spuneam la nesfârşit 67


poezii, spre încântarea publicului ce mă încuraja mereu prin aplauze şi îndemnuri de “încă una, Ducule”. Aceasta până la montarea decorului următorului act. Aveam vreo 4-5 ani. Funcţionabilitatea, la modul ideal, a unei Case de Cultură dintr-un orăşel de provincie, trebuie, după mine, să îndeplinească obligatoriu, mai mulţi factori: angajamentul trup şi suflet al… angajaţilor instituţiei, profesionalismul lor întru cultură, aflarea în fruntea urbei (primar şi consilieri locali) a unor oameni deschişi mintal şi sufleteşte, capabili şi decişi să sprijine cu orice preţ cultura locului şi, nu în ultimul rând, un public cu disponibilitate pentru actul cultural. - Scriitorul Răzvan Ducan face parte din Asociaţia Scriitorilor din Cluj şi nu din Asociaţia Scriitorilor din Târgu-Mureş, cum ar părea firesc. Care e explicaţia acestei „neînregimentări literare” mureşene? - Asociaţia Scriitorilor din Tg. Mureş este o caricatură de asociaţie literară. Ar lua, cred, cu brio, titlul de cum nu trebuie să fie o astfel de asociaţie literară! Cu o conducere lipsită de imaginaţie şi iniţiativă, cu o activitate submediocră, mereu dispusă la sforării, ea se demonetizează tot mai mult, pe măsura trecerii timpului. Cel mai recent exemplu şi cred că cel mai concludent, al rezultatului “activităţii” acesteia, este acela al ieşirii scriitorilor, de prima linie: Mihai Sin, Nicolae Băciuţ şi Valentin Marica din cadrul asociaţiei din Tg. Mureş, oraş în care locuiesc şi în care ar fi firesc să activeze literar, şi transferarea lor, ca o proprie voinţă, la Asociaţia Scriitorilor din Cluj-Napoca! Fără alte cuvinte! - Ce şanse mai are scriitorul să supravieţuiască într-o lume care, în aparenţă, pune preţ pe literatură, dar în realitate n-o (răs)plăteşte nici într-un chip!? - Poezia, “dulcea inutilitate”, proza, “scrisul lung”, teatrul, “viaţă paralelă cu viaţa”, şi excrescenţele sale colaterale, dependente de acestea: critica literară, istoria literară, eseistica etc. nu vor dispărea niciodată. Toate acestea 68


existau în “blocul de piatră” al lumii cognoscibile şi închipuite, înainte de a exista cuvintele scrise şi chiar înainte de a exista omul. Omul (mă refer la omul cu har) a extras aceste esenţe din lumea înconjurătoare, developându-le neparcimonios, nu înainte de a le trece prin sita propriului eu. De fapt, a reinventat lumea. Scriitorul, ca şi artistul plastic, ca şi muzicianul, ca şi … nu fac decât să reinventeze lumea. O lume în lume! Uneori asemănătoare, alteori total diferită faţă de cea ştiută. Nu toată lumea preferă această nouă lume. Mulţi o preferă pe cea “clasică”, ce se poate vedea şi pipăi. Prea puţin este cultivat spiritul din fiecare, existând riscul ca acesta să devină un apendice, fără de care se poate trăi. Deşi nu au dreptate, sunt mai mulţi cei care… ironizează fânul! Sufletele se pietrifică dacă nu se înfiorează de plăcere la frumos! Interesul pentru cultură şi, în speţă, pentru literatură, este destul de scăzut. Se desfinţează biblioteci personale, statuându-se şi la noi, tot mai mult, cultura banului. Cei care au bani nu citesc şi cei care citesc nu au bani. Răsplata antumă a scriitorului este pe măsura interesului! El se mai hrăneşte şi, nu de puţine ori, cu credinţa într-o răsplată postumă, a reverberării numelui său “dintr-o carte”, ca singur bun după moarte. În zilele noastre, scriitorul supravieţuieşte doar datorită altruismului său, al credinţei în revigorarea morală şi spirituală a scrisului său. Am văzut de curând un film s.f. în care, după trezirea unor astronauţi pământeni din criogenia de care au avut parte timp de… secole, le este dezvăluită o lume extraordinară la care au ajuns, plină de sori, planete şi luni deosebite, ce se văd într-o policromie de vis. Entuziasmat de ceea ce văd, un astronaut - femeie exclamă la un moment dat: ”Ar fi trebuit să fie trimis un poet pentru a putea descrie cu adevărat această lume”. Într-adevăr, sunt lumi ce nu pot fi explorate decât de poeţi, decât de scriitori! Ianuarie 2007

69


ROMULUS FENEŞ

„Găina şi vulturul sunt zburătoare. Puse pe aceeaşi stâncă, la aceeaşi înălţime, fiecare va zbura după putere. Romulus Feneş a absolvit Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu" din Bucureşti, avându-l ca profesor de specialitate pe Alexandru Brătăşanu şi beneficiind de climatul favorabil instaurat de Corneliu Baba, Al. Ciucurencu, Eugen Schileru, Catul Bogdan, arh. Anton Dîmboianu, Liviu Ciulei, Radu Penciulescu şi alţii. A semnat scenografia la circa şaizeci de spectacole la Teatrul Naţional din Târgu-Mureş şi la alte teatre din ţară şi a fost răsplătit cu premii, atât în confruntări din ţară cât şi din străinătate. Printre piesele la care ţine mai mult se numără „Nevestele vesele din Windsor", de W. Shakespeare, „Dansul sergentului Musgrave", de John Arden, (costume), „Vedere de pe pod", de Arthur Miller, „Două ore de pace" şi „.Piticul din grădina de vară" de D . R. Popescu, „Tragedia omului", de Madach Imre, „Moliere", de Bulgakov, „Noaptea cabotinilor", de Romulus Guga, „Insula", de M. Sebastian (montat în Iugoslavia), „Cum vă place", de W. Shakespeare, „Ascensiunea lui Arturo Uj poate fi oprită", de Bertholt Brecht, „Ciocârlia", de Jean Anouilh etc. 70


Ca preşedinte al Uniunii Artiştilor Plastici, filiala TârguMureş, strădania lui a fost aceea de a fi folositor celorlalţi colegi. A fost o funcţie pe care o considera că nu-i dă dreptul la nimic în plus, pentru că, susţinea Romulus Feneş, „nu există şef în ale artelor şi şef peste artişti”. Scenograful Romulus Feneş (8 iulie, 1937, Oradea – 22.08,2007, TârguMureş) a avut un cuvânt important de spus în scenografia românească contemporană. - Pentru un scenograf, teatrul reprezintă terenul propice de afirmare. Teatrul din Târgu-Mureş oferă acest cadru, fiind, pentru o perioadă, un teatru puternic şi novator. Cum era teatrul atunci şi cum e el acum? De ce are nevoie un teatru pentru a-şi respecta firma? -A existat o mare perioadă de efervescenţă a teatrului românesc. Putem afirma că a fost o perioadă a unor foarte mari regizori, scenografi, actori, dar regizorii au fost cei care au imprimat un dinamism şi un suflu special teatrului românesc, afirmându-1 puternic pe plan mondial. Şi în acest context stimulator, Teatrul Naţional din Târgu-Mureş era unul dintre cele mai valoroase teatre. Climatul era de muncă, dăruire, pasiune. Serii întregi de absolvenţi din institutele de teatru din Bucureşti şi Târgu-Mureş au trecut prin acest teatru, afirmându-se şi desăvârşindu-se. Din totalul de actori de primă linie pe care i-a furnizat Teatrul Naţional din Târgu-Mureş Capitalei s-ar putea alcătui în Bucureşti un teatru excelent. Ce a creat această stare de spirit atât de favorabilă?, mă întreb eu. În primul rând, la acea dată, la acest teatru, pe lângă regizorii Gheorghe Harag, Dan Micu, aici au lucrat practic cei mai buni regizori şi scenografi din România. -Căutările dv. în scenografie şi în teatru şi-au găsit ecou şi în ideea „Teatrului din curte". Cum s-a ajuns la acest teatru şi ce îşi propune el? 71


-Ştim bine că arhitectura spaţiului de spectacol a jucat un rol important în arta spectacolului. Clădirea, din prima jumătate a secolului al XVIII-lea, pusă recent la dispoziţia Uniunii Artiştilor Plastici, Filiala Târgu-Mureş, prin grija şi generozitatea organelor judeţene de partid şi de stat, cu destinaţia „Ateliere de creaţie", are o curte interioară cu o dispoziţie spaţială şi cu o acustică deosebite. Meritul nostru a fost acela de a descoperi că în acest spaţiu s-ar putea realiza un tip de spectacol inedit. Intenţionăm de fapt să înfiinţăm primul teatru al Uniunii Artiştilor Plastici. Programul artistic al acestui teatru se va baza pe cultivarea cu precădere a imaginii, fără a înţelege prin aceasta montări fastuoase. Aici ar urma să se joace piese scrise anume pentru acest teatru, Romulus Guga lucrând deja la o piesă de deschidere, pentru că Romulus Guga a fost cucerit de idee şi simte din plin că spaţiul de joc poate avea efecte şi determina concepţii noi de scriitură a teatrului dramatic. În niciun caz, în acest spaţiu nu vreau să facem spectacole în aer liber doar pentru motivul că în sălile de teatru ar putea fi prea cald. Vom lucra după principiul economic al Fondului plastic, principiu care cultivă autofinanţarea, dând libertatea compartimentului de concepţie a spectacolului să invite actorii pe care îi consideră potriviţi, de la Teatrul Naţional din Târgu-Mureş, de la Institutul de teatru şi de la alte teatre din ţară, criteriul unic fiind cel al talentului şi dăruirii şi nicidecum al realizării unei norme sau al vreunui beneficiu financiar substanţial, satisfacţia rămânând cea a împlinirilor artistice. Distribuţia va fi alcătuită "la toate compartimentele în mod special pentru fiecare spectacol. Stagiunea ar urma să înceapă în luna mai şi să se termine la sfârşitul lunii septembrie. Se vor realiza trei sau patru premiere, iar concentrarea textului va fi suplinită de suma tuturor mijloacelor de expresie posibile. La realizarea elementelor de decor şi a costumelor, îşi vor aduce contribuţia toţi artiştii plastici care au 72


ateliere în această clădire. De fapt, totul nu va fi decât un atelier foarte complex, un spaţiu al experimentului artistic divers. Restul se va cristaliza în timp. -Stimate Romulus Feneş, vă propun un subiect care este, doar în aparenţă, limpede. E vorba despre un fenomen care nu poate fi neglijat în complexitatea fenomenului cultural românesc: arta amatoare. Evident, să restrângem sfera la arta plastică. Care sunt pericolele ce pândesc acest fenomen, atunci când locul lui nu e bine înţeles, când o bună intenţie e deturnată spre un vad propice diletantismului. Cum vedeţi relaţia artă plastică amatoare artă plastică profesionistă, artist amator - artist profesionist? -Nu există decât o singură artă. Şi aceasta stă sub semnul unei singure embleme: valoarea. Ce e frumos şi pozitiv în încurajarea fenomenului plastic, pe care hai să-1 numim „amator" numai din necesităţi metodologice, e faptul că el atrage oamenii spre artă. A crea însă, a fi în situaţia de a crea mi se pare a fi un termen, un fapt de care trebuie să ne apropiem cu răspundere, cu evlavie şi nicidecum cu frivolitate şi cu intenţia mascată de a acoperi un gol al unuia sau altuia în planul vieţii sociale, în plan profesional, când profesia este alta decât cea care presupune creaţia şi, dacă vreţi, ne referim numai la creaţia plastică. Al doilea aspect al implicării de masă în actul creaţiei este înscrierea în fenomen, în cel plastic, a receptorului, a beneficiarului actului de cultură. Orice epocă, şi mai ales cea socialistă, obligă la o atitudine de cunoaştere şi de respect faţă de actul de creaţie. Mişcarea de amatori stă cu atât mai mult sub semnul unor astfel de deziderate. -Să rămânem tot la aceste valenţe. Vă rog, încercaţi să delimitaţi totuşi sfera acestora pentru a ne spune dacă în arta plastică românească există fenomenul de amatorism la profesionişti? 73


-Am spus că nu există decât o singură artă. Cu toate acestea, adevărul nu poate fi ocolit. Există şi acest fenomen, dar atunci nu mai avem de a face cu artişti, întrebarea e dacă artist profesionist e cel care dispune de diploma de Institut de artă sau e acela care se dedică cu trup şi suflet, cu sau fără diplomă, cu sau fără studii de specialitate? Profesionist e cel care e membru al Uniunii Artiştilor Plastici? Artist şi creator se poate numi numai acela care, cu talent şi har, după mult studiu, muncă şi căutări, e creator de stil, cel ce se poate exprima printr-o viziune proprie, o viziune nouă, originală. Dar ce-ar fi să privim relaţia parafrazându-l pe Călinescu din una din memorabilele-i tablete în care spunea că găina şi vulturul sunt zburătoare. Puse pe aceeaşi stâncă, la aceeaşi înălţime, fiecare va zbura după putere. Numai că în artă toţi se cred sau se vor vulturi. Să nu uităm însă lungimea aripilor. În niciun caz nu putem aceepta să înveţe găina vulturul cum să zboare. În concluzie, pentru a lămuri care e locul artistului amator în ansamblul peisajului cultural, sunt convins că nu se urmăreşte şi nu i se cere acestuia, indiferent ce profesie ar avea, să-1 înlocuiască pe pictor sau pe sculptor. Voi avea însă o mare admiraţie şi stimă pentru acei oameni, indiferent de profesie, care, din pasiune şi plăcere, vor picta sau vor sculpta şi care vor vizita cu mai multă înţelegere o expoziţie sau un muzeu, se vor apropia cu mai multă dragoste faţă de artă. Tot aşa cum va trebui sa-i admirăm pe acei artişti profesionişti care vor cerceta pretutindeni şi vor descoperi mai ales printre tineri adevărate talente, pe care le vor îndruma apoi spre artă, spre muncă şi studiu, nelăsându-se astfel niciun talent să piară. Aceasta este o sacră datorie a fiecărui artist adevărat. Artistului amator nu-i putem cere mai mult decât poate, cum nici tipografului nu-i putem cere să şi scrie cărţile care urmează să le tipărească. (Chiar dacă uneori o face şi el!).

74


-Există o provincie a artei plastice şi o capitală a ei? Nu numai din perspectivă geografică, ci şi din perspectiva valorii? -Cartierul general rămâne tot Capitala. Dar în condiţiile favorabile ale dezvoltării artelor şi culturii din patria noastră, un mare câştig mi se pare a fi apariţia şi dezvoltarea unor puternice centre de cultură în provincie. Situarea în provincie a unor institute de arte plastice la Cluj-Napoca şi Iaşi, a unui Conservator în fiecare din aceste oraşe, a unui Institut de teatru la Târgu-Mureş, stabilirea unor artişti aici sau în alte centre, filialele Uniunii Artiştilor Plastici din Cluj-Napoca, Iaşi, Târgu-Mureş, Oradea, Timişoara şi altele au contribuit la desăvârşirea fenomenului cultural naţional. Bineînţeles, supremaţia valorică şi numerică îi revine Capitalei. Acolo se produce sinteza tuturor eforturilor, a tuturor căutărilor artistice de pe cuprinsul ţarii noastre. De altfel, cu bună ştiinţă, este în aşa fel organizată Uniunea Artiştilor Plastici din România. Marele examen îl dă atât artistul din provincie cât şi cel din Capitală în sălile din Bucureşti şi mai ales la sala Dalles, în cadrul unor democratice expoziţii republicane. Nu cred că o expoziţie, să zicem de textile, din Bucureşti, ar fi completă şi ar avea strălucirea necesară fără Ana Lupaş din Cluj-Napoca şi Ana Tamas din Târgu-Mureş. Şi exemplele ar putea fi numeroase. Dezavantajul de a lucra în provincie e că nu te afli în centrul vulcanului, ci pe marginea lui. Oricum, în Capitală se produce marea emulaţie a artei contemporane. Cu cât Capitala e mai departe, cu atât aspiraţia că odată vei putea expune alături de confraţii pe merit suspuşi din Capitală e mai puternică. Tot aşa cum pentru un scenograf din provincie a monta un spectacol în Capitală rămâne şi aspiraţia lui capitală. 75


-Pentru că tot suntem la drum (provincie - capitală şi restul lumii), care credeţi că este şansa absolventului de institut de arte plastice în drumul său de la repartiţie spre locul în care „a nimerit" în urma unei atât de relative medii? -Uniunea Artiştilor Plastici dă tânărului absolvent posibilitatea de a se manifesta public, având dreptul să expună alături de artiştii consacraţi, bineînţeles dacă întruneşte criteriile juriului. Dar cele mai bune şanse absolventul le are în cadrul unor expoziţii de grup trecute sub auspiciile cenaclurilor tineretului. Căutările tinerilor şi experimentele lor sunt fericite dacă se produc în climatul specific al generaţiilor respective. Şi mai e un lucru. Cine nu-şi respectă pasiunea se ratează, inferent dacă e repartizat în Capitală, într-un cătun izolat, într-o întreprindere. -Vă propun să continuăm „drumurile". Ce loc credeţi că ocupă documentarea artistului plastic, contactul lui cu marile creaţii ale altor civilizaţii în drumul căutării de sine şi al definirii de sine ca artist moral cu înalte responsabilităţi? -Fenomenul artistic naţional a fost şi este într-o strânsă interdependenţă cu cel universal, cu condiţia ca noi să pornim spre restul lumii de la izvoarele noastre specifice. Brâncuşi, pornind de la Hobiţa spre Paris, pornea dintr-un spaţiu de cultură de mare vigoare. El pornea spre lume cu acea încărcătură, cu acea zestre spirituală pe care avea că o ducă apoi la culmi universale, deschizătoare de drumuri în sculptura universală. Drumul lui spre Paris a fost un drum de documentare. Mergând pe jos, el nu făcea altceva decât să înţeleagă restul lumii. Poate nu lipsa acelor bani de tren 1-a făcut să meargă pe jos, cât dorinţa, nevoia de cunoaştere directă. El a ajuns la acea sinteză documentându-se şi învăţând mereu. Să nu uităm că se întoarce la Târgu Jiu pentru a dura celebrul triptic: Masa tăcerii, Poarta sărutului, Coloana 76


recunoştinţei fără de sfârşit. El, de fapt, prin această întoarcere în acelaşi loc, dă o dimensiune universală spiritualităţii româneşti după ce a văzut, a înţeles şi a cercetat restul lumii. Arta lui e universală, pentru că în primul rând se clădeşte pe naţional. Drumul lui este un drum al marilor restituiri. -Dar să ne întoarcem „acasă", acasă în sensul că să ne întoarcem la scenografie, domeniu în care vă manifestaţi şi în care credeţi cu patimă. Cum vedeţi dv. scenografia ca o artă care poate defini o conştiinţă artistică? -Scenografia poate fi privită, ca fenomen artistic, în multe feluri, chiar ca o artă dependentă de ceilalţi factori ai spectacolului. Şi, totuşi, scenograful se poate exprima pe sine şi în acelaşi timp poate exprima autorul, intenţia regizorului, eforturile actorilor etc. Dar pentru a rămâne la ideea de drumuri pe care aţi enunţat-o, am să vă spun următoarea poveste. Locul acţiunii: un cătun situat într-o văgăună la poalele Ţibleşului, spre care nu ducea niciun drum. Probabil un loc de refugiu în care viaţa se desfăşura în aceleaşi forme neschimbate de secole. Personajul: o bătrână analfabetă, de nouăzeci şi ceva de ani, pe nume Varvara, care a fost dusă o singură dată la Năsăud de către mirele ei, în ajunul nunţii. (Soţul ei s-a întors din primul război mondial pe jos, din Italia). Ştim bine, costumul tinerelor fete, când sunt duse la joc, e foarte colorat şi ornamentat. Şi ştim că acest costum va parcurge, odată cu vârsta, o deposedare de bogăţii a ornamentului şi, pe măsură ce femeia înaintează în vârstă, el devine cromatic tot mai sobru, culminând prin a fi doar alb şi negru. Întrebând-o pe bătrâna Varvara de ce pe costumul ei nu mai sunt culori şi flori, mi-a răspuns: „Pentru că eu, domnule, sunt deja trecută peste deal. Am ajuns în valea de dincolo". Deci, spectacolul care s-a jucat era viaţa, iar decorul un deal pe care bătrâna l-a urcat, a ajuns pe creştet şi apoi l-a coborât. 77


Această idee o găsim şi în Oedip, în celebra ghicitoare şi în celebrul răspuns. E vorba despre vârstele omului. Şi mai este vorba de relaţia dintre acţiunea desfăşurată pe decor sau în decor şi evoluţia cromatică a costumului, de aceea sinteza, rămânând de a fi doar alb şi negru. Această poveste conţine răspunsul la multe din întrebările şi frămânţările scenografului. Scenografia şi-a câştigat dreptul de a fi, pe lângă alte atribute, purtătoare de mesaj şi generatoare de metafore esenţiale ale actului teatral. -În afară de teatru şi scenografie, mai puteţi fi întâlnit şi în ipostaza de preşedinte al Uniunii Artiştilor Plastici, Filiala Târgu-Mureş, a treia filială ca număr de artişti plastici din România. (În paranteză fie spus, aveţi cel mai modest birou pe care mi-a fost dat să-l văd vreodată. El e compus doar dintr-un scaun pe care staţi uneori şi nişte fotolii pe care stau cei care vin cu probleme). Cum vedeţi, din această postură, mişcarea plastică tîrgumureşeană? Cum vedeţi condiţia artistului plastic în aspectele care o definesc? -În primul rând, în faţa artiştilor şi a artei, chiar şi cel pus să-i conducă, aşa-numitul „preşedinte", trebuie să stea în picioare. Şi acel scaun este doar pentru un respiro. Susţin că nu poate exista un şef al artiştilor. Cel investit cu această funcţie trebuie să aibă bunul simţ de a se considera tovarăşul lor de drum, de căutări artistice, de frământări, şi care, investit de fapt cu încrederea celorlalţi, se străduieşte de a le uşura efortul, marele efort al creaţiei artistice, creându-le condiţii. În niciun caz, aşa-numitul preşedinte al artiştilor nu-i va învăţa pe aceştia cum să-şi realizeze creaţia, pentru că fiecare artist trebuie să se manifeste liber, în conformitate cu concepţia sau cu idealul său artistic. Dacă cel investit cu această funcţie e dotat cu un spirit de bun organizator, el va proceda la a crea fiecăruia, repet, 78


fiecăruia, condiţii materiale corespunzătoare, pentru că nu putem anticipa evoluţia unui artist. Fiecare artist trebuie să posede un atelier, bani pentru a-şi acoperi investiţiile pe care artistul plastic trebuie să le facă în actul de creaţie. Dacă unui scriitor îi este de ajuns talentul, un condei şi un caiet, artistul plastic are nevoie de marmură, lemn, bronz, lână, culori, rame, pensule, pânză, la care se adaugă regia atelierului, transporturi şi toate acestea trebuiesc suportate uneori din leafa unui profesor de desen şi să nu uităm că mulţi îşi distrug uneori singuri lucrările după ce au investit în ele trudă şi materiale şi speranţe, neconsiderându-le demne de a fi expuse. Uniunea Artiştilor Plastici, prin organismul ei economic, Fondul Plastic, vine în întâmpinarea artistului, susţine efortul său de investiţie financiară în actul de creaţie. Statul, prin Consiliul Culturii, prin politica de achiziţii şi comenzi de lucrări de artă, a sprijinit şi va sprijini cu siguranţă şi în continuare acest efort financiar. Uniunea Artiştilor Plastici, autofinanţându-se, realizează fonduri din munca artiştilor, vine apoi şi le re-turnează tot în folosul lor sub diverse forme, de la împrumuturile şi ajutoarele de creaţie, până la excursiile de studii din ţară şi străinătate, tabere de creaţie, pensii etc., creând astfel artistului român un statut social demn. Şi noi, la Târgu-Mureş, am promovat ori continuăm să promovăm producţia de obiecte de artă aplicată destinate vânzării prin reţeaua de magazine a Fondului Plastic. Mai exact, e vorba de cultivarea design-ului în cadrul U.A.P. Care sunt efectele economice ale acestei creări şi reproduceri de obiecte de artă (să le numim astfel)? Artistul, şi nu spun un lucru nou, concepând şi realizând un obiect şi obţinînd bani din vânzarea lui, este ferit de tentaţia de a-şi vinde arta de suflet. Am întâlnit cazuri în care unii pictori talentaţi, pictau compoziţii în funcţie de unele conjuncturi sau de date din calendar, abordând uneori tematici asupra cărora se documentau superficial, pur şi simplu neînţelegând evenimentul 79


şi pictând la metru pătrat ori cu ochii pe calendar. Practica a dovedit că este mai demn să concepi, să produci şi să vinzi un obiect de artă aplicată decât să pictezi sau să sculptezi fără convingeri. Arta de suflet trebuie ferită de orice tentaţii. -Şi după acest drum în problematica artistului plastic, cum aţi defini drumul lui? -Singurul drum al artistului român rămâne acel DEAL din peisajul nostru mioritic; uneori el poate deveni dealul Golgotei, dar urcându-1 şi privindu-1 apoi din cealaltă VALE, o să-i poţi vedea creştetul cu sentimentul că laşi pe culmea lui o piatră cioplită cu jertfă pentru altarul artei româneşti. Târgu-Mureş, decembrie 1982 - ianuarie 1983

80


La apel

81


82


NICOLAE BĂCIUŢ

„Lumea literară nu doar că nu e un spaţiu paradisiac, ba chiar că e un veritabil infern” -Dincolo de datele din CV-ul Dvs., care e cu adevărat impresionat şi chiar intimidant pentru o persoană care vine în contact cu Dvs., aş dori să ştiu în primul rând, care ar fi elementele care ar trebui adăugate şi care scoase din biografia scriitorului, redactorului, publicistului şi poetului Nicolae Băciuţ, pentru a vă oglindi perfect personalitatea. Acesta ar fi un bun preambul pentru o convorbire cu o personalitate. Consider că s-a trecut peste toate aceste formule de început şi intru direct în substanţa interviului. Faptul că aţi lucrat la Echinox încă din timpul facultăţii, în calitate de redactor, a fost benefic pentru creşterea Dvs. ca sciitor. Ulterior aţi lucrat în redacţia prestigioasei reviste “Vatra”, până aţi ajuns la conducrea ei, urmând tradiţia Şcolii redacţionale a lui Romulus Guga. Practic, el v-a provocat să realizaţi primele interviuri. Nu vă întreb despre influenţa lui asupra spiritului Dvs., ci despre cum era el ca om, în relaţie cu tinerii scriitori şi redactori pe care-i îndruma. -Înainte de toate, se cuvin câteva precizări, în numele adevărului pe care-l aşteaptă toată lumea de la scriitor, căruia nu i se îngăduie să mintă. 83


Aşadar, Vatra veche nu e Vatra, dimpotrivă, face ceea ce nu face o revistă care a devenit privată pe bani publici. Vatra continuă să apară, dar câtă vreme Vatra veche e percepută ca o continuare a acesteia, e semnul incontestabil că Vatra nu şi-a pierdut doar din strălucire, ci şi din vizibilitate, apărând într-un tiraj confidenţial şi doar o dată la două luni, ceea ce vorbeşte de la sine despre problemele Vetrei. Nu e însă treaba mea, deşi ar trebui să fie, că o publicaţie altădată reprezentativă pentru viaţa culturală din zonă şi-a restrâns orizontul de cuprindere, fiind, practic, confiscată de interese care desolidarizează acţiunea literară. Ea nu e ceea ce şi-ar fi dorit cei care au iniţiat-o şi din care nu mai e în redacţie nimeni. E o echipă nouă, ruptă de tradiţia şi programul revistei Vatra pe care eu o ştiam şi din a cărei redacţie am făcut parte două decenii. Urmele Vetrei sunt la Vatra veche, care îl are pe Mihai Sin, unul dintre fondatorii revistei, seria 1971, ca director de onoare, iar pe mine un înfocat continuator al idealurilor gazetăreşti ale lui Romulus Guga. Venirea mea la Vatra, în 1983, i se datorează lui Romulus Guga, el mi-a pecetluit destinul, el a simţit în mine omul de care revista avea nevoie, prin ceea ce aduceam din spiritul echinoxist în care m-am format în anii de facultate. Romulus Guga e perceput ca un descălecător de cultură română la Târgu-Mureş, iar adesea se mai afirmă că scriitorii mureşeni de azi, cei care înseamnă ceva, au ieşit de sub mantaua lui Romulus Guga. Am trăit în utimul an de viaţă al lui Romulus Guga în preajma sa, încă înainte de a fi angajat la revistă. În ultimele luni, am fost aproape singuri în redacţie, în vara lui 1983, ceilalţi erau plecaţi în concediu, iar atunci, încă înainte de angajare, am început deja să fac tehnoredactarea revistei, să am o contribuţie la una dintre rubricile celebre ale revistei, “Vatra dialog”, să pot propune materiale. 84


Guga era bolnav, dar nu se dădea învins. Avea o siguranţă extraordinară de sine, reprezenta o autoritate respectată şi la “partid”, era respectat pentru tot ceea ce făcea ca scriitor, conducător de revistă. Îi plăcea să povestească, să facă demonstraţii de artă a comunicării, la toate nivelele. Era un actor, intra ades în rolul său, provocând dialoguri la Comitetul Judeţean de Partid, la Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste, prin care, simţeam, îmi dădea lecţii de arta oratoriei şi a persuasiunii. Reuşise să facă din Vatra una dintre cele mai apreciate publicaţii de cultură din ţară. Întâlnirea noastră s-a petrecut la un moment în care (avea 44 ani) dorea să facă o infuzie de tinereţe în revistă, pentru că cei care erau deja vechi vetrişti începeau să pună în prim plan opera lor, lăsând Vatra în plan secund. Oricum, Romulus Guga punea mare preţ pe tineri, Cenaclul “Vatra” fiind cadrul atâtor susţineri şi promovări literare. Romulus Guga a creat o ambianţă literară, culturală distinsă, destinsă, chiar dacă tensiunile redacţionale erau greu de estompat. Însăşi lupta pentru ocuparea postului de redactor-şef, după moartea lui Guga, a fost în măsură să scoată în evidenţă o repoziţionare redacţională. Dan Culcer îşi dorea cu ardoare să fie redactorşef, nici nu se răcise bine Romulus Guga şi îi ocupase scaunul, aşteptând numirea, în timp ce Mihai Sin se simţea la fel de îndreptăţit să preia conducerea revistei. Când doi se bat, câştigă al treilea, Cornel Moraru, care fusese secretarul de partid al organizaţiei de bază P.C.R. Vatra. Partidul a avut această opţiune, fără să reuşesc vreodată să am o explicaţie a acestei decizii, aparent o alegere a liniei de mijloc, de echilibru. Guga avea un cult al valorii. El nu susţinea tinereţea ca pe o calitate suficientă pentru antrenament literar, era foarte exigent, cu toată diplomaţia sa, susţinută de iscusinţa cu care respingea impostura, diletantismul. 85


Guga mi-a dat încredere în forţele mele, aşa cum a făcut-o cu mulţi tineri scriitori, mureşeni şi nu numai. La 44 ani, Guga avea o operă, avea un statut, se canonizase, se clasicizase… Respecta şi impunea respect. Era plăcut să-l asculţi, era inepuizabil, viaţa lui fusese extrordinar de tumultuoasă. Trăise cât pentru două vieţi şi scrisese suficient de mult ca să îşi ocupe un loc în primele rânduri ale literaturii române contemporane. E inexplicabilă opacitatea cu care e tratat de unii istorici literari, mai ales că în timpul vieţii au făcut suficiente gesturi de apreciere a scrisului lui Guga. Sigur, apropierea lui Guga de D. R. Popescu, Dinu Săraru (pe atunci director la Teatrul Mic, din Bucureşti, unde Guga începuse să fie jucat!), de Marin Sorescu, de… scriitori etichetaţi ca fiind de “stânga”, a marcat posteritatea operei lui Guga, “viaţa postmortem”, cum sună un titlu de roman al său. Dacă nu l-aş fi întâlnit pe Romulus Guga, cu care realizam în 1981 un interviu, apărut în Echinox (deci, relizam interviuri înainte de a ne fi întâlnit, dintr-un impuls interior!) destinul meu literar ar fi fost cu totul altul! -Revista “Echinox” este o revistă a cărei prezenţă în cultura românească este una de excepţie. Sunt sigură că v-a marcat evoluţia ulterioară. Dacă n-aţi fi avut şansa de a fi redactor al ei încă de pe băncile facultăţii, credeţi că destinul Dvs. literar ar fi fost acelaşi? Dar fără şansa întâlnirii acelor personalităţi care v-au format? Se poate dezvolta un scriitor fără niciun ajutor, numai pe cont propriu? Ce înseamnă “şansa” pentru un scriitor? Şi care ar fi reperele pentru a şti că se află pe drumul cel bun? -Indiscutabil, eu am fost urmărit de şansă! Ce şansă să fi de-abia de câteva luni student şi să fi integrat într-o redacţie spre care se privea cu admiraţie, cu respect, cu teamă!… Ce şansă extraordinară să ai dascăli precum Ion Vlad, Ioana Em. Petrescu, Liviu Petrescu, la catedră, iar la pupitrul redacţional 86


pe Ion Pop, Ion Vartic, Marian Papahagi, iar colegi de redacţie pe Emil Hurezeanu, Ion Mureşan… Cu riscul de a mă repeta, afirm că am adesea sentimentul că am urmat Facultatea “Echinox” mai mult decât Facultatea de Filologie. Deşi lucrurile s-au împletit armonios, reuşind să iau din fiecare parte ceea ce-i trebuia tânărului dornic de afirmare, de manifestare, descoperind nu doar academismul clujean, ci şi o boemie întreţinută de celebrele “Arizona”, “Croco”… Simpla acceptare în redacţia Echinox presupunea şi recunoaştere şi investire, responsabilizare. Am beneficiat de un protectorat ilustru, care a dus la un angajament pe termen lung, deschis de “lecţiile” pe care le primeam la “şcoala” Echinox. Acolo mi-am descoperit pasiunea pentru a face reviste, acolo am prins gustul artei literare, acolo am descoperit sensurile prieteniei literare. Nici nu vreau să mă gândesc ce trasee aş fi urmat, dacă nu exista şansa Echinox, şansa Vatra, şansa Televiziunea Română, şansa Direcţia pentru Cultură… A fost un şir de şanse, iar acestea sunt doar câteva dintre ele, care mi-au marcat destinul literar. Nici nu-mi mai pasă ce urmează în această lume în care dispreţul faţă de valoare şi faţă de cultură a devenit politică de Stat! Ni se poate întâmpla orice, inclusiv Direcţia de Cultură să fie transformată în Inspectorat de Patrimoniu după ce, încet, încet, cultura a fost scoasă din Ministerul Culturii! De către cei ajunşi acolo pe scări politice, cu complexe culturale, foşti asistenţi universitari, compozitori, istorici, arheologi… – mai puţini oameni de cultură, după plecarea academicianului Răzvan Theodorescu. Sigur, poţi să-ţi iei viaţa literară pe cont propriu, “din fragedă pruncie”, poţi să vrei să descoperi singur Americi…. Dar de ce să pierzi vremea, de ce să nu profiţi de şansa de a fi contemporan cu anumiţi oameni, pe care îi simţi aproape, de la care ai ce învăţa în linie directă, fără intermediari. Ai nevoie de repere, ca să nu rătăceşti. Iar clipa cea repede ce ni s-a dat 87


poate trece chiar foarte repede şi nu ne mai rămâne timp să ne dumirim ce ni se întâmplă, iar când reuşim acest lucru, poate că e prea târziu. Dumnezeu a fost şi bun cu mine, mi-a dat într-o parte, în contul celor pe care mi le-a luat pe de altă parte. Nu e uşor să rămâi orfan de mamă la 14 ani! Dar şansa nu vine singură. Nu bate la uşă să te roage s-o laşi să intre. Trebuie să mergi în întâmpinarea ei, ori eu cred că acest lucru l-am făcut. -Puteţi să-mi schitaţi un eventual portret al unui mentor spiritual pe care l-aţi avut? -Nu, n-aş putea să fac, nici nu îndrăznesc să încerc. Eu nu am avut un mentor, eu am avut repere, iar reperele nu au fost doar oameni, au fost şi cărţi. Oricum, pe lângă cei invocaţi până acum, trebuie să-l amintesc pe părintele N. Steinhardt de la Rohia. El mi-a fost mentor discret, prin cărţile sale, prin şoaptele sale de duhovnic, care erau şi binecuvântare pentru mine. Dar eu m-am sprijinit adesea şi pe cei mai tineri decât mine, m-am hrănit din tinereţea lor, din visele lor. -Ce alţi colegi aveaţi în redacţie şi cum era atmosfera de la revistă? -Sigur, figura proeminentă şi pitorescă o reprezenta Emil Hurezeanu, parte şi a grupării “Şcoala ludică”, un fel de apendice al spiritului echinoxist. În redacţie, din aceeaşi generaţie cu mine, era Silvia Balea, Mircea Benţea, dar şi alţii, de la alte secţii şi facultăţi: Andrei Zanca, Cristina Felea, cărora li s-au alăturat în timp Ion Mureşan, Marta Petreu, Constantin Săplăcan, Helmuth Britz, Ion Milea, Iulian Boldea, Klaus Schneider… Lista e destul de lungă… Cel cu care trăgeam la “galere” a fost însă Dorin Serghie, de la Filosofie, un prozator caustic, rebel, cu care am dus şi greul administrativ al revistei şi pe cel tipografic. Ucenicia din tipografia clujeană, unde “trăgeam” Echinoxul, mi-a prins bine toată viaţa. 88


Cred că noi am fost ultimul val de echinoxişti autentici, pentru că, la puţină vreme după terminarea facultăţii, a fost decapitată şi conducerea revistei, ori Echinox fără Ion Pop, Marian Papahagi şi Ion Vartic, nu mai putea fi Echinox, ci doar un fel de Echinox cu năut. Atmosfera echinoxistă era un amestec de sobrietate, impusă de o anume “rigiditate” a lui Ion Pop, de ludic, impus de Ion Vartic, şi de verva jovială, rafinată, a lui Marian Papahagi. Iar noi, fiecare în parte, ne altoiam pe acest trunchi, devenind o echipă, pentru că Echinoxul era o echipă, cu individualităţi însă bine marcate. Echinoxul nu a fost niciodată un cor, deşi a avut o voce puternică, singularizată, în peisajul presei culturale. -Consider un privilegiu pentru un tânăr de a fi angajat la o revistă literară, pentru că-i oferă posibilitatea de a participa activ şi efectiv la acea atmosferă efervescentă existentă într-o redacţie. Cu ce s-a schimbat munca redacţională de atunci faţă de cea de acum? Mai există acelaşi entuziasm, tinerii redactori mai au aceleaşi repere deontologice? Ce-l face pe un tânăr absolvent al Facultăţii de Filologie ori Ziaristică să aleagă profesia de redactor, de curând inclusă în Nomenclatorul de profesii? -Nu, profesia de redactor are vechime, ea a dus şi înainte şi după decembrie 1989, autoritate, prestanţă, putere, unora le-a adus şi avere, cum au fost destui care au târât gazetăria în noroi, în compromisuri, în mercenariat. Profesia de scriitor e cea care n-a existat în numenclatorul de funcţii înainte de 1989. Acum există, dar ce folos? Aţi auzit pe cineva să angajeze scriitori? Scrisul e o chestiune privată, neremunerată. Gazetăria de ieri nu mai seamănă prea mult cu cea de azi. E o altă lume, una cu transformări radicale sub ochii noştri. Poţi să fii redactor la o publicaţie şi nici să nu treci prin redacţie, decât, eventual, să-ţi negociezi leafa cu patronul! 89


Dar nu vreau să mă refer la gazetăria cea de toate zilele, ci la cea culturală, care ne interesează în primul rând. Pentru noi, vetriştii, viaţa redacţională însemna întâlniri zilnice, discuţii de multe ori prelungite dincolo de redacţie în localuri, la “Grand” ori la “Predeal”, adesea până spre miezul nopţii, cu chelneri care nu ne dădeau afară, chiar dacă ora închiderii la un moment dat era 22,00. Redacţiile multor reviste culturale de acum sunt ficţiuni, ele nu există decât cel mult fizic, redactorii se întâlnesc întâmplător, în grabă, revistele nu le sunt decât o altă slujbă, leafa din care trăiesc o iau din altă parte… Vatra, la Târgu-Mureş, parcă nici nu mai există pentru viaţa culturală. Parte din redactorii ei nici nu i-am văzut în public, la întâlniri literare, la acţiuni de promovare a cărţii, a lecturii. Mă şi întreb dacă nu sunt cumva şi ei nişte ficţiuni şi nu există în realitate? Reviste literare apar şi dispar, ori se tipăresc la voia întâmplării, în funcţie de (re)sursele financiare. Împătimiţi ai presei culturale de ieri au înfiinţat reviste pe care le tipăresc numai ei ştiu din ce bani şi cu ce eforturi. Cei mai mulţi însă sunt veterani, prea puţini sunt tinerii care se înhamă la corvoada editării unei publicaţii literare. Variantele electronice aproape că suprimă elenurile de a tipări reviste. Apoi, sunt atâtea formule în care autorii să-şi facă cunoscute producţiile literare încât nu prea mai manifestă interes pentru acestea. Când e atât de simplu să ai blogul tău şi să “bloguieşti” în el orice?! Eu am luat pe cont propriu editarea revistei Vatra veche, cu un entuziasm adolescentin de altădată. E ideea mea, e munca mea, cu nopţi nedormite, cu efortul tehnoredactării, corecturii, procesării fotografiilor, tipăririi, difuzării... Constatarea mea, la nici doi ani de la apariţia revistei, e că, totuşi, prestanţa unei publicaţii culturale mai are încă tentaţiile ei, că mai sunt încă destui împătimiţi care vor să publice în 90


reviste culturale, că provincia revistelor culturale a reuşit să iasă din provincialisme, deschizându-se spre orizonturile largi ale lumii, graţie facilităţilor Internetului, reuşind atragerea de colaborări prestigioase, în paralel cu susţinerea şi promovarea valorilor locale. Nu ştiu ce l-ar putea atrage pe un tânăr absolvent de ziaristică spre o anume redacţie?! Oricum, absolvenţii unor astfel de facultăţi nu prea ajung la reviste de cultură. Ei sunt (de)formaţi ca să facă gazetărie cotidiană, de uzură, de senzaţional ieftin, omorându-şi şi dramul de resurse creative, mărginindu-se la tipare jurnalistice stereotipe şi la un limbaj sărac, de plastic, adesea maidanez! -Vă imaginaţi viaţa fără reviste literare? - Nu, eu nu-mi pot imagina cum ar putea arăta viaţa literară fără revistele ei, ceea ce nu înseamnă că o astfel de perspectivă nu e posibilă. Deşi, Internetul nu va lăsa entuziasmele să moară, iar revistele literare să dispară. Ele vor fi altceva, dar vor exista cât va exista literatură pe lumea asta formule în care scriitori să-şi scoată “marfa” în public… -Cum arăta în imaginaţia Dvs. de copil născut şi crescut în Chintelnic, un scriitor adevărat? V-aţi închipuit vreodată în vremea aceea, că el este aparent, un om ca toţi oamenii sau l-aţi înconjurat de legende? Ce are special un scriitor, faţă de ceilalţi oameni? - În copilărie, pentru că scriitorii din manualele noastre nu mai erau în viaţă, cei mai mulţi dintre ei, îmi imaginam că doar după ce moare cel care scrie ajunge în manuale. Şi, într-un fel, nici moartea nu ajunge! A fost o minune prima întâlnire cu scriitori în carne şi oase, la Bistriţa, într-o lună a cărţii la sate. Pentru mine, copilul, toţi scriitorii erau adevăraţi, altfel nu ajungeau în manuale. Dar, în plus, mi-i imaginam ridicaţi deasupra tuturor, nişte apostoli ai cuvântului, nişte oameni complet diferiţi de ceilalţi, cu puteri peste cele îngăduite muritorilor de rând. Aproape credeam că ei sunt nişte sfinţi. 91


Nu mi-a trebuit însă mult ca să descopăr că dincolo de scrisul lor, de cărţile lor, scriitorii sunt oameni ca toţi oamenii, au problemele lor, multe comune cu cele ale oamenilor fără carte, că şi ei trebuie să trăiască, împărtăşindu-se din toate lipsurile celorlalţi, că n-au parte de privilegii, de avantaje, că nu-i scuteşte nimeni de nimic – nici primăria de taxe, nici furnizorii de energie electrică, de apă, de gaz, de telefonie de plata facturilor. Că dacă intră într-un magazin şi ei trebuie să plătească ceea ce cumpără. În plus, faţă de cei mulţi, scriitorul mai are şi “defectul” de a fi un seismograf emoţional care receptează pentru sine suferinţele celorlalţi, le percepe în toată acuitatea lor ca şi cum i s-a întâmpla lui. Mai mult, am descoperit că lumea literară nu doar că nu e un spaţiu paradisiac, ba chiar că e un veritabil infern. Că firescul e excepţie, cum ar zice, iată, un critic mai ieri de notorietate şi autoritate, iar azi aproape uitat: Mircea Iorgulescu. Iar la un moment dat, chiar demonizat! -Mie, personal, de pildă, mi-ar fi plăcut să lucrez întro tipografie, să particip efectiv la naşterea cărţilor, indiferent de munca pe care aş fi făcut-o acolo. Doar să stau în preajma maşinilor de tipărit, să văd pe viu cum se naşte o carte. Într-un fel, am lucrat cu obiectul finit, în mijlocul cărţilor, ca bibliotecară, prilej cu care mi-au trecut prin mână, mai toţi scriitorii români şi străini. Nu-mi imaginez viaţa fără cărţi, iar din punctul acesta de vedere mă simt privilegiată. Credeţi că sunteţi un privilegiat, un om care a făcut ceea ce a dorit mai mult în viaţă? - Da, mă cred un privilegiat! Mi-am urmat chemarea, am refuzat oferte care poate că mi-ar fi adus o viaţă îmbelşugată, mulţumindu-mă cu privilegiul de a rămâne credincios cărţii. Înainte şi după naşterea ei. Biblioteca m-a ţinut în viaţă, casa mea e acum şi bibliotecă şi muzeu de artă – mii de cărţi, zeci de picturi, icoane îmi veghează liniştea şi neliniştile. 92


Am tipărit, ca editor, peste 1500 de cărţi. Cum Dumnezeu să nu mă consider un privilegiat?! Atâtea cărămizi pentru templul culturii româneşti. Mai mari sau mai mici, aceste cărămizi întăresc zidul care înfruntă impostura, maidanizarea, manelizarea vieţii, pauperizarea spirituală. Unii cred că se poate trăi fără cărţi. Viaţa ne-a demonstrat chiar că se poate. Dar oare merită? Cel mai mult mi-am dorit, din liceu, să scriu cărţi. Să tipăresc cărţi. Am reuşit să fac mult mai mult decât mi-am visat, decât mi-am dorit. Cum să nu mă consider un privilegiat?! -Aţi scris lucrări fundamentale pentru cultura românească. Sunteţi un om cu conştiinţa datoriei împlinite? Dacă n-aţi fi făcut jurnalism, ce v-ar fi plăcut să faceţi în viaţă? -Am scris cărţi. Unde se vor aşeza ele în raftul culturii româneşti, nu ştiu. Sper să nu ajungă să le îngroape praful, să-şi găsească mereu cititori. Cred că am reuşit să-mi achit datoriile, chiar dacă nu miam propus cheltuieli pe care să nu le pot plăti. Am plătit cu viaţa mea pentru cărţile mele şi ale altora. Din punctul acesta de vedere, am sentimentul datoriei împlinite. Nu-mi imaginez viaţa mea altfel decât aşa cum am trăito. Decât o alta, m-ai bine să nu mă fi născut. Această viaţă miam trăit-o până acum în slujba scrisului – publicaţii, cărţi… Scriind, deci creând, ai o fărâmă din forţa divină – creezi lumi, te apropii într-un fel de Dumnezeu, îl imiţi, după puterile tale scriitoriceşti. Ca jurnalist, depui mărturie pentru lumea pe care ai însoţit-o pe o porţine de traseu, atât cât ţi-e îngăduit, ca muritor. - O întrebare personală: în tot demersul Dvs. literar, care presupune obligaţiuni, jertfe, dăruire totală, seriozitate maximă, timp pentru documentare, deplasări în 93


diferite locuri pentru a stabili contacte cu scriitorii, aţi fost înţeles de cei apropiaţi şi de cei din jur? - De cele mai multe ori da. Sprijinit, susţinut. Ei mi-au dat încredere, putere, curaj să merg mai departe, să trec obstacolele care n-au fost puţine. Viaţa de scriitor presupune şi acceptarea unor, n-aş vrea să le spun sacrificii, renunţări, mai degrabă, pentru tine, pentru familie, pentru alţii. Pentru că scrisul, dacă ţi-l asumi cu responsabilitate, confiscă. O confiscare pe care o accepţi şi pe care nu o percepi ca atare, câtă vreme cei din preajma ta te fac să nu realizezi că i-ai privat de ceva ce li se cuvenea! - Sunteţi un om curajos, Nicolae Băciuţ? Ce înseamnă curajul literar? E mai mult decât cel civic? -Nu sunt un om lipsit de curaj. Nu în măsura în care ar fi trebuit să fiu curajos în multe împrejurări, în care o mică laşitate, o mică trădare e mai valoroasă decât voinicia?! Nu merită să fii curajos când duşmanul tău nu intră în luptă cu arme la vedere, când el n-are onoarea luptei adevărate. Curajul are preţ doar dacă îl raportezi la nobleţe. E prostie şi nu curaj să te lupţi cu monştri pe care viaţa ţi-i scoate în cale. E oare laşitate să-i ocoleşti, lipsă de curaj, înţelepciune, adaptare?! Curajul literar?! Am spus că e un act de curaj să continui să scrii, când vezi cât teren pierde lectura!? Laşitate e să abandonezi scrisul, dezarmat de adversarii cărţii, scrisului. Nu e semn de curaj, ci o biată îndrăzneală să încerci să te impui prin ceea ce scrii, să-ţi faci cunoscut scrisul, luptându-te cu toate potrivniciile oricăror tranziţii. E îndrăzneală să încerci partituri literare noi, să experimentezi, cum îndrăzneală e să resuscitezi formule literare care pot părea unora epuizate, expirate. Iar tu să le dai strălucire. Curajul scriitorului, în regimul comunist, avea alte conotaţii. N-au fost însă prea mulţi curajoşi care să se înscrie în acestea. 94


-Se ştie că un scriitor, dacă nu-şi dăruieşte şi ultima brumă de timp operei sale, nu ajunge la performanţă. Când aţi mai avut vreme pentru celelalte obligaţii civile? -Doamna Cezarina, eu nu mi-am prea dormit viaţa aceasta. Şi acum, când vă scriu, e sâmbătă dimineaţa, la ora 5,00. Câţi scriitori sunt la masa de lucru la ora aceasta? La 9,00, la Gurghiu, mă voi întâlni cu un autor şi cărţile sale, la 11,00, mă voi revedea cu cei cu care ieri am participat, la Reghin, la un simpozion despre personalităţi ale vieţii culturale reghinene. Vom vizita singura biserică de lemn din Reghin, o biserică cu hramul “Sf. Nicolae”, ridicată de Petru Maior. După amiază, voi tăifăsui cu Melania Cuc, la Archiud, unde s-a retars peste vară să picteze şi să scrie, şi-i voi duce cartea sa, “Jurnalul de la Lăpuşna”, pe care i-am tipărit-o. Spre seară, mă voi întoarce la masa de lucru. Încep să tehnoredactez şi să corectez Vatra veche 7. Cam aşa arată zilele mele. Lungi, diverse, substanţiale, rareori în irosiri de timp. Când fac ceva, nu mă lălăiesc, nu mă fac că lucrez pentru că alţii se fac că mă plătesc. Eu chiar lucrez, cu drag şi cu spor, fiindcă îmi place ceea ce fac, nu mă plictisesc, iar asta îmi dă energie, mă scuteşte de uzură, inclusiv fizică. -Aţi cunoscut o sumă de scriitori de maximă importanţă. Peste o sută au fost incluşi în “O istorie a literaturii române contemporane în interviuri”, apărută în 2005, la Editura Reîntregirea, şi reeditată, iar acum, editată online. Această experienţă v-a îmbogăţit? Aţi fost dezamăgit de vreuna din aceste personalităţi? -A fost o experienţă fundamentală. Mă laud că am avut inspiraţia să mi-o asum. Regret că n-am plecat din start cu ideea unei astfel de istorii. Alta ar fi fost strategia şi mult mai mulţi scriitorii cu care aş fi dorit să dialoghez. Dar cum te puteai gândi, înainte de 1989, că o astfel de istorie ar putea fi tipărită? Dialogul literar nu a fost pentru mine sarcină de serviciu, niciodată, nici când eram la Echinox, nici când am 95


fost la Vatra. Cu mici excepţii, eu am ales pe cei cu care am dialogat. Cu Mihai Beniuc, Ioan Alexandru, am dialogat pentru Vatra, la cererea lui Guga. La comandă, cum s-ar zice. Mă mai trimisese şi la Constantin Noica, dar nu mi-a fost accesibil. Erau testele pe care mi le-a făcut, înainte de a mă angaja la Vatra. De vreme ce m-a angajat, în toamna lui 1983, înseamnă că a fost un test pe care l-am trecut. Am fost dezamăgit de Adrian Păunescu, dar mi-a trecut. Era pe creasta valului, era în vogă Cenaclul Flacăra, iar viaţa ne-a întâlnit, eu încă student, ca membri în juriul Festivalului de poezie “Baladele Dunării” de la Galaţi, unde eu primisem anterior două premii pentru poezie, ale revistei “Luceafărul”, acordate de Cezar Ivănescu. A fost revoltat, nefiind de acord cu transcrierea interviului realizat la Galaţi şi pe care l-am publicat în Vatra. Nota lui din Flacăra, putea să-mi aducă, pe vremea aceea neplăceri. Îi trimisesem interviul pentru corectură, a neglijat să-mi retrimită textul corectat, iar Guga l-a publicat fără să mai aştepte textul de la Păunescu, mult prea ocupat cu revista şi cu Cenaclul Flacăra. Detaliile acestea sunt şi în “Istoria…” pe care aţi invocat-o, o carte frumoasă, în două volume, aproape o mie de pagini. Acum, cu interviurile pe care le-aş adăuga, m-aş apropia de două mii. Câtă viaţă, atâta literatură e în această “Istorie…”. Cu unii scriitori am realizat chiar cărţi individuale de dialoguri: N. Steinhardt, Ion Vlasiu, Nicu Caranica, Mihai Sin, Suzana Fântânariu, aceasta din urmă artist plastic. -Pe un scriitor îl cunoşti din suma cărţilor sale. Consideraţi că ele vă reprezintă? Au rămas goluri în biografia Dvs. care nu au fost acoperite de experienţa unei cărţi? -Cu bune şi cu mai puţin bune, cărţile mele mă reprezintă. Am cărţi începute şi nefinisate, am manuscrise pe care le-aş aduna şi le-aş pune între coperţi. Eu nu sunt prea optimist în privinţa posterităţii. Aş muri fericit dacă îmi va fi îngăduit să trăiesc încât să-mi fac eu rânduială în manuscrise, 96


să nu las bătăi de cap în seama altora. Deşi nu cred că o să-i doară pe urmaşii noştri capul de cărţile şi biografiile noastre. Nu o să aibă timp suficient pentru ale lor treburi. Priviţi în prezent şi observaţi câţi scriitori importanţi sunt îngropaţi în uitare, câţi scriitori de mai ieri sunt aruncaţi din rafturi! Am lucrat la o carte, într-un pelerinaj pe la biserici din Basarabia, Bucovina şi Ucraina, “Crucea între seceră şi ciocan”. Am amânat-o şi acum nu-mi mai găsesc nici timp, nici suflu pentru ea. Dar nu rămân dator pentru această experienţă, care se alătură altora – pelerinajul la Muntele Athos, în Ţara Sfântă, în Palestina, în locuri cu semnificaţie religioasă din Asia Mică, din Grecia, datorate Î.P.S. Andrei, arhiepiscopul Alba Iuliei, care mi-a rânduit astfel de întâlniri admirabile, cu generozitate şi încredere în aşteptările mele. - Negreşit, prin natura profesiei de ziarist, aţi pus mai multe întrebări decât vi s-au pus Dvs. de către alţi colegi de breaslă. Vă îndreptăţeşte acest lucru să vă consideraţi un bun cunoscător al psihologiei scriitorului, având în vedere că aţi cunoscut atâtea tipologii de autori? - Nu asta a fost ţinta căutărilor mele, întâlnirilor mele cu scriitorii. N-am vrut să fac radiografii, nici sociologie literară. Nici n-am prea mers în calitate de ziarist să stau de vorbă cu scriitorii. Tânărul scriitor ce eram a început să intre în dialog cu scriitori care reprezentau ceva pentru viaţa literară. S-a întâmplat, în câteva rânduri, cu Florin Mugur, cu Laurenţiu Ulici, să devin din cel care pune întrebări în cel întrebat. Nu-mi prea amintesc ca unor ziarişti să li se fi întâmplat astfel de răsturnări de situaţie, atunci când au luat interviuri unor scriitori. Am fost perceput ca un partener de dialog, nu ca un reporter, am provocat dialoguri, nu interogatorii. - Citindu-vă parte din operă, am sentimentul că vă cunosc dintotdeauna. Ba uneori, mutatis mutandis, am avut strania senzaţie că eu am scris unele fraze. Consideraţi că aţi atins în scrierile Dvs. – cel puţin în publicistică şi critică 97


şi istorie litrară – problemele fundamentale, valabile pentru orice scriitor? - Nu, Doamne fereşte, nici nu mi-am propus aşa ceva. Am abordat probleme din unghiuri diferite, le-am tratat într-o manieră în care, iată, mă întâlnesc pe aceeaşi lungime de undă şi cu dv. Ni se întâmplă însă adesea lucruri ca acesta în care suntem implicaţi acum, dialogând, să cunosc pe cineva fără să-l fi întâlnit vreodată. Ceea ce mi se întâmplă în cazul de faţă este de-a dreptul straniu, uluitor. M-am trezit, dintr-o dată, puricat de dv., cu aplecare, cu minuţiozitate, cu pertinenţă, surprinzându-mă, lăsându-mă fără replică. Mi-aţi devenit apropiată pentru că am simţit că aţi intrat în rezonanţă cu scrisul meu, că i-aţi simţit energiile, devenind nu doar judecător, ci şi ambasador al cărţilor mele. Dacă ar fi să mă iau doar după numărul postărilor în diverse locuri create pe “liniile” de comunicare ale internetului, de reacţiile celor care au citit ce aţi scris despre cărţile mele, unii dintre ei descoperindu-mă cred graţie modului în care dv. aţi considerat oportun să mă împingeţi pe scena cititorilor. -Vă consideraţi un original în scriere? V-aţi ferit de “cărările bătătorite”? Ce părere aveţi de aserţiunea: “Şi dicţionarele sunt locuri comune”! Vă descurajează acest lucru sau vă stimulează în găsirea unui limbaj original care, totuşi, să vă definească? -Am încercat să fiu eu însumi. În bună măsură, cred că am reuşit, deşi spunem şi noi adesea: “nimic nou sub soare”. Uneori rămân imprimate în mintea ta lucruri care te-au impresionat puternic ca apoi, peste timp, acest mod de înregistrare, să producă vibraţii proprii, dar care sunt în strânsă conexiune cu ceea ce au spus alţii. Nu sunt întru totul ale tale, nu sunt strict originale. 98


Orice scriitor responsabil încearcă să evite locurile bătătorite, cine se complace în a fi epigonul cuiva, oricât de mare ar fi acest cineva!? Când scriu, mă raportez la mine însumi, traduc în cuvinte proprile mele trăiri, emoţii, fantasme. -Dacă ar fi să vă faceţi un autoportret, cu ce trăsătură de caracter aţi începe şi pe care aţi omite-o, din motive lesne de înţeles? - Sunt un om exigent cu el însuşi. Autoportretul pe care l-aş semna n-ar omite nimic, dar nici n-ar face ierarhii ale trăsăturilor mele de caracter. Nu aş pune vreo trăsătură de caracter la început şi niciuna nu ar fi încheietor de pluton. E democraţie în acest sens. Dacă ar fi să dau curs cu seriozitate întrebării dv., un astfel de “autoportret” ar fi tema unei cercetări laborioase, ştiinţifice, care ar trebui să evalueze ceea ce sunt eu în raport cu mine însumi, cu munca mea, cu semenii mei. Să evaluez cât sunt de sincer, de cinstit, de altruist, de egoist, dacă am spirit de iniţiativă, dacă am simţ al răspunderii, dacă sunt sârguincios, rutinat, complexat, leneş, optimist, timid, îngâmfat, arogant, modest, lacom, smerit, capricios, încăpăţânat, tolerant, sensibil, înfumurat, încrezut, receptiv, exigent, cât sunt de pragmatic, mercantil, capabil să mă integrez, să mă armonizez în mediile în care mă mişc – iată doar câţiva dintre parametri pe care ar trebui să-i iau în calcul ca să vă răspund la întrebarea dv. Şi-apoi, poate că ar fi necesară şi o perspectivă diacronică, o analiză a evoluţiei trăsăturile de caracter, pentru că acestea nu sunt un dat, se dobândesc prin educaţie, sunt condiţionate de mediul de manifestare etc. ba chiar mai suferă transformări... Ar fi mult prea mult pentru ceea ce presupune un interviu.

99


-Sunteţi un om dificil în relaţie cu scritorii, cu redactorii, cu prietenii? -Exigent înainte de toate. Firesc în toate cele. Partener mai apoi, frate cu colegii, cu scriitorii. Devotat cu prietenii. -Cât de greu se ajunge, Nicolae Băciuţ, la sufletul Dvs.? -Foarte uşor. Nu accept însă pe cei care vor să intre cu cizmele şi alea pline de noroi. Eu îmi pun mereu sufletul pe tavă, vreau să dau mai mult decât primesc, sunt chiar voluntar în sensul acesta. Numărul de telefon pentru a ajunge în sufletul meu e public şi eu nu închid niciodată telefonul şi nici nu las să i se descarce bateria. Nu am nimic de ascuns. Unii ştiu despre tine şi ce n-ai făcut, cum să ascunzi ce ai făcut? -Corespondenţa Dvs. literară constituie un adevărat Tezaur şi ar putea constitui obiectul unui Epistolar. Sunt documente unicat pe care, oameni precum Nicolae Steinhardt v-au făcut privilegiul de a vă considera vrednic de asemenea dar. V-aţi gândit vreodată să publicaţi o eventuală Istorie a literaturii române în scrisori? -Sincer, nu m-am gândit, fiindcă nu aş avea din ce o face. Îmi rămâne mie bucuria unor scrisori de la oameni dragi, care au însemnat pentru mine sensul de a fi. De multă vreme, lumea nu mai scrie scrisori. Până şi eu am uitat când am scris ultima scrisoare « de mână ». În schimb, am publicat o carte, “Email & email”, care cuprinde corespondenţa mea cu un tânăr autor, critic, eseist, cu care am lucrat la cartea sa de debut. E o carte despre procesul de naştere al unei cărţi, un fel de lecţie pentru cei care tratează cu superficialitate mecanismele editoriale. Dar corespondenţa electronică e altceva, ea e privată de întreg ritualul corespondenţei clasice, inclusiv cel temporal.

100


Câtă vreme putem coresponda în timp real, suntem mai superficiali, mai neglijenţi… schematici… Genul epistolar a devenit deja altceva, iar epistolarele electronice pot face istorie, dar nu mai fac prea multă… literatură. -V-aţi implicat şi în teatru. Ce a însemnat teatrul pentru Dvs., o pasiune, un câmp de desfăşurare a simţămintelor, o întâlnire cu marii dramaturgi, cu marii actori sau pur şi simplu o specie a literaturii de care aţi vrut să vă ocupaţi? -Am “jucat” teatru din fragedă pruncie. Am fost Prinţul Calaf, din Prinţesa Turandot, de Carlo Gozzi, prin anii şaizeci, în şcoala primară. Nici nu ştiu dacă visam să fiu actor, dar îmi plăcea să recit, învăţam poezii pe de rost. În 1966, la Centenarul naşterii lui Coşbuc, am “jucat” într-o dramatizare după “O scrisoare de la Muselim Selo”. În liceu şi după, o vreme, la Bistriţa, am jucat în trupa de teatru a Casei de Cultură a Tineretului, alături de un alt poet, Virgil Raţiu. În anul întâi de facultate, cu o trupă a Casei de Cultură a Studenţilor din Cluj, condusă de Gelu Cârlig, am luat locul I la Festivalul Artei şi Creaţiei Studenţeşti de la Timişoara, cu un montaj liric. Cu Ion Cristoiu, la un Festival Naţional de Teatru, am realizat publicaţia “Gong”… Mai bine de un deceniu, am predat la Universitatea de Artă Teatrală din Târgu-Mureş, secţia Teatrologie… Teza mea de doctorat la care lucrez este despre Caragiale, Ibsen şi Cehov. Nici nu-mi vine să cred, acum, când fac acest inventar, cât de aproape am fost de teatru mereu, fără a-mi fi dorit să fiu nici actor, nici regizor. Mi-a dat târcoale textul dramatic, am avut şi un vis ciudat, în care am scris o piesă de teatru, replică cu replică. A fost cumplit, când m-am trezit. Nu m-am ales decât cu nişte resturi de vis, n-am mai putut aduna ceva coerent. În sertarele mele, sunt în şantier fragmente de… teatru. 101


-Dar poezia, reprezintă pentru Dvs., ceva mai mult decât celelalte genuri şi specii literare pe care le-aţi abordat? Mai mult decât publicistica, bunăoară? - Eu respir poezie. Acesta e modul meu de a fi. Trăiesc, locuiesc poetic humea aceasta, cu ar spune Hölderlin. Din când în când, mai şi scriu poezie. Aş vrea să fiu perceput mai întâi ca poet şi pe urmă celelalte! Publicistica e un exerciţiu cotidian, care salvează nevoia de implicare, pe care poezia nu o poate satisface. -Sunteţi o personalitate culturală bine consolidată, nu numai prin activitatea de la “Vatra”, dar prin tot ce aţi scris. Consideraţi că se mai poate adăuga ceva personalităţii Dvs. sau aţi epuizat întreaga gamă de mijloace de expresie pentru a vă defini? - Am mari restanţe. În primul rând, multe manuscrise pe care nu am mai avut timp să le revăd şi pe care le-am pus deoparte pentru vremuri mai bune. Mai bune pentru mine şi nu în legătură cu nimic dinafară, ci totul dinlăuntrul meu. În urmă cu mai bine de două decenii, am predat un volum de proză scurtă Editurii Albatros. Au venit evenimentele din decembrie 1989 şi s-a pierdut urma manuscrisului. Vreau să-l reiau, vreau să finalizez mai multe proze pe care le-am schiţat de-a lungul anilor… Aş vrea să mai am timp să-mi termin măcar piesele de teatru pe care le am în ciornă. Aştept un timp în care să-mi reiau nişte lecturi, încerc să ţin pasul cu cărţile care apar, ţin să nu las Vatra veche să se piardă… Iar toate acestea, nu de dragul de a „îngrăşa” nu ştiu ce „personalitate”, ci pentru că aceasta este viaţa mea şi eu vreau să trăiesc în timpul vieţii mele, cum ar spune un mucalit, respectându-mi condiţia de om care s-a bucurat de şansa de a gusta din miezul cuvintelor. -Care ar fi locul Dvs. în O istorie a literaturii române contemporane în interviuri, deşi aceasta nu urmăreşte vreo 102


ierarhizare valorică ori de altă factură? Consideraţi că vi se cuvine un loc, ori aveţi încredere în posteritate, care va stabili locul fiecăruia? - Între ceilalţi, în ordine alfabetică. Restul e dezordine. O societate care a bulversat ierarhiile şi respectul pentru valoare nu putea să nu-şi pună amprenta şi pe viaţa literară. Citiţi istoriile care s-au scris în ultima vreme, aproape nişte comédii ale literaturii. Valorile se cern, se aşează în timp, dacă va mai avea cineva puterea să facă vreodată ordine în istoria literaturii române. Măcar a celei contemporane, pentru că reconsiderările unor alte perioade sunt dezarmante prin dispreţul manifestat faţă de autorii canonici, trataţi din vârful limbii/ pixului, cu autoritarism stalinist, cu dispreţ suveran de inşi care nu au dovedit că ar reprezenta pentru cultura română mai mult decât categoria papiţoi, fanfaroni… Mie nu mi se cuvine nimic, pentru că nu există cineva care să împartă “indulgenţe” literare. Trăim în plin dadaism moral, cu găşti literare sordide, cu “băieţi deştepţi”, care fac comerţ literar ilicit, fără plata impozitului pe onoare. Doamna Cezarina, noi suntem nişte visători. Praf şi pulbere se va alege din noi, când vom ajunge oale şi ulcele! Cine credeţi că ne va mai purta nouă de grijă?! -Cultura v-a dat soliditate, profunzime în idei şi în exprimare şi o anumită înţelepciune. Credeţi că aţi folosit-o în sensul cel mai înalt? Cu alte cuvinte, câte pietre credeţi că aţi depus la edificiul culturii româneşti? - Eu am lucrat cu nisip şi am încercat să adaug cât mai mult ciment. Or mai fi rămas şi pietricele în nisipul acela. Ori “Pietre pentru templul meu”. Distinsă doamnă, fireşte, mă gândesc şi la posteritate, dar mi-ar fi de-ajuns ca măcar în timpul vieţii mele să mă ştiu ca zidar, că pot clădi ceva în sufletele oamenilor.

103


Tot ceea ce am făcut, m-am străduit să fac cu responsabilitate. Nu mi-am bătut joc nici de munca mea, nici de timpul celor care şi-au rupt din zi şi din noapte să mă asculte, să mă citească, să fie alături de mine ca să ne mântuim mărturisindu-ne. -Nichita Stănescu spunea: “Aş minţi dacă aş spune că nu regret nimic, dar iarăşi aş minţi dacă aş spune că regret ceva.” Sunteţi mulţumit cu ceea ce aţi făcut/ scris până acum? Regretaţi că nu aţi scris ceva? -Regretele un folosesc la nimic. Eu încerc să nu las loc de regrete şi să dau ce e mai bun din mine. Sigur, niciodată nu o să fiu mulţumit cu cât şi ce am scris. Mai era loc pentru mai mult, pentru mai bine, dar nu regret ce n-am scris, nu vreau să am regrete pentru ce am scris! -De fapt, cine sunteţi Dvs., Nicolae Băciuţ, dincolo de omul de cultură? -Un om între oameni. Cu calităţi şi defecte, cu împliniri şi neîmpliniri, cu tabieturi neconforme cu legile simandicoşilor. Îmi place să trăiesc simplu, să fiu privit cu sinceritate, să am parte de o viaţă liniştită, între toate neliniştile veacului, să-mi pot vedea de scris/citit, să nu-mi pierd prietenii, să nu aduc prejudicii sau jigniri, cu bună ştiinţă, cuiva… Vă rog modificaţi finalul: Un om care speră să ajungă… bunic! -Să dea Dumnzeu, cât mai curând. Vă mulţumesc, iubite domnule Nicolae Băciuţ. Târgu-Mureş, 3 iulie 2010

104


NICOLAE BĂCIUŢ

“Cea mai mare pedeapsă pentru mine e să nu fiu lăsat să lucrez. Să fiu condamnat să stau fără rost“ -Stimate Domnule Nicolae Băciuţ, ce amintiri din fragedă pruncie are scriitorul care sunteţi? -Am fost un copil care şi-a trăit din plin copilăria. Am făcut de toate, am propriile mele „Amintiri din copilărie”. Am atât de multe amintiri, parcă acum revin şi mai puternic în gândurile mele, amintiri care se declanşează la diferiţi stimuli, literari sau neliterari. Un lucru e sigur, n-o să-mi scriu amintirile din copilărie, oricât le-aş evoca sau invoca. Am încercat de multe ori să cobor cât mai mult în timp, să reconstitui primele amintiri. E extraordinar de greu. Se suprapun planuri, timpi... Sunt lucruri care însă s-au conservat, s-au depozitat în cele mai mici detalii. Dacă mintea mea ar putea proiecta, aş putea derula filme lungi ale copilăriei mele, care a încetat brusc, la 14 ani, odată cu moartea mamei mele, încă înainte de a avea primul buletin de identitate, înainte de a avea... identitate. M-am maturizat atunci brusc, am devenit alt om, am îmbătrânit, grijile mele nu mai erau ale copilăriei. 105


Dar până atunci, am avut o copilărie fascinantă, cu atât de multe lucruri care şi acum, când privesc înapoi, cu duioşie, mă emoţionează. Nu concreteţea acestora ar putea fi tema unei confesiuni, ci impactul lor asupra mea, trăirile pe care le-au declanşat, prin care mi-am conturat lumea mea, reală, şi cea a trăirilor sufleteşti. Am crezut că voi putea extrage din acel noian de amintiri lucruri care pot avea relevanţă... literară, dar mi-e imposibil. Sunt prea multe, prea multe care şi-ar reclama prioritatea, întâietatea. Mi-aţi declanşat o călătorie în timp. Trebuie să mă opresc din scris şi să mă bucur de această călătorie, cu ochii închişi. -Aş dori să evocaţi imaginea părinţilor dumneavoastră, dacă nu vă este prea greu. -Am fost copleşit de căldura cu care am fost ocrotit, poate şi dintr-un presentiment al morţii mamei, care n-a putut închide ochii înainte de a ne vedea, ne-a chemat la ea, a insistat să ne vadă, pe mine şi pe fratele meu, şi părintele Ursucaş ne-a pus în maşina sa, un Moskvici, şi ne-a dus l-a spital, la Cluj. Eram în primăvara inundaţiilor din 1970, în 30 aprilie. Bucuria cu care ne-a primit şi o stare nefirească de optimism, de pacă n-ar fi suferit deloc – îi văd şi acum buzele crăpate de fierbinţeala suferinţei – a fost felul ei de a-şi lua adio. La câteva zeci de minute de la despărţirea de ea, s-a dus la Domnul. N-am avut niciodată îndrăzneala să-l întreb pe părintele Ursucaş, căruia i s-a spovedit, ce i-a spus. Tatăl meu, care a murit 25 de ani mai târziu, s-a purtat ca o mamă. El, care până atunci era un amestec de severitate, fermitate, asprime, a devenit un om duios, bun, blând, ocrotitor, încercând să compenseze ceea ce ne-a fost luat, ceea ce ne lipsea: afectivitatea. -Fraţii, prima iubire, cum le percepeţi peste ani? 106


-E prea multă confesiune pe metru pătrat, prea mare fluxul de melancolii şi nostalgii. Fratele meu mă ţinea la respect, cum se zice. Era foarte exigent cu mine, dar am simţit mereu protecţia lui, care n-a încetat nici în clipa de azi. El e fratele mai mare, de el a trebuit să ascult totdeauna, el a imprimat ritm vieţii mele. Am încercat să-l imit până la un loc, când, profesional, drumurile noastre s-au despărţit, el devenind medic. Trebuie să recunosc că mi-a plăcut să mă ştiu tratat de el, m-am complăcut în supremaţia pe care el şi-a câştigat-o în timp. Nimic n-a alterat relaţiile dintre noi... Prima iubire.... Nu ştiu care-a fost, cu adevărat, prima iubire, dar au fost destule întâlniri admirabile, trăiri, care au dat contur nevoii mele de afecţiune, de compensare a afectivităţii materne. Iubitele mele mi-au fost mame... iar acum, peste ani, ele rămân puncte luminoase ale vieţii mele... -Cum este omul locuit de sufletul său poetic, oglindit în propria-i conştiinţă? -Cam contorsionată întrebarea. „Omul locuieşte poetic lumea aceasta”, tot repetăm după Hölderlin. Nu doar că avem în noi sângele poeziei, care, fireşte, urcă şi la creştet, e ca un jar pentru raţiunea noastră, dar lumea toată care ne înconjoară este poezie, dacă avem ochi să vedem şi suflet să o percepem. Mă uit, destul de des la Animal Planet. Cred că Hölderlin ar trebui completat: „Şi animalele locuiesc poetic lumea aceasta!” Sunt fascinat de ce se întâmplă în lumea animalelor, de poezia vieţii lor, oricât de tainică rămâne ea pentru noi. „Sunt flori peste tot, pentru cine vrea să le vadă”, spunea pictorul francez Henri Matisse. Aş spune că şi poezie este peste tot, pentru cine vrea să o vadă. Dumnezeu e cel mai mare poet! Iar noi suntem făcuţi după chipul şi asemănarea sa. -De unde vine pasiunea Dvs. pentru lectură şi ce rol a avut şcoala în formarea acestei deprinderi ? 107


-Pentru mine lectura a fost, dintotdeauna, după ce am deprins alfabetul, ca apa, aerul, ca hrana, indispensabilă vieţii mele. Setea de cunoaştere, apoi nevoia de a călători în lumi imaginare, atunci când orizontul spaţiului natal îmi părea că e şi marginea lumii. Mie nu a trebuit să-mi ceară nimeni să citesc, ci mi-au cerut destui să mai las cititul deoparte şi să mai şi trăiesc. Fără să-şi dea seama că eu trăiesc cu adevărat acolo, în lumea cărţilor citite. Am citit şi pe ascuns, la lanternă, sub plapumă, am citit pe pământ, pe ape şi în aer... În toate călătoriile mele am mers însoţit de cărţi. Mi-am lăsat lucruri uitate acasă, dar niciodată cărţile. Şcoala n-a mai avut ce să adauge la nevoia mea de lectură. Au fost oameni, mai puţin din şcoală şi mai mulţi din afara ei, care, atunci când era nevoie, mi-au luminat căile lecturilor, fiindcă viaţa e foarte scurtă atunci când lectura e a doua natură. -Ce au însemnat locurile copilăriei pentru scriitorul care sunteţi? -Un filon inepuizabil, unul spre care mă întorc mereu să iau apă vie. Există atâtea teorii despre apa „de acasă”, cea din fântâna copilăriei, despre virtuţile ei. Toate locurile copilăriei, în Chintelnicul meu natal, au fântâni cu apă vie. -Ce rol au avut femeile în viaţa Dvs? -În spatele unui bărbat de succes, se spune, e o femeie puternică. Dacă eu sunt un bărbat de succes, atunci şi partea a doua a aserţiunii e valabilă. -Cred că aţi avut profesori minunaţi. Aş dori să evocaţi această perioadă a vieţii Dvs. -Profesorii mei minunaţi, dacă e să ne referim strict la cei de la catedră, eu având profesori şi în afara ei, au existat pe toate traseele căutărilor mele. Câteva nume, începând cu Maria Rusu, prima mea învăţătoare, cu Eugenia Baba, a doua, cu Maria Drăgan, profesoara de română din şcoala generală, cu Livius Gubesch, profesorul-diriginte din liceu, Ion Vlad, profesorul de Teoria literaturii, Ioana Em. Petrescu, profesoara 108


de... Eminescu, şi Liviu Petrescu, profesorul de Literatură comparată, din facultate – sunt cei la care mă raportez cu plecăciune, pentru că au apărut în viaţa mea la momentul potrivit, m-au ajutat să rătăcesc mai puţin, m-au făcut să îndrăznesc, să sper, să cred în mine, să-i iubesc pe ceilalţi. Înafara şcolii, Virgil Raţiu, la Bistriţa, Ion Pop, la ClujNapoca, N. Steinhardt, la Rohia, Romulus Guga, la TârguMureş, mi-au fost profesori de literatură şi de viaţă. Toate cărţile pe care le-am citit, la rândul lor, mi-au fost dascăli buni, pentru învăţ şi dezvăţ. -Din ce „duh ardelenesc” sau „duh naţional” cum spunea Noica, se trage forţa dumneavoastră de muncă? -Eu sunt un personaj atipic. Eu trăiesc continuu într-o beţie a muncii. Nu mă mai satur, sunt dependent de ea. Nu o percep ca pe o corvoadă, ci ca pe o bucurie. Poate de aici şi faptul că munca pe care o fac, într-un procent covârşitor, o fac din plăcere, nu doar că nu mă oboseşte, ci chiar mă întăreşte, îmi dă energie. Cea mai mare pedeapsă pentru mine e să nu fiu lăsat să lucrez. Să fiu condamnat să stau fără rost. -Cum se vede România Tainică de la distanţă? Dar cealaltă Românie? -Pentru mine nu există decât o singură Românie, cu foarte multe taine ale ei, cu înţelesuri şi neînţelesuri. N-am fost niciodată la... distanţă de România, nici atunci când ne-a despărţit un ocean. România mă însoţeşte peste tot. Am refuzat, în 1990, un loc de muncă foarte bine plătit în SUA. Mi s-a spus că sunt singurul român care a refuzat aşa ceva. Nu cred că sunt singurul, cred că mai sunt destui care, oricât de greu le-ar fi, nu fug de ţară, chiar dacă fug din ţară. - Ce sădeşte în mintea şi sufletul dumneavoastră Cetatea Alba-Iuliei ? -Cetatea nu foarte multe, dar duhul Alba Iuliei e în mine. Ea întreţine în mine duhul reîntregirii şi al unităţii de neam şi 109


eu nu mă feresc de cuvinte sfinte, oricât le-au demonizat unii sau le-au târâr prin noroi alţii. Pentru mine, „sentimentul românesc al fiinţei” nu e o sintagmă celebră, sunt chiar cuvintele care ne ocrotesc, ne conservă „devenirea întru fiinţă”, dacă tot l-ai invocat mai înainte pe Noica. -Care sunt prietenii dumneavoastră, şi nu mă refer doar la cei „muţi”? - Prieteni... În cazul meu, un însingurat, am avut/am cel mult însoţitori. N-am vocaţia prieteniei cât pe cea a însoţirii. Cu cât ai mai puţini prieteni, nu rişti să ai dezamăgiri, trădări. E adevărat, nu aţi spus „prieteni de/pe o viaţă”. Pe traseele biografiei mele, mulţi însoţitori mi-au fost, îmi sunt prieteni. Atât cât putem să culegem din roadele a ceea ce înseamnă, în profunzimea sa, prietenia. - Ce sacrificii aţi făcut pentru literatură, pentru cercetare? -Niciun sacrificiu. N-am sacrificat nimic. Îmi pare rău că nu am putut să dau atât cât aş fi vrut, literaturii, cercetării. Încă le sunt dator. - Bucuriile oamenilor se citesc uneori în ochi. Care sunt acelea pe care eu nu le pot „citi” din cauze diferite? - Marile bucurii sunt suma bucuriilor mărunte, cotidiene, care ne dau curaj să mergem mai departe. Nu putem înainta urând, ci iubind, iar când iubeşti, aduci bucurii, faci bucurii celor din preajma ta. Dar poate şi cărţile mele pot însemna mici bucurii pentru cei care le citesc. -Aţi scris multe articole în presă. Este această activitate o datorie morală faţă de urbe sau o bucurie a sinelui de „homo eticus”? -Nu e o datorie, stă în firea mea să fiu în dialog cu contemporanii mei. Articolele mele sunt astfel de gesturi. Un cititor mi-a făcut cu ceva ani în urmă un compliment care m-a cutremurat şi nu l-am bănuit de fariseism şi nici de cine ştie ce interese. Un cititor care mi-a mărturisit că nu cumpăra o 110


publicaţie la care eu colaboram, cu „Ferestrele” mele, decât dacă scriam şi eu. Cerea ziarul, îl răsfoia, şi dacă nu găsea semnătura mea îl returna. Şi pentru un om care te aşteaptă în acest fel şi merită „să scrii la ziar”. Abordările mele jurnalistice ocolesc facilul şi efemerul, aspiră să trăiască mai mult decât o zi, cât e viaţa unui ziar. -Unde vă încărcaţi, totuşi, bateriile? -Peste tot şi tot timpul. Nu funcţionez cu bateriile descărcate... - Ce părere aveţi despre statutul scriitorului şi al publicistului contemporan, al intelectualului, în genere, din România sau din alte state? - O părere proastă. Care statut? Care scriitori? Care publicişti? Care intelectuali? Când vezi cum se prostituează care mai de care, ca să supravieţuiască, cum „intelectuali” de onoare devin mercenari, pe cine ştie ce fronturi politice sau administrative!? Intelectualii n-au căutare, n-au preţ, oricât sunt de… nepreţuit! Scrisul e activitate de timp liber, nimeni nu protejează condiţia de scriitor, nimeni n-o susţine, n-o încurajează, n-o plăteşte. Câţi dintre gazetari sunt gazetari? În toate înţelesurile termenului! Cât despre intelectuali, ce să mai vorbim, într-o ţară în care singurele fabrici care funcţionează sunt fabricile de diplome, care produc intelectuali-grilă. Pe care nu-i cumpără nimeni, dar care ocupă toate locurile pe care ar trebui să le ocupe adevăraţii intelectuali, care n-au dispărut, nu trebuie să fim chiar catastrofici, să nu vedem pădurea de copaci. -Care sunt calităţile pe care le apreciaţi la om? Dar la scriitor? - Omul trebuie să fie om, atunci are toate calităţile pe care eu le apreciez. La fel şi scriitorul, să fie scriitor, ca să-i pot aprecia valoarea, calităţile. 111


- Român care „duce un gând până la capăt”, cum spunea Blaga, ce proiecte de viitor v-au rămas nefinalizate, ce proiecte secrete aveţi? - N-am proiecte secrete, nu lucrez pe ascuns, ci la vedere. Am atâtea proiecte pe care aş vrea să le realizez şi pe care le am în plan, încât aş cere să-mi mai fie îngăduită încă o viaţă ca să le termin numai pe acelea. Mi-ar trebui câţiva ani buni doar ca să-mi finalizez lucrurile începute, să-mi duc la capăt gândurile unor manuscrise care au făcut coadă lungă în sertarele mele. Eu chiar am literatură de sertar... -Există, desigur, o întrebare ce a rămas nerostită. Vă rog, domnule Nicolae Băciuţ, să-i formulaţi un răspuns ori... să puneţi o întrebare. -Sunt prea mult prea multe întrebări nerostite, chiar dacă numărul întrebărilor dv. s-a vrut, ca la pocker, câştigător. Eu am publicat o „Istorie a literaturii române în interviuri”... Pe lângă alte zeci de interviuri rămase înafara celor o mie de pagini. Vă daţi seama cum mă raportez eu la întrebări şi la răspunsuri. -În încheiere, vă rog să faceţi o sugestie pentru revista Gând românesc de la Alba Iulia. -Nu-i voi face sugestii, dar m-aş bucura dacă ceea ce face este gând... românesc. MARIA VAIDA Târgu-Mureş, 16 februarie 2011

(Gând românesc, Pescuitorul de perle, 2011)

112


NICOLAE BĂCIUŢ

- Care a fost momentul în care în care aţi avut primul contact cu literatura? - Primele lecturi, primele cărţi pe care mi le amintesc, chiar în puterea fâşâitului filelor răsfoite, pe care-l aud şi acum, ca pe o adiere dinspre copilărie, sunt din seria „O mie şi una de nopţi”, apoi „Baronul Münchausen”, cărţi pe care fratele meu, Grigore, le primise ca premiu (I), la şcoală. Au fost pagini pe care le-am citit, unele, sub pătură, la lumina lanternei, după... “ora stingerii”. Dar prima întâlnire cu literatura i-o datorez unei surori a tatălui meu, mătuşa Saveta, care rămăsese văduvă de tânără, iar eu eram lăsat să-i mai ţin de urât, dormind la ea, iar înainte de culcare, îmi spunea balade. Le ştia pe de rost, deşi, draga de ea, era neştiutoare de carte. Literatura a fost pentru mine, de la început, şi poezie şi poveste.

113


Eram fascinat de poveşti, şi-aici îi datorez foarte mult lui Petre Ispirescu, prin care am intrat în lumea basmelor, ca apoi, prin Al. Mitru să intru în „Legendele Olimpului”. În această lume fabuloasă a intrat şi Spartacus, graţie unui vecin, Grigore Măgheruşan, profesor de istorie, care îi dădea cărţi fratelui meu, şi, fireşte, nu-mi scăpa nici mie nici una. Cum în Chintelnicul meu nu era bibliotecă, pentru a lua cărţi de la bibliotecă, din Şieu Măgheruş, centrul de comună, băteam o cale de aproape 8 km dus-întors. Pare dintr-un alt secol, mult mai îndepărtat, când, de fapt, de-atunci n-a trecut nicio jumătate de secol. Mi-am hrănit nevoia de imaginar din literatură, deşi realul copilăriei mele a fost fabulos. -Hâzii, tradiţie spectaculară din Chintelnicul dvs. natal credeţi că arată naşterea ca mască, fiind în preajma bobotezei, sau e poarta prin care din real se intră direct în ficţiune? - Sunt tot felul de teorii legate de „Hâzii” de la Chintelnic, într-o intersectare a sacrului cu profanul. Copilul din mine a perceput fascinaţia măştii. Pentru că arta „hâdului” era să se mascheze, să-şi modifice şi vocea încât să nu fie recunoscut, să fie personaj. Deconspirarea, recunoaşterea însemnau alungarea vrajei, eşecul rolului. Pentru că mascarea însemna intrarea în rol, individual sau în grup. „Monoloagele” hâzilor aveau frumuseţea lor, grupurile de hâzi făceau mici spectacole de teatru popular, legat de nuntă şi înmormântare, cu miri şi nuntaşi, pe de-o parte, cu bocitoare, cu întruchiparea morţii. Măştile hâzilor nu se doreau frumoase, ci „hâde”, urâte. Măştilor de pe faţă le spuneam „obrăzare”, care erau desenate cu chipuri umane, având orificii în dreptul ochilor şi gurii. Cele mai înspăimântătoare măşti erau cele în care feţele erau acoperite cu o mască de făină albă, iar dinţii erau confecţionaţi din cartofi. Erau măşti hidoase, care înfiorau, iar 114


rânjetul cu dinţi de cartofi era copleşitor. Ele reprezentau Moartea! Copiii nu „umblau cu hâzii” foarte mult, seara, pentru că veneau apoi cetele de tineri mascaţi, care îi băgau în sperieţi, îi fugăreau, îi trânteau în zăpezi – şi, Doamne, ce zăpezi mai erau! Spre miezul nopţii, venea rândul celor în vârstă, femeile se mascau mai ales ca să inspecteze, să vadă cum sunt aranjate interioarele de sărbători... Ordinea şi curăţenia neglijate puteau deveni subiect de vorbe de ocară. Şi cum altfel decât mascat, se putea intra într-o casă, mai ales când existau interese, fiind permis „controlul”. Cum s-a ajuns ca acest obicei să preceadă ziua Bobotezei, nu ştiu. Hâzii mai umblau şi în ajunul Anului Nou, dar atunci amploarea era mult redusă, în schimb, în ajunul Bobotezei, vuiau uliţele de „hâzi”. „Hâzii” mi-au oferit primele întâlniri cu teatrul, îi includ şi pe ei printre cei care mi-au înlesnit întâlnirea cu literatura, descoperirea literaturii. -Ce cărţi v-au marcat la diferite vârste? Aţi constatat vreodată că acest canon se schimbă cu vârsta? - Prima carte care m-a marcat ar putea fi „Un om sfârşit”, romanul lui Giovani Papinni, şi apoi „Punct contrapunct”, de Aldous Huxley, în anii de şcoală bistriţeană, ca şi „Moartea unui poet”, documentarul lui Gheorghe Tomozei, despre moartea lui Nicolae Labiş. Ca, pe sfârşit de liceu, să mă întâlnesc cu „Starea poeziei”, cartea de început de clasicizare a lui Nichita Stănescu. În facultate, la Cluj-Napoca, „Crimă şi pedeapsă”, capodopera lui Dostoievki, citită cu arta lui Liviu Petrescu, profesorul meu de Literatură comparată, m-a adus într-o stare de nestăpânit/necontrolat. Câteva luni la rând, aproape noapte de noapte, mă visam Raskolnikov. Vă imaginaţi cum era trecerea de la vis la realitate ! 115


Apoi, marile cărţi, marii autori au venit în valuri, graţie, în primul rând, lui Liviu Petrescu, până a ajunge, în primii ani de la „Vatra”, să-mi impun ca lectură o carte pe zi. Pe cont propriu. După cărţile jalon de la început, am intrat în labirint. Când mi-am antrenat nevoia de dialog, în primii ani echinoxişti, am trecut prin convorbirile lui Eckermann cu Goethe. Ca apoi să ajung la duhovnicul meu literar, N. Steinhardt. Fiecare carte e o treaptă, pregăteşte „zări şi etape”. Cu trecerea timpului, se insinuează tristeţea că atât de puţin din ceea ce ar trebui citit poate fi citit, că atât de multe cărţi rămân necitite, că atât de multe relecturi au fost amânate şi n-o să le mai vină rândul, deşi e atât de ademenitor să testezi cum sună „Crimă şi pedeapsă” la 56 de ani... Fiecare vârstă, cu lecturile ei, ca să fiu punctual pe întrebarea dv. -Cum consideraţi, să numesc aşa, extravaganţele lui N. Steinhardt faţă de poezia lui Geo Bogza, de exemplu? Le numesc aşa raportându-mă atât la imaginea sa din timpul vieţii cât şi la cea postumă, imagine atunci de retras din cauza regimului politic, iar ulterior morţii, una aproape exclusiv solemnă. - Cartea despre Geo Bogza, publicată în 1982, are ca subtitlu: “un poet al Efectelor, Exaltării, Grandiosului, Solemnității, Exuberanței și Patetismului”. Probabil că a scris această carte la Mănăstirea Rohia, unde se stabilise în 1979, după ce în vara anului anterior stătuse o perioadă acolo, iar în 1980, fusese tuns în monahism de episcopul Iustinian Chira. Acolo rânduise şi cele vreo 23000 de cărţi ale bibliotecii. Cum a ajuns în “Babelul” cărţilor de la Rohia să stăruie asupra lui Geo Bogza nu-mi explic. N. Steinhardt nu avea prejudecăţi, chiar dacă avea... incertitudini, doar cartea din 1980, prima după peste patru decenii de tăcere editorială (texte 116


originale, altfel a mai publicat traduceri), se numea “Incertitudini literare”, iar ultima tipărită în timpul vieţii, în 1988, se numea “Prin alţii, spre sine”. Cred că a găsit o cale spre sine prin Geo Bogza. Sigur, poate părea paradoxală opţiunea sa, mai ales că poezia de tinereţe a lui Geo Bogza era cumva... nepotrivită pentru condiţia monahală a lui N. Steinhardt. Poate era o formulă subversivă de a elogia nonconformismul, omul revoltat, în plină agonie a fariseismului, laşităţilor, trădărilor şi... disperării. Oricum, N. Steinhardt nu poate fi suspectat de erezie, cum au mai insinuat unii. N. Steinhardt nu şi-a pierdut niciodată simţul umorului şi nici libertatea interioară! -Dacă s-ar îngusta deodată creierii cuprinderii omeneşti şi aţi putea citi tot restul vieţii doar un autor, la cine v-aţi opri? Nu întreb ce carte aţi lua pe o insulă pustie pentru că aş fi convins că şi insula aceea e într-o carte şi aţi fi capabil să lărgiţi orizontul la doi autori printr-un sublim viciu de procedură. - E o ipoteză pe care o refuz. N-aş suporta să trăiesc o altfel de viaţă. Dacă e să bagatelizez – credeţi că nu v-aţi sătura prea repede dacă ar trebui să mâncaţi în fiecare zi doar friptură? Sigur, într-o astfel de variantă dramatică a alegerii exclusive, ar rămâne, totuşi, o portiţă: Biblia, suficient ca să te descoperi şi ca să te mântui. E de preferat însă perspectiva borgesiană – raiul, ca o imensă bibliotecă. Pentru cei care vor ajunge acolo. Nici Iadul n-ar fi rău, dacă ar avea şi bibliotecă! - Ce loc din Clujul echinoxist vă vine în minte când vă gândiţi la studenţie? - Redacţia revistei „Echinox”. Cea de la etajul I al clădirii de pe str. Universităţii nr. 7. Viaţa mea e legată printr-un cordon ombilical de acel loc. Continui să mă raportez la el, să-i simt energiile care emană de acolo. Cu tinereţea, cu visele, cu încrederea, cu credinţa şi nădejdea care mi s-au aşezat ca 117


temelie. Ca să ştiu să mă întorc acolo, ca-n basme, am presărat cenuşa amintirilor pe drumurile pe care le-am străbătut. - Aţi tipărit multe cărţi, foarte variate. Care vă e totuşi cea mai dragă? Nu cât să mizaţi totul pe ea, ci cât să vă regăsiţi cel mai mult în ea ca suflet şi existenţă? - În diverse formulări, mi-a mai fost adresată o astfel de întrebare. Ea se pune adesea, deşi şi cei care întreabă ştiu că niciun autor nu poate fi tată vitreg pentru copiii săi. Dacă acceptăm jocul, acceptăm şi povestea. Şi-atunci „Prâslea” devine copilul cel mai drag. Pentru că e cel mai mic, cel care reclamă mai multă purtare de grijă, pe care-l simţi încă în tine, care nu s-a depărtat prea mult. Până la următoarea carte, care-i ia locul, cu acelaşi complex de bucurie, teamă... Mereu există un “Prâslea”... - Sublimă nesemnalizare a virajului dinspre scriitor spre editor. Dar Cincizeci şi cinci? - Cincizeci şi cinci e o carte neplanificată şi neanticipată “de nicio aură de cometă”. E o carte antumă care putea fi... postumă. Poemele din această carte s-au adunat în vârtejul unui an foarte complicat, cu furtuni interioare, exterioare, cu bucurii, cu spaime. Iar poemele din ciclul “În dunga nopţii” au fost scrise cu spatele spre ziuă şi cu faţa spre întuneric. Pe care l-am simţit foarte aproape. L-am... pipăit, în toată semnificaţia lui fizică şi meta-fizică. - Citindu-vă destul de constant publicistica, am observat un pozitivism pe care nu îl observ la alţii. Ce credeţi că trebuie făcut pentru a echilibra critica literară? Puţin oxigen de întâmpinare în faţa cărţilor înainte de mecanica profesiei? În ce măsură umanizarea ei nu e o încercare de îmblânzire? - Omul este bun, de la natură. Dacă şi criticul e om, ar trebui să fie şi el bun. Ori măcar drept. 118


Cel mai important lucru pe care trebuie să-l facă un critic literar e să citească acele cărţi despre care a ales să scrie. Oricum trebuie să aleagă, pentru că „E-atât de puţin timpul, / Atât de grăbite sunt toate/ Atât de uşor se strică/ Ce la naştere pare eternitate”, spunea Romulus Guga, cel care mi-a influenţat în bună măsură destinul. Un critic trebuie să aleagă, nu mai are timp să citească decât pe sărite. Depinde peste cine sare şi cum sare. Un critic nu e Dumnezeu, însă. Judecăţile sale nu sunt „Judecăţi de Apoi”. „Sentinţele” sale nu sunt definitive. Excese, nedreptăţi, răutăţi a înregistrat multe istoria literaturii universale. Nu blândeţea e virtutea criticului literar, onestitatea, moralitatea au mai mare preţ. Valorile se cern, însă, până la urmă. Confuzia e uşor de instaurat, legitimitatea criticii literare e în suferinţă. Totuşi, nu literatura e în criză, cât e receptarea literaturii. La toate nivelele. -Pentru că cititorul, având o ofertă de necuprins, borgesiană, cât raiul, nu are timp şi, precum bicicletele copiilor, are nevoie de roţi ajutătoare? Sau pentru că aceste roţi se vând sudate de bicicletă fără putinţa de a se îndepărta? - Critica a ajuns neputincioasă în relaţie cu cititorul. Nu vă imaginaţi – a se vedea tirajele sau accesările variantelor online – că cititorul de literatură citeşte la îndrumarea şi sub atenta supraveghere a criticii literare. Ori, dacă s-ar lua după critică, ar fi complet derutat, după cât de drastic şi-au revizuit unii judecăţile de valoare, ajungând să repudieze azi ceea ce mai ieri era potopit cu superlative. Un editor abil, care ştie cum să-şi promoveze cărţile, o face peste capul criticului literar. “De ce iubim femeile” şi “De ce nu iubim critica literară”? Un titlu ademenitor, o strategie pragmatică de promovare şi o carte a ajuns să se tipărească în zeci de mii de exemplare, lăsând ineficiente opiniile 119


dezamăgite ale unor critici literari faţă de invocata carte a lui… Cărtărescu. Cititorii însă nu fac nici ierarhii şi nici nu scriu istorii literare. Mustăcim atunci când ne amintim cum preşedintele Traian Băsescu se lăuda că îl citeşte pe Mircea Cărtărescu... Cred că despre “Orbitor” era vorba. E greu de orbit cineva, doar aruncând praf în ochii lui. - Despre Levantul… ….Dacă cineva nu poate citi decât dirijat, apelează, fireşte, la cărţile pe trei roţi. Dar dacă roata e falsă, dacă se dezumflă, ce face cititorul? O ia pe arătură, pe jos? Nici măcar manualele şcolare nu mai sunt sigure, după ce a trecut taifunul peste ele! - Bine, preşedintele se afilia unei imagini elitiste prin care mai ciupea ceva electorat, nu cred că cineva care cunoaşte Levantul a crezut vreo clipă că preşedintele e un admirator al acestei cărţi rafinate, poate a scufundătorilor de barcaze. Ce muzică vă place? Care e compozitorul dvs. preferat? - Tot de la literatură mi se trage. După ce am citit „Sonata Kreutzer”, a lui Tolstoi, m-am apropiat altfel de Beethoven. „Sonata pentru vioară şi pian nr. 9” m-a dus la simfonile sale, mi-a deschis o poartă, mi-a deschis o lume. Dar nu mă dau în lături nici de la Joan Baez. Nu doar la drum lung! Cum leac pe rană îmi sunt şi „Horile” şi „Cântecele de cătănie” horite de Grigore Leşe. -Vi se pare că are o componentă erotică această splendidă sonată? - Povestea “Sonatei Kreutzer” e de notorietate, ştiut fiind că ea pleacă de la realitatea unei relaţii “nepotrivite” a Sofiei Andreevna, soţia lui Tolstoi, şi Serghei Ivanovici Taneev, compozitor, muzician, muzicolog, relaţie care nu putea decât 120


să-i aţâţe gelozia scriitorului. “Sonata Kreutzer” l-a făcut pe un alt preşedinte american, Theodore Roosevelt, să-l numească pe Tolstoi „un pervers sexual moralist”. "Sonata Kreutzer" ca şi Sonata pentru vioară şi pian nr. 9 coagulează în "sunetele" lor pasiune erotică. - Dacă, aşa cum se obişnuieşte la preşedinţi, ar fi să nu mai fiţi o personalitate, ci un presonaj de roman, interimar, cine aţi vrea să fiţi? Cât s-ar duce el, să zicem, să bea un pahar cu apă. - Avantajul meu e că nu am nicio dificultate, nu sunt copleşit de ideea de „personaliate”. Sunt un om care trăieşte normal, nu-mi face nimeni cumpărături, nu-mi plăteşte nimeni facturi, nu am nicio reţinere să fac munci de jos – îmi curăţ singur terasa casei de zăpadă, îmi îngrijesc singur florile, n-am bodyguarzi... Nu sunt interesant ca personaj, pentru că nu ştiu cine ar face personaj dintr-un „workaholic”. În privinţa paharului cu apă, nu am nici măcar pretenţia personajului din „Petiţiune”, a lui Caragiale: „– Monşer! te superi dacă te-oi ruga pentru un pahar de apă?... Teribil mi-e de sete! Impiegatul sună; un aprod se prezentă. – Un pahar cu apă...” Merg singur după un pahar cu apă. Circulă o anecdotă cu „paharul cu apă”, despre un tată grijuliu, care a făcut sacrificii imense toată viaţa, gândindu-se ca pe patul de moarte să aibă cine să-i aducă un pahar cu apă. Şi când simte el că îi vine sfârşitul, îşi cheamă toţi copiii la el, amintindu-le sacrificiile făcute: renunţat la concedii, renunţat la maşină scumpă etc., totul, ca să-i ajute pe ei, ca să aibă cine săi aducă pe patul de moarte un pahar de apă... “V-am chemat, le spune tatăl, gata să-şi de duhul, să vă spun că... nu mi-e sete!”

121


Sper să nu ajung să-mi fie sete nici mie, cândva, să trebuiască să cer cuiva un pahar cu apă.... Altfel, ca părintele şi creatorul “Rugului aprins”, Sandu Tudor, spun şi eu că “Multe se vor zice după ce nu voi mai fi... Orice vei auzi rău despre mine să crezi, că am fost un mare păcătos!” -Iată, apa ca personaj. Realist personaj, până la urmă. -Ei, apa chiar e un personaj. Real! - Ce v-a marcat din literatura antică cel mai mult? - Homer. M-a fascinat întotdeauna omul Homer, l-am invocat adesea, o cartea audio a mea se cheamă chiar „Ochiul lui Homer”. Lumea greacă am cunoscut-o prin ochii lui Homer. Dar m-a fascinat şi Războiul troian. Nu întâmplător, miturile şi legendele Olimpului m-au împătimit încă din copilărie. -Vorbind despre dialog şi, iată, realizându-l, dacă s-ar întâlni cineva drag cu acel personaj venind să bea apă ce aţi vrea să-l întrebe despre dumneavoastră? - Dacă, totuşi, îi va fi sete, atunci când va fi să fie apa de merinde, va fi cine să-i aducă paharul cu apă?! -Ce mai înseamnă literatura pură sau măcar lectura pură într-o lume a cărei chiar ideologie literară, de recepţie, e caracterul ei impur? E, evident, un merit al media această modernitate nevrotică. Sau nu? - Mi-e greu să definesc „literatura pură”, ori „cititorul pur”, cum mi-e greu să definesc lumea în dimensiunea sa... impură. -Vă ştiu un iubitor de teatru. Vă place Ibsen dar, surprinzător, pe Cehov îl preferaţi în povestirile sale. Sau nu e aşa? -Am jucat teatru, încă din copilărie. Primul rol a fost Prinţul Calaf, din „Prinţesa Turandot”, de Carlo Gozzi, la începutul anilor şaizeci. În 1966, în anul centenar Coşbuc, am „regizat” şi interpretat „O scrisoare de la Muselim Selo ”... 122


La Ibsen şi Cehov am ajuns mai întâi prin măiestria lui Liviu Petrescu de a face... spectacol din a ne provoca întâlnirea cu ei, ca apoi, Ion Vartic, să mă readucă în lumea lui Ibsen. Cu Caragiale mi-a fost mai uşor. Caragiale... „e-n toate, e-n cele ce sunt/ şi-n cele ce mâine vor râde la soare”, ca să invoc un poem de fermă ideologie roşie, cu care am fost îndoctrinaţi în şcoală. În privinţa lui Cehov, n-am fost niciodată tranşant, n-am despărţit niciodată apele de uscat, adică povestirea cehoviană de teatrul său. Impus de conjuncturi, am pus însă accentul când pe teatru, când pe proza scurtă. În anii optzeci, în fascinaţia povestirilor lui Cehov şi a fantasticului prozei lui Eliade, am scris un volum de proză scurtă. L-am predat Editurii Albatros. Undeva s-a rătăcit, între Mircea Sântimbreanu şi Gabriela Negreanu. Aproape că uitasem de el. Au trecut aproape trei decenii... E, pe undeva, într-un sertar... fără aplauze, ca s-o parafrazez pe Ana Blandiana. Cât priveşte dragostea pentru teatru, din nostalgii străvechi, am început să susţin recitaluri sub genericul “Pe unde umbli poezie?” Ştiţi ce mi-a scris un spectator al unui astfel de spectacol, dascăl din Brăila? Că sunt “Un Florin Piersic al scrisului românesc”. Păstrez “docomentul”. Cu toată exagerarea, am simţit cum îmi cresc aripi. Am susţinut zeci de astfel de recitaluri, devenind agent de promovare al poeziei. Spusă într-un anume fel, alegând poeme de calibru, mulţi (re)descoperă poezia. Cred că merită efortul! - Cum se numea volumul de proză scurtă? S-a recuperat totuşi, nu? - Când cineva va recupera Editura Albatros, arhivele ei, atunci se va recupera şi “Al cincilea anotimp”, acesta fiind titlul cărţii. Când voi avea timp, de-mi va mai fi îngăduit acest timp, va trebui să caut şi eu prin “lăzile” mele cu manuscrise,

123


fiindcă între timp şi eu m-am mutat, iar cărările unei mutări sunt şi ele întortocheate... -Ce citiţi acum cu plăcere? Ce scrieţi acum cu plăcere? - În ultimele două decenii, am tipărit aproape două mii de cărţi. Bune, proaste... de tot felul... Faceţi un calcul, ce cheltuială de timp... Şi, totuşi, mi-am făcut mereu timp, să măntorc la autori, în special poeţi, din care citesc, ca pe nişte rugăciuni, texte de-altă dată, într-un colocviu perpetuu, în carei întâlnesc şi pe Ezra Pound şi pe T.S. Eliot, şi pe Saint-John Perse şi pe E.E. Cummings. Anglofil cum sunt, e explicabil. Dar, am găsit timp, nu arareori şi pentru Ungaretti şi pentru Montale. Cum nu am nicio rezervă să-i recitesc pe Bacovia, Nichita Stănescu, Ana Blandiana, Ileana Mălăncioiu... Uneori mi se face dor de Ioan Alexandru, de Grigore Vieru... Scriu, dacă nu e asta o fatalitate, dacă luăm în calcul ce citesc cu plăcere, scriu poeme. În general, spontan, eu cred în inspiraţie, de cele mai multe ori, texte... definitive, nu mai suportă niciun fel de intervenţii. Jurnalistica o servesc pe pâine... E ca un mic dejun, ca sămi ţină de foame toată ziua! -Ce ţări v-au impresionat în drumurile dumneavoastră prin lume? Ce oameni? - Sigur, marele şoc pentru mine a fost America. Nu e uşor să fii paraşutat din comunism direct în capitalism, fără niciun fel de carantină. America nu e o ţară, e o lume. Cum nu e ţară o ţară care e antecamera Raiului, Athosul. Am scris jurnal de călătorie – şi despre America şi despre Athos... Deasupra tuturor însă e o altă ţară despre care şi în copilărie credeam că nu e pe pământ, ci în cer, Ţara Sfântă... Peste tot, cel mai mult m-au impresionat oamenii simpli, nesofisticaţi, sinceri, buni de pus pe orice rană, văzută sau nevăzută. 124


-Poemul Phoenix, publicat la Editura Dacia XXI, recondiţionată imagistic, s-a bucurat până acum de o soartă specială. Aţi tipărit, ca urmare a receptării lui la un concurs de literatură „Ion Creangă” o carte-experiment, foarte inedită. Nu ştiu dacă la noi s-a mai făcut aşa ceva, cu toate că experimentalismul şi relaţionismul sunt pe buzele şi în faptele mai tuturor poeţilor tineri: e vorba despre Cenuşa poemului, Nicolae Băciuţ în interpretări critice, un tom de aproape 500 de pagini de critică literară făcută de elevi de liceu, din aproape toată ţara, poeziilor din această carte, mizând, prin chiar programul concursului, pe receptarea literaturii contemporane necanonice. Văd acest gest ca pe unul de deschidere cu atât mai mult cu cât cantonarea în canon ne ţine ficşi pe cruce. Ce râmâne din această joacă şi din această lecţie de critică? E şi o sfidare a criticii mature care, autoritar, trece din opinie/recepţie în diagnostic de directorat de bandă, de clan? Am rămas surprins de maturitatea unor eseuri scrise de unii elevi şi luminat şi de farmecul naivităţii unora. Am vorbit cam mult, vă las pe dumneavoastră să îmi daţi nişte detalii ale acestei experienţe. - Experienţa e unică în esenţa ei, de pionierat, originală în toate componentele sale. Cum s-a ajuns la ea, e o „poveste a poveştilor”, ca să zic aşa, fiindcă ea are ca incipit un Concurs de Creaţie Literară „Ion Creangă”, iniţiat de prof. Angela Olaru, care se organizează în Brăila de şapte ani şi la care am fost preşedintele juriului la ultimele patru ediţii. A fost o legătură care s-a consolidat cu fiecare ediţie, extinzându-se până la a se ajunge la ceva la fel de inedit, surprinzător. Concursul „Ion Creangă” e organizat, cum e şi firesc, de Şcoala „Ion Creangă”, dar, după câteva întâlniri cu elevi şi profesori de la Şcoala „Sandu Aldea”, aici s-a înfiinţat Cenaclul literar... „Nicolae Băciuţ”, condus de prof. dr. 125


Gabriela Vasiliu, cenaclu care are şi o revistă proprie, cu un titlu inspirat de cartea mea „Singurând”: „Cuvântând”, care publică în primul rând texte ale copiilor de la această şcoală. O şcoală „luminată”, în care, în 2011, s-a organizat un Concurs de Creaţie Literară ”Adrian Păunescu”, urmând ca la fiecare ediţie să poarte numele altui scriitor român contemporan. Din acest an însă, la „presiunea” mea, el va fi doar Concursul de Creaţie Literară „Ana Blandiana”, care a agreat ideea şi participarea la această primă ediţie. Am făcut această introducere lungă pentru a oferi imaginea mediului în care a fost posibilă o experienţă precum „secţiunea: Interpretare critică a unui poet contemporan – Nicolae Băciuţ”, în cadrul Concursului Naţional de Creaţie Literară „Ion Creangă”. A fost propunerea coordonatorului proiectului, prof. Angela Olaru, pe care nu aveam de ce să o refuz, mai ales că ea vroia să marcheze şi o vârstă a mea, în rotundul cifrei 55, ba, dimpotrivă, i-am dat durată prin publicarea tuturor comentariilor trimise la concurs, într-un volum, participanţii având posibilitatea să aleagă pentru comentariu un text din cartea mea „Poemul Phoenix”, care a fost pusă la dispoziţie în format electronic. Au fost peste o sută de participanţi, elevi de la clasele VII – X, din toată ţara. Pentru mulţi dintre ei a fost o provocare inedită, la care s-a răspuns, zic eu, cu entuziasm şi cu responsabilitate. Comentariile sunt diverse, de la unele de o naivitate dezarmantă, la altele de o maturitate contrastantă vârstei. Încurajator e însă faptul că există încă mulţi copii cu aplecare cărturărească, mentori care ştiu să-şi antreneze ucenicii în lecturi... extraşcolare, care ştiu să scoată elevii din limitele bibliografice ale manualelor, deschizându-le şi alte orizonturi literare, de lectură. Pentru optzecişti, între care mă prenumăr, e o experienţă de pionierat. E o posibiblă compensaţie la frustrările resimţite, 126


în condiţiile în care, autori din generaţia ’60 şi din generaţia ’70, după 50 de ani începeau să intre în circulaţie naţională în colecţiile „Cele mai frumoase poezii”, (Albatros) şi BTT (Minerva), cu ediţii antologice în tiraje de masă. Acele bune obiceiuri... „comuniste” au fost abandonate, difuzarea, promovarea autorilor fiind acum mai degrabă lăsate în voia întâmplării. Volumul „Cenuşa poemului – Nicolae Băciuţ în interpretări critice” poate fi receptat ca şi un manual de bune practici în receptarea literaturii necanonice. Pe lângă comentariile elevilor şi poemele supuse analizei, cartea include şi câteva recenzii, cronici literare la cartea mea „Poemul Phoenix”, apărute în presă, pentru a pune astfel faţă în faţă comentariile unor debutanţi cu ale unor consacraţi într-ale criticii literare. Cu siguranţă, printre cei care au semnat comentarii în „Cenuşa poemului...” se află şi unii dintre viitorii noştri critici literari. E un pariu pe care mi-l asum cu foarte multă speranţă şi încredere. „Lanţul” criticii literare îşi consolidează deja o verigă. Fireşte, un rol important în această experienţă l-au jucat şi profesorii coordonatori/îndrumători, care merită întreaga noastră gratitudine şi care, sper, au recompensat şi în catalog eforturile elevilor. -Vatra veche a devenit o revistă citită şi care în câţiva ani şi-a câştigat un culoar al ei de public. Nu e puţin lucru într-o presă culturală care, încet-încet, se întoarce la câteva organe centrale. Ce aţi dori să păstraţi şi ce anume să schimbaţi în viitor la această revistă? -Vatra veche e o revistă vie. Ea nu e închistată într-un format, nu e exclusivistă, nu cultivă politici de grupuri literare, nu se lasă antrenată în jocuri de culise. E la vedere ceea ce se întâmplă în laboratorul ei, prin chiar rubrica sa dechisă cititorilor, „Curier”, care găzduieşte corespondenţa primită şi 127


din dorinţa de a menţine în viaţă un gen cu parfum de epocă, genul epistolar. Avantajul revistei Vatra veche vine şi din independenţa ei financiară. Ea nu se tipăreşte pe bani publici, nu are surse extrabugetare care să o susţină. Ea apare pe cheltuiala mea, dintr-o sumă de entuziasme care vin dintr-o altă lume şi dintr-o altă vreme. Ea va arăta aşa cum vor dori cei care îşi manifestă dorinţa de a-i fi colaboratori. Iar colaboratorii sunt atât de mulţi încât la această dată, în prima zi de Paşte 2012, există în portofoliu materiale pentru tot acest an. Am reuşit să dau fiecărui număr şi identitate plastică, având ilustraţie de autor, ceea ce face din fiecare număr o „expoziţie personală”, literatura făcând casă bună cu pictura, „ut pictura poesis” nefiind un aforism gratuit! -Spuneţi-mi, vă rog, un loc în Târgu Mureş pe care îl iubiţi mult. Un trotuar, o stradă, un gang de casă etc. - „Home, sweet home, there is no place like home” parcă spunea Robert Burns. Nicăieri nu mă simt mai în largul meu ca acasă. Toate drumurile duc acasă. Aici se concentrează toată lumea mea, tot trecutul meu, tot viitorul meu. Pentru că am pus suflet în totul. I-am fost meşter Manole. Aici am pus jertfa mea la temelie... 25 februarie - 15 aprilie 2012 DARIE DUCAN

128


NICOLAE BĂCIUŢ

“Dreptul la timp” Interviu cu Nicolae Băciuţ, redactor-şef al revistei Vatra veche Publicist şi poet încă de la debut, echinoxist, apoi în avalanşă, realizator de emisiuni TV, iniţiator al mai multor concursuri de poezie, radactor-şef la diverse reviste, cadru didactic universitar, deputat eparhial, deputat în Adunarea Naţională Bisericească, semnatar a sute de articole, prefaţator la numeroase volume de poezii, director al celui mai înalt for cultural al judeţului Mureş, DJCPN, nominalizat de Universitatea din Illinois pentru Oscar în publicistică, în 1991, în SUA, semnatar al unor cărţi de exegeză literară şi de călătorii, redactor-şef al revistei ‘Vatra veche”.... şi încă nu am epuizat adnotarile care completează cartea de vizită a lui Nicolae Băciuţ. -V-aş propune să începem acest demers colocvial pornind de la emblema de “echinoxist”, cu care se mândresc mulţi dintre cei care au devenit nume de referinţă în literatura română. În ce măsură v-a marcat aceasta cariera de poet şi om de cultură? 129


- “Echinoxist” e mai mult decât o simplă emblemă, e un blazon. Dă distincţie, nobleţe şi... obligă la a fi respectat! Experienţa “Echinox” m-a marcat şi mi-a schimbat radical existenţa literară. Mi-a dat o bună parte din ceea ce a impus-o în conştiinţa publică drept cea mai importantă revistă studenţească de cultură, care a depăşit multe din suratele sale mai.... în vârstă, de unde pasiuni, orgolii, invidii, ba chiar crose puse la patine. Când am ajuns eu la “Echinox”, spiritul care domina, între studenţi, era Emil Hurezeanu, “studinte în drept”, secretar de redacţie – aveam să-i succed în această calitate, până la absolvirea facultăţii, în 1982. Cu “Echinoxul” meu, generaţia ’80 şi-a cerut “Dreptul la timp”, a intrat în literatură, prin câteva nume şi câteva cărţi. Nu cred că “Echinoxul” şi-a propus să facă Şcoală de Poezie. Nici n-a fost o Şcoală de Poeţi. A fost o Şcoală de caractere. La zece ani de la apariţie, la chiar numărul aniversar, am contribuit şi eu, în prima mea toamnă universitară. Acea aniversare, care a antrenat nume de referinţă din literatura română, demonstra prestigiul de care se bucura revista, atât în mediul academic cât şi în cel literar. Într-o astfel de atmosferă de elevaţie culturală, m-am redescoperit şi am ucenicit, având în Ion Pop, Marian Papahagi şi Ion Vartic, mentori de la care am luat “merinde” pentru drum lung. Deşi formau echipă, fiecare avea nu doar personalitate distinctă, ci şi influenţă în linia formaţiei universitare. Jean Pop, cum i se spunea, venea dinspre cultura franceză, Marian Papahagi, dinspre cea italiană, iar Ion Vartic, dinspre cea nordică. Dar toţi îşi consolidau statura profesională prin integrarea literaturii româneşti în marile literaturi. Am profitat din plin de şansa aceasta, dublată de contribuţia universitară a încă cel puţin trei dascăli, care şi-au pus amprenta asupra mea: Ion Vlad, teoreticianul literar, Ioana 130


Em. Petrescu, eminescologul, şi Liviu Petrescu “profesorul de comparată”. Toate aceste conjuncturi, poate în anii cei mai buni pentru Filologia clujeană, mi-au dat din prea plinul lor. Pe atunci, camaraderia literară, care însemna legături strânse cu colegii de la “Opinia studenţească” şi “Dialog”, din Iaşi, cu cei de la “Cenaclul de Luni”, de la Bucureşti, nu era vorbă în vânt. Ca dovadă, prieteniile de atunci şi-au întins durata până azi. Prin “Echinox”, am forţat intrarea în literatură a ceea ce încerca să se contureze sub genericul “generaţia ‘80”. Ancheta “Dreptul la timp”, pe care am iniţiat-o în Echinox, a creat multe valuri, care au avut ca efect (in)direct atragerea atenţiei asupra unor nume care doreau să intre în literatură, să se facă auzite... Şi chiar au reuşit să atragă atenţia asupra lor, să fie luaţi în seamă. Echinoxişti aveau în acest concert note distincte, remarcate de altfel de critica literară. Iar mulţi dintre cei de atunci au ajun să aibă o operă. - Tranziţia culturală, v-a prins din plin... îndelung resimţită şi experimentată de lumea artei, v-a marcat desigur. În ce sens?? - N-aş vorbi neaparat de o tranziţie culturală. Nici schimbările de natură politică, economică, socială n-au fost tranziţii, ci abordări sălbatice, de junglă, cu manifestări nespecifice pentru ceea ce am vrea să definim prin “tranziţie”. Pe mine m-a salvat democraţia americană, pe care am descoperit-o la ea acasă, printr-o bursă MPA, din 1990. Babilonia românească mi-a fost mai clară tocmai printr-o astfel de referinţă comparatistă. Noi am trecut brutal într-o lume a paşilor împleticiţi, a incoerenţelor guvernamentale, care au creat cel mai grav fenomen demografic din istoria noastră, cu pierderi masive de

131


populaţie – aproape 2 milioane în două decenii -, cu scăderi dramatice ale natalităţii şi cu exoduri ale disperării. Cultura a fost după chipul şi asemănarea acestei lumi. Nu şi-a impus note personale ferme, nu şi-a creat mecanisme care să o menţină în stare de funcţionare normală. A fost o atmosferă de navă în derivă, în care cel mai bine a funcţionat deviza “scapă cine poate”. În locul prestanţei culturale s-a impus confuzia, în locul valorilor autentice, s-au instalat versatili şi impostori. Criterii de ideologie literară au luat locul celor axiologice. Condiţia omului de cultură a devenit precară. Niciun statut profesional din domeniul culturii nu a mai putut asigura un trai decent, împingând scriitorii spre meserii de tot felul, ca să-şi asigure traiul, pe actori spre şuşanele, pe solişti spre cântatul la nunţi şi în localuri de noapte... Şi astea sunt doar câteva detalii ale unui orizont sumbru. Să pun cireaşa pe acest tort, nu trebuie decât să menţionez că instituţiile descentralizate ale Ministerului Culturii şi Patrimoniului Naţional au rămas cu buget zero la capitolul programe, proiecte, acţiuni culturale, amăgite din când în când cu câte o ciosvârtă, fiind deturnate de la menirea din primul element al definirii lor de Direcţii de Cultură”, împinse spre administrativ, hârţogărie de tot felul, de cei care, ajunşi în conducerea lui pe criterii politice, au pierdut treptat orice contact cu cultura, nepricepuţi şi complexaţi, răsplătiţi pentru obidienţa şi indiferenţa lor cu tot mai mici bugete, an de an. Semn al dispreţului clasei politice faţă de cultură. Într-o astfel de lume, singura şansă a rămas să-şi ia fiecare viaţa şi cultura pe cont propriu. Unii să-şi ia chiar lumea în cap. Să facă fiecare ce poate pentru a se menţine cultural în viaţă. De aceea am ajuns şi editor, de aceea tipăresc cărţi, aproape două mii de titluri din 1990 încoace, de aceea am ajuns să editez o revistă... personală (în sens financiar), Vatra veche.

132


Mai trebuie să mă gândesc să-mi amenajez casa părintească în aşa fel încât, când va fi vremea, să devină casă memorială. Desigur, toate aceste circumstanţe te marchează, ca om de cultură, ca scriitor, te împing spre adaptare, ca să-ţi asiguri supravieţuirea. Abandonul nu e decât semn de laşitate. -Poetul, scriitorul, după câte aţi văzut şi v-aţi asumat, trebuie să ţină cont de politic, aşa cum e obligat să ia în semă şi factorul economic, dar poate rămâne şi moral? Politică şi moralitate la limita decenţei. În ce condiţii se poate respecta rigoarea morală? - Nu poţi să nu ţii cont de tot ceea ce se petrece în jurul tău, ce se întâmplă cu lumea în care ţi-a fost dat să trăieşti. Oricum, o operă de scriitor se hrăneşte din timpul său, care nu este altul decât timpul istoric, cel în care se scrie istoria unei lumi. Dar poţi fi imoral în cea mai cumplită imoralitate care te înconjoară, cum poţi fi imoral, în cea mai sănătoasă lume, din punct de vedere moral. Poţi face compromisuri inevitabile, minore, fără ca prin aceasta să devii imoral. E grav când te prostituezi cu bună ştiinţă, când îţi vinzi sufletul Diavolului. Iar Diavolul are multiple înfăţişări. Şi plăteşte în fel şi chip. Te poţi prostitua şi de bună voie şi nesilit de nimeni. Din slăbiciune omenească, din slăbiciuni de caracter. Eu am avut un model în N. Steinhardt, cu care am realizat în ultimii săi ani de viaţă, mai multe convorbiri epistolare. Rigoarea morală vine din credinţă. Din credinţă adevărată. -Pentru că discuţia se menţine în plan socio-cultural, element de care nu ne putem debarasa, oricum am pune problema, ar fi interesant să ne spuneţi, după atâta experienţă şi energie investite concret, în numele unor principii, de pildă, ”rezistenţa prin cultura”, un scriitor, 133


azi, trebuie doar să se dapateze unor tendinţe şi semnificaţii, ori să le iniţieze, să le aplice în viaţă şi în scris? - “Rezistenţa prin cultură” devine uşor o formă fără fond. La noi, au fost puţine împrejurări care să poată fi asimilate unei astfel de formule. La noi, a fost mai degrabă supravieţuire şi nu prin cultură. Acum nici măcar de supravieţuire prin cultură nu se poate vorbi. Cei care fac cultură sunt cei mai năpăstuiţi contribuabili la eternitatea acestei civilizaţii. Excepţiile nu contează. Cei mulţi au fost abandonaţi. Şi cei din cultură şi cei dinafara ei. O mică compensaţie mai poate fi invocată: supravieţuirea post mortem, dăinuirea prin cultură, ca o ultimă răsplată. -Revenim la poetul Nicolae Băciuţ...şi la Vatra, fondată de Romulus Guga. Când a fost interzisă, în 1985, care era relaţia dumneavoastră cu revista, în ce context scriitoricesc vă aflaţi? - E o mică neînţelegere. Nu revista a fost interzisă, ci ancheta “Dreptul la timp”, cea pe care am iniţiat-o în Echinox şi pe care am continuat-o în revista Vatra şi care a început să-i irite pe cei din Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste, unde se făcea “lectura de îndrumare şi control a revistei”, formula de aparenţă benignă a cenzurii. Punctele de vedere tranşante, nealiniate ideologic, i-au pus în alertă pe cenzori, care au dispus interzicerea anchetei. Slavă Domnului, textele acelei anchete au fost recuperate aproape integral şi incluse în cartea mea Şi aşa mai departe. Efectul anchetei a fost amplificat prin însăşi această interzicere. Tentaţia fructului oprit. - Vorbiţi-ne despre primul volum de versuri. Impactul cu literatura momentului v-a fost un imbold, o temere, un pas făcut cu siguranţa celui care ştie spre unde se îndreaptă? Rolul criticii literare, atunci, v-a fost benefic? - Se ştie, se debuta foarte greu. Vămile erau tot mai stricte. Controlul asupra producţiei editoriale era draconic. 134


Cineva a dat ideea antologiilor de debut, un mod de amânare descurajantă a debutului. Am debutat de două ori până am... debutat. Am fost prezent în două antologii de debut, la Albatros şi la Dacia. Până la urmă, în 1986, am debutat cu Muzeul de iarnă, la Editura Dacia. A fost un debut trecut prin sita cenzurii. Cu intervenţii “preventive” lipsite de orice noimă. Până la urmă, cartea a apărut şi mi-e dragă aşa cum e. E prima carte şi mă raportez la ea nu doar biografic, cât nostalgic. S-a bucurat de o primire încurajatoare din partea criticii, a fost creditată de voci autorizate. A contat foarte mult acest lucru. Mi-a dat încredere, curaj, speranţă. Erau vremuri în care cărţile despre care se scria chiar se citeau, nu doar se răsfoiau, aşa cum par cele mai multe lecturi critice de azi. Nu sunt ipocrit, aşteptam cu emoţie fiecare judecată critică. Aveam, totuşi, şi susţinerea propriei judecăţi. Ştiam şi eu destul de bine unde sunt, nu făceam decât să-mi confrunt propriile judecăţi cu ale altora. Puteam să disting şi exagerările generoase, de susţinere, şi judecăţile manipulate, răutăcioase. Cu mici şi anonime excepţii (note nesemnate), Muzeul de iarnă a fot bine primit. De aceea, mi-am continuat drumul cu altă stare de spirit. -Aţi scris exegeză despre poeţii generaţiei “80, vezi titlul acestui interviu care în copie reia, să zic aşa, titlul anchetei iniţiate în Echinox. Vă simţiţi parte din acest grup? Pe scurt, oare ce-ar trebui să preia noua poezie, ce anume au adus esenţial în literatura romană cei din anii menţionaţi? - N-am scris decât sporadic despre cărţi şi autori din generaţia ’80. Am făcut doar critică de întâmpinare, în şarje amicale, de solidaritate de grup.

135


Deci, m-am simţit parte a acestui grup, cu valenţe mai mult biologice decât de program estetic, chiar dacă unii lansaseră slogane de ideologie literară, de programe estetice. Au fost mai mult impulsuri iniţiale, într-un orizont tematic şi programatic foarte larg şi fără fixaţii categorice. Fiecare şi-a urmat propriul drum, iar generaţia, ca şi concept de critică şi istorie literară, şi-a subţiat treptat conţinutul, consistenţa. Au rămas autori şi cărţi cu lumină proprie, fără tentaţii coriste, fără variaţiuni sterile pe aceleaşi teme. Nu putea o generaţie nonconformistă să fie conformistă, să crească din tipare. Erau destule personalităţi care să capete rapid distincţie. -Experimentele pot construi ceva durabil sau rămân puncte referenţiale pentru un moment literar? -Experimentele n-au prea făcut mare literatură. Ele au fost mai degrabă momente de legătură, mortar care să facă să se prindă mai bine cărămizile. Referenţialitate, câtă e, acolo se situează, “între cărămizi”. - S-au scris, după opinia dumneavoastră, în anii aceştia de tranziţie culturală, volume fundamentale? Ar fi nedrept să nu luăm în seamă accentele de noutate încercate în expresivitatea poetică dar... acestea sunt îndeajuns pentru a defini o perioadă literară? Fac o ”generaţie, precum optzeciştii? - Nu ştiu dacă s-au scris “opere fundamentale”. Sunt prea aproape de noi aceste cărţi, ca să le vedem în adevărata lor dimensiune. Apoi, mai avem de recuperat valori marginalizate din perioada anterioară. Recuperate şi valorificate, impuse în conştiinţa publică, în primul rând prin instrumentele cele mai la îndemână, manualele şcolare, care trebuie să reconsidere canonul literar. Tabelul chimiei literare trebuie să-şi refacă trăsăturile elementelor sale, atât la metalele nobile cât şi la cele mai puţin... nobile. 136


Vedeţi dv., în termenii lui Tudor Vianu, ar fi necesari treizeci de ani care să circumscrie o generaţie. Nu pot apărea generaţii peste noapte, tot la zece ani calendaristici... Ne umplem de ridicol cu astfel de pretenţii. Generaţii literare cu adevărat sun foarte puţine în literatura română. Restul sunt valuri, promoţii sau ce vreţi dv. Dar important e să fie scriitori, cu personalităţi bine conturate, cu opere... fundamentale. Generaţiile pot fi mijloc, nicidecum scop. Eu zic că trebuie să lăsăm generaţiile să se mai odihnească pouţin... -Am văzut că aţi iniţiat şi o Asociaţie Culturală Româno-Indiană, împreună cu alte nume sonore din viaţa literară românească... Intrăm în perimetrul interculturalităţii... Cum ne putem relaţiona cu alte culturi păstrând totuşi esenţa spirituală specifică, şi care ar fi aceasta? - Trebuie să ne impunem intercultural prin propriile valori, dar şi prin asimilarea valorilor universale. Nu suntem singuri pe lume şi nici lumea nu ne-a exclus din inventarul ei. De impus ne putem impune cu propria noastră voce, în termenii ei de originalitate. Numai fiind noi suntem recognoscibili. Putem câştiga prestanţă, notorietate, autoritate fiind noi înşine, hrănindu-ne din tradiţiile noastre, din istoria noastră. Se pot obţine performanţe culturale în fel şi chip, dar ele riscă să sune fals dacă nu vin din adâncul sentimentului românesc al fiinţei. -În perioada cât aţi coordonat cultura judeţului Mureş, relaţionarea tradiţie-actualitate a lăsat reuşite concrete, pe care să se sprijine şi urmaşii? Ce configuraţie au acestea? -Acum, când vă răspund întrebărilor dv., sunt în Bucureşti, într-o cameră de hotel, la câţiva paşi de Biserica Patriarhiei, de biserica mănăstirii Radu Negru, lângă Biserica 137


Sf. Ecaterina, în aşteptarea sfinţirii Bibliotecii Naţionale, pe care o sfinţim şi noi, în felul nostru, cu o expoziţie de artă religioasă mureşeană, care include şi icoane şi prapuri şi variaţii posmoderne ale semnului iconic. Este poate cea mai importantă prezenţă mureşeană plastică în Capitală, în întreaga noastră istorie. În cei unsprezece ani trecuţi de când sunt la Direcţia culturii mureşene, am iniţiat atât de multe acţiuni, încât simpla înşiruire a lor ar dubla spaţiul acestui dialog. Diverse site-uri pot oferi suficiente informaţii despre o perioadă în care a trebuit să facem cultură fără bani, dar cu mult entuziasm şi cu foarte multă jertfă. Şi când am făcut “lucruri trăznite”) tabere de pictură şi scupltură în sare, lansări de carte în piaţă publică la miez de noapte, lansări de carte pe Mureş, pe un bac...) n-am făcut decât să surprind tehnic, pentru a apropia pe cei care cred în cultură de esenţa culturii. Diversificarea formulelor de ofertă culturală a fost o strategie asumată, pentru a ţine la distanţă plictiseala, receptarea leneşă. Am optat pentru interactivitate, pentru complicităţi emiţător-receptor. Am făcut sport din promovarea culturii, literaturii, în cele mai crude medii, în sensul vârstei, pentru a pune temelie omului cultural. Toate într-un mediu ostil politic, administrativ, etnic. Mi se refuză de mai bine de doi ani să amplasez un bust al lui Grigore Vieru în Târgu-Mureş, după ce am obţinut prin donaţie lucrarea. Ultima amânare ipocrită a amplasării acestui bust a fost la solicitarea consilierilor UDMR de la Consiliul local Târgu-Mureş, care au solicitat timp pentru a se informa cine a fost Grigore Vieru. Una dintre ideile inspirate ale acestor ani a fost iniţierea unui ciclu de pictură de icoane, sub două generice generoase, originale: “Icoana din fereastră” şi “Crucea din fereastră”, 138


incluse şi ele în expoziţia de la Biblioteca Naţională, care au fost admirate astăzi şi de Patriarhul Bisericii Ortodoxe, Prea Fericitul Părinte Daniel, care, plăcut surprins de noutate şi originalitate, s-a antrenat într-o pledoarie aplicată pentru originalitate în artă, luând ca suport opera brâncuşiană, demonstrând o bună cunoaştere a fenomenului artistic. -Dumneavoastră, poetul şi exegetul, omul de cultură implicat, jurnalistul, cum vedeţi rolul imaginaţiei, azi, în lumea tehnicităţii? Şi o inovaţie tehnică, veţi spune, are nevoie de imaginaţie atât cât şi de calcul exact, dar mă refer la arta literară. Mai concretă sau e loc onorabil şi pentru literatură imaginativa?? Cum vedeţi această problemă care pentru tinerii scriitori este chiar o întrebare cheie... - Rămânem în continuare însetaţi de real şi trăim în/din ficţiune, din imaginaţie. Spunem adesea că viaţa bate filmul, că realul bate imaginaţia. Eu cred că nu se poate trăi din extreme, nici doar cu capul în nori, într-o ficţiune perpetuă, nici nu ne putem hrăni exclusiv din real. Există un fel de mărţişor existenţial, care împleteşte mereu firul alb cu cel roşu. Doar aşa firul are mai mare rezistenţă, durată. Nu există real pur, nu există imaginativ pur. Sunt elemente care doar împletite capătă identitate. În viaţă ca şi în literatură. În literatură ca şi în viaţă. -Rolul concursurilor este important în orice moment. Aţi organizat multe asemenea experienţe… Aţi reuşit să vedeţi şi rezultatele în planul creaţiei literare....Mulţumit întru totul? Aţi mai lua-o de la capăt? - Eu sunt mereu la capăt, mereu la început. Am această energie, această forţă de a mă simţi... pionier. Fireşte, suntem toată viaţa într-o competiţie, dar cea mai importantă competiţie este cu noi înşine. Literatura nu suportă clasamente, ci scări de valori, ceea ce e cu totul altceva. 139


Eu nu am organizat concursuri ca să fac clasamente, ci ca să descopăr talente, să-i fac pe tinerii aspiranţi la poezie să câştige respect de sine, încredere. Concursurile literare sunt necesare pentru a întreţine interesul pentru creativitate, pentru a pregăti schimbul de mâine în literatură. Dintre cei care sunt în mediul şcolar preocupaţi de craţie, se vor alege în timp cei mai mulţi scriitori. Prin concursuri literare se poate lua pulsul bazei de selecţie. Mulţi dintre cei care acum tipăresc cărţi, se aflau printre competitorii concursurilor literare de mai ieri. De aceea continui să organizez concursuri literare, să le consolidez rostul. Cu credinţa că cei care la vârsta tinereţii descoperă literatura şi prin prisma propriei creaţii pot rămâne fideli literaturii, măcar în ipostaza de cititori. Ceea ce nu e deloc de neglijat. O literatură fără cititori e un nonsens. -Am ajuns, printr-un urcuş al discuţiei la importanta relaţie cu “Vatra veche”. Când aţi cunoscut-o, cum vă marchează viaţa? Suntem siguri, cu toţii care ştim că există, că nu vă lasă timp de pierdut... Se arată a fi o... mare dragoste... Împlinită. - Vatra veche s-a născut din nevoia de viaţă literară. Una care să semene măcar în parte cu cea pe care am cunoscut-o în anii optzeci, când Guga şi-a dat girul angajării mele la revista Vatra, în 1983, cu trei săptămâni înainte de a muri. Pe atunci, revista aduna în jurul ei pe toţi cei care, la Târgu-Mureş, nu vroiau să capituleze, care făceau, într-un fel, rezistenţă prin cultură. Vatra veche încearcă să continue spiritul Vetrei lui Romulus Guga, antrenând valori culturale din toată lumea, fără complexe provinciale. Despre Vatra se spunea într-un slogan publicitar că apare la Târgu-Mureş pentru toată ţara. Vatra veche apare la Târgu-Mureş pentru toată lumea, nu doar în sens geografic. Dacă Vatra ar fi rămas consecventă principiilor în numele cărora s-a înfiinţat, nu mai era nevoie de Vatra veche.

140


Aceasta umple un gol, nu doar în publicistica locală, lipsită de complexe provinciale. E tot un fel de rezistenţă prin cultură, în faţa exclusivismelor de tot felul, în faţa amatorismului în jurnalismul cultural. Ea recuperează, susţine şi promovează valori, aşa cum este şi numele organizaţiei nonprofit, care o susţine, organizaţie care se sprijină, la rândul ei, pe suportul meu financiar. Jocurile de culise au făcut să cadă “sub linie” la o biată solicitare de finanţare din bani publici pe un trimestru. Vatra veche are foarte mulţi prieteni, colaboratori, cititori. Ea se difuzează la peste zece mii de adrese de email, e postată pe diverse site-uri, bloguri, are o vizibilitate continuă foarte bună, datorită acestei a opta minuni a lumii, Internetul. Revista creşte prin suportul entuziast al celor care trimit colaborări, mie revenindu-mi rolul onorant de dirijor, de orchestrator care să aducă în armonie voci de mare diversitate, teme de larg interes. Sunt atât de multe semnale că suntem pe drumul cel bun, încât eforturile de tot felul ne par mai uşoare. Pentru mine, cel care a rămas fidel publicaţiilor importante din viaţa sa, în primul rând Echinox şi Vatra, Vatra veche este, ca să spun aşa, sufletul pereche, marea iubire, dragostea împlinită, ca să urmez sugestia întrebării dv. -Cum s-ar defini “dreptul la timp”, pentru un scriitor, din punctul dumneavoastră de vedere? - Fiecare scriitor trebuie să aibă dreptul său la timp. Dreptul de a putea intra la timp în literatură, de a se bucura la timp de recunoaştere, de a se bucura în timpul vieţii de harul ce i s-a dat. Dreptul de a se bucura şi opera de un destin pe măsura valorii în posteritatea autorului. Gloria care vine prea târziu.... Bucureşti, 22 aprilie 2012 VERONICA BĂLAJ 141


142


Sub lupă

143


144


Ancheta revistei FEED BACK NICOLAE BĂCIUŢ:

CRIZA LITERATURII, LITERATURA CRIZEI 1. Criza economică, socială şi chiar morală care a cuprins lumea de azi e constatată şi adjudecată. Credeţi că literatura momentului (poezia, proza, dramaturgia, eseul) e în criză? – Cred că înainte ar trebui să definim conceptul de criză în literatură. Criza cărţilor, criza valorilor, criza morală... Criza condiţiei scriitorului? Logic, ca scriitori, nu putem fi decât după chipul şi asemănarea lumii în care ne mişcăm. Marea „izbândă” de după decembrie 1989, de a introduce meseria de scriitor în nomenclatorul de funcţii a fost decorativă, dar lipsită de relevanţă pragmatică. Ca scriitor, din punctul de vedere al societăţii, contezi abia după ce te pensionezi dintr-o altă meserie, care ţi-a asigurat pâinea cea de toate zilele. Primeşti un supliment la pensie, care contează, în condiţiile în care mulţi dintre scriitori, mari şi/sau mici, au avut slujbe precare, plătite mizerabil, de cele mai multe ori. Iar mulţi dintre cei care au avut slujbe bune au început, din ce în ce mai vizibil, să nu mai fie scriitori... Nimeni nu te angajează ca scriitor, nici măcar publicaţiile... literare. Vă pot da exemple de reviste literare, plătite de la buget, cu ştaif mare (unele apar sub egida Uniunii Scriitorilor), care angajează publicişti, profesori, ajunşi la mijlocul vieţii, fără să fi publicat vreo carte. Dar trăim într-o ţară liberă, nu ?, iar libertatea poate să însemne orice! Criza valorilor? Ce instanţe mai stabilesc valorile? Ce critici şi-au asumat misiunea de gestionari editoriali, care să urmărească producţia editorială şi să scrie şi despre alte cărţi 145


decât cele primite de la amici sau trimise prin poştă de la fitecine, cu recomandare, fiindcă criticii nu sunt chiar atât de „bancheri” încât să-şi permită să achiziţioneze toate apariţiile editoriale, nici n-au suficent timp ca să parcurgă atâtea cărţi despre care ar dori să scrie. Faceţi puţină aritmetică. Dacă ar apărea doar 365 de cărţi pe an şi nimeni n-ar fi în stare să le citească, să scrie despre ele, să le ierarhizeze, să le includă întro perspectivă integratoare, de autor. Dar apar anual mii de cărţi, e din ce în ce mai greu să fie evaluate critic altfel decât parţial, iar judecăţile critice prin omisiune nu sunt chiar onorante, ca să nu zic imorale. Dacă există probleme în receptarea literaturii (mai includem tirajele, adesea confidenţiale, difuzarea – lamentabilă) e inevitabil să existe probleme în evaluarea corectă a literaturii, a... crizei literaturii. Criza unei literaturi, e un truism, vine din criza valorii. Aşadar, are valoare literatura română a crizei politice, economice, sociale, culturale? Criza... ideologică de dinainte de decembrie 1989 n-a fost însoţită, cu toate impedimentele, şi de o criză a literaturii. Scriitori importanţi, de la Marin Preda la Nichita Stănescu, au scris în plină criză... roşie. De la dezgheţul postproletcultist, de la mijlocul deceniului al şaptelea şi până la sfârşitul deceniului nouă, în două decenii şi jumătate, s-au putut detaşa mari nume... Putem spune la fel în cei 21 ani postdecembrişti? Am serioase reţineri. Atunci, cu siguranţă, putem vorbi de criza literaturii. Paradoxal, libertatea visată de toţi scriitorii a adus mai multă inhibiţie decât elanuri creatoare. Dacă mai punem în calcul şi concurenţa neloială a atâtor factori deturnanţi, de la industria media, la explozia tehnologiei informatice, n-avem motive să ne prefacem că literatura e bine mersi, că se scrie şi se publică mult, pentru că toţi cei care au învăţat să scrie la calculator/laptop consideră că

146


au şi devenit scriitori. Iar unii chiar au împânzit spaţiul internautic cu producţiile lor, pe tot felul de siteuri literare. Aproape că revistele literare de altădată, ca şi unele dintre cele noi, nu se mai văd, nu se mai aud în „vacarmul” ofertelor de „petrecere a timpului liber” de acum. Sac şi petec, criza literaturii merge mână în mână şi cu criza lecturii, şi aceasta deturnată de cuceririle ştiinţei şi tehnicii... Vreţi să introducem în ecuaţie şi criza morală a criticii literare? În privinţa genurilor, nimic nou sub soare. Românul s-a născut poet, nu-i aşa?, toată lumea scrie poezie, mai puţini se înhamă la proză, iar dramaturgie produc „tineri” dramaturgi, autori de peste 50 ani! 2. Bântuia în Europa anilor 1930 o criză asemănătoare şi totuşi o generaţie puternică de scriitori îşi ducea programele la capăt. Să ne-amintim că în România anilor ’30 se afirmase o generaţie care-i cuprindea pe Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica, Romulus Vulcănescu, Tudor Vianu, Eugen Ionescu. Credeţi că scriitorii de azi vor reuşi să-şi creeze nestingheriţi universul lor ficţional? -Ce i-ar împiedica, azi, pe cei care ar dori să-şi creeze un univers ficţional coerent, dinamic, substanţial? Ne întoarcem iar la condiţia scriitorului, la locul lui în noua societate, încercând să identificăm postùrile socialprofesionale în care l-am putea găsi. La revistele literare? Cu salarii pe-aproape de ajutorul social? La catedră, în universităţi ori în învăţământul cel de toate zilele, gimnazial, liceal? Ar fi interesant, din perspectivă sociologică un studiu de caz: profesiunile din cărţile de muncă ale scriitorilor, pentru a vedea în ce cadru şi-au putut crea condiţii pentru a scrie? De sinecuri se poate prea puţin vorbi! Cred că în perioada interbelică, scriitorul avea altă vizibilitate, altă... onorabilitate. 147


Nu observaţi cât de puţin spaţiu public i se alocă scriitorului? La televiziuni bântuie stafiile imposturii. Scriitorul e vizibil la TV dacă i se întâmplă ceva. Îmi amintesc de reacţia furibundă a lui Fănuş Neagu, de articolul său vehement la adresa celor care l-au descoperit când a ajuns în spital şi au aflat că are cancer. Nu i-au citit cărţile, nu i-a interesat scrisul lui, dar vroiau reportaje despre scriitorul care-şi vedea sfârşitul aproape. Pentru mare parte din media noastră, scriitorul e subiect nu dacă e muşcat de un câine, ci dacă muşcă un câine. Cum scriitorul român nu are tragere de inimă spre scandaluri, cu mici excepţii, el e neinteresant pentru media! Ce-a mai rămas din poetul Mircea Dinescu, după ce a început să apară aproape seară de seară la TV? Mare uzură sau mare trăncăneală, cum ar fi spus Mircea Iorgulescu. Solidaritatea de breaslă, atât de invocată înainte de decembrie 1989, a ieşit din circulaţie din cauza abuzului de uz. Scriitorii de azi s-au făcut mai degrabă remarcaţi nu prin fapte literare, ci prin alte... vitejii, neliterare! 3. Unde ne sunt criticii literari? Considerăm că spaţiul de exprimare există (reviste, suplimente jurnaliere). Dar critica analitică şi de direcţie, dar critica de întâmpinare? -Întrebarea anchetei, cu o anume intonaţie, conţine chiar răspunsul: unde ne sunt criticii? Nu cei de altădată, care au şi ei o vârstă, au obosit/ îmbătrânit în bune şi rele, ci unde e critica tânără, cea care ar trebui să preia ştafeta şi să continue cursa? Publicaţiile culturale sunt pline de semnături de critici literari de ocazie sau de cumetrie, care nu au niciun fel de program şi niciun fel de ritm. Scriu când au chef, despre cine au chef, scriu cum vor ei, independent de valoarea unei cărţi.

148


4. Sunteţi mulţumit de topurile şi listele mai multor critici, unii autori de istorii literare, sau condamnaţi spiritul de gaşcă bazat pe influenţa de interes? - Când topurile literare sunt făcute ca şi cele muzicale, „după ureche”, ele au exact aceeaşi relevanţă. Invoc doar un critic literar, care nu găsea eptitete superlative la o carte, la apariţia ei, înainte de 1989, dar pe care nici nu o bagă în seamă în istoria sa, peste ani - cred că înţelegeţi foarte bine unde ne situăm cu relevanţa ierarhiilor, a clasamentelor literare. Când din evaluările unor critici şi istorici literari lipsesc nume importante, te îndoieşti de bună credinţă a acestora şi în cazul celor care au fost incluşi în liste, în istorii! Şi aici nu vorbim de fireşti inapetenţe, inevitabile subiectivisme, ci de excluderi flagrante, care ţin de interese literare, nu de literatură. Ştiţi care e consolarea? Mai degrabă sau mai târziu, oricât de târziu, Dumnezeul literaturii face dreptate. Valorile se recuperează, se reinclud în circulaţie, iar gloriile de conjunctură se întorc acolo unde le e locul, la lada de gunoi a literaturii. Cazul A. Toma e cel mai relevant ! 5.Un gând despre scriitorii blogişti, industriaşii autori blogişti de pe siturile proprii sau cele de socializare. Credeţi că ar fi vorba de o specie nouă de literaţi de duzină, aşa cum era “caracuda” la vechea “Junime” ? -E loc pentru toată lumea. În spaţiul virtual oricine se plimbă în voie, nimeni nu poate fi blocat, stopat din a-şi posta texte, din a socializa în fel şi chip, inclusiv cu arme... literare. Cum să poţi evalua axiologic o astfel de literatură? Când, cum să o parcurgă criticii literari? Această blog-literatură (iaca, am inventat un nou concept!), dacă rămâne doar acolo, rămâne în... aer! Încă suntem... tradiţionalişti, încă vrem cărţi tipărite pe hârtie. O literatură care circulă doar în format electronic îşi asumă un destin la risc, până când va apărea acea critică 149


literară dispusă să-şi ia biblioteca în mapă şi să citească opurile electronice. Oricum, viitorul e imprevizibil pentru literatura în circulaţie on-line. 5. Se văd de la câteva leghe scriitorii adevăraţi (ce puţini!), cei atinşi de blestem şi marcaţi de destin. Dar ce spuneţi de baronii literari centrali şi locali, care scriu în toate genurile, participă la toate programele, se avântă în toate comiţiile şi comitetele şi sunt fondatorii de neclintit ai găştilor literare? - N-am agreat niciodată găştile literare, oricât de nobil ar fi fost ţelul lor. Sunt alergător solitar... Atunci când n-am mai suportat derapajele unei publicaţii la care am lucrat aproape două decenii, nu m-am răţoit la ei, nu le-am râvnit lefurile redactorilor, mi-am făcut propria revistă, care apare lună de lună fără întârzieri, pe munca şi pe banii mei. Nu aştept recompense, nu-mi trimit cărţile să mi le premieze Uniunea Scriitorilor, m-am transferat de la Asociaţia Scriitorilor în care eram (Târgu-Mureş), pentru că nu mă mai regăseam în ea, fără ai cere nimic, şi m-am mutat într-o alta (Cluj-Napoca), de care mă ţin la distanţă. Cărţile nu se scriu în gaşcă, nu ţi le poate face mari gaşca, oricât de gălăgioasă ar fi aceasta. Cât mai am energie şi sănătate, o să-mi văd de scrisul meu, de cititorii pe care îi am. N-am pretins să mi se ofere locuri în niciun fel de comitete şi comiţii, nu sunt abonat la banii Uniunii Scriitorilor, nici măcar la cei de conferinţe publice..., la care, democratic, ar trebui să ajungă mai mulţi, nu doar unii... Ca scriitor, mi-am respectat condiţia şi m-am ţinut departe de orice mi-ar fi putut deturna nevoia de a scrie literatură. 6. E un lucru cunoscut că o generaţie este formată din personalităţi. Credeţi că există o generaţie literară laptopică, o generaţie care prin tot ceea ce face va reuşi să 150


impună spiritul literaturii române în social şi să menţină o atmosferă culturală (cum au făcut-o generaţiile ’60 şi ’80!) în condiţiile postmodernismului superficializant? - Nu suntem veşnici. Noi am avut lumea noastră. Cei care vor veni după noi vor avea, cu certitudine, o altă lume. Vor trăi în realitatea „laptopică”. Dar nu-i vor putea ignora pe cei de dinaintea lor, nu vor putea face abstracţie de ei, oricât de ostentative ar fi schimbările. Eu sunt optimist în privinţa pesimismului! (Daniel CORBU)

151


Anchetă Caiete Silvane NICOLAE BĂCIUŢ:

SUB SEMNUL CENTENARULUI N. STEINHARDT Anul literar 2012 stă încă sub semnul aniversării a două personalităţi, în egală măsură, preocupate să surprindă cu pregnanţă, dar cu instrumente scriitoriceşti diferite şi în momente şi circumstanţe istorice diferite, trăsături definitorii ale spiritului românesc: I. L. Caragiale şi N. Steinhardt. Mai apropiat contemporaneităţii imediate, N. Steinhardt a scris, printre altele, un fascinant volum de memorii, cu neputinţă de publicat în timpul comunismului, însă cu un destin de operă postumă spectaculos: Jurnalul fericirii. Prima ediţie, redactată între anii 1969-1971, a fost publicată de către Editura Dacia în 1991, pe baza unei variante de manuscris, confiscată de securitate în 1972 şi restituită în 1975. Cartea, sub îngrijirea lui Virgil Ciomoş, a cunoscut opt ediţii şi şapte traduceri, în următoarele limbi: franceză, italiană, neogreacă, maghiară, ebraică, spaniolă şi portugheză. Destinul cu adevărat european al Jurnalului fericirii răscumpără într-un fel pătimirile autorului şi periplul dramatic al manuscriselor. În 2012, vede lumina tiparului, sub sigla editorială Mănăstirea Rohia/ Polirom, îngrijită de George Ardeleanu, o variantă inedită a acestei cărţi, subintitulată Manuscrisul de la Rohia. După confiscarea manuscrisului iniţial, autorul a rescris din memorie o altă variantă, mai amplă, care s-a pierdut în chip misterios, se pare că într-o editură, după 1990. Ceea ce se publică acum, pe baza unei dactilograme incomplete descoperite în 2002 în arhivele Mănăstirii Rohia – consideră George Ardeleanu – ar fi varianta a treia, o posibilă sinteză a primelor două, operată chiar de autor. Cele două variante publicate diferă, aşa cum ne atrage atenţia editorul de acum, în primul rând printr-o altă 152


ordonare a blocurilor textuale, dar şi prin prezenţa unor fragmente inexistente în prima variantă. Privită între multele jurnale apărute după΄90, cartea lui N. Steinhardt e cea care pune cu cea mai mare acuitate în faţa noastră probleme de conştiinţă, autorul fiind un convertit, în închisoare, de la mozaism la creştinismul ortodox. Ispita creştinismului, pornită din subconştient, e însoţită în carte de spirite tutelare precum Dostoievski, Kierkegaard, Nietzsche. Subiectul Jurnalului fericirii e, s-a spus acest lucru, taina de nelămurit privind dubla natură a lui Iisus Hristos: divină şi, în acelaşi timp, umană. Iar valoarea supremă a creştinismului, resimţită ardent de către autor în universul concentraţionar al închisorii, este libertatea. Căzută pe neaşteptate în 1991 într-o societate românească tragic răscolită de evenimente şi dezorientată complet, cartea lui N. Steinhardt a generat atunci o vogă ce părea de neoprit. A intrat în scurt timp şi în manualele de liceu. Firesc ar fi ca, în aceste mai bine de două decenii de la apariţie, Jurnalul fericirii să fi mişcat ceva în conştiinţa libertăţii la români. Nu ştim dacă acest lucru s-a şi întâmplat. Poate fi un prilej de introspecţie pentru fiecare dintre noi. Aflându-ne acum la o nouă lectură a ei, ceva mai atentă, şi având în spate experienţe sociale şi culturale, atunci inexistente, cartea lui N. Steinhardt ne-a stârnit câteva întrebări pe care vi le adresăm. 1.Printre alte însuşiri ce îl impun atenţiei noastre, Jurnalul fericirii e şi un compendiu de dezbateri morale. În deschiderea ediţiilor ce au la bază prima variantă, se află un testament politic, care sugerează câteva soluţii de ieşire dintr-un univers concentraţionar. Prima ar fi soluţia mistică, a credinţei, pe care autorul o scoate din discuţie, aflându-se la îndemâna a foarte puţini oameni, înzestraţi cu har selectiv. N. Steinhardt era conştient că el era unul dintre aceştia. Celelalte soluţii sunt strict lumeşti, 153


cu caracter practic şi accesibile oricui. Astfel, soluţia Soljeniţîn înseamnă a merge până la capăt cu asumarea faptelor încriminate de regim, acceptând chiar o moarte anticipată. Cea care poartă numele lui Zinoviev se traduce prin nepăsare şi obrăznicie în faţa totalitarismului, prin a-i da cu tifla şi a-ţi afişa condiţia de bufon. În sfârşit, soluţia Churchill – Bukovski, în locul izolării, propune eroismul ofensiv. Care dintre acestea vi s-ar potrivi, dacă aţi mai avea de luptat cu un sistem totalitar? 1.Slavă Domnului că ne aflăm doar în teritoriul ipotezelor, al unor scenarii de ficţiune, chiar dacă n-am scăpat încă de totalitarism, de dictaturi de tot felul – de la cele de partid, la cele economice, de la cele de rang naţional, la cele de imperativ european. Am trecut, înainte de decembrie 1989, prin mai multe stări, inclusiv aceea de resemnare, de recunoaştere a neputinţei, de capitulare în faţa unui sistem care mi se părea de neîngenunchiat. Teroarea resimţită însă m-a adus în pragul unei perspective, nici nu ştiu dacă de laşitate sau curaj, aceea de a pleca definitiv din ţară. Doar îngrijorarea indusă de ceea ce s-ar putea întâmpla cu cei de acasă, după plecarea mea, m-a făcut să amân o decizie atât de categorică. Eram pe la mijlocul lui 1989. Nu ştiu ce s-ar fi întâmplat dacă nu erau evenimentele din decembrie al acelui an! Oricum, nu aveam suficient curaj, chiar dacă aveam învăţată lecţia despre „Eroismul la români”, „predată” chiar de N. Steinhardt, că să încerc să mă lupt cu sistemul. Dizidenţa scriitorului român a fost firavă şi bine controlată. Nu mă vedeam în stare ofensivă, nu mă vedeam capabil să lupt de la egal la egal cu un sistem care nu avea scrupule, nu avea reguli... Eram prea mic pentru un război atât de mare. Şi nici nu se simţea vreo undă de solidaritate prin preajmă. Ne consumam gândurile dizidente, spunând bancuri cu activişti de partid, cu 154


Nicu şi Lenuţa, cu miliţieni. Şi acestea ascultate – dovadă aparatura recuperată de un ofiţer MAN (!), care era amplasată şi în biroul meu şi al lui Mihai Sin din redacţia revistei „Vatra” din Târgu-Mureş. Eram foarte bine monitorizaţi şi cred că dacă ar fi mişcat cineva în front, nu era greu de anihilat. Soluţia Soljeniţîn, din Testamentul steinhardtian, nu mi se pare a fi accesibilă oricui, cum nici soluţia mistică. Nici măcar mie. Dar nici soluţia Zinoviev nu mi se potrivea, chiar dacă mai dădeam cu tifla totalitarismului, chiar dacă nu mi-am însuşit ideologia roşie, chiar dacă nu am fost trâmbiţaş al vremurilor noi. Cum să-mi fi asumat însă soluţia Churchil – Bukovski, eroismul ofensiv? Câţi s-au putut înrola la noi într-o astfel de ofensivă? N-au făcut-o cei care au trecut prin exerciţii democratice, cum s-o fi făcut noi, cei care am primit, în exclusivitate, un anume tip de educaţie? În care democraţia era cu năut! 2.Scena botezului lui N. Steinhardt are loc în ziua de 15 martie 1960 în celula 18 a închisorii Jilava. Ea adună laolaltă, întru aceeaşi tainică lucrare, un călugăr ortodox şi doi preoţi greco-catolici, plus iudeul care se boteza creştinortodox. Toţi patru, deţinuţi. Ce credeţi despre faptul că miracolul, posibil între pereţii închisorii, se transformă adesea, în condiţii de libertate, în gâlceavă? 2. -În numele credinţei s-au purtat cele mai cumplite războaie. Care Dumnezeu e mai puternic, al cui Dumnezeu e cel adevărat – iată teme de dispute care au făcut mult rău credinţei, omenirii. N. Steinhardt a primit taina botezului în spirit ecumenic, dar opţiunea sa a fost fără echivoc: ortodoxia. În spaţiul monahal, ecumenismul e perceput cel mai adesea ca o erezie. Părintele Nicolae era deasupra acestei ostilităţi, prin cultură, prin educaţie, prin forţa opţiunii sale.

155


Disputele invocate de dv. sunt lumeşti, dar n-au nicio legătură cu credinţa autentică. Nu le justifică nimic. Şi nu duc nicăieri. Ori duc aiurea! Într-o lume paralelă! 3.Denunţarea smulsă prin tortură nu poate fi socotită drept păcat. Dar pâra la rece, denunţul scris sau oral, turnătoria efectuată din proprie iniţiativă şi în deplină libertate a voinţei e cel mai abject, mai mârşav, mai ticălos, mai spurcat şi mai nemernic dintre toate mişeleştile păcate existente. Cum s-ar putea comenta o frază ca aceasta, având în vedere evoluţia societăţii româneşti din 1989 încoace, precum şi unele dezvăluiri de răsunet din viaţa literară? 3. -Fraza lui N. Steinhardt enunţă un adevăr capital, o sentinţă. Ştia N. Steinhardt ce spune, care e preţul tăcerii, care e preţul trădării, turnătoriei, el, un “bandit”! “Poate că te-am vindecat de ideea continuării unui dialog cu un fost bandit şi client statornic al Securităţii » - îmi spunea cu năduf, la finele unui interviu din ianuarie 1987. Tainele vieţii literare de dinainte de 1989 încă n-au fost dezvăluite toate. Unele au fost îngropate adânc şi va trebui să se sape multă vreme să se mai ajungă la ele. Dacă se va mai putea ajunge vreodată! Turnătorii de tot felul, scoase din arhive, dosare de tot felul ne-au surprins mai mult sau mai puţin. Le-am acceptat sau nu, ca inevitabile, fatale! Dar e greu să refuzi circumstanţe atenuante, invocate de N. Steinhardt, ca, până la urmă, timpul să aştearnă peste ele iertarea şi uitarea. Din păcate, turnătoriile de mai ieri sunt adesea întrecute de bâlciul deşertăciunilor de azi. S-a schimbat numele turnătoriilor, dar oricum s-ar numi, sunt la fel de grave. Delaţiunile, interceptările etc. scot adesea la iveală cazuri mai abjecte decât ce se întâmpla mai ieri.

156


Atentatele de azi, de tot felul, la demnitatea umană, nu sunt frate de cruce cu turnătoriile de ieri? Nu târăsc oare ele prin noroi la fel de abject fiinţa umană?! 4. Parcurgând Jurnalul fericirii, simţi cum în acele pagini criza conştiinţei se accentuează, adâncindu-se fisura individ-societate. Pe de altă parte, cartea are o structură capricioasă, e un amestec ameţitor de forme, genuri şi specii, ce împinge în prim-plan autoreferenţialitatea, ubicuitatea unui eu hiperlucid, purtându-ne printr-un labirint livresc, cam ca opera lui Borges, cu care suportă comparaţie fără nicio exagerare. Prin unele din aceste trăsături, scrierea aceasta anunţă paradigma postmodernă. Cum vedeţi, pe fondul intensificării îngheţului ideologic al anilor΄80, prezenţa activă a lui N. Steinhardt între tinerii scriitori? 4. Mă număr printre tinerii care au beneficiat de apropierea de N. Steinhardt. A fost o reacţie de simpatie reciprocă, la prima vedere. Eu l-am perceput de la început în datele care, încet, încet, i-au fost reliefate, prin cărţile care au apărut după 1989, prin ceea ce integrala operei sale punctează prin fiecare volum, într-o recuperare care pune într-o lumină adevărată personalitatea sa. I-am simţit mereu bunătatea, generozitatea, inteligenţa sclipitoare, cultura, firescul relaţional, fragilitatea de copil/înger... Cred că lua de la cei tineri energia lor, pe care le-o returna încărcată de speranţă, încredere. Revărsa asupra lor duhul credinţei, nevoia de împlinire, de mântuire. Oferea soluţii – nu doar dintre cele care deschid „Jurnalul fericirii”- reţete de supravieţuire, de salvare, de depăşire a unor poticneli existenţiale. Părintele Nicolae Delarohia se vroia flacără, lumină pentru cei tineri, nu lumânare la căpătâiul viselor lor moarte. N. Steinhardt citea cărţile tinerilor, scria despre ele. Selecţia însemna deja valorizare. Era detector de valori şi-şi asuma susţinerea, promovarea lor, după puterile şi cu mijloacele sale.

157


Şi părintele Nicolae a deschis porţile... postmodernismului, alt fel de rai al literaturii acestor vremuri. A păzit cărţi şi autori, ca să nu ajungă în iad. 5. Într-un loc din jurnal se afirmă că, indiferent de regimul politic, omul rămâne rece în faţa nenorocirii altui om, pe când, în faţa fericirii celuilalt, nu va mai rămâne impasibil, ci o va pismui până la moarte. Consideraţi că N. Steinhardt are dreptate? 5. Nu cred că Nicolae Steinhardt are întrutotul dreptate. În general, eu resping etichetările, generalizările. Putem accepta că există şi astfel de atitudini. „Să moară şi capra vechinului” s-a născut la noi şi nu e o formulă ludică. Sunt şi manifestări dintre cele invocate de N. Steinhardt. Sunt indivizi care, atunci când li se întâmplă ceva rău, nu suportă să le meargă altora bine. Mai ieri, cineva din Sighişoară era reclamat că a construit ilegal un garaj într-o curte comună. I s-a făcut dosar de cercetare penală. Răspunsul său? I-a reclamat pe toţi vecinii cu ilegalităţile făcute de ei la diverse lucrări de construcţie din „iadul” comun. E posibil, apoi, ca pizma să se manifeste mai întâi acut, apoi să se cronicizeze. Când cineva are o reuşită, un succes, o împlinire, e posibil să apară repede contestatarii, detractorii, invidioşii, frustraţii... Dar sunt destui, am exemple la îndemână, cei care se bucură sincer de realizările confraţilor... Pe de altă parte, în faţa suferinţei cuiva, se poate reacţiona în fel şi chip – e uşor să fii impresionat, să ai impulsuri de a sări în ajutor, de a fi solidar. Dar se poate şi ca unii să rămână indiferenţi, impasibili, să privească suferinţa din jur cu detaşare, rece, ca spectatori. Trebuie însă să fii de piatră să nu te mişte suferinţa aproapelui. Sigur, globalizând, multe suferinţe, nenorociri sunt doar statistică, sunt ştire de senzaţie, trec uşor pe lângă noi. Dar cel puţin se reţine nenorocirea, se imprimă undeva, într-un afund de suflet. Ceea ce nu e deloc puţin.

158


6. Pentru că ne îndepărtăm cu viteza curgerii timpului de realitatea descrisă în jurnal, există riscul ca relaţia acestuia cu cititorul să lâncezească. Fresca expresivă a unei epoci, care este jurnalul, se poate estompa. Vedeţi posibilitatea unei realizări cinematografice după această operă şi credeţi că ea i-ar primeni destinul? 6. Realitatea mărturisirilor din „Jurnalul fericirii” nu are termen de valabilitate, nu expiră niciodată. E o realitate încremenită în istorie, care-şi păstreză reverberaţiile, oricât s-ar îndepărta în timp. Pentru unii dintre noi, ea are încă şi conexiuni emoţionale, suntem legaţi de acel timp prin cordoane ombilicale nevăzute. Generaţiile care vor veni, care n-au avut neşansa de a trăi direct sau indirect monstruozităţile unui veac, vor continua însă să aibă o percepţie reală asupra acelor vremi, în toată complexitatea lor. Sunt realităţi care impresionează, oricât de absurde sau neverosimile par, oricât de diferite vor fi realităţile dinspre care se priveşte spre ele. Oricâtă detaşare şi distanţă în timp s-ar crea, realităţile din „Jurnalul fericirii”, trăirile, rămân vii. Un film extras din substanţa „Jurnalului fericirii” poate fi un film de Oscar. Depinde cine-l face. Poate fi un film mare! (VIOREL MUREŞAN)

159


CUPRINS Dialog la distanţă, de Nicolae Băciuţ/5 VOCI ÎN OGLINDĂ/7 Ioana Crăciunescu/9 Horia Bădescu/15 George Ardeleanu/25 Adrian Alui Gheorghe/32 Ion Moise/45 Iulian Filip/56 Răzvan Ducan/65 Romulus Feneş/70 LA APEL/81 Nicolae Băciuţ – Cezarina Adamescu/83 Nicolae Băciuţ – Maria Vaida/105 Nicolae Băciuţ – Darie Ducan/113 Nicolae Băciuţ – Veronica Bălaj/129 SUB LUPĂ/143 Ancheta revistei FEED BACK (Daniel Corbu)/145 Ancheta revistei CAIETE SILVANE (Viorel Mureşan)/152

160


161


Dialogul epistolar/chestionarul literar a luat în bună măsură locul formulelor de altădată, învechite, uzate, depăşite, abandonate. (....) Şi, nu în ultimul rând, dialogurile din această carte sunt şi o mărturie a frământărilor literare ale scriitorului român în căutarea unui loc sub soarele... capitalismului sălbatic românesc! NICOLAE BĂCIUŢ

162


Nicolae Băciuț, În spatele oglinzii