Dariada. Intim de cultura. Nr. 1/2010 by lumea lui acum

__________________________________________________________________ INTIM de CULTURĂ de DARIE DUCAN, Nr. 1, octombrie/noiembrie/decembrie 2010 ____________________________________________________________________________________________________________________

Din sumar:

O cultură sufocată de pungi * Dialog cu baritonul Dan Iordăchescu despre acustica infinitului * Chestiuni legate de douămiism

Dariada, nr 1-2010 Sumar: 10.Problema lupilor nemotivaţi/24

1.Editorial. O cultură sufocată de pungi/3

11.Natura şi cultura/25

2.Mujdei cu apă minerală sau supraestimarea cărţilor bune/5

12.Proză. Tu-vă muma-n cur!/26

3.Calea personală a optzecismului/7

13.Noua poezie basarabeană/31

4. Vinovat de iubire, un roman transcendental/8

14.O antologie a douămiismului poetic .../32

5.Interviu. Dialog cu baritonul Dan Iordăchescu despre acustica infinitului/10

15.Multele presei culturale/34 16.Anchetă Dariada. Chestiuni legate de douămiism/37

6. Poeme de Darie Ducan/16

17.Nimic, de Mircea Cărtărescu/40

7.Bolile culturii contemporane/18

18.Poeme pentru Dana lipsei/41

8. Teatru. Patria sturionului negru/19

19.Aşteptarea istorică/43

9.Poeme/ Bob Dylan/22

20.Dreptate pentru Ligeti la el acasă/46

_____________________________________________________________________________

Copyright© Darie Ducan 2010, Tehnoredactare Nicolae Băciuţ Fotografii: coperta 1, Andra Simionescu Foto interviu: Cristian Enăchescu Adresa redacţiei: lumealuiacum@yahoo.com www.darieducan.blogspot.com _______________________________________________________________________________________

chiar la mobilitatea ei cât de cât acceptabilă. Oamenii de cultură sunt fie radicali, fie lingăi, fie tăvari fie curve stilate, ceea ce se uită grav în zilele acestea e însă faptul că acum nu e momentul decât pentru un anumit impuls radical, apoi, după ce se vor mai linişti apele, putem fi înapoi ce am fost fiecare, ne putem îmbrăca în chiar pereții garderobei dacă ne place. Când politica meschină şi măruntă a unor oameni pe care nici nu îi numesc pentru a nu‐i invoca supraimpozitează drepturile de autor – eu nu am de ce mă teme, ce, eu sunt autor?Întrebați critica! – dar aruncă în ochi un praf de un milion de euro, mărunțiş față de cum spoliază ei viața culturală şi viitorul acestei țări, diversionist, astfel încât culturii nu îi mai rămâne decât să se facă singură, să funcționeze ca o flacără de veghe, cum altfel, ce, doar voiam ditamai focul de tabără al Vestei, ce e de făcut? Poate voiam să prăjim la el şi berbecuți, ca Dinescu, alungatul de pe scena democrației, când poate şi datorită lui, măcar puțin, siropul ăsta de tuse numit democrație românească există încă din zorii primei scene. Astfel numai, doar astfel e democrație în România, prin dictarea de către cei mulți.

_____________________________________ Editorial

suntem într‐o birocrație de sinucideri

Ne temem bine în cultura română, în

controlate şi mai ales dictate. Acest guvern şi‐a angajat o armată de inşi dictando care trec pe la uşa caselor de artişti şi le scriu testamentele, după ce îi obligă la dictare. Ei pot dicta, iată deci, dictatura poporului, testamentele lor trimişilor statului care docili, inteligenți şi cu haine curate, notează ca nişte scribi de

general, de boli închipuite, suntem prețioşi, ne temem de tot, până şi de răzbunarea cojii de copac pentru câtă hârtie umplem şi umplem, ne temem, măcar ipohondria să fie un straşnic proiect pentru artă!, dar ne aflăm într‐un moment de intersecție dintre politică şi cultură atât de drastic încât atentează

frica stăpânului care oricând poate pune mâna pe bardă şi să‐i împartă în două ca Moise apele. Desigur, la cât țin de economie toate, e vorba de Moise Guran. Adevărul e că şi oamenii de cultură se îmbată deseori cu apă rece, fac cultură de bătaie mică, uneori şi ea necesară, dar totuşi ocazională, nu legică, nu serială, proiectele țin deseori de cărți, de sculpturi, de filme. Ce rămâne în urma proiectelor? Antologii, reviste? Nu cărți, nu opere, ci cultură sezonieră, toamnă‐ iarnă şi primăvară‐vară. E adevărat că nici nu suntem într‐un secol în care cineva să rescrie Decameronul sau Odiseea, dar parcă prea ne împiedicăm în birocrația aceasta a ambalajului care, e adevărat, contează, dar care e spre deosebire de substanța unei opere de artă exact chipul omului față de cel al lui Dumnezeu, tinde, seamănă, dar nu este. Suntem exact ca urşii vagabonzi din Braşov( ce țară de vis!) care se asfixiază înghițind din tomberoane pungi de plastic, ambalaje, aşa suntem noi în lumea mărcilor înregistrate, până la a fi mai important că sunt înregistrate decât că sunt mărci. Ne sufocăm cu proiecte şi cu iluzia că multe dintre ele înseamnă ceva durabil, mai rar însă cărți cu adevărat importante, mai rar ediții critice(cu câteva excepții lăudabile cum ar fi Eugen Simion la Academie sau, mai nou, la Editura Eikon, opere complete Coşbuc, Rebreanu, împlinind un areal bistrițean), trăim un Shakespeare fărâmițat şi dus de furnici prin zeci de mii de cotloane. În fâsâitul infernal, stresant şi trist al atâtor pungi prin care trebuie să respirăm nu băgăm de seamă că ele ne sunt toate trase pe față de acest guvern, să ne sufoce. De ce mai multe? De ce zeci, una peste alta? Ca să

se asigure că nu le spargem cu dinții. Suntem parcă în stomacul carpatin‐ vagabondului urs. Ne asfixiem şi ne mai rămâne numai frumoasa obsesie a unei Nefertiti de nylon, izolează termic, fonic, nemuriror şi rece, da, putem urla în pungă dacă ne vine şi să dăm drumul urletului într‐o pădure încă netăiată pentru „broşuricile voastre băşinoase”(a poate se revedea Filantropica), Luceafărul să se înalțe în pungă sau să „coboare în jos”, la pachet, fast‐food, past mood, ca să le placă şi hiperamericanizaților din cultura română, fetițe şi băieței sensibili şi drogați de împrejur, de înspre, nu de în sau întru. Această Nefertiti de nylon trece prin cultura română contemporană ca o nălucă, ne îmbrățişează şi ne pune plasa în cap în cele mai frumoase momente petrecute cu ea. Ce joc periculos a devenit cultura! A ajuns mult mai rău decât prostituția şi e mai jenant să spui că eşti profesor decât să spui, dacă te întreabă cineva ce meserie ai, „sunt implicat într‐un proiect”. Această meserie e cea mai gravă din cultura română. Eşti agent cultural, ce eşti omule? Doctor? Poet? Nu, eşti implicat într‐un proiect. Ce dulci iluzii de băieți trişti, puberi şi evazivi, ce fete cu uterul colivă dar culturnice, proiecte, proiecte, birocrație, aceasta e tristețea culturii noastre în special tinere, nu că există proiecte imprecise, ci că ele nu au nicio finalitate precisă şi controlată, observabilă. Există pungi multe în cultura română, nu însă şi contraprezervative, unele care să ne apere de noi.

DARIE DUCAN

carte rămân poeme memorabile, nu însă şi construcţia ei, unde se văd şi diferenţe de stil, poemul Fiul iernii din capitolul Arhipelagul fiind un Ion Gheorghe mai puţin expresionist, iar restul mulţumindu-se cu un optzecism de (co)notaţie nu de fiecare dată sclipitor. Fidelitatea faţă de optzecism e prea stânjenitoare acum, când unii vorbesc chiar şi de moartea douămiismului, dar preţiozităţile de lectură prin încadrarea strictă nu pot împiedica cititorii de poezie să fie mişcaţi de unele poeme ca I-am spus, Într-un muzeu, Regele dimineţii, Case, E mîţa pisică? Etc. Dar ele într-o instanţă critică au partea lor de importanţă. Până la urmă rămâne şi întrebarea. Ce e mai important pentru un autor: să rămână fidel generaţiei sale sau să îşi găsească drumul particular fără brevetul şi girul ei? Poate fi acuzat cineva de rămânere? Poate fi acuzat cineva de plecare? Soluţia de „prag de casă” literar nu mulţumeşte pe nimeni. Putem doar constata existenţa unei cărţi cu originalitate medie şi atât. Frumoasă dar nu mare. O carte care se fereşte de propria ei substanţialitate dându-ne senzaţia că după multe poeme de tuşă vine marele poem. Dar el nu vine. Arhipelagul, Micile daruri şi După dragoste, cele trei capitole ale cărţii prezintă în ordinea lor o dogmă prin titlurile poemelor omonime dar ea e prea greu sustenabilă pentru un întreg volum. Când toţi spun că tu ai scris o simfonie

Pentru a defini poezia se caută şi s-au căutat dintotdeauna expresii. Nu se vor găsi potrivite aproape niciodată tocmai pentru că poezia nu e fixă. Pentru a defini anumită poezie însă, o carte de poezie, pentru a delimita ceva de altceva, se potrivesc senzaţiile. Sunt chiar indicate nu ca un criteriu literar, ci ca o atenţie umană. Din păcate cam începe să devină un criteriu literar popularitatea literară a unei cărţi în rândul celor ce cu binevoitoarea aură de staroste literar îi pun la cale un destin. Regele dimineţii, Editura Tracus Arte 2010, de Alexandru Muşina, după o tornadă de cronici favorabile şi regulamentare, ca măsurate la croitor, a obţinut premiul Uniunii Scriitorilor al anului 2009 la secţiunea Poezie. Nu vom judeca aici instinctul de cârd al criticii, lam putea numi unanimitate, l-am putea numi domino-domine , ci ne vom uita către carte, motivul atenţiei noastre. În acest volum, autorul pare că merge pe un drum foarte drept şi care virează întro secundă spre altceva de unde totul rămâne în lucru, rămâne o simfonie neterminată dintr-o autostradă cu taxă. Autorul mizează foarte mult pe angoasa ontologică şi pe dogma suficienţei/insuficienţei, când cu graţie, când cu mici glume cotidiene reciclate la alt etaj. Chiar dacă se întâmplă să fie un fragment memorabil sau unul prost, are şi menuetul limitele lui, nu îl poţi face simfonie în accepţiune modernă!, din 5

uriaşă şi de fapt ai scris o sonată bunicică problemele sunt una de gen, una de raportare a criticii la propriile ei convulsii fie laudative fie distructive şi una a calităţii, „bunicică”. E adevărat că uneori aşteptând o mare carte de la un autor care a dat cândva cărţi interesante(Budila expres), când va scrie una crezi că e aceea. E paranoia criticii să creadă tot ce apare e scris pentru ea şi de aici se nasc astfel de exagerări care nu ţin de critică ci de iluziile ei, de aşteptările ei. Poezia Un deal cu meri înfloriţi este o simplă şi frumoasă iluzie despre moarte prin aproape şi a aproapelui ajunşi sub spovedania unor meri. La nivelul rezultatului aceste poeme sunt remarcabile chiar dacă la nivel tehnice sunt rudimentar-minimaliste. Aceasta poate fi şi o calitate şi un defect, diferenţa e de valabilitate nealterată a spectrelor pe care cititorii le pot deduceconduce. Dacă temperarea nostalgiilor e un scop tehnic atunci încă o dată aceste poeme ale lui Alexandru Muşina au un dozaj echilibrat dar facil, emoţionează ca aforism dar nu ca destin. Fragmentarismul acesta face din poeme schiţe sau cioburi de poeme, şlefuite dar tot cioburi, de aceea întregul e întreg doar cu anumite eforturi de lectură. Nu aş putea nici pe departe să afirm că această carte aduce ceva nou în literatura română, dimpotrivă, dar nici că e o carte slabă nu pot afirma. Adevărul se răsfoieşte pe undeva pe la mijloc, unde infatuarea critică încă nu a ajuns şi nici efectul de turmă dar unde totuşi a ajuns poezia şi şi-a depăşit statutul arhaic, trecând chiar şi de prima ei modernitate. Trebuie să remarc, că tot mă aflu într-un punct apropiat, faptul că multe poeme luate individual ar fi putut fi scrise chiar în anii 70, dar nu ca prim pas conştient al optzecismului ci ca „greşeli” izbutite( I-am spus, Într-un muzeu, aceasta din

urmă având o esenţă nichitastănesciană.) iar acest fapt arată încă o dată labilitatea criticii, nu eventuala mediocritate a autorului, care, evident, nu e un mediocru, autorul nu a afirmat că aceasta e o mare carte, el doar a scris-o lăsându-i soarta liberă şi probabil mirându-se şi el de aşa grozăvie. Cartea acesta are câteva poeme izbutite, câteva poeme remarcabile înconjurate de rumeguş, dar pentru acele câteva poeme merită să existe. Dacă ai nenorocul să citeşti cartea după ce te agasează critica lăudând-o, ba mai mult, dacă ea agasându-te te determină să o citeşti, cartea ţi se va părea umilitor de proastă, ori nu e deloc aşa şi e vina criticii că nu se vede ridicolă şi strică soarta unei cărţi bune supraestimând-o. Pentru laudă poţi cere iertare? Pentru excesul de cerc academic( poate şi în parte!) mai mult ca pentru cartea propriu-zisă? Senzaţia pe care o poţi avea citind întâi reacţiile şi apoi citind cartea e aceea de usturime precum ai bea apă minerală după ce ai mâncat mujdei. Te irită mai mult ce a făcut critica dintr-o carte onestă, te irită zdruncinarea podului prin paşii regulaţi de soldaţi. Această carte ar fi trebuit să fie un pahar de apă sinceră şi nu să devină ocean din lipsa altor cărţi pentru Premiile USR, măcar că au fost cărţi bune în 2009. E adevărat, cartea e aceeaşi. De n-ar fi snobismul, de n-ar fi lumea bună, de n-ar fi domino-ul literar al adevărurilor girate pentru că doar alţii le-au girat la rândul lor. Încă avem rar de tot o independenţă a crezului artistic. Dintre toate celelalte a creaţiei rămâne principala, lucru care e, de altfel, şi calitatea primă a acestei cărţi încercate de experienţe rare în viaţa noastră literară: a da Cezarului mai mult decât merită Cezarul şi a nu impozita nici măcar umbra lui Brutus.

ea se integrează perfect între celelalte poeme, să le zicem nobile, ca un jurnal de cartier sufletesc, ca o notaţie de cronicar quijotesc, pentru că, fără să exagerăm, e mult quijotism în cartea aceasta. Fragmente ca: "Paznicul depozitului/s-a sinucis încă de iarna trecută-/ca şi cum şiar fi plătit chiria la timp."(Aerostate râde) pun cititorul la limita dintre şi afirmaţie, exclamaţie întrebare. În acest flagrant de optici cade orice tehnică stearpă, aici se vede exact ordinea directă. Dacă în alte volume se mai vedeau uşoare linii dictando ale optzecismului, azi, cu această carte Traian T. Coşovei scrie pe foi albe goale mai drept chiar decât ar fi orice linie pretrasată. O generaţie ca optzecismul şi, un curent, în fond, nu sunt lucruri de care să te dezbari, dar la o anumită vârstă ele constrâng dacă nu găseşti drumul tău. Nu numai că drumul poeziei de acum a acestui poet e foarte special, dar el implică încă un paradox esenţial: acela că deşi echilibrul e natural precum apa, nostalgia, tonul sunt temperamentale în observaţie, latine. Schimbările de decor, prozaice şi uimitoare, tonifică textul nu prin bruscheţe formidabilă, ci prin cromatică: "Asta în timp ce soarele asfinţeşte şi bătrânul Aerostate/ plânge din vechime cu letopiseţe şi didahii."(Răsplata) Venind dintr-o generaţie prea puţin gravă pentru poezia sa de acum, poetul bucură, deşi na fost niciodată un clovn, prin puterea marilor actori care reuşesc să joace atât comedie cât şi dramă, rectificând a juca cu a trăi. Personajul său poate fi un fel de Holly Golightly sau Mopete de Mircea Ivănescu, însă nu atât de năucitor şi obsesiv ca în romanul lui Capote şi nici atât de matematic şi strict ca la Ivănescu.

Uneori, când vrei să scrii despre cărţi care îţi plac, amâni mereu acest lucru ca să nu spargi parcă intimitatea bucuriei de a le fi citit. E un egoism care nu are de a face atât cu ideea de cultură pe cât e din fundamentul uman . O astfel de carte fericită e Aerostate plângând, Editura Tracus Arte 2010, a lui Traian T. Coşovei. Şi dacă nu am şti nimic despre poet, dacă ar fi un anonim cu lustru, un cuminte la el acasă, această carte tot l-ar face un poet care îşi flagelează îngerul păzitor cu un snop de coarde de harpă. Neofiţii poeziei nu vor înţelege niciodată de ce spun asta, nici nu e nevoie. Cei însă care îl ştiu aprecia vor vedea în poet un "călit" în propriile sale nostalgii viitoare mai mult decât "câinit" în tehnicism optzecist prea abstract deseori. Aceasta e, de altfel, paradoxal şi cea mai degajată şi cea mai bine construită carte de poeme a lui Traian T. Coşovei, de un sentimentalism amar care aproape ne face să îl citim cu revelaţia realului şi uimirea hazardului. Personajul omonim, Aerostate e acel Briareu al jumătăţii distanţei dintre decapitarea tuturor pârghiilor unui realism bătut şi a pârghiilor unei nostalgii tâmpe. Echilibrul ţine contradicţia în prim plan şi face din ea aproape o calitate dogmatică. Aerostate plângând ar putea fi contradicţia plângând, adică omul plângând. Ar putea fi citadinismul ajuns la saturaţie şi trăit în marginile elementarului său. Sfâşietoarea nostalgie a unor poeme dar şi direcţionarea sevrajului spre doze homeopatice fac din această carte una foarte izbutită. Deşi o mai puţin reuşită parte a cărţii este cea a poemelor în proză

Profeţia schiţei o ştiu doar marii artişti, minimalismul personajelor care iau amploare în cititor prin apelul la decor le face mai obsesive. Exact acelaşi lucru îl face şi Traian T. Coşovei, doar îşi schiţează personajul ca el să apară şi să nască obsesii în cititorii quijoteni. Pe cei cărora nu li se usucă creierii de atâta citanie nu îi va atinge cu nimic. Aerostate e un bătrân, Aerostate e călit în ale vieţii, lipsa lui de convenţional, apare când te aştepţi mai puţin în câte un poem!, e vădită într-un Bucureşti la jumătatea drumului dintre Gore Pirgu şi Ştefan Gheorghidiu, dar trece pe alt trotuar când îi vede, al treilea. Vibrând de dializa între azi şi ieri, poezia sa arată o lume care nu e închisă, dar o lume a închiderii, o lume unde orice zâmbet dă într-o stradă înfundată la capăt cu câte o Dacie sau o Ladă dezafectată. Într-un poem, simbolicul câine Kemal, ogar afgan, îşi spune povestea ca pe o doină dinspre oameni. În astfel de momente poetul e atât de natural şi de profund încât tristeţea personală pe care ţi-o provoacă se salvează prin impersonalul revelaţiei care se ridică odată cu ea. La incidenţa acestora cititorul nu poate rămâne decât cu impresia că e intermediarul maieuticii lucrurilor din jurul lui şi care, tridimensional, îl ating ca să îl facă prepoziţie, conjuncţie a lor. Omul are o axă între central şi periferic şi propriile lui sentimente îl împing pe ea în faţă şi în spate. Cu toate că o axă e o prestabilire şi cu toate că îl bănuim pe autor de programatism, de arhitectură mai mult decât de decor!, el reuşeşte să rămână natural tocmai datorită delirului său sentimental in absentia. Mari goluri se petrec şi ele se camuflează şi se înţeleg ca poezie. Aerostate e un personaj care dă contur tocmai unei lipse. O carte excelentă şi una dintre nu multele notabile de câţiva ani încoace. O obsesie. O vină.

VINOVAT DE IUBIRE, UN ROMAN TRANSCENDENTAL Atunci când un poet scrie un roman are două şanse, să fie ori unul bun ori unul dezastruos. În general mediocritatea nu are legătură cu noul. La Editura Jurnalul Naţional- Curtea Veche Publishing a apărut Vinovat de iubire, primul roman al lui Adrian Păunescu, un roman scris în 1990 şi publicat abia acum, aşadar naşterea i se contabilizează acum. Puţini ştiu că poetul a scris, din când în când, şi proză, uneori chiar remarcabilă, mai puţin în Cărţile poştale ale morţii(1970) şi mai mult în culegerea de proze scurte Măştile însângerate(2001). Dar una e totuşi proza scurtă şi alta e, evident, construcţia unui roman, foarte bine controlată aici şi echilibrată exact atât cât să nu fie explicită şi indecisă cât îi stă bine unei opere de artă care vrea să nască problematici. Povestea lui Andrei Ionescu şi a doctorului său, plecând de la un jurnal, schimbul de identităţi şi vinovăţia, terapia prin somn şi ceilalţi adjuvanţi ai lui Pharmakon fac din Vinovat de iubire un roman care dacă ar fi fost publicat cu 20 de ani în urmă sau mai bine, ar fi fost culpabil, fără îndoială, de aderarea la afacerea Meditaţia Transcendentală. Poate că numai sexualitatea afişată ostentativ şi animalic până la ieşirea din limite, într-o oglindire brută-timid, scoate romanul din uşoara urmă de misticism, controlată exemplar, însă, spre deosebire de alţi prozatori, limbajul referitor la sex şi în genere nu e deloc vulgar, din contră, e chiar ferit până şi de excesele păunesciene inerente, cu precădere de clişee şi repetativitate. Ironia, umorul, gravitatea sunt creionate prin cu totul alte mijloace decât ne-a obişnuit Adrian Păunescu chiar şi în prozele sale din tinereţe. Citadinismul, sanatoriul de la munte, prezenţele feminine amplifică farmecul bizar al acestui roman de consum, în sensul bun şi mai ales în sensul american al termenului, pentru că, oricât de român ar fi Adrian Păunescu, acesta e, prin scriitură, mişcare şi senzaţional, mai mult un roman american decât unul românesc, prin

unei camere. Imaginile sunt, într-adevăr, camerale, amplificate potabil de măreţia temelor. O calitate undeva între scriitor şi lector e aceea care face romanul să poată fi citit şi într-o tehnică numită popular „printre rânduri”, nu din superficialitate, ci din dorinţa de descoperire a unor noi delicatese estetice, ca acest complot senzorial: un personaj, Ioana Pivniceru, avea o aluniţă într-o zonă intimă. Sanda, alt personaj(într-o legătură semantică!) la două pagini mai încolo mănâncă alune. Se sare aici calul semanticii şi se descalecă în estetic. Doctorul şi pacientul, relaţie de inspiraţie pur socratică, după cum afirmă chiar unul dintre ei, au „împărţit un spaţiu psihic împreună” şi căderea comunismului schimbă relaţiile ca într-o Atlantidă a psihismului, doctorul fiind vinovat că a fost doctor în vremea aceea, unii spun că ar fi fost medicul dictatorilor, cel mai bun aşadar şi cel mai vinovat acum. Da, Adrian Păunescu e toate personajele, dar abia la sfârşit se vede asta, fiind un punct vulnerabil al romanului faptul că autorul lasă posibilitatea pildică de paralelism al vieţii sale publice cu personajele sale. Vulnerabilitatea e nu una de construcţie, ci una de impact scontat/avut. Un fapt care arată buna închegare a substanţei romaneşti e insesizabilitatea curgerii timpului de la o acţiune la alta, dispersate, neutre. Pentru aceasta autorul ascunde cu o perfidie, care aici îşi ia marjă de calitate,toate cârligele filmice ale romanului. Vinovat de iubire respectă o reţetă de roman dar se şi abate de la ea cu personalitate. În orice caz cursivitatea romanului şi fluxul îl fac mai mult decât un roman de debut, o proză de contrapunct şi începând cu care Adrian Păunescu există hotărât în literatura română ca prozator.

concizie şi frază, prin aproape totul. Rămâi uimit cum pluteşte în mintea ta de lector nebunia că ar fi fost scris întâi în engleză şi tradus apoi în română de autor însuşi, deşi, evident, nu e aşa. Acest lucru, luat ca premisă subiectivă, desigur, i-ar face bine autorului, un evazionism minim dar necesar în ceea ce îl priveşte şi, mai ales, elementar pentru a ne arăta o altă faţă a uriaşului său talent. Romanul pare până la un punct un colaj de imagini de sex antologice, a se vedea iubirea într-un teasc la strivit struguri, la sat, cea dintr-un chioşc de ziare sau cea din garaj, de pe capota unui Plymouth, de fragmente din ani diferiţi, dar ele se încheagă excelent şi fac romanul foarte uşor de citit, cu anumite revelaţii despre natura umană, despre cum o frântură de temă patetică precum aceea în care un om se simte vinovat de toate femeile pe care le-a iubit poate deveni sindrom al realului controlat şi cinic şi labil, nefăcând însă rabat de la sine, potenţând textul aparent rece prin câte un detaliu care implică tocmai memoria de artist, l-aş numi balzacianism minim şi chirurgical, concizie de punctator. Ieşind pe piaţă după jurnalul fostei sale soţii, Constanţa Buzea, acest roman poate părea că are relaţia cărţii pe care fiica profesorului Dasgupta a scris-o ca replică la romanul lui Eliade, Maitreyi, mai ales că unele scene comunică – în acest roman nenominal!- cu jurnalul poetei. Nu ne interesează raporturile directe cu viaţa personală dar nu putem să ignorăm posibilitatea polemică a unei legături, dincolo de frumuseţea şi valoarea intrinsecă a textului. Nu poţi să nu rămâi impresionat de detalii ca imaginea calendarului realizat după verificarea anuală în iesle de doi care vor să se iubească pe furiş sau senzorialismul ieşirii sufletului din trup ca adaptarea ochiului la lumina redusă a

stăm de vorbă unul în faţa celuilalt, însă e o prezumţie prea îndepărtată de realitate ca să ne explice. Eu în muzică am avut totdeauna o

Interviu

Dialog cu baritonul Dan Iordăchescu despre acustica infinitului -Ce înseamnă muzica, acum, pentru dumneavostră, după o viaţă de muzică şi mai ales când numai alte planete v-au mai rămas unde nu aâi fost să cântaţi şi să încântaţi oameni? Acum, cu toate că ea este producţia trupului nostru, cu toate că noi emitem prin corzile vocale mi-am dat seama că Dumnezeu e cel care trebuie să fie redescoperit prin ea. L-am redescoperit pe Dumnezeu gândind întâi că nu există, ca ipoteză de lucru, dar în clipa aceea am fost obligat, ca pământean, să-l găsesc. L-am redescoperit într-un univers fără spaţiu şi timp. Asta înseamnă că nu are existenţă, nici nu se află undeva dar noi trebuie să îl avem în noi pentru ca tot ce e bun, ceea ce ni s-a fixat în minte, dar mai ales ceea ce am hotărât că e rău, ce am ales ce e rău, să îndepărtăm iar binele să-l asimilăm, să-l adoptăm. -Cumva să-l negăm ca să-l recâştigăm? Ca o descărcare a bateriilor tocmai ca să le umpli din nou? -Exact, exact, cum spuneţi. Eu l-am redescoperit pe Dumnezeu şi în felul ăsta am redescoperit universul, mi-am dat seama că acest univers caruia nu-i cunoaştem limitele, are secrete pe care nici plecaţi de aici nu le vom afla!, ei bine el nu poate exista fără o coordonare supremă, acum câteva miliarde de ani a disparut ceva în univers şi acum ne vin nouă informaţii, imagini telescopice, a rămas o gaură neagră sau ceva acolo. E exact cum se comportă corpul omenesc, în clipa în care ceva nu-i convine, în clipa când ceva deviază, noi, ţăranii înainte, sau acum doctorii, ne extirpează o tumoră, un furuncul, ceva ce nu mai ţine de sănătatea corpului uman, aşa e şi cu sănătatea universului, dar altfel eu nu l-aş gândi pe Dumnezeu, căruia îi zic Tatăl meu ceresc, mie Domine Deus nu îmi explică nimic, e numai o identitate cum le-am dat tuturor, şi lui Adam, şi Evei, e o explicaţie numai pentru că noi am ajuns azi să fim şi să

discuţie cu Tatăl meu ceresc, transcendentală, s-a impus, nu s-a impus, n-am acceptat-o din nevoie!, s-a dovedit către mine că există ceva care îmi explică acţiunea cântului sau acţiunea de a fi în mijlocul publicului, pentru că eu nu cânt pentru mine decât acasă la vocalize, la pian sau în baie, unde sonoritatea e mai amplă -Complementar dumneavoastră sau parte din dumneavoastră? -Parte din mine. Complementar şi suplimentar eu sunt al oamenilor, ceea ce înseamnă că dacă sunt mai mult al lor îmi aparţin mai puţin mie însumi. Îmi rămâne doar vocaţia atunci când cânt, şterg munca, sudoarea, sacrificiile, ele sunt pur particulare. Ceea ce trebuie să ştie ceilalţi e că noi, artiştii, nu trăim normal, noi nu trăim precum ceilalţi, pe acestă planetă sau unde o fi, dacă se mai cântă undeva în universul acesta, ţi se dă vocaţia şi apoi misiunea, aceasta e ordinea, nimeni nu îşi explică, nici marii filosofi, unul dintre cei contemporani, într-un scaun cu rotile, Hawking. Acest om era un foarte mare credincios şi acum vorbeşte despre inexistenţa spiritului divin, eu aş spune că ne întoarcem la Descartes şi dărâmăm lumea. -Dacă avem punctul arhimedic putem să îl completăm pe Descartes prin însuşi antemergătorul său. -Desigur. Rotirea, simetria universului, evoluţia planetară, mers al constelaţiilor nu matematică, ci micronică, aici e ceva, nu spun cineva, nu există fiinţă. -Nu „ce e adevărul, cine e adevărul”, vorba Bibliei. Spuneaţi foarte frumos „

-Dar nu are nimeni în lume aşa ceva, e ca dorul. Nostalgie, nostalgy nu e dor. -Dorul implică şi viitorul, nu se rezumă la trecut. Dorul e o nostalgie-atacant, o nostalgie ofensivă. -Viitorul apropiat, dar viitorul mare, e colosal ce remarcaţi dumneavoastră. -Noica a remarcat, nu eu. E, într-adevăr, o mişcare de timpi acolo, o combustie când nu ştii ce eşti. -Vedeţi de ce lui Noica trebuie să-i duc eu flori? Mariei Tănase, cu care am trăit împreună o vreme în aceeaşi casă şi care era mai în vârstă ca mine cu 17 ani, dar era minunată. -Aţi format un cuplu? Aţi fost iubiţi? -Am trăit împreună, nu pot să spun mai mult!, lui Enescu, lui Brâncuşi, pe care l-am cunoscut în 1957, în atelierul său, la Paris, când el venea foarte amărât de la ambasadă, unde, conform unor dispoziţii, şi Constanţa Crăciun a fost de vină, ceea ce mi-a şters bunele opinii despre ea, când au aflat că ea şi C.C.-ul au hotărât să-l refuze zicând „ nu dorim să avem în România nişte pietre şi lemne decadente” Atunci îşi luase cetăţenia franceză şi a donat atelierul statului francez. -Parcă direct sfinxul din Oedip a zis „nu dorim să avem în România nişte pietre şi lemne decadente”, în faţa lui Oedip Brâncuşi. -Exact, e frumos ce spuneţi. Era o forţă a naturii. Dar a naturii sale. -Cum era Brâncuşi? -Afectat, dar avea o gingăşie deşi era bolnav, încovoiat, cu mâinile aproape atârnânde. Mi-a arătat o variantă a domnişoarei Poganny, am stat la o masă în atelierul său, dar se ridica din când în când şi mângâia piatra, clădea mângâind, şlefuia cu mâna... -...umaniza. -Şi pe David, la Florenţa am pus mâna şi avea piele. Avea piele. L-am rugat pe Brâncuşi să mă lase să ating sculptura şi am rămas uluit, trăia, am atins-o pe gât abia, pe

dacă s-o mai cânta undeva în univers”, ei bine, vă întreb, dragă domnule Iordăchescu, ce acustică are infinitul? -După părerea mea acustica supremă, perfectă, sublimă. -E limitat? -Nelimitat, au descoperit japonezii şi americanii că planeta în învârtirea ei produce sunete dar nu ţârâite, ci sunete muzicale. -Imperceptibile. -Ele au putut fi percepute doar că nouă ne par atât de banale încât suntem tentaţi să nici nu le băgăm în seamă. Şi mai important este că ele, aceste sunete, se integrează în ritmurile astrale. -Totuşi, dacă infinitul are o acustică nu înseamnă că e mărginit?De ce se loveşte sunetul să se audă? De el însuşi sau de astre?De Dumnezeu? -E nemărginit pentru că nu are timp şi spaţiu. Sunetele pot fi captate de ingineria avansată, dar mai ales de noi înşine - cel din faţa mea îmi stabileşte rolul de cântăreţ. La opt luni, după povestirile alor mei, când nici vorbă nu era despre cântul meu viitor, îmi povestea bunica mea Maria, la Hlipiceni, când am spus „mama”, am cântat „mama”, când am spus „tata” am cântat cu altă intonaţie, i-am dat alte armonici, eu cânt de 80 de ani practic. A trecut mult de atunci şi totul trece. În secunda următoare, ce am spus eu acum va fi trecut, domnule Ducan. -Ne naştem trecut. Ne vom naşte trecut. Noica remarcase foarte bine expresiile româneşti ca „ a fost să fie” -Este superbă. Pfuu, o minune. -E o întreagă filosofie aici. Poate şi de aici e ideea lui Iorga şi, altfel spus, a lui Eminescu, aceea că un popor fără trecut nu are nici prezent şi viitor.Vedeţi, acest dicton a devenit azi un clişeu, or, de fapt clişeul e tocmai expresia „ a fost să fie”. Clişeu lingvistic e explicaţia, sinteza e clişeu metafizic.

faţă nu îndrăzneam. Mi-a zis: „eşti tânăr, ai 27 de ani, să vii aici!” , „vin la anul, i-am zis eu, mi s-a aprobat o bursă”, atunci, trist, mi-a spus: „ nu mă mai vezi copile, eu ştiu că mă duc undeva unde va fi mai bine, nu mă mai vezi.” Şi aşa a şi fost, în mai 1958 m-am dus şi nu l-am mai găsit, locuiam la hotel Derby, în acelaşi hotel cu George Vraca, mare artist, Dumnezeule, ce mare artist, era trimis la Paris să se vindece de acel cancer teribil de care suferea, la institutul Pasteur, i-a amânat puţin moartea. -Naşterea presupune o foarte mare intimitate cu viitorul, cu destinul unui om.Cât de intimă rămâne muzica atunci când ea cu precădere publică? -O întrebare foarte interesantă, nu mi-a mai pus-o nimeni până acum. Sunt convins că am cântat din pântecul mamei, că mişcările mele aproape imaginau mişcările în faţa publicului, mama era o desăvârşită cântăreaţă şi, înainte să mă nasc eu, a venit în Bucureşti, la Ateneu, să îl asculte pe Titta Ruffo, în 1930, pe marele bariton şi l-a ascultat cu evlavie, a fost încremenită pe scaun. Eu eram în ea, a fost primul meu contact cu muzica, cu vocea unui bariton. De ce nu m-am născut tenor sau

altceva? Apoi s-adus la cabină la el şi i-a cerut un autograf, l-aţi văzut pe hol. -E sublim ce îmi spuneţi, m-aţi dus până în prenaştere, ne aflăm în timp egal schopenhauerian, prenaşterea şi postumitatea sunt din acelaşi aluat. Intimitatea prenatală a artei e deja destin dat, e deja ce va fi, iată, domnule Iordăchescu, felul în care „ a fost să fie” Cum vedeţi raportul poporului român în cântecul său cu intimitatea? Vă întreb pentru că simt o mai mare intimitate a unei doine decât a unui cântec cult. -Cred că e o chestiune subiectivă, mie îmi plac enorm doinele, am cântat „Du-te dor cu Murăşu”, doină a lui Tiberiu Brediceanu, la Ubud, in Bali, la San Francisco, balada Gornistul, de Paul Constantinescu, în locuinţa căruia trăiesc pentru că soţia lui a vrut asta şi pe care cu ajutorul lui Corneliu Coposu am obţinut-o. În oraşe şi sate din întreaga lume, peste tot am mers. Misiunea a fost vie pentru că am iubit la nebunie ceea ce făceam. Brâncuşi îmi spusese ceva fabulos la întâlnirea aceea, mă întrebase „Tu când cânţi pe scenă eşti Dan sau Germont?” „Sunt Germont, Dan

rămâne în culise” -Vedeţi, de aceea Dan, în slavă, înseamnă „dăruitul”. Da, am căutat nu să mă alipesc personajelor mele, ci să fiu ele, aproape să am chiar amintirile lor de dinainte de spectacol. Să fiu ele. Trecând de la folclor la operele culte, ce a însemnat pentru dumneavoastră momentul Oedip, în care l-aţi interpretat pe Creon? Care vi se pare că era în acel an 1958 reacţia publicului la o astfel de operă? -În 1958 l-a cântat la premiera românească, pentru că eram la Paris, Gogu Enăceanu pe Creon, apoi l-am reluat in 1961 la Festivalul Enescu, pe Creon, dar nu a rezistat mult pe afis , nu era lumea încă obişnuită cu astfel de muzică, eram un puşti pe atunci, am zis că aceasta va fi muzica secolului XXI, veţi vedea, eu vă voi transmite sms-uri din infinit, că aşa va fi. Ohanesian era extraordinar, a ridicat sala în picioare, nu vom mai avea aşa un om, eu îl apreciez pe Ignat, dar Ohanesian l-a interpretat exact aşa cum l-a scris Enescu, magistral. Îngheţa sala, nu altceva, ne înzeia. Eram alături de Elena Cernei, Jocasta, şi nu mai respiram, ne bloca. Era şi gând şi simţire a personajului. -E adevărat că unul dintre motivele nemaimontării era finalul, socotit prea mistic? -Evident, era politica lui Dej, o ştim prea bine. Eu însă eram destul de des plecat, ultimul Creon l-am cântat la Atena cu Ohanesian, Iliescu, Elena Cernei, Zenaida Pally. Vai, ce nume emblematice, să nu vă aud spunând de „monstru sacru”, că urlu, nu putem asocia monstrul cu sacrul, să mă ierte cei care au inventat treaba asta. -Poate au inventat-o fiindcă artiştii îl au şi pe Dumnezeu şi pe Diavol în ei. -Nu, artiştii, dacă sunt mari artişti, îl au numai pe Dumnezeu în ei, scena e a lui Dumnezeu, culisele sunt ale Diavolului. -Regizorii? -Probabil, dar ei sunt liantul. De ce credeţi că această operă nu se pune în scenă, măcar în România, cu libret românesc – nu a mai fost de ani de zile!câtă vreme există o traducere a libretului

lui Edmond Fleg, a lui Emanoil Ciomac şi girat de Enescu însuşi? -Libretul lui Ciomac e excepţional, ad literam şi ad ideam. Nu se mai joacă pentru că există acum o părere a actualei conduceri, de la Ludovic Spiess sau mai veche, că o operă mare nu se poate cânta decât în limba ei de origine, iar Enescu şi-a scris Oedip în franceză. Până şi Mozart cu atâtea recitative se cântă în italiană. -Bun, dar opera românească are poate o singură capodoperă, Oedip, nu are zeci, nici măcar două-trei, măcar aceasta ar trebui să o vedem în română, mai ales că Enescu a autorizat în scris varianta tradusă a libretului, cea a lui Ciomac. Nu e un snobism favorabil doar străinilor din sală? Măcar la Bucureşti să se joace Oedip în limba română cred ce că ar fi corect. -S-ar putea să fie un snobism, însă aşa se obişnuieşte. Dacă v-ar spune cineva: în două zile jucăm Oedip la Salonic, urcaţi pe scenă în rolul lui Creon? Aţi putea? -De ce nu? Creon e un personaj negativ. Mar îndemna din nou să îl gândesc, să văd la 80 de ani cum aş putea. -Ar fi diferit de cel din anii 1950-60! -Indiscutabil, s-au adăugat experienţe, răul îl văd mai bine. -Aţi putea fi rău mai bine? -Da, mai afurisit. Dar în bine. Sunteţi şi un maestru al liedului. Ce v-a impresionat cel mai mult în toată literatura liedului pe care aţi interpretat-o? Vă întreb dorind să fie această întrebare şi o aluzie la remarcabilele serii de opere Enescu pe care Electrecord le face de câţiva ani, printre care şi integrala liedurilor enesciene, realizată de dumneavoastră. -Integrala a fost realmente cântată cu cântec. Ea conţine şi câteva lieduri separate, cele pe versurile lui Carmen Silva, ori Dumitru Popescu Dumezeu, a refuzat din motive politice includerea lor, înainte de 1989, „cum să cântăm o regină?”, apoi m-a primit primul ministru, i-am explicat că nu poate fi integrală fără liedurile lui Carmen Silva. M-a chemat la el, am ajuns, s-a ridicat şi a venit spre mine şi mi-a întins mâna. Apoi a pus mâna pe telefon,

-Exact aşa a făcut şi Enescu. -Mă bucur că remarcaţi asta. Nu peste tot aveau operă, uneori şi în cinematografe, şi în altfel de săli, prin lied am putut să duc muzica aşa departe. Care e punctul unde artistul ştie că se depăşeşte pe sine şi că interpretarea e de fapt o recreare a unei opere muzicale?Dumneavoastră la ce vârstă v-aţi daţi seama că începeţi să fiţi?

după ce i-am spus ce aveam să-i spun şi l-a sunat pe Dumitru Popescu...” dar nu se poate, e o regină...!” „ „Ce regină? Acolo e o poetă care îşi exprimă sentimentele. Nu mai comenta şi dă-le drumul, acolo e o poetă!” Liedul e cel care mi-a permis să mă dezvolt în operă, a fost esenţial deşi nu credeam că va fi. Cu liedul am ajuns eu în oraşele mici ale lumii. Unele se traduceau, altele trebuiau explicate, de pildă Gornistul, al lui Paul Constantinescu, care e aproape fabulos şi extrem de variat. Apoi liedurile lui Enescu, ultimele două cicluri, care sunt extraordinar de grele, cea mai grea muzică pe care am cântat-o. Dar la început eu nu voiam să cânt lied. Mi-a spus maestrul meu, în 1953, Constantin Stroescu, că aş putea cânta şi i-am zis nu, eu cânt numai opere adevărate, nu cântecele. A zis, da?, bine, vedem noi. Apoi, curând mi-am dat seama că acolo, în lieduri e tot universul unei opere, e macheta, dar ea poate fi vie, e o cântare iniţiatică liedul, dar apoi poate fi mare artă, mare de tot. E şi desăvârşire. Totul pleacă de la lied şi se întoarce la lied. În ce constă rezistenţa dumneavoastră admirabilă, iată, deja peste 60 de ani de suflet dăruit scenei, de schimb de chimii cu auditoriul? Iubirea de muzică naşte credinţa sau credinţa face artistul devotat şi un împătimit al muzicii? Am rezistat şi datorită liedului, să ştiţi. Rezistenţa mea constă în puterea interioară şi în dăruire.Prin Schumann, Schubert, prin curiozitatea mea nativă de a cunoaşte şi descoperi lumea. Misterele, înţelegerile, sensurile. Muzica e unul dintre marile mistere. Acest fapt mi-a dat un lirism şi în viaţă. Prin muncă a venit vocaţia, prin sacrificii avenit misiunea. Am cântat cu artişti ca Ricardo Mutti, la conducere, Luciano Pavarotti, oameni admirabili, în 331 de oraşe ale lumii, până şi în Ciudad de Bolivar, până şi în Fălticeni. Această mişcare m-a ţinut în viaţă.

Să nu se considere acest lucru emfatic, dar nu la conservator, niciun profesor nu mi-a spus „tu trebuie să faci aşa”, ci „gândiţi-vă acasă, discerneţi şi asimilaţi dacă dumneavoastră găsiţi de cuviinţă.” Era mare lucru această libertate atunci. Să trec prin mine tot, nu să mi se impună, nu copiind, ci adaptând, am înţeles să cânt. Când am ieşit pe scenă, prima dată, când au fost puţine aplauze, că aşa e la început. Când am urcat pe scenă ştiam că sunt. Simţeam. Pentru că sunteţi şi profesor vă întreb care este relaţia dumneavostră cu studenţii? Cum îi vedeţi? Câtă dăruire au? Şi-au greşit grav secolul sau meseria? Eu cred că da, mulţi şi-au greşit secolul. Puţini fac această profesiune dintr-o pasiune vădită. Ei o fac cu gândul să devină mari şi celebri şi să câştige mulţi bani. Se pierd, să ştiţi, nenumărate talente, vin la mine, şi dacă îi sună pe mobil, răspund „N-am ce face, mă mai ţine!” Eu aici în casă am sfărâmat trei telefoane mobile. Nu spun cine, că e om cu activitate scenică acum. După atâtea drumuri şi concerte în afara României, care ar fi fost să fie (sau care ar fi) a doua ţară-casă, dacă n-ar fi(fost) să fie România? Grecia, Grecia. Eu cred în ea. Aştept moartea şi reîncarnarea, cred în reîncarnarea spiritului. Poate în anul 10004 sau poate voi reînvia în alt cântăreţ sau în trupuşorul unei privighetori. Mi-aş dori să fac tot muzică.

mai cu seamă din viitor sunt acte de cetăţenie română... -Vă ştiu ca fiind o voce publică mereu săritoare în apărarea artiştilor în aceste vremuri grele. Există pericolul ca urletul lor să fie mai mult memorabil ca opera lor? Întreb pentru că observ, inclusiv în ceea ce priveşte scriitorii în „cursa” pentru Nobel, combativitatea trece înaintea operei. -Faceti referire la Obama? -Si la alti nobelarzi, ca sa nu le zic nobelicoşi. -Şi cărora li se acordă acest distins premiu pentru pace şi ei au războaie de dus. Sunt foarte trist de ceea ce se întâmplă la noi în ţară acum. Caut un refugiu care va fi ori la Salonic, ori la cripta mea din Bellu... dacă ştiam că va fi atât de trist în ţara asta nu reveneam aici după 1992, când am revenit din Grecia, că mi se terminase contractul de şase ani. Dacă nu voi putea trăi în demnitate după ce am adus ţării acesteia atâtea cuvinte frumoase voi vedea unde va fi acest refugiu. Acum lucrurile sunt clare, se merge spre dictatură, eu în 1986 am plecat din dictatură, eu nu pot trăi încă una. Cred că fiecare artist are bătaia sa de mai mică sau mai mare durată, dar cred eu că o operă făcută bine duce în spate omul. Cred foarte mult în puterea cântecului. Eu pe scenă nu am voie să greşesc, cum cânt aşa e, ca o sentinţă, scriitorul mai poate şterge, eu nu pot schimba, desigur, pot să revăd, dar deja aceea e o altă interpretare. Nu poţi corecta natura şi de aceea e bine să o faci bine de la început. Ce l-aţi sfătui pe un tânăr muzician român care caută să plece în alte ţări pentru a-şi urma arta ca să nu se reprofesionalizeze din profet în ţara sa în al milionulea nimeni? -Cu tristeţe spun. Să plece, să plece unde îi e lui bine artistic. Să nu aştepte de la nimeni, să îşi facă, dacă nu face el pentru el nu va face nimeni. Să plece şi să se întoarcă. Nu imediat, cândva, când îi e bine şi când e apreciat. Arta nu ţine de loc, ci de suflet într-un trup, trupul e şi el o miniatură de loc, un chip al lui Dumnezeu. Să plece să poată face artă.

Aţi fost invidiat? Povestiţi-mi sentimentul invidiei atunci când alţii îl au la adresa dumneavoastră. Nu e un sentiment simplu şi uşor de suportat. E complex exact ca un rol negativ. E şi foarte interesant de studiat. Dar într-un rol mai mult decât în viaţă. Ştiu că în anii 80 aţi fost în Mexic împreună cu Marin Sorescu. Evocaţi-ni-l, vă rog, în câteva cuvinte. -Marin Sorescu era un om foarte vesel şi deschis. Când vorbea despre România se deschidea şi era luminos, jovial, când trebuia să vorbească despre sine era tăcut şi parcă se întrista. Era un om admirabil. Să vi-l arăt întro poză( Face!) Uite-l pe Marin Sorescu, şi ochii îi râd. Era un dulce, era oltean. -E ca Olteneasca lui Paul Constantinescu. -Eram la Guadalajara. -În Mexic în Guadalajara. -Am călătorit împreună. Era un om pe care îl preţuiam mult. La ce obiect v-aţi gândi prima dată când vi s-ar spune sintagma „România, ieri”? Dar „România, azi”? România ieri ar fi leul de aur, moneda din vremea lui Ferdinand şi de apoi, din anii 30. România, azi, ar fi ce am văzut eu într-un muzeu francez, o spânzurătoare din vremea Ioanei D’Arc. -Dacă era şi Ioana D’Arc se salva spânzurătoarea. E trist, dar e adevărat. Nouă ne înverzeşte ştreangul pentru oxigen. -Din păcate mergem în rău în mai rău, ne facem rău singuri. Suntem chiar noi duşmani noştri. -Poate ar trebui să ne desfacem din nou în daci şi romani ca măcar unii să ne apere de ce am ajuns. -Politica împotriva poporului e cel mai trist lucru cu putinţă. Ca să ne reabilităm optimismul, dragă domnule Iordăchescu, vă cer o dovadă că Dumnezeu există. Şi vreau o dovadă că e român! Eu sunt dovada că e român, poftim, m-a trimis aici, nu altundeva, sunt mândru de asta. Poate că eu sunt dovada. Apoi ţara noastră, ea e, înainte de mine o dovadă. Tărtăria, Hamangia, toate aceste lucruri din trecut şi

La bătrâneţe o cană cu apă.

POEME –DARIE DUCAN

Se caută de vreme bună, de câteva glaciaţiuni Cutiile negre, cutiile negre-ale porcului.

Îndoială

Nici, nici

Am atâta îndoială încât cred că eu am fost Dumnezeu, numai Dumnezeu s-ar putea îndoi atât, e singurul care ar îndrăzni dintre oameni. Se-mparte fosforul chibritului în două Să aibă pasărea şi drum de-ntors.

Eşti o femeie ciudată, Dintre toate ale mele Aceea de neclasificat, Nici val în stânga, Nici val în dreapta, Iar Moise să fii e totuşi cam mult, Nici dragoste mare, Nici minimă, Nici uşor de renunţat la, Nici mobilizare să te, Moise nu poţi fi, Rămâi popor sfânt Prin multele-ndoieli din tine Sau prin multele furnici ce te-mpart moartă.

Poem convulsionar Aş cerşi mâini pentru tine ca să cerşesc spline pentru ca să nu fugi fiindcă te dor când fugi. De jur-împrejurul mortului mi-aş respira creta-n paloare ca să rămân în viaţă după ce ai căzut şi ai decăzut de pe acoperişuri. În mine se-ntâlnesc secetele ca într-o sală de aşteptare, sunt sala de aşteptare a secetelor măcar pentru geneza igrasiei, măcar pentru ce speri să ude-n jur un timbru şi să salvezi balenele din el, uitând de tine. Mă vor coase cu semne de carte şi cât sunt de rănit voi înţelege că nu sunt de-o seară. Pe partea cealaltă a cuielor în care mă baţi o femeie bătrână pune sub fiecare castroane cu apă, poate cuiva îi e sete.

Când treci prin viaţa mea Nu doar marea, ci şi peştii se-mpart, În urma ta le cad coastele-n lături. Trântă Şi noi eram atât de săraci, vai, atât de săraci, că în trânta noastră pe trupuri În cinstea nunţii ciocneam Cu sucurile gastrice. Eram mulţumiţi. Sunam fericit. Femeile n-au niciodată oră fixă

Rar spre deloc

Femeile n-au niciodată oră fixă, Au numai secol fix lună De lună când ies trăsuri Dintre picioarele lor şi Din ele nimeni nu iese, Garaje de carne au devenit, Pâine şi circ, exact ce Îţi lipseşte după bărbierit. În copilărie mă speriau, Azi naşte fiecare câte un mic Televizor sport la care se vede

Stresul e mama noastră, Am apărut că se lua curentul, Dintr-un lapsus în lapsus, Cu lapsus pre lapsus călcând, Cu baltă de lapte în care Numai plin de moartea ta de te scapi te găseşti, Toate păsările tulburate se lasă siluite De muşte şi direct arşiţa le dă 16

Pământ fraged. Femeile n-au niciodată oră fixă, Ele trăiesc şi mor cu rujul Din jurul ţigării şi noi Ne căţărăm pe nervii lor optici Ca să ne observe şi ne prind avalanşele acolo. Am murit, mamă, am murit Înecat cu propriul meu viitor.

În altul mecanica Ar fi mai obiectivă decât fără cravată. Şerpi ibovnici au înghiţit chei Şi când năpârlesc dau jos lumină. Da, mă am de lămurit, dar oare m-aş putea vinde de lămurit? Daţi-mi voi pe mine atâţia bani Cât să mi-i pun pe ochi

Modalitate sigură

Şi să se devalorizeze ei de ani-lumină.

Există o soluţie în cale Sfânta treime de avarie a lumii Trebuie să nu îţi uiţi mama, Trebuie să te uiţi, Din viciile voastre am doar veni, vidi, Din calităţile voastre Eu mereu mă simt dator şi nu sunt, Se vinde peste tot numai piele plesnită De prea măreţie. Satură-te cu un om mic, Cu un om căruia îi dă sângele Înainte să fie, Mulţumeşte-te şi cu puţin, Când baţi un cui scoate destin. Din viciile voastre eu am doar veni, vidi, Nu impart sarea pe masă în bogaţi şi săraci Şi nu bătătoresc drum între ele, Cinismul îmi stă treaz deopotrivă mirosim a sete şi a încă e bine, Cât sarea nu află nu ştie nici Dumnezeu.

Cântec despre străzile-vedetă Un poem despre străzile-vedetă, Un poem despre străzile mici Care n-au cu ce se droga, Străzile mici dau în străzi mici, Mori de ulcer dacă n-ai cu ce te droga, Uită-te şi tu pe unde umbli, Şi-n coate ai ulcer ce până-n faţă sapă Şi curge până la ceas. Dacă n-ai avut bani de cuie Ţi-ai făcut-o singur, îţi vor spune, Dacă n-ai avut bani de cruce, te-ai avut. Suceşte-ţi gâtul pe o stradă mică, Să ţi-o pui fular când ţi-e frig, n-ai să îl simţi, n-ai să mai ceri de mâncare.

Ţărm Nu ţărm de mare, ci ţărm de moare, Atât mai vreau să îmi daţi, Ca pensie un ţărm de moare, Pleonasm voit ca să fiu sigur că nu-l ratez, Din două şanse pe una cu puterea vieţii Oricum ar fi tot o-nţeleg. Interogativ Da, mă am de lămurit, dar oare m-aş putea vinde de lămurit? În altul m-ar durea Mai puţin aliajul.

nevreme- şi făcându-le şi o laudă prin asta – că ei trebuie să stea ca în raft, drepţi, fără prietenii, fără a fi oameni. Mărginiţi de copertă. Dar până şi în cărţi ei discută. Ei bine ce facem atunci? Unde e visul visat în vis visat? Sau mai exact spus care e visul de gradul unu? Eşti dintr-o tabără, din aceea? Deci nu eşti cu noi. Eşti scriitor mureşean, te ignorăm în bloc pentru că în acea zonă există numai Cist şi Bold, restul nu există. Se lucrează categorial, unii citesc, cum spunea emfatic Călinescu, dar era Călinescu!, literaturi, nu cărţi sau autori. Şi ei mai ales citesc pricipial. Citesc cu ochii pe şinele fixe ale cărţii, ei nu se pot mişca altundeva decât unde le e şina. Dar nu ei locomotiva, ci ei ultimul vagon. Ei abia dacă tampoanele(ideal!). O altă boală la fel de gravă e luarea prea personală a lucrurilor, a afirmaţiilor, a sentinţelor, a opiniilor, a observaţiilor. Orice opinie e un atac. Dacă eu lipsesc dintr-o antologie înseamnă că a avut cel care a făcut-o ceva cu mine şi îl ard data viitoare când am ocazia. I-arăt eu! Această a doua boală, e strâns legată de prima, e şi paranoia, e şi realitate, unii chiar sunt ciumaţi sau ciumaţi prin uitare(dar întreb de pe margine, dacă uitarea dă ciumă, pe Camus cine l-a scris?Ebrietatea unei culturi întreabă.), alţii sunt doar frustraţi fiindcă nu au fost înzestraţi cu suficient talent cât să nu umble prin canalizările culturii, să scormonească în rahat şi să vadă ce a mâncat cutare, aha, a mâncat urzici, n-are bani de carne, deci nu i se mai vând cărţile, deci n-are un chior în pungă, deci ăla e! Şi în alte silogisme de acest fel lăutăresc, dar fascinant pentru un observator.Dar dincolo de frustrarea micimii, unde luarea personală a lucrurilor e înţeleasă, există şi frustrarea mărimii, când eşti prea mare să te ignore şi atunci te atacă, e o frustrare sublimă, e, aş putea spune, frustrarea lui Dumnezeu sau, într-o altă formulare, aceea că şi a fi e o frustrare, prin reducţie sau amplificare logică. Stilismul, e adevărat, apropie mult de paranoia. Dacă o cronică de carte e prea rece de ce e prea rece?, dacă e prea caldă, spre coaptă, ce urmăreşte ăsta de-mi scrie un cartof? Dacă nu e de ce nu e? Dacă e de ce e aşa şi nu altminteri? De ce a pus-o pe ultima pagină? De ce mă compară cu ăla?Ce poliţă mai are de plătit? Şi cui? Aceste întrebări mic legitime îi dau mai multe pagini de literatură bună, să zicem, celui ce nu şi le pune. Dar şi impresia mic-existentă celui ce şi le pune, aceea că există. Până una alta, aceste două boli, pentru început, aceste boli ca mamă şi tată fac casă bună şi, vorba cuiva, ne fac să avem încă trecut.

Bolile culturii contemporane

Boala înrudirii versus luarea prea personală a lucrurilor, aceste două boli ca mamă şi tată În cultura contemporană, şi nu numai, originalitea prea evidentă e motiv de organizaţie ETA contra ta, a nu fi original nici măcar cât să fie onorabil e motiv de indiferenţă, aproape şi ea separatistă. În general mediocritatea place. Dar place acelora care vor dar nu pot să o depăşească. Aceia o vor ridica în slăvi, o vor aplauda cu palmele tare (păcat că nu aplaudă în cerc, s-ar simţi pălmuiţi!), o vor susţine pentru că ştiu că nu reprezintă niciun pericol pentru ei. De multe ori a-i da cezarului ce este al cezarului înseamnă a-i da găuri, înseamnă a trece cultura în spatele intereselor personale. E adevărat, şi pe undeva există o doză de bine, cinismul n-a ocolit niciodată cultura, ba mai mult, cultura s-a chiar bazat pe cinism ca pe o temelie de esenţă. Una dintre bolile fundamentale ale culturii contemporane, tratată de toţi ca bolă, deci e boală! Nu?, este înrudirea, boală de care nu te mai scapă decât negarea, decât cinismul maxim,decât uitarea de om. A te dezbăra merită aplauze numai pentru că prietenia poate uneori lăsa loc subiectivităţii. Bun, dar să ataci pe cineva numai fiindcă eşti catalogat prieten cu el? Să-i dai în cap? Da, exact. Să-i faci cadou un sicriu ca să ia act de el critica literară? Şi tot ea, cea mai neobiectivă şi acră dintre traci, te va simţi drept, curat, antologabil. Această boală se manifestă fie în legătură cu ciumaţii veşnic(i) ai culturii, fie la cei contextuali şi, prin definiţie valoroşi. Cum să hotărăşti cine e lider de generaţie? Cum l-a lăudat Alex Ştefănescu pe Matei Vişniec ca important reprezentant al generaţiei optzeci, cum a primit un ghimpededicaţie de la Mircea Cărtărescu, unde el însuşi, M. Cărtărescu se numea din generaţia lui Matei Vişniec. Aceste lucruri până şi prin ton sunt prieteneşti şi, aici, numai pentru un novice ele sunt cuţite în zona intimă(dedicaţie) şi publică( de către critic). Bolile adevărate sunt prieteniile, faptul că unii nu răspund la atacuri, faptul că unii numai atacă din frustrare, aceasta este una dintre bolile culturii contemporane. Dar oare numai ale culturii contemporane sau ale culturii dintotdeuna? Unele sunt prietenii de nevoie, prietenii profit sau nonprofit, cu mari scriitori care încă n-au auzit de existenţa dialogului deşi toată viaţa s-au bătut pentru ea. Unele sunt prietenii sincere, toate sunt vini deoarece unii consideră, clasicizându-i pe

Teatru

urechile lumii, ca pe un zvon, ca pe folclor, ne vom cuibări acolo şi‐i vom ajunge creier căpătând sens. Toată lumea va duce o maternitate‐n urechi, ca pe o pungă de icre, toată lumea va înțelege că a fi egali de la natură înseamnă a fi auzit egal de natură. Aşa că expulzia – expulzarea ‐ fetală are loc direct în urechi şi se va opri în timpan. Rabelais ar da oricât să‐l fi cunoscut şi el pe J. J. Rousseau. Pe timpan învățăm să trăim ca pe luciul apei, ca pe pupila cuiva. Păşim acolo. Şi nu ne udăm. Păşim acolo. Şi nu ne scufundăm. De ce aveți fețe plouate în acestă țară superficială până şi la ploaie? Din adevăr? Din teamă? Da, văd nişte bătrâni în sală, aşa e, ploaia consultă cu stetoscopul, dar aici şi ploaia e vândută la fir‐ ca să poată lua şpagă‐, aici e pieptănată cu țesela, precum caii de olac, e pusă birocratic în borcane şi întreținută cu câte o broască. Ea cică nu o lasă să se evapore. Când i se dă drumul apar diferențe între firele de ploaie, altoi, nuanțe, dialecte, sunet pur, plesnet de bâtă în baltă după tonul dat cu o uşoară lovire a unei monede de argint. Când i se dă drumul apar noduri pe firele de ploaie, la întoarcerea în circuit, apar ganglioni, întrebări nepuse, rămase în gât, îşi creează stomacuri şi se macină în toate aceste digestii particulare ale firelor de ploaie. Atâtea semitonuri ciudate, parcă am respira culoarea motorinei. Mă uit la voi şi văd cum mă ascultați cuminți, exact ca peştii muți, poate chiar voi acum sunteți nişte peşti care nu înțeleg de ce dobitocul ăsta ce vă vorbeşte spune că vorbele lui sunt apă pentru voi care ați fost aruncați pe mal de un val prea puternic. Să vă spun eu de ce toate astea? Pentru că sturionii,

Patria sturionului negru (monolog) (Încăpere întunecoasă. Beznă. Multe mese cu pahare cu lapte pe ele, luminoase. Intră personajul, reținut şi stă în picioare în mijlocul scenei.) Bună ziua, doamnelor şi domnilor, mă bucur că ne‐am găsit, dar ceva e straniu la voi, văd cum ceva e straniu la voi ‐ şi totuşi nu sunteți cu toții uzi. Ce s‐a întâmplat? Plouă aici? Plouă în acestă încăpere unde ne‐am adunat? Plouă de trei zile? Plouă de la Ilie? Plouă? Nu plouă? Sunteți femei şi bărbați? Fete şi copii. Vă văd cu asiduitate, cu repetivitate, cu teamă. Cu spaimă. Mă uit la voi şi citesc pe fețele dumneavoastră eticheta interioară a hainelor, cea din zona cefei: „725 ORIGINALS, 100% COTTON, GARNITURE NON COMPRISE, MADE IN INDIA, size M”. Atât de trişti sunteți că ea v‐a devenit mimică prin prăbuşirea muşchilor feței. A fost o zi tristă azi pentru voi? Eu sunt partea ei tristă? Eu sunt grătarul de bocanci? Toți din sală, bărbați, ce faceți voi, plecați în orb prin lume, traşi de un câine spermatic. Da, are grijă de voi să nu vă trântiți de vreun stâlp. El trage unde trebuie, la carne. Voi, femei din sală, mame? Mamele, mamele voastre. Femeile ne duc în pântec sau în cântec, se poate să fie şi o greşeală de tipar repetată la infinit şi să fie de fapt cântec nu pântec şi, deci, să ne ducă în cântec, în slavă, şi din el să ne nască direct în

de‐aia, pen`că ei! Pen`că e migrează în Dunăre ca să‐şi depună beizadelele. Ei, ei, peşti fără oase, peşti fără caracter. Hei, domnule „Liberty Knitwear Styled in Italy M size Medium” vă rog să nu mai stați aşa încordat că împiedecați apa să se usuce pe dumneavoastră. Peştii au diverse mărimi şi sensuri, de la fâțe la rechini. (Beznă totală şi continuă.) Da, ploaia e vândută la fir. Un fir de ploaie, un fir de garoafe, e o ciclicitate, nu poate unul fără celălalt, dar mai ales cu fiecare fir de ploaie trăieşte un peşte. Cum v‐ar părea dacă pe fiecare fir ar urca câte un peşte să pape ploaia? Dar nu, nu îi poți păcăli. Tocmai pentru că sunt muți peştii ştiu mai bine ca noi totul. Ia dă drumul unui duş în ploaie! Peştele ce crezi că va păpa? Crezi că el nu simte care e adevărul? Simte foarte bine. Noi suntem acuma în raza lor de acțiune, cum a cui? Nisetru, cegă, păstrugă! Da...ei prind firele de ploaie şi se ridică pe ele la cer. Pe ei foamea îi ridică la cer, nu moartea. Şi pe voi, dacă stăm bine să ne gândim, foamea de moarte. Dacă nu va şti că nu suntem de ploaie şi ne vor înghiți pe toți, depinde pe ce fir de ploaie am fost înşirați? Dacă nu vor şti peştii? Dacă nu vor şti că suntem din alt aluat decât ploaia? Asta mă obsedează şi mă ucide, noapte de noapte când mă zvârcolesc transpirat, duc mâna la frunte, constat şi zic: asta e, a venit clipa. Asta e. E peştele meu păzitor. (Rugă, incantație disperată). Vino, vino peştele meu scobit ca unghia pe uterul mamei, vino şi înghite‐mă. Pe coastele tale mă voi sui la cer, în moartea cerului. Vino. E momentul tău, e momentul în care să începi să fii. E vremea să ieşi din muțenie. Sunt 80% apă. În timp ce urci pe ploaie în contrapunct îmi arunc hainele de pe mine, să nu te sufoce, eu

sunt întâmplarea dintre ploaia ce‐ți vine în contrapunct şi dorința ta de viață...aşa îi zic peştelui şi sunt convins că aşa îi veți zice şi voi în nopțile în care veți fi uzi şi va veni dând din înotătoarele lui teribile pe sub pat, ca o foire de frunze în nopțile în care plouă cu stâlpi de apă şi atât de plictisitor şi rutinier că apar scorburi în dungile de ploaie şi apare răşină. Trebuie să vă duceți noaptea în pijamale, oricum, în papuci de casă, în ce aveți, să o curățați ca să nu moară peştii. Dacă mor vă vor bântui şi mai tare, în a doua lor moarte, a voastră cine ştie a câta?! Aici în sală, printre voi, printre scaune, curge Dunărea, aici printre voi. Dunărea e, de fapt, numai un intermediar între voi. Dar şi între voi şi ploaie. Vă gândiți voi vreodată ce greu cad icrele? Ce greu se lasă în pământ? În acel mâl nisipos? Peştele nu are sentimente materne, el e cinic, nu are sentimente materne pentru că nu a avut nici plăcerea directă a sexului. E ca un judecător, e un cămătar de profesie român, e părul de pe picioare cotat la bursă. Fiecare să caute modul lui de a‐şi dilua apa de la a părea de ploaie. Cum crede, convingerea îi aparține. Doamnă, mimica dumneavoastră depune piuneze, dar nu‐i nimic, vă înțeleg, vor rugini de traseul peştelui şi îşi va prinde cu ele pe peretele morții lui un poster cu marea. Cu autograf. Aceşti peşti vin, cinic, să îşi depună farfuriile noastre de cină în Dunăre. Dar, oameni buni, tineri, copii, bătrâni, contabili, intermediari, ciorchine de bule de aer în care nu scrie nimic, ajunşi vin respirabil, ştiu, sunt un pretențios, ştiu, sunt un idiot, dar aceşti peşti pun în pericol viețile noastre. Nu e nici o fericire aici, domnilor, muncim la puritatea apelor, e jalnic, nici deşertului 20

nu i‐ar fi sete de ea. În orice caz dacă ne‐ am urca pe coastele peştilor noştri păzitori, vreau să zic cei în al căror lanț trofic au în grijă ploaia ce ne udă pe fiecare în parte, am putea totuşi ajunge la cer. Dar nu (Urlă!)nu, nu, nu se poate, sunt peşti fără oase, peşti fără scară în ei, de evacuare. Peşti care când se văd demoralizați se confundă pe ei înşişi cu ganglionii ploii. Peşti cu probleme de personalitate, peşti evazivi. Vin în Dunăre, dragilor, oamenilor, aceşti peşti, numai că...cum să vă spun eu vouă ( O pală de lumină!) e atât de trist, a plecat Dunărea să‐şi depună altundeva malurile. De aceea se mută ei în ploaia ce suntem, ontologic până la urmă. Ne vor umple conturul până la glezne. Oasele lor ar fi putut fi o scară spre pat, o scară spre locul unde mereu nu ajung nici inundațiile, dar nu, nu au oase. Fiecare îşi ştie bine firul de ploaie, e semnalizat ca instalațiile de beculețe de brad. Nu avem cum să nu dispărem cumva. Nu avem cum. Nici dacă ne‐am mumifica în pânză de umbrelă, nici dacă i‐am înghiți spițele, nici dacă am găsi o radieră pentru ploaie, nici. Aici peştii au „nici” în loc de oase. Nu putem fugi, deci, tocmai prin cel ce ne vrea răul. (Urlă şi se plimbă nervos şi speriat.) Dar ei nu ne vor răul, ei nu ştiu că ne fac rău. Ei sunt cinici, ei sunt chirurgia boxerului. Nu, ei nu ştiu. Gata! Gata cu toate! (Ia paharele cu lapte şi le varsă pe rând pe jos, apoi spârgând şi paharele de perete.) Lapți, icre, lapți, icre, cufureală, bordeluri, asta e, bordeluri platonice, sau nu, nu, sunteți ochi de peşti morți şi scoşi, asta sunteți. (Se uită la laptele căzut, îl calcă în picioare.) Ochii peştilor scoşi pe care scrie „va urma”, pe care scrie „cuprins”.

Da! (Urlă, răcneşte.) Ca schelet unii peşti au cuvântul „cuprins”. V‐ați uitat la mine şi la cei din sală. I‐ați văzut uzi, i‐ ați pândit. Dar ce se întâmplă? (Priveşte la public uimit.) V‐au crescut înotătoare la toți, dați din ele şi nu ştiți, ați împuțit apa de ploaie. V‐au crescut solzi sub cămaşă, Doamnă, vă jenează geanta la solzi....Tinere, nu se poartă piercing în primul rând de solzi, e periculos. Nici nu vedeți ce icrărie ați depus sub scaune (Disperat!). Au început scaunele să mucegăiască şi pe porii lor de mucegai vă zbateți în apa care seacă pe zi ce trece, a conductei sparte în vis. Oameni buni, vă văd...vreți să ştiți ce e în mine, foarte bine. Vreți sinceritatea mea maximă, ca în fața lui Dumnezeu? Deşi se trage din pescari mai cred în El. Mă vreți total, compact şi absolut? Da, dați din branhii, vă văd, foarte bine. Vă dau voie să mă vedeți şi pe interior, vă beau ochii (Râde‐plânge şi ia ultimul pahar cu lapte, nevărsat, plin 1/3 şi îl bea). Vizionare plăcută! (Calm). Popcorn? Coca‐cola? (Cortina)

Adăpost pe timp de furtună

Poeme /Bob Dylan

(fragment) Eram în altă viaţă şi ea-n sânge era, Noroiul era drum şi bezna premia, La ce eram sălbatic, Fiinţa fără rost, Venit-a şi-a zis “Intră! Şi pe timp de furtună-ţi voi da adăpost.” De voi mai poposi, poţi sigur să fii Voi face totul pentru ea pe de rost, Într-o lume cu moartea cu ochi de oţel Şi bărbaţi căutând căldură; Şi-a zis “Intră! Şi pe timp de furtună-ţi voi da adăpost.” Niciun cuvânt nu am riscat din gură Dar totul a rămas nedezlegat Până atunci, căci a fost Să-mi zică “Intră! Şi pe timp de furtună-ţi voi da adăpost.”

Scorbură-n scop Câte drumuri mai are un om de bătut Până să-şi mai încapă în corp? Da’ câte mări pescăruşii mai au de trecut Până somnu-n nisipuri şi-l storc? Câte bombe ne mai definesc cardinal Pân’ să-şi fie lor fapt letal? Răspunsul, prieteni, e scorbură-n scop, Răspunsul e scorbură-n scop.

Fantasmele Johannei (fragment) Din mansarda de-alături ledurile somează Pe când din a noastră ţevile tuşesc, Din radio un country-n surdină neagasează, cu toate acestea, astea nu se opresc, Am putea pe Louise şi iubitul ei, unu-n altul

Câte bisuri să facă privind către cer De ochi omul să-l vadă străpuns? Şi câte urechi, pâlnii dinspre eter, Să se-ntoarcă-auzindu-l în plâns? Câţi morţi pe pământ mai avem de-mplinit Până tortul suflat poate fi şi servit? Răspunsul, prieteni, e scorbură-n scop, Răspunsul e scorbură-n scop.

şi fantasmele Johannei care mi-au coborât înaltul şi invadat mintea, Într-o parcare unde femei fac orbii de chei

Câţi ani, pe pământ, poate-un munte sufla Până marea să-i intre-n plămâni? Da’ şi câţi ani pe pământ se poate amâna Pân’ ce-i voie să fii ca s-amâni? Da’ şi cât poate un om să se uite-ndărăt Fără să spună „nu văd”? Răsunsul, prieteni, e scorbură-n scop, Răspunsul e scorbură-n scop.

şi fetele nopţii îşi şuşotesc goliciunea pe linia portocalie. Paznicul de noapte întreabă lanterna dacă e mai nebun ca ele, şi nu ştie, Louise e bună, doar că e prea aici, fragilă şi ca un ciob de oglindă în care realitatea e absenţa Johannei,

Văzându-mi umbra Sunt atârnat, sunt spânzurat în scop.

Însă în oasele feţei ei mici Fantoma electricităţii urlă, acolo, băltit, unde aceste năzăriri ale Johannei au făcut ce-au făcut şi m-au înlocuit.

Noapte după noapte Bătând la porţile raiului Noapte după noapte ca paşi prin mintea mea Umbli noaptea-n noapte, nu ştii de ce vei da, Nu e unde să mergi, de und’ să vii acas’, Totul în jur îţi pare ars, ars, ars, Nu-i milă după în aşteptarea ta.

Mamă, ia această însignă jos de pe mine, Nu-i mai e de folos traiului, Se face noapte, prea noapte ca să mai văd, Mă simt de parcă bat la porţile raiului. Bat, bat, bat la porţile raiului Bat, bat, bat la porţile raiului Bat, bat, bat la porţile raiului

Noapte după noapte, Noapte după noapte.

Mamă, îngroapă-mi armele, Nu mai pot trage în vuietul vaiului, Acea cortină mare şi neagră de ceaţă coboară, Mă simt de parcă bat la porţile raiului.

Noapte după noapte planuri să spargi lumea, Noapte după noapte un ghiuj pupă-o copilă, Cauţi o salvare şi găseşti nimic, O inimă zdrobită, un baril de milă, Încă o dinamită, noaptea după noapte.

Bat, bat, bat la porţile raiului Bat, bat, bat la porţile raiului Bat, bat, bat la porţile raiului.

Noapte după noapte, Noapte după noapte.

Mixând confuzii Am de mixat o droaie de confuzii, Omule, îmi sunt propria crimă,

Noapte după noapte pici mort la tine-n pat, Noapte după noapte perechea sticlă-tu, Noapte după noapte îmi vine să cad lat Dar nu pot să o fac, ce am în loc de nu? Aşa că ţin în frâu de fapte noaptea după noapte.

Ei bine, acolo sunt prea mulţi oameni Şi sunt şi ei greu de împăcat, fără rimă, Ei bine, pălăria mea e în mână, Fato, merg pe unde duce calea

Noapte după noapte, Noapte după noapte.

Şi sunt în căutarea unei femei Al cărei cap mixează ca şi mine alea,

Noapte după noapte, Noapte după noapte.

Ei bine, mi-e împuiat de întrebări capul, Temperatura mea creşte repede, alert, Ei bine, mă uit după-ntrebări, Dar n-am pe cine să-ntreb şi, că nu-l am, îl iert Dar merg şi călătoresc Şi picioarele mele sărace n-au stop,

bună soluție. Măcar de erai în Hyde park te vedea toată lumea, dar nu, eşti un lup tânăr şi unsuros, eşti un lup cu ambiț şi vrei în altă parte. Nu ai motiv dar vrei. Vrei ca să uiți că nu ai motiv. Vrei ca să uiți că ai colți puşi, să uiți că de fapt eşti un blând, că eşti un pensionar camuflat într‐un tânăr şi vrei să nu se afle. Îți plimbi, primavera lungu masculină ce eşti tu, n’ importe pas le saison, verdele‐ cupru peste tot, eşti un lup nemotivat dar nu ți s‐ar face a oaie mai mult de nemotivare decât de lup, nu? Eşti lup, fâsâi revistele, pui întrebări, înconjori luna plină a vezicii tale cu un aer atât de floral încât numai veneric se cheamă. Există boli venerice transmisibile şi pe hârtie, altfel de ce s‐ar vinde unele cărți în pungi vidate, închise, fie ele chiar de poezie?, şi, cum tai tu de zor şi fâsâi ziarele în parc, scoțând din context totul, atragi atenția şi astfel eşti în miezul culturii, minotaur care s‐a nevrozat şi a format, de frică, în jurul lui labirintul de hârtie. Frumos este să profiți de prostia prețioasă a celorlalți şi frumos gest pentru talentul tău, acela de forfecar al țigărilor fumate cu nara. Tot parcul e numai tăieturi de ziare din ce ți‐ai decupat tu iar toți ceilalți, cu priviri îmbăloşate şi cretine caută să intuiască frecându‐şi capul, după extragerea radicalului de cuşmă, ce ai decupat plăcându‐ți. Ah, maestrul numai fiindcă e nebun e maestru. Ce i‐a plăcut, ce i‐a plăcut? Se vor întreba toți. A, s‐a decupat pe sine? Decuparea de sine nu e mai mult decât că ți s‐a tăiat buricul. Rousseau ar spune că eşti, Călinescu doar poate, eu spun că adevărul e pe undeva la mijloc, cineva îşi bate joc de măturători în țara asta şi mai sunt foarfeci bine ascuțite. Nu? Critica?

Să ieşi acum prin cultura română, cum ar fi? Să ieşi aşa cum ai ieşi într‐un parc cinic unde nicio țâşnitoare şi nicio fântână arteziană nu au apă erectă fără să te avertizeze că nu vei rămâne tot cu 70 la sută apă în corp dacă îți bucuri privirea cu saltul lor? Cum ar fi? Să ieşi prin cultura română, dar nu relaxat, ci să mergi într‐o zi la un chioşc de ziare, poate şi la librăria Muzeului Literaturii de pe bulevardul Dacia, să cumperi toată presa literară, un maldăr de hârtie şi un epitaf pentru fapte, să cumperi o foarfecă, să te aşezi în parc şi să citeşti. Să decupezi doar ce îți place. Cum ar fi? Să îți faci un coif ca domnul Quijote şi să râzi berbeceşte şi sincopat ca să stârneşti atenția. Să râzi în spume. Poate ca în Cişmigiu. Cum ar fi? Să îți ascuți foarfeca pe fierul şlițului, că mai jos nu, dar fier totdeauna e la şlițuri fie şi la fermoar sau capse. Să râzi turbat cu privirea inteligentă şi să se oprească trecătorii uitându‐se ca la circ şi tu să fluturi foarfeca în aer şi ea parcă făcând spume în complicitate cu tine. Ați fi din acelaşi neam, al foarfecii. Cântecul censorului din Levantul ți se va părea o dulce şi neprihănită gumă Turbo pe lângă ce eşti tu, un adevărat cavaler al foarfecii. Cenzurezi ce îți place, tai din contextul ziarului, desigur, râzi sau rîzi dar mai ales rîzi, drăceşte, cu spume, până devii unsuros, până devii chipurile, atât de unsuros că se uită mămăițele la tine ca la săpunul de rufe. N‐ai niciun motiv să nimic, dar vrei şi tu, vrei şi tu, că vor şi alții ca acea cucoană din Povestea poveştilor, ai tot vrea şi, cum e hotărât să vrei, parcul cinic e cea mai

ca aceasta cu restul nu le mai ştim deosebi. Sau ne place să nu le ştim deosebi? Sau ne convine să nu le ştim deosebi? De aici simt că plonjăm fix în substanţa Crailor de Curtea Veche unde viciul nu se poate departaja de virtute exact din acelaşi motiv şi din chiar acela care face stilul autorului inimitabil, pentru că, la alt sertar al textului autorul însuşi e sensul giratoriu al naturii şi culturii, kilometrul lor zero. Nu ştiu cât de mateină e această întâmplare, dar ştiu că şi dacă ar fi numai cultură în ea, ea se află cu natura aferentă şi chiar dacă ar fi numai natură tocmai prin raportarea la inimitabilul stilistic(de scriitori, de vieţaşi!) ea ar însemna cultură. Şi ce vreau să spun cu asta: că femeia aceasta, fără să ştie, concurează simbolic cu sinuciderea lui Decebal la un concurs de imagini reprezentative pentru românism?, presupunând că Decebal poate fi inclus aici. Da, spun că fără să ştie, face parte din istoria mică a acestei ţări, dar din istorie, nu atât prin levantinismul ei, cât prin alăturarea extraordinară estetic, dar cinică, pentru că o suportăm pe pielea noastră, dintre levantinismul latent şi ratarea proverbială(banii nici măcar nu se străduia să-i fure, poate, pentru ea!), efectul placebo fiind aici exact ca expresia populară „Ia cu pâine că umple stomacul!” Dar, privit altfel, şi dezvăţul de a da rest e o cultură, şi dezvăţul e o educaţie, în orice caz nu, sau rareori, dezvăţul de natură, ci dezvăţul de o natură impusă cu forţa de un regim sau doar de politica magazinului. E ceva mai trist în toată această afacere: că nu istoria e atât de puternică pe la noi încât să sară în ochi adevărurile(aţi observat că noi nici nu avem statui mari!?), ci eu, scriitor român, trebuie să observ banalităţi, lucruri mărunte mărunte ca în ele să găsesc esenţe. La noi esenţele nu sunt ceva mic din ceva mare şi reprezentativ pentru acel ceva, la noi esenţele sunt do-uri sub portativ ale unei linii melodice cu mai puţin de o notă, adică împosibilităţi controlate. Tot e un bine în treaba asta:la noi natura şi cultura nu pot fi în dezechilibru niciodată din simplul motiv că nu sunt două.

În urmă cu ceva timp am căzut trăznit pe gânduri pus în faţa unui fapt atât de mărunt şi de banal în România de azi. La un supermagazin, după ce plătesc şi nu mi se dă restul complet avertizez casiera că mai trebuie să îmi înapoieze 3 bani. Mă enervase nu atât faptul că nu mi i-a dat cât acela că nici măcar nu s-a scuzat că nu are piese de 1 ban, în eventualitatea în care nu avea. Apare şi întrebarea mea după ce mă îndepărtez scârbit: acest fapt ţine de natura sau de cultura poporului român? Sau e la intersecţia celor două? Veţi zice că e unul pur individual. Oare? Banalitatea acestui fapt, ca premisă, nu îl arată ca aproape general când numai excepţiile dau restul atât de mărunt? Dacă ar ţine de educaţie ar ţine de cultură, dacă ar ţine de o tradiţie a unei ţări în care s-au tăiat sute de ani capete pentru civilizaţie, implicit, ar ţine deja de o cultură atât de bine altoită pe trunchiul viu al sufletului unui popor încât i-ar fi (parte din) natură. Noi niciodată n-am ştiut face educaţie decât în spectre particulare. Şi când credem că am făcut-o, am făcut-o fie cu forţa, fie cu tânga, niciodată nu am ştiut să fim perverşi, manipulatori în sensul bun şi durabil al termenilor. Şi totuşi, dacă natura ar fi trebuit să o determine pe vânzătoare să nu-mi dea acei bani(dar oare nu şi cultura sărăciei?) ar fi făcut-o dacă i-ar fi reţinut pentru ea, or i-a lăsat în casa de marcat a magazinului. Şi i-o fi luat după cumulate bisuri ale strategiei? Poate, însă mă îndoiesc. A fura pentru alţii sau, mai fin, a omite să înapoiezi, e un paradox al nostru care are efectul unui placebo. Furtul ţine loc de împlinire, chiar dacă furi pentru altul şi n-ai un chior în pungă eşti fericit, eşti satisfăcut. Ţi-ai depăşit condiţia de ins pasiv, de om care suportă istoria minimă, trecând în rândul celor care o fac şi, probabil o şi hiperbolizează în fantasmagorii mic dictatoriale. Mereu am avut strania impresie că la noi osmoza dintre natură şi cultură se pierde undeva în istorie mai tare decât orice devenire a poporului român, că noi nu ne-am format ca popor prin comasarea dacilor cu romanii, ci prin comasarea naturii cu cultura atât de tare încât până şi în banalităţi sincere

scoate bon fiscal, în funcţie de ce are mai liber la acea poziţie la care o supui dând un regat nu pentru un cal, ci să fii unul. O ocheşte şi ea, fardată ca o mânăstire îi răspunde ca printr-un dangăt de limbă lungă şi crăpată, umplută în crăpături cu relicve de la foştii, exact ca situl Curţii Domneşti, îi face semn să se apropie. Degetele ei se mişcă egal vulgar şi divin precum coaja mărului când îl cureţi continuu vrând să faci din ea opturi prelungi până în podea. Mihai s-a uitat la lumea din jur, dar încă nu era lume în jur, era numai jena lui de străin, a înaintat şi a ajuns mai aproape de ea decât ar ajunge limba clopotului de pereţii acestuia fără să sune. Dumnezeul din el simţea că el s-a apropiat mai mult de fată chiar decât o făcuse fardul ei. De ce? Pentru că îi zâmbise diferit, special, cum nu fac curvele de obicei, vajnice motorizări sexuale, aparate de taxat, metrorexuri acide şi triste în care tot ce contează e nu cartela ci să ţi-o scoţi cât mai repede şi să te cari. „ Next” e la ele mai important ca numele oricărui bărbat şi parcă aşa îi alintă pe toţi, ei da, ar crede că acesta este numele pe care li-l dă ea ca alint, când colo e exact invers. A început în română. -Bună, ce faci? Aşa de dimineaţă? -De unde ştii că sunt româncă? -Eu ştiu tot, ţi-am văzut voroneţul. Nu a înţeles prea bine ce i-a spus Mihai, doar arătându-i faţa, a înţeles aluzia, dar, când acesta a continuat : dar Putna ta? Vreau să îţi ating Ştefanul cel Mare cu vârful curiozităţii mele. Mihai devenise el însuşi mai vulgar şi mai obscen, dar fata, deşi simte oamenii bine ca o filosofie greacă, ca un decor al gării fizionomia trenurilor întârziate sau, mai grav, trecute, a acceptat jocul, pentru că nimeni nu o mai sfinţise cu vorbe atât de frumoase, de când cu atâta spermă de gargară uitase nu doar gustul laptelui matern, ci şi pe acela al apei din cristelniţa de botez. -Vrei să îmi simţi Ştefanul? s-a emoţionat fata, nu mai mare de 20 de ani, dar a emoţionat-o mai tare faptul că Mihai a simţit că e moldoveancă. Doi moldoveni se recunosc oriunde, pentru că mereu între oricare doi dintre ei se întâmplă să fie un pom. -Da, vreau să îţi simt Ştefanul, viu şi degrabă vărsătoriu de sânge nevinovatu.

Proză

Într-un cartier păros al Madridului, unde drumurile putrede şi rău-famate miros a carne transportată recent ca în fiecare dimineaţă la 5, când ceaiul probabil pune faţa pe pernă pentru că la 5 p.m, în Anglia vecină şi departe se trezeşte, dar nu aici, aici altceva zace, o stare apăsătoare, normală, atunci deltele hormonilor din oameni sunt la un punct la care încă pot, la care încă au chef şi suferă în agonia despărţirii de noapte, ca să nu sufere de despărţirea de celălalt trup. De n-ar fi convenţia împovărării cu altceva zău că mintea omului n-ar problematiza nimic şi n-ar scrie literatură, până la urmă singura garanţie că o limbă nu se pierde. Dar aici vorbim de literatura limbii de pantof de mers prin viaţă, de alergat cot la cot cu destinul tău, până vi le juliţi şi încep să cadă din ele celule moarte, ninsoare curată, impersonalizarea voastră în unul, şi mai ales în Acela. Străzile spălate şi prespălate blugi, răcoroase de detergenţi, cu brumă năclăită cu rouă sârmoasă pe cioburile sticlelor sparte după o noapte de petreceri de pomină se arată ca după băi în lapte. Atunci, fără prea multe explicaţii, Mihai Nesfântu, ageamiu coclit din Galaţi, cândva făcător de găleţi şi momentan pierde-vară-toamnă, ca o colecţie a hainelor lui sărite de pe fix, prin Madrid, îşi dă cu un pumn de apă pe faţă la mica lui chiuvetă din bucătărie, după care se trezeşte urlând „dumnezeii mă-tii”, nici el ştiind de ce şi îşi căuta om să-i merite înjurătura proaspăt declamată, înjurătura-coroană. Scoate un sughiţ cât un furuncul de parcă l-ar fi pomenit cineva, iese pe uşă trântind-o până la rama ei de USA, global şi globalist după care coboară scările în grabă, căci în lift se pişaseră câţiva peste noapte şi puţea ca hoitul în a noua lună de sarcină cu moartea sa. Ajuns în piaţa mare de lângă Cinema Callao, lângă un pom verde, vede o fată publică precum bicicletele, parcurile şi metroul, o fată care când geme sub tine ori pe nări, ori prin nas ori prin gură

-Haha, ce texte de vrăjit curvele ai. Mă, aia sunt eu, o curvă, o cârpă cu suflet, da nu mă lua aşa că mă îndrăgostesc de tine şi noi navem voie, auzi, n-avem voie că ne bate Şoricu’. Cu lanţul de la bicicloanţa lui fiu-su, Petronel. Da de ce-ţi dau pe cioc toate astea ţie? -Cine e Şoricu’? -Peştele nostru, el se ocupă de noi. Copoii pe aici îi zic Jamon, dar noi tot ca la noi am rămas. Mă vrei sau nu? Nu risc altfel, hai repede, mă încurci cu vorbele, mă faci să mă simt bine. Aici sunt cal de bătaie nu om pe care să-l iei cu „digrabă vărsăreţ di sângi”, sângi nu mai scot di la paişpe ani. Nu mai am poate nici o lecuţă. Mi l-a scos Şoricu’, cică să fiu bună, să nu-i stric clienţii. Eu numai dau cu mătura prin murdăria voastră, mă. Înţelegi? Cum îţi zice? -Mihai. -Mihai? -Nesfântu Mihai. Mergem atunci? -I-auzi, Nesfântu. Da unde ti grăbeşti aşa di parcă ai mâncat grebeniş? -Ai zis să nu te mai iau cu vorbe că te încurc.Atunci hai şi ne-om simţi bine. -La 5 dimineaţa, atunci vă place vouă cocoşilor, ştiu eu, v-am simţit pe toţi, cu exact două ore înainte să plecaţi la serviciu, să vă puneţi curu pe scaun şi să mângâiaţi pielea tastaturii. Ea nu se gârboveşte, nu se îngraşă, nu îi apar riduri, dar nici n-o fute nimeni s-o urce pe pereţi de plăcere, să o rupă ca pe-o toacă, de atâta sfinţenie, nu?

taină şi un suflet mai vătăma şi mai împăca în sine, măcar pentru o halcă de vreme, când va fi descoperit alcoolul de leac şi pierzanie, alcoolul de alint căruia tu îi spui „ next” tocmai scuipând sâmburele măslinei din el, înjunghiată anterior mic-românesc, de-a lungul, cu o scobitoare din solniţa mesei unde se întâmplă să stai. Au ajuns în faţa blocului mândru dar solitar, plin de oameni cinici, au urcat şi au privit un hol imens şi strâmt cu uşi pe ale căror clanţe era pusă pastă de dinţi, tuburi întregi de temperă albă, ca de la o ciulama de creiere sau de la un mixer ce a bătut ninsoarea unui mileniu de singurătate. Toate aveau jeturi de pastă de dinţi. -Vezi, şi-au şi dat drumul mai devreme numai auzind că vii? a zis Mihai făcând-o să plângă pe loc, izbucnind în lacrimi antologice ca bilele de rulmenţi. Iartă-mă, nişte copii cretini or fi făcut asta, nu te supăra, am spus o prostie. Mihai a luat-o în braţe dar nu putea ţine pe limbă ce avea de zis, răsucind cuţitul şi mai mult în rană. Dacă mai plângi ai să-i scoli pe toţi pe coridor şi se vor înmuia clanţele, se vor fleşcăi. Plânsul ei mai alarmant exact asta a făcut, clanţele se lăsau în jos sub presiunea unor mâini din interior ce ce apăsau(Oare ce Dumnezeu deschide-n bărbaţi o uşă când nu li se scoală, Dumnezeu el sau Dumnezeu ea?) şi cu cât oamenii se sculau cu atât clanţele se lăsau, aici intervine şi relaţia fiinţă-obiect poate la fel de intimă ca a lui Mihai cu cârpa lui vie, cârpa lui cu suflet. Au intrat în cameră unde haine aruncate peste tot mimau mai mult a băiat decât a bărbat, s-au aşezat pe pat şi el a continuat să o liniştească preţ de câteva minute, apoi i-a făcut un ceai cald. Nu i-a pus zahăr zicându-i că are ea. La un astfel de compliment, banal până la prăfuit deja, ea, care nu a auzit până atunci decât „curva dracului”, „marş de-aici!” sau „suge-o!” a început să tremure şi să zâmbească până ce fardul i se dizolva şi i se retrăgea în pori. Parcă redevenise virgină, parcă râdea ea însăşi de chiloţii ei anume negri ca să nu se murdărească de la primele tracasări şi să provoace silă.După ceaiul amar şi după câteva minute bune de poveşti condimentate cu năstruşnice complimente care o nelinişteau şi

Amândoi au început să facă paşi pe sub nişte palmieri încercuiţi de coşuri de gunoi şi de haite de câini vagabonzi, exact cum ai pune iod în jurul rănii, la ora aceea ei şi francezii erau de găsit, mergeau destul de distant unul de celălalt. Lui în pantaloni sexul îi atârna ca limba unui clopot buf, ei, sub fusta aerisită şi plină de suflete moarte se afla un clopot larg fără limbă. Se minţea desori că are un clopot care renunţă la fiecare limbă pe care o primeşte pentru că nu sună suficient de cristalin, aşadar e foarte greu să se facă acordul între cele două materiale. Aliaj nu era de găsit. Astfel trăia, astfel se minţea, blând şi tenace. Şi-i mai trecea o zi. Şi-i mai trecea o

pe care, cu toată răceala curvei, nu le putea trece cu vederea, Mihai a muşcat-o de sânii mari şi parcă înfofoliţi în toate mâinile ce i-au atins de la Hristos încoace. Liane de mâini de la cer până pe sânii ei curgeau ca iedera aţoasă, ca pletele abisale ale ţigăncilor de cărămidari, care de mici au înţeles beneficiile extraordinare ale lutului, spre liniştea vârstei lor, a treia. După ce a muşcat-o şi-a dat seama că nu mai e pură, deşi ştia, îi privea faţa pe care fermenta fard ca o portocală veche la soare pe un drum izolat. Excese exotice îl năruiau pe dinăuntru când i-a desfăcut picioarele fibroase şi a intrat în ea, după vreo zece minute în care fata nu a gemut dar a plâns îngrozitor şi mocnit Mihai simţea deja cum îşi dă drumul în ea, ca prăbuşirea turnurilor gemene WTC în Noul York al anului 2001, total şi acid, ca o replică, dar oare la ce? Sincopat şi ca nişte păsări căzute îşi schimonosea faţa şi elibera în ea parcă albul ochilor, parcă duşmănie, parcă litanii şi păcură încărunţită, parcă stenograme ale sinodului de la Niceea, parcă timiditate de primă bere, parcă moarte bătrână şi care nu mai ştie de unde să se ia şi se uită vie. A mai alergat în ea cam douăzeci, chiar treizeci de minute în timp ce pe clanţe pasta de dinţi încolţea danturi şi proteze care se auzeau mestecând ritmic şi rece. Ea plângea bolborositor şi aprins, carbogazos, borsec, dorna. Molfăind prezervativul ca pe o şosetă, la scoatere, s-a trezit că-şi vede splina în vârful lui mai subţire şi puţin alungit. Şi-o ejaculase fără să-şi dea seama. Dar mai rău era că nu l-a durut, că nici nu a observat, că a eliminat-o ca pe un corp străin, ca pe ceva în plus, exact ca pe un bacşiş mic lăsat chelnerului pe farfuriuţă, pe uterul în formă de farfuriuţă, pe ovarul în formă de farfuriuţă, de scrumieră. A salvat-o cu grijă de la înec, a clătit-o la chiuvetă şi a pus-o într-un castron. S-a dus în baie şi se auzea pişându-se în toată splendoarea, ca un cal de rasă, adică cinic, da, ca un cal de rasă, adică bărbat. A rugat-o pe fată prin uşa toaletei să pună ceva muzică la aparatura lui. Ea i-a răspuns că nu se pricepe dar că îi cântă ea dacă vrea. Cum, ştii să cânţi? a întrebat prin uşă omul-cupantalonii-în-vine. Da, ştiu să cânt, la câte am înghiţit mi s-a dres vocea. Fata a început să

spună o muzică rarefiată şi stranie, ceva între o muzică arabă pură şi o manea de pe la noi, fără text. Mihai, înăuntru, era mai fericit aşa, la tronul pe care stătea îi părea că are curte. A terminat, a tras dunărea de lanţ şi a ieşit din budă. Fata îl aştepta răsfoind o revistă şi plângând. -Gata, omu’ mai vine, da’ mai şi pleacă! Fata plângea înfiorător. -Nu îţi pasă că plâng? -Ba da, a spus Mihai, ipocrit, mimând preocuparea. Îmi pasă, dar ce să fac? -Să spui cuvinte frumoase, ca la început, în ultimele minute nu ţi-am auzit decât rahatul. E şi el compliment? -Eşti frumoasă, dar gata vrăjeala, partida s-a terminat, banu jos acum.Hai, repede că mă grăbesc, aşteaptă şi altele. Cu ochii împăienjeniţi şi încercănaţi ca nişte pungi de icre fata pe jumătate nu înţelegea şi pe jumătate nu putea să creadă. -Ce bani domnule? A bolborosit ea cu aciditate belit-orgasmică. -Banii pentru că ne-am tras-o. Hai, plăteşte, 25 normalu, 10 oralu’ şi restu’. -Ce rest omule? Eu să te plătesc? Tu să mă plăteşti. Tu ai venit la curve. Nu eu. -Rahat, te-am lăsat să crezi asta. O lumină plină de spori de revoltă lumina feţele celor doi cu asiduitatea unui cuplu muncit în frecări astfel încât numai foc mai putea naşte. Te-am lăsat să crezi asta. Şi eu mă ocup tot cu asta dar las impresia că sunt client. -Eu îl sun pe Şoricu’. -Nu te obosi, de aici nu pleci până ce nu îmi dai lovelele. Marcă banu’ sau te urc pe pereţi, de data aceasta nu din plăcere. Aţi ai dracu’ de curve, toate vreţi numa-n cur da’ să nu plătiţi. Pervertitele dracului. Teroriste. Fă, eu sunt mai curvă ca tine, dar sunt deştept, uite aşa se face treaba, eu sunt contracurvă. Eu sunt securitatea voastră, ca să vedeţi că spionajul sifilitic atinge cote maxime acolo unde verdele banilor e spirochetă. Cum te cheamă, fă? -Ileana. După ce şi-a spus numele a aprins o ţigară eliminând fumul pe nări. -Frumos nume, sublim, ca să zic aşa, de basm.

-Tu până şi complimentele le zici pe bani? Să înţeleg că aparatul de taxat merge şi după ce ai ieşit din mine? -Păi normal, evident. Să îţi gătesc ceva de mâncare până îmi dai tu banii?Nu prea te-ai mişcat în pat, mai mult eu! -Costă şi asta? -Mâncarea? Nu, asta ţi-o fac cadou. Da, măi, costă şi vorbitu’ frumos, că aşa vreţi voi fetele tratate cu ranga, să fiţi minţite frumos.Că neam întoarce-n peşteră de drag de voi şi voi neaţi primi de drag de noi. Fă bine şi plăteşte. -N-am cu ce că erai primu’ azi. -Şi ce ţi-ai zis, îl fac pe derbedeu, fă, pielea portmoneului nu-i pielea pulii. -Nu te teme ticălosule, că oricum din oră în oră sună Şoricu’ să vadă ce fac şi vine îndată şi îţi plăteşte el futaiul cu proprii tăi dinţi de aur. Întâi ţi-i scoate, apoi ţi-i dă. -Zău? Dar am şi eu oamenii mei, stau la uşa de vizavi. Nu-ţi încerca norocul că nu mai ieşi vie. Ai grijă să ieşi măcar futută şi mâncată că bani mai găseşti tu. Că 50 îmi datorezi. -Cât, fraiere? Păi eşti mai scump ca mine şi ce ai tu de arătat? O sculă? Bună, recunosc, dar atât. -Recunoşti, asta îmi place. Curvă, curvă dar îi dai cezarului ce-i al cezarului. -L-am făcut şi pe el, mă, în găurile de cuţite. -Cam cultă pentru o curvă. -Hm, cam cult pentru un curvar.

-M-am ars cu tine, dobitocule blând. -Da, într-un fel ai dreptate, ştii ce ai mâncat acolo, nu? -Căprioară? -Nu. -Pui nu putea fi. Vită nici atâta. -Vrei un vin?Un gât? -Vreau. Mihai a găsit două pahare cu picior, culmea, cu picioarele înfăşurate în ciorapi de aţă! A început să le umple cu un vin rose, cotropitor. Un vin de Cordoba. -Iepure? -Nu. Era nici mai mult nici mai puţin decât splina mea. Cea pe care am ejaculat-o în tine de nu s-ar fi opus prezervativul exact aşa cum de n-aş fi fost eu să te fac de bani mă făceai tu pe mine. Încremenită, plânsă, distrusă, ascultând o muzică inexistentă, a fugit direct spre baie să vomite. N-ai să reuşeşti să vomiţi!, a avut grijă Mihai să o asigure, iar grija lui demoralizatoare mai demnă de scârbă decât poate chiar gestul a secătuit-o de vlagă şi a făcut-o să iasă din toaletă târându-se pe brânci, ca din tranşee. Telefonul ei a început să sune. E Şoricu, el e, vine să mă salveze! a zis ea cu ultimele puteri, moment în care el a înhăţat telefonul şi l-a izbit de perete. S-a făcut ţăndări slinoase. Ca de şoric. Artificii de ultimă salvare explodată. -Îmi datorezi 50, să nu uiţi, scoate banii. -Şoricu ţi-i putea da. Eu n-am, ţi-am zis că erai primul fraier azi. Vreau să zic client. -Nu pleci de aici până nu îmi dai 50 de euro. Eu am fost cel activ, tu ai fost în pat pasivă ca o balegă cu găuri. -N-am bani omule, de unde vrei tu bani dacă îţi spun că n-am. Caută-mă. Am o fustă de-o palmă fără buzunare. Unde dracu’ să-i ţin. Mă omori. Mai fă-mi ceva de 50 de euro ca să fim chit. -Păi aia e fato, mai fă-mi ceva, păi ţi-am făcut, acum dă banu’, că io ţ’-am făcut nu tu. -Îţi fac eu ceva de 50 e bine? -Bun, ca să nu zici că-s zgârcoman. Cât e oralu’ la tine? -10. -Bun, 5 porţii, hai. Cu finalizare. -Dar te ţin forţele?

Mihai scoate din cuptor o tigaie cu o coajă de ulei întărit, dă foc unui ochi de aragaz şi înmoaie uleiul, apoi, după câteva minute în care îi recită versuri de Apollinaire ca să-i mărească nota iar ea îşi astupă urechile ca întrun joc în care stă din nou să cadă, apucă splina sa din castron, pusă deoparte, ia de te miri unde un pumn de făină, o tăvăleşte prin făină şi o aruncă în tigaie pe ochiul de aragaz pornit. Ea nu observă manevrele sale de bucătar. Lihnită însă de foame şi strivită pe nemâncate de fluide bărbăteşti în stomac, după câteva minute, singură se repede cu o furculiţă la tigaie şi începe să guste şi, până să observe Mihai, să o termine. -Nici n-ai aşteptat nesătulo.Te-ai ars?

să

răcească,

omoară, mă trece cu şişu de la o ureche la alaltă. Tu ce-i zâci lu’ al tău? - Ai dreptate, nu ne-am găsit bine, dar fă, şi dacă pleci tot mă ai în tine, până crăpi tot în tine mă ai, că mi-ai mâncat splina, mă curvo, tot a mea eşti. Prăjită mi-ai mâncat-o, prăjită de mine. În tigaia mea, cu uleiul meu, pe aragazul meu, în bucătăria mea, în casa mea, măi toanto. E ca şi când ar trebui să-mi faci un copil la nesfârşit şi nu mi l-ai făcea pencă el nu să dezvoltă. -Şi cât nu să dezvoltă tre să-l aştepţi. Şi tre să te porţi frumos cu mine. Să ai grijă de mine să nu pierd sarcina. -N-o să se dezvolte, fă proasto.Ce-ai? -Poate că o să să dezvolte. După minute bune, de ordinul zecilor, în care nu şi-au spus nimic, ci doar au tăcut, au băut apă şi, din când în când s-au dus pe rând să se pişe, au început să murmure ceva. -Fato, tu n-ai cum să scapi de mine, dă-mă dracu. -Facem nuntă? -Păi dacă tot futem unu’ la altu’ mitralieră şi nu ştim cine moare om face. -Şi peştii? -Am tras apa! Un râs sfidător şi aproape învirginător a umplut camera de tot raiul ce sa văzut vreodată. La un moment dat, când extazul sincer şi băltit de mahala atingea până şi obiectele, cănile, bocancii, tocurile şi topea clanţele de se bloca lumea pe dinăuntru, telefonul făcut ţăndări a început să sune şi, fiind cu difuzorul pornit, cei doi au auzit vocea lui Şoricu’:„Răspunde, curvo, unde eşti, boarfa naibii? Îmi tragi clapa? Tu-vă muma-n cur de rapandule. Pun eu laba pe tine” Atât şi a închis. Cei doi au continuat să stea alături fumând un pachet de ţigări întreg şi fixând data nunţii. Şi cu ce bani? -Vezi, proasto, dacă ne legalizau, puteam lua alocaţie pentru ăsta micu’. Aşa, nema.

-Fă, cearşaf dau drumu’, auzi? Cearşaf, de care vrei cu dantelă sau fără? -Bine! a spus fata aplecându-se ca la spovedanie în faţa clanţei calde şi plină de vene albastru curcubeu ca de motorină. I-o înecă în peştera platonică superioară, în aia cu care se şi vorbeşte. După multă muncă autorizată, în altă parte ar fi spălat farfurii cam tot atâta timp, dar restaurantul nu era ca aici şi cu autoservire, s-a oprit obosită şi cu părul ciufulit, oţărâtă, fericită, binedispusă de parcă ar fi gustat pastramă de Dumnezeu. La final, la ţigara de după au început să apară întrebările. -Auzi, dragule, la cine i se trece în cont ţigara asta? -Ţie. -Păi de ce mie, că ţi-am făcut pofta de 50, acum dă-mi drumu’. -Păi şi orgoliul meu de a prinde o trufanda ca tine unde să-l uit? Sub preş. Haide, nu glumi. -Om prost, ţi-am plătit, ce mai vrei? -Cum ce vreau, curva naibii, sprijinitoare de pod ce eşti tu, rolă de la Cinema Callao?Vii aici, îmi mănânci splina, îţi fac poftele, plăcerile şi te cari? -Da, ti-am făcut de 5 ori un oral barosane, te-am golit de banii ce ţi-i datoram, de ce să te mai cordeşti acum cu mine? Eşti şui sau ce? -Pizdoaco, ascultă aici, păi dacă pleci aşa eu ce câştig? Mai stai o tură. Deşi a început să zbiere din toţi bojocii, Mihai Nesfântu a apucat-o de şunci, i-a smuls fusta de o palmă dintr-o mişcare, s-a descheiat iute la şliţ şi a pătruns-o în spate cu o fervoare de maximă plăcere. Atât de bine nu e, cred eu, nici la înviere, şi-a spus în gând, tartorul, drăcosul fante de Galaţi deşi sărise la înviere în Dunăre după cruce, dar nu înviase niciodată. În timp ce o penetra frumos şi aproape ritualic, cum scrie în cărţi şi cum se ştie în trupuri, fata a întors capul întrebând: -Bă băiatule, da noi ce facem, că şi io am orgoliu. Şi io vreau să te fac pe tine de bani. Cum facem? Că mereu unu’ pierde, de te fut eu, de mă fuţi tu. Io ce-i zic lu Şoricu’ că am făcut timpu’ ăsta. Dacă nu-i duc bani mă

Zaragoza- Barcelona, august 2010

deoarece rareori stilul ţine loc de semnătură. Aceasta e o problemă veche a literaturii, doar că ea nu ştiu în ce măsură consfinţeşte o generaţie. Generaţia pare că are ca principal punct comun un păcat, astilistismul. Luate individual poemele nu dau impresia aceasta, uneori se întâmplă să fie lizibile, inteligente, de pildă unele poeme ale lui Andrei Gamarţ, alteori vulgare, fulgurante şi goale. Aşadar poezia tânără basarabeană e cu noi mai mult în(tru) rău. Tot răul spre bine, zice un proverb, dar e lăudabilă apropierea de poezia românească fără patetismul caracteristic şi faţă de care uneori sunt preferabile inteligenţa şi eficienţa. Mă întreb cât există aici. Poezie lapidară, poezie-replică, ceva din Geo Bogza cel de început, ceva din Jebeleanu şi ceva din Marius Ianuş. În Basarabia această poezie politică mi-e teamă să nu îşi piardă valabilitatea odată cu împlinirea extrinsecă a spiritului ei, globalizarea frustă, plânsă, identitară oricum numai nu ca naţie. Mi se pare că nu e deloc durabilă prin antologare, poate prin citare pe sărite, poeme de Leo Hristov, Alexandru Vakulovski, Ştefan Baştovoi şi alţii. Se constituie ca generaţie prin duşmanul comun, acelaşi timp trăit şi acelaşi stil, astilismul, căci şi astilismul e un stil. E un caz care ne demonstrează, involuntar şi inconştient, că sincronismul prea grăbit nu face generaţii mai adânc săpate doar pentru că diferenţa dintre vechi şi nou e mai mare, nu pare o replică de negare, ci o dezvoltare anorganica şi ca reacţiune. Ca şi cum principiul acţiunii şi reacţiunii newtonian ne-ar obliga să ne aprindem ţigara de la o grenadă pe care au aruncat-o toţi şi nu şi-o asumă nimeni individual. Asumările colective, generaţionale, ţin tot de un paşoptism, frumos, "în cuget şi în simţiri" mai mult în cuget, dar literatura scrisă nu are nici pe departe aceeaşi valoare. Se iscă o ruptură de natură, nu una de cultură. Adevărul e că după clasicismul basarabean cam orice s-ar fi scris altfel se constituia ca generaţie, dar la nivel logic-imediat, nu organic, opusul e fundamentat, nu şi simetric-opusul pentru că, dacă de pildă, poezia veche, Grigore Vieru şi Nicolae Dabija, s-a clasicizat, cei de azi sunt opuşi, dar nu sunt la fel de valoroşi în opoziţia lor ca precedenţii. Şi nici în esenţa lor. Cel puţin deocamdată.

Ne-am obişnuit să privim poezia care se scrie în Basarabia ca pe una arhaică, paşoptistă şi depăşită de toate contextele actuale. În afară de câţiva poeţi clasici şi valoroşi, totul ne pare clasabil şi lipsit de importanţă, totul ne pare fără mari probleme şi însuşi faptul că nu stă sub accentul destinului ca destin, ci ca rezistenţă, al "canonului", e oarecum trist din punctul de vedere al paradigmei spectaculare. Editura Institutului Cultural Român a publicat, în 2009, antologia Noua poezie basarabeană, un reprezentativ mănunchi de piese realizat de talentatul dramaturg şi poet Dumitru Crudu. Prima impresie pe care o lasă această antologie e de sincronizare a poeziei basarabene cu ce se scrie în graniţele României de azi. Chiar şi în revolta sa, deşi antologia e dedicată lui Valeriu Boboc şi tinerilor bătuţi în aprilie 2009 în Chişinău de autorităţile comuniste, lupta nu mai e proromânească, nici prorusă, lupta a devenit stil, manieră şi nu ştim în lupta pentru ce s-a transformat. În lupta ca luptă? În literatura ca literatură? Sper să fie doar o temperare a patriotismului pentru a fi radical departajaţi de generaţia trecută, ceva mai moral decât renunţarea completă la factorul politico-istoricosocial care în Basarabia e decisiv încă şi care, pînă la urmă a obligat destulă vreme această literatură la monocord. Această poezie din păcate nu în bine o mimează, şi într-un fel îi e parte poeziei româneşti, ci tocmai în latura ei improprie, tocmai acolo unde se cade în manierism şi unde nici nu se mai ştie în maniera cui scriu toţi. Se cade în globalizare, în imperialism de rezistenţă. Păcatul poeziei tinere de la noi, şi al celei basarabene, se vede, e acela, evident cu excepţii, că nu se poate departaja stilistic de o anumită pastă generală, adesea mediocră, spun adesea pentru că nu totdeauna e omogenă. Interşanjabilitatea textelor fiind o remarcă la suprafaţa acestei poezii. Dacă nu am şti cine a scris poezia, ea ar putea fi a oricui

O antologie a douămiismului poetic, photoshop pentru realitate sau revanşa realităţii faţă de forţările direcţionale În ultimul timp aş spune că s-a redeschis rana douămiismului poetic prin simpla lui reproblematizare. De ce rană? Pentru că încă e viu. De ce rană? Pentru că patimile discuţiilor care îl privesc îl fac viu chiar dacă se individualizează prin fiecare autor valoros al lui în parte, acum, la circa zece ani distanţă de când i-au dat „colţii de lapte”. Se observă trecerea în personal a unei revoluţii sau pseudorevoluţii, încă nu putem şti cum va fi fost văzut douămiismul peste ani. Începe douămiismul dialectic să se discute, deşi el continuă să fie. Ce a reaprins discuţiile cumva provocator şi oarecum mai rece întrucât programatismul generaţionist a devenit un fel de flaşnetă nerespectată cu adevărat de aproape nimeni, o fostă convenţie privită de unii ca un banc vechi, e antologia Poezia antiutopică. O antologie a douămiismului poetic românesc, realizată de Daniel D. Marin şi publicată la Editura Paralela 45, Piteşti, 2010. De altfel evoluţia sau involuţia douămiismului în timp se(va) vede(a) tocmai în diferenţele dintre antologii, la un prim nivel, infinit mai mult decât dorinţa de încropire a unei generaţii prin alăturări de ordin stilistic. Antologia începe cu un argument slab construit şi sumar de tot iar denumirea „poezia antiutopică” nu are nicio justificare, decât una care poate complica inutil lucrurile şi să dea una aer preţios până la ridicol statutului de antologie. Argumentul, care ar trebui să fie foarte important, e unul grăbit, lapidar- şi în sensul că dă cu pietre în unii prin lipsă, sau autolipsă!-făcând peisagistică de antologator, pastel şi nu captând un sens teoretic sau mai adânc de

ordin poetic, adică practic. O antologie a douămiismului fără Marius Ianuş, care s-a deconvertit de la poezie, fără Dan Sociu, fără Gelu Vlaşin, fără Elena Vladăreanu, Komartin şi fără cei câştigaţi pe parcurs de poezia contemporană, Aida Hancer şi alţii, îşi pierde însuşi statutul de antologie de generaţie. Fără ei şi fără alţii nu se numeşte douămiism, deşi mulţi dintre cei antologaţi sunt, de sine statător, poeţi adevăraţi şi demni de luat în seamă. Un serviciu mai mare 2000-ismului i l-a făcut antologia Literatura tânără, 2007, editată la Cluj-Napoca în urma Colocviului de atunci al Tinerilor Scriitori, pe atunci încă Naţional şi curat, neconfiscat de tot felul de caricaturi ale peisajului literar şi făcători de calendare, Un (spre Doi) Cristian şi alţii. Antologia din 2007 nu pleca tezist la un drum de captare/reliefare şi bine făcea, lăsa loc literaturii şi nu selecţiei oarbe, chiar dacă nu era nici aceea deloc una perfectă. Dacă ar fi reuşit să publice Daniel D. Marin, aici ar fi trebuit să aibă editura un cuvânt de spus!, o carte din care să nu lipsească tocmai iniţiatorii douămiismului, ar fi fost o victorie, aşa nu reuşeşte decât să fie o antologie care iese pe locul doi concurând singură(cea din 2007 nu avea asemenea pretenţii, dar utilitatea ei e mai mare şi adevărul literaturii tinere din 2007 e, sau era, mai aproape de realitate). Autorul antologiei are mici probleme de încadrare şi de lucru cu informaţia, de exemplu referindu-se la cartea Jucăria mortului, a talentatului poet Constantin Acosmei, spune: „ am ţinut cont de data celei de-a doua reeditări, întrucât abia prin acea reeditare autorul a putut fi cunoscut şi asimilat ca douămiist.” Aşadar începem Argumentul cu scuze, lipseşte cutare, lipseşte cutare, dar...ţinem cu dinţii de tezismul acestei antologii, facem chiar greşeala de a nesocoti o ediţie, poate mai puţin difuzată, dar nu contează, ediţie e, publică, deci, numai pentru a ne satisface noi ambiţia şi a trage spuza pe

turta noastră. Scopul scuză orice, dar nu scopul îţi dă ceva durabil. Această antologie e ca un ciung care se oglindeşte zilnic îmbrăcat în mire şi pune lumea să-l laude. Probabil se inţelege că eu contest autoritatea de antologator a lui Daniel D. Marin, nicidecum, contest obiectivitatea sa şi realismul, faptul că ţine mai mult la ambiţia să facă o antologie a douămiismului decât una a poeziei adevărate din care n-ar trebui să lipsească atâţia şi atâţia poeţi adevăraţi: Gabriel Berceanu, Andrei Novac, Robert Şerban şi, să nu vă mire, Tudor Chirilă (mie mi-e totuna că lipsesc din această antologie după cum probabil că a fi douămiist nu înseamnă a debuta în jurul anului 2000, ci altceva, mult mai savant şi mult mai tânăr decât bătrâneţile mele!) Dar până la urmă nu cred că autoritatea de antologator e cea care împuterniceşte pe cineva la un astfel de demers, ci intuiţia mai mare ca interesul şi în orice caz mai mare ca părtinirea. După atâtea scuze, Daniel D. Marin şi-a făcut onoarea introducerii sale în antologie ca ultim pion. E o modestie care laudă, ca o donaţie pe care, ca să o faci, inviţi câteva care de reportaj tocmai ca să nu ştie nimeni, în modestia ta. Până la urmă astăzi oricine poate realiza o antologie poetică mediocră cum e aceasta, neavând intuiţia deschiderii – prezenta are probabil în faţă manifestele vechi şi poezia actuală!- şi greul ţine de subteranele contractelor şi ale drepturilor de autor pentru atâtea felii de tort decât de a alege poeţii care merită să fie într-o asemenea carte reprezentaţi de textele lor. Ca să încerc să fiu îngăduitor şi să văd partea bună a demersului unui confrate poet fac abstracţie de titlu şi de tezismul său douămiist şi încerc să văd în ea o antologie a poeziei tinere a momentului 2010, dar nu ar fi normală nici încadrarea aceasta întrucât dacă douămiistă nu poate fi pentru că lipsesc câţiva poeţi emblematici ai douămiismului nici general vorbind nu oglindeşte realitatea poetică tânără de la noi. E într-un fel precum cazul unui scriitor, Panait Istrati care, scriind în două literaturi, n-a rămas solid în niciuna. Nici în particular, nici în generalitate nu îşi găseşte locul această selecţie de autori, de multe ori textele selectate sunt remarcabile!, ci în schizoidul antolo...gic. Probabil dacă în anii

30 ai secolului trecut Geo Bogza ar fi făcut o antologie şi nu l-ar fi introdus în ea pe Arghezi ar fi fost şi acest fapt problematic, şi chiar pentru un poem ca Plugul, dar nu cred că includerile şi excluderile sunt problema tinerei generaţii de poeţi, ci înţelegerea că nimic nu se cimentează acum prin clasamente sau antologii(putea Daniel D. Marin să-şi pună la selecţia poemelor lui din antologie şi o poză călare, textele lui şi valoarea lui literară tot aceleaşi rămâneau şi rămân). Într-o vreme când Filiala Cluj-Napoca a USR se ocupa admirabil de Colocviul Naţional al Tinerilor Scriitori şi se realiza antologia pe care am pomenit-o, nu ca model excelent, dar ca model de mai bine, douămiiştii se mulţumeau să existe printre ceilalţi tineri poeţi neetichetaţi cu aceasă vină, şi sunt convins că mulţi se mulţumesc în continuare cu calităţi naturale, cum ar fi aceea de tânăr mai mult decât de douămiist, sofiste. De ce vrea Daniel D. Marin să facă din această carte o ierarhie artificială? O fi această antologie un buletin sau, cum ezitant afirmă autorul, un bilanţ, cât îi mai prinzi? Sunt întrebări pe care le vreau problematici. Ca să fie? Nu cred că e un bilanţ, dar o antologie generaţionistă care naşte mai multe certuri decât bucurii spune câte ceva şi despre generaţie, despre căprării în general, cu care nu am fost niciodată de acord. Chiar dacă e o nereuşită, antologia are un mare merit: acela de a fi uşor de găsit o parte din poezia tinerilor, a unora dintre ei doar cu noroc prin anticariate şi alţi coclauri. E, ca să zic aşa, o antologie perfect utilă amatorilor, celor care vor să ştie câte ceva despre câţiva poeţi, fără mari pretenţii şi cu multe iertări neconsfinţite încă prin acatiste. Dar o carte care să conteze pentru studiul serios al poeziei tinere nu e nici măcar prin Argument sau prin cele câteva rânduri scrise pe coperta a IV-a de Al. Cistelecan, darmite prin conţinut. Poate doar preţul e cel care îi dă contemporaneitate, ca structură, iar nu din punctul de vedere al componenţei. În rest Homer e probabil un douămiist redutabil care vede mai bine ca Daniel D. Marin.

Multele presei culturale Nu ajunge parcă faptul că şi cultura e pe butuci în ceea ce priveşte subvenţiile, că direcţiile judeţene de cultură privesc incorigibila sumă de cca. 0 lei şi care le este dată cu un fior aproape blagian(rotunjit în sine a este a, de ce zero n-ar fi zero înfoiat în orgoliul lui de a, totuşi?)că trebuie să vină unii intelectuali să şocheze ratând o antologică ocazie de a tăcea. În numărul 34 din 10 septembrie 2010 al României literare, în editorialul său, Patrimoniul cultural, Nicolae Manolescu afirmă, bulversant şi parcă exact invers faţă de ce ar trebui să facă nici mai mult nici mai puţin decât următoarele: "pentru prima oară, după multă vreme, un guvern şi-a recunoscut obligaţiile faţă de cultură. Îmi pare rău pentru contestatarii guvernului Boc, dar felul în care şi-a asumat responsabilitatea în materie de cultură îi face cinste. Ecourile în presă ale evenimentului au fost sublime, dar au lipsit cu desăvârşire. Chiar unii dintre colegii noştri s-au arătat mai preocupaţi de cozile de la administraţia financiară(...)decât de faptul că, în plină criză guvernul deblochează un milion de euro anual pentru subvenţionarea publicaţiilor culturale." Ce n-a înţeles distinsul critic e diversionismul acestei subvenţii cu multe zerouri în condiţiile în care intelectualilor li se iau 25 de procente din salarii, profesorilor în plus(li se ia, nu li se dă) ajutorul financiar pentru navetişti, actorii, scriitorii, pictorii aproape vor muri de foame. Aşadar vom avea reviste, evident, reviste trebuie, dar cu ce şi le vor cumpăra oamenii? Un abonament al României literare pentru un an, 52 de numere, costă aproape 200 de lei. Atunci va face

În numărul 34 din 10 septembrie a.c. un articol-ştire şochează şi nu şochează prin conţinut. „Mircea Cărtărescu în presa neerlandeză” de Ana Chiriţoiu. Un articol normal despre gloria externă a unui scriitor român. Presa „neerlandeză”? Cum adică „neerlandeză”? Da, măi, mi-a spus securitatea mea, rezistenţa mea cinică la multe, neerlandeză. Ei, bine, bine, neerlandeză, neerlandeză dar de unde? Neerlandeză adică olandeză? Da, exact. Autoarea însă a considerat probabil vulgar să spună presa olandeză( şi cum să fii vulgar când vorbeşti despre Cărtărescu?) lansânduse în discuţie cu un cuvânt scos de la naftalină, unul care există în dicţionare, dar care pune probleme de indentificare. România literară nu o citesc şoferii, nu îmi doream nici să se fi scris „Mircea Cărtărescu în presa portocalei mecanice” dar până şi acei şoferi dacă s-ar nimeni vreunul, au dreptul să ştie măcar referentul acestui articol fără dificultăţi etimologice. Uneori sărim calul doar ca să ni se dea geana peste ochi de infatuare culturală. Ea aici e total ridicolă. „Presa olandeză” nu e o înjurătură faţă de care „presa neerlandeză” e o partită de Bach, sunt unul şi acelaşi lucru, însă ori unii uită că stilismul nu e o armă în genul ştirii de presă, ori vor doar să epateze mărunt scriind despre alţii. Se îneacă-n mănuşi.Şi îi salvează faptul că le cresc unghii.

odiosul şi criminalul guvern Boc ceva pentru cultură, pentru "obligaţia" faţă de ea, când intelectualul nu va simţi un astfel de abonament anual, chiar la România literară. Ar putea, e adevărat, să îşi procure publicaţia şi din când în când de la chioşc după cum ar putea să şi mănânce din când în când, dar eu ştiu că o publicaţie trăieşte prin abonamente în primul rând şi abia apoi prin vânzările colaterale. Şi omul ar trăi mâncând când se mănâncă, nu din când în când. Acest praf în ochi, acest diversionism e umilitor dar reacţia lui Manolescu nu mă miră acum într-un moment când se clatină lumile, când se clatină scaunele şi singurul nostru lucru cert sunt cele 5 secole de literatură, din ele nimeni nu poate tăia. Scăunistică literară putem, în rest, face la nesfârşit.

contextual politic, ducem puţin din casă acasă( iar nu acolo!), pentru a fi la zi noi cu noi. E o mare realizare şi un act de cultură pe care, iată, îl fac nişte privaţi cât Ministerul Culturii( unul ideal) de activi şi implicaţi.

Foarte bine spunea cândva Marin Preda că noi, românii, am construit ce avem din fuga cailor. Astfel putem vorbi şi despre literatură ca despre ceva văzut pe stradă, da, e foarte multă literatură pe stradă, şi nu anticari cu cărţile zburătăcite de vânt, ci literatură vie, tradusă în viu şi aşteptându-şi mâna care să o noteze. Uneori îşi are chiar presa ei culturală scrisă pe aer, constatativa ei presă pe aer, Cultura pe aer, Dilema pe aer, Luceafărul pe aer etc. Aşa că de ce nu ar fi şi o plimbare prin acest Bucureşti un roman, o nuvelă, nu, nu, nu despre, ci în, da, putem scrie uneori un roman mergând pe stradă doar observând literaturitatea din jur. Şi dacă literaturitatea ar putea avea un plural în literaturităţi, cum după unii pluralul corect e ciocolăţi, îngheţăţi, via ciocolăţuri, îngheţăţuri sau, mai liber, ciocolax şi îngheţax, cuplul teribil al copiilor, viitorul nostru, nu? De ce nu ne-am apuca să scriem şi noi literatură pe aer, literatură aeriană sau literatură on air, un fel de roman doric, ionic sau corintic, nu-i aşa? Am ieşit într-o zi pe stradă să fac literatură şi, în faţa unui coş imens de gunoi pentru hârtie, mare ca un clopot al tocmai pervertirii noastre spre profan, cum nu era foarte multă lume prin preajmă, un mucos tuciuriu şi nespălat ţinea de şase iar tatăl său prăvălea gunoiul din „clopot” într-un căruţ de cărat fier vechi. Desigur, ordinea deşeurilor, selectarea lor spre reciclare e un fapt care s-a

Pe banda care circulă pe ecranele televizoarelor, cea cu ştiri, ca o panglică de la coroanele mortuare mai apar şi veşti bune. De data aceasta una care mă bucură nespus. Faptul că Jurnalul Naţional, alături de care apare toată literatura mare de limbă română, Biblioteca petru toţi, în tiraje semnificative, şi despre care am mai scris, lăudând prefeţele, se va difuza şi în Republica Moldova şi Italia. Italia ca Italia, deşi cred eu că e important exodul acesta şi chiar reiterând un fel de neolatinism involutar, dar mergând pe urmele multor români care locuiesc şi muncesc acolo, e importantă ajungerea cărţii româneşti în Basarabia. Şi nu a cărţilor de colorat sau de bucătărie, ci a literaturii adevărate care a dat acestui popor un fundament de cultură. Dacă nu vom aduce Basarabia acasă, cum ar fi normal indiferent de

instalat nu lipsit de senzaţional la români, dar chiar aşa, să jefuieşti un coş de gunoi? Să pui pe cineva să îţi ţină de şase ca tu să prăvăleşti hârtie din el, să o încarci repede şi să fugi cu cagula pe faţă? A jefui un coş de gunoi, furt organizat, intri în mafia muştelor care descompun gunoaiele, doar că tu eşti specializat în hârtie. Tot descompunător eşti şi de ai scrie pe ea. Să jefuieşti un coş de gunoi cu hârtie, nu să-i dai foc, să vezi doar să nu fie nimeni prin preajmă şi să ştii cum să acţionezi exact. Nu e aceasta literatură? Nu e aceasta calofilie? Nu e acesta un spirit excesiv de livresc al celor ce fac literatură cu propria lor viaţă, al celor care scriu literatură pe aer? Omul aîncărcat căruţui cu lingouri date la casat, cartoane, foi, reviste, şi-a chemat puştiul şi duşi au fost cu a lor tainică birje. A jefuit un coş de gunoi, dar a plecat cu birja. Nu l-a văzut nimeni, nu m-a văzut nimeni dar toată ziua m-am întrebat ce o fi făcut omul asta când o fi ajuns acasă? O fi dus hârtia la reciclat în numele propriu al literaturii pe aer, ca un antisistem ce se afla ori şi-o fi tras un scăunel mai la masă şi s-o fi apucat ă scrie la Dilema veche a unui aer de Bucureşti, din alte vremuri, când pe-aici încă literatură se mai putea? Poate cu acesată literatură apare o specie nouă literară: romanul poliţist românesc. A se citi jelind.

n-ar părea erotic sau cam gay, l-aş taxa ca de umplutură, dar el e doar hipersensibil, arată dragostea nepreţuită a oamenilor faţă de animale prin spicuiri din literatură plină de pungi de Whiskas, adică strică sensul ideal, tot, al cărţilor, nu contează ce relevanţă are că autorul x s-a referit în pagina y dintr-un roman şi la pisici, strict în trecere, trebuie tu să vezi un sens de tuşă ca fiind mai mult decât atât. Asta aş numi eu, în ceea ce priveşte literatura, o pistă falsă, o diversiune naivă, evident, nu poate fi vorba despre mari diversiuni sau abateri că doar ne referim la pisici., ci lucruri care se văd, tezist, inovaţii de optică literară, dar care, de fapt, sunt ridicole prin preţiozitatea lor academică. Probabil că autoarea chiar e competentă, a obţinut un masterat cu o lucrare despre imaginarul felin în literatura românănă, problema e una de întrebare, până la urmă: sunt mâţele un criteriu? *** În aceeaşi revistă fiecare carte despre care se scriu cronici cu număr de semne, aşadar niciun ah! sau oh! subiectiv nu încape, ceea ce literar vorbind e foarte bine, are lângă ea preţul de vânzare în librărie. E bine, cititorul ştie cu cât să o cumpere. Că o fi, că n-o fi un preţ peste tot, doar preţurile variază în economia de piaţă, mă întreb dacă te încrezi şi mergi cu bani ficşi la librărie şi nu mai ai 10 sau 15 bani, câte pagini îţi smulge vânzătoarea de la sfârşitul cărţii înainte să ţi-o dea, conform banilor tăi inexacţi şi ca să cazi în dileme, „cum s-o termina drăcia asta?” Preţul unei cărţi e un regat pentru un cal.

Mâţe şi miauneli, economie de piaţă liberă, cărţi cu preţuri fixe, irevocabile Revista Dilemateca, stimabilă, onorabilă, ai ce citi. Numărul 50, iulie 2010. Dosar, Pisicile prozei româneşti, de Anca Gâtin, nici cercetare cu vreo utilitate istorică sau critică, sociologie a iluziei, atât. Dacă un subiect ca acesta

Anchetă Dariada

scriitor monstruos şi leneş care face regula în literatura română, şi aş mai adăuga o inerție destul de murdară care încurajează şi inerția societății în general. În schimb s‐a schimbat publicul. Mie unul mi se pare mult mai sincer. Şi poate acesta este şi un câştig după tururile de forță douamiiste. 2. Cum spuneam mai sus, din punctul meu de vedere douamiismul a pierdut deja toate astea. Este deja un clişeu. Nu lipsesc imitatorii şi ce este şi mai rau, chiar şi câțiva dintre cei care au lucrat de la început în zona douămiistă s‐au transformat în propriile lor caricaturi. 3. Sunt convins că singura care contează este puterea de expresie, dar înțeleasă ca o întâlnire între trei repere: adecvare, exactitate şi ritm.

Chestiuni legate de douămiism Întrebările: 1. Cât de cameral/aşezat credeți că sună douămiismul azi în poezie, plecând de la premisa că el nu a murit, aşa cum susțin unii, prin comparație cu avântul şaizecist, orchestral, şi puterea de schimbare/dezvoltare în paralel(de la un punct) a şcolii poetice spre optzecism? 2. Care este, în metru contemporan, rata de suportabilitate, marja de esență a douămiismului? Unde trebuie să ştie să spună stop ca să nu îşi piardă din vigoare şi mai ales suveranitate? 3.Puterea teoretică sau de simbioză este cea care credeți că îl încheagă? 4.Cât credeți sau ce credeți că datorează douămiismul avangardismului literar românesc? 5.Vi se pare că se întrevede un curent poetic, sau măcar o boare, fie şi de tranziție spre altceva, douămiizecistă?

4.Cam tot. Fără avangardism nici măcar nu am fi ştiut să citim cartea de telefon. De altfel probabil că adevarata generație 2000 sunt avangardiştii din anii 40. Dar sigur că exagerez, dupa o vreme şi ei au avut aventurile lor proletare. Ca şi multi dintre colegii mei. De fapt nici nu este atât de greu să vezi că sunt lucruri foarte diferite din punct de vedere al greutății între cei care se ascund în continuare după reflexele douămiiste şi cei care au depăşit acel moment şi înțeleg că e timpul să construiască mai departe. De fapt oricând aş vrea să văd ceva ce face Cristian Cosma, ori Claudiu Komartin sau Andrei Ruse. Fiecare dintre ei are publicul lui, şi ironia face că este foarte greu să îi faci să lucreze împreună.Sunt şi acestea deformări rămase din vremurile campaniilor douămiiste. 5.Uite, de curand, Gelu Vlasin a fondat la Telciu o serie de ateliere pentru care a selectat participanți încă nedebutați, de pe rețeaua literară, site‐ul lui. Am avut surpriza să particip la una dintre cele mai bine organizate manifestări de la noi. Şi totul a pornit de la selecția serioasă pe care Vlaşin a făcut‐o printre prozatorii si poeții aflați la început. Nu cred că semănau 2 între ei. Şi totuşi s‐au ascultat conştiincioşi şi au venit cu propriile lor idei. E fascinant când se intamplă aşa. Mi se pare că bat vânturi puternice în mai multe direcții şi că, în sfârşit, putem să ne aşteptăm la o izbucnire de creativitate. Atât din punctul de vedere al posibilităților de expresie cât şi al peisajului literar, terenul este desțelenit. Nu mai este

Răspunsurile: Răzvan Țupa 1. Eu sunt dintre cei care din 2006 încoace am susținut că douamiismul a murit. Cum spuneam şi atunci cred că foarte puțin din ceea ce l‐a făcut pe Marin Mincu să anunțe această tendință s‐a putut continua. Motivele sunt aceleaşi dintotdeauna: autori care au dat 1‐2 cărți şi pe urma s‐au transformat încet încet în clişeul de

nevoie de un debut în grup. Cred că este timpul să îşi facă treaba personalitățile individuale, iar lucrurile sunt destul de clare: sunt atâtea de construit! Claudiu Komartin 1.Douămiismul e cameral, da, cu excepția câtorva tentative triste de barzi ai declinului, de apocaliptici înfocați. Douămiismul vine după grunge, după fusion, după industrial şi experimentalismul post‐punk, e gălăgios, gregar şi dizarmonic, în căutarea, de fapt, a liniştii. 2. Până acum, trei poeți tineri (Baştovoi, Urmanov, Peniuc) s‐au călugărit, iar un al patrulea a devenit recent un fundamentalist ortodox deraiat... G.V. Bănescu şi G. Vasilievici s‐au sinucis în 2009, respectiv 2010. Este, probabil, cea mai agonică generație de după al doilea război mondial. Curios, nu? S‐ar putea ca tocmai asta să‐i lege pe toți 2000‐iştii, care vin şi se duc în şi din atâtea direcții deodată. Sper ca scriitorii generației mele să nu se trădeze pe ei, restul oricum se duce, se pierde, se fărâmițează cu timpul. Cred că peste 20 de ani se va scrie (dacă se va mai obosi cineva să o facă) cu totul altfel despre împlinirile şi, mai ales, neîmplinirile noastre. N‐ar fi exclus ca cei de pe atunci să ne privească ca pe o nouă “generație pierdută”. Şi ar avea, principial, dreptate. 3.Nici una, nici alta. Nu a existat un teoretician perseverent al 2000‐ismului, iar tentativele de definire au arătat mai degrabă ceea ce nu îi leagă, decât ceea ce îi leagă cu adevărat pe poeții tineri ai acestui deceniu. Simbioză nici atât, doar câteva “colonii” (fracturiştii, utilitariştii, grupul de la constanța) care nu au supraviețuit prea mut. Suntem cu toții pe cont propriu în aventura asta cu literatura, aşa cum suntem pe cont propriu şi‐n viață. În felul ăsta rămânem perfect coerenți cu scrisul nostru, nu‐i aşa? (“arză‐l‐ar focul”)… 4. O anumită parte a poeților de după 2000 au furat pe rupte din avangardă... Mă gândesc în primul rând la “fracturişti”, şi înainte de toți la tânărul, pe atunci, Ianuş, care îi datorează enorm lui Bogza. Dar să nu‐l uităm nici pe

Naum, şi el un poet esențial al acestei perioade, fără de care scrisul unor Dan Coman sau Teodor Dună ar fi arătat, probabil, altfel. 5. Nu, slavă Domnului, “douămiism” sună şi‐ aşa destul de prost, despre “douămiizecism” ce să mai vorbim… Gabriel Berceanu 1. Eu am citit poezie de generație la şaizecişti. Nu am să explic ce înțeleg eu prin poezie de generație. Douămiismul ăsta, pe care nu l‐am simțit absolut deloc, cred că stă... în fund. Aşa stă el în poezie. Dacă douămiism e ce îmi spun oamenii că e douămiism, tot în fund cred că stă. Adică – nu poate în picioare, evident. Nici culcat, că nu‐i place. Într‐o rână. Şi nu stă mult, ci aşa, ca după o fugă şi înainte de alta. 2.18mm. Ca la arme. De sinucidere. Vai, dar acest stop trebuie spus în alte părți, în ecoul inteligenței poetice a numelor de rezonanță ale generației. În triumful instituționalizat al autorilor canonici ai generației acestea. Cum, care? Ei! Darie, acum serios, vigoarea cui? Suveranitate, nu neg, poate este, poate suveranitate se numeşte fala năpârlitei autoare vagino‐scato‐ romantică multiplicată. Tare multiplicată. 3.Nici una, nici alta. Prieteniile unor domnişoare petrecute cu alte domnişoare petrecute. Îl leagă două‐trei prietenii reale, obscure cumva, dar reale. Ceva sectar poate, aproape de sentimentul atlantizilor treziți vreo douăzeci în adâncuri. Nu avem teorie. Simbioză... parcă e prea mult. Îl leagă ceva slugărnicii consecvente cu ideea de generație literară. Şi e, poate, şi firesc să fie aşa. În rest, nu‐l leagă nimic. Maioneză la tub. Apeşi, face spârc şi iese ceva gălbui. Poate o fi bun. Dar nu mă încumet. 4. Eu nu sunt douămiist. Nu scriu cum se scrie, evident nu cred în ce se crede. Sunt defazat ca formă, ca stil, aşa mă simt. Nu mă evidențiază

acest lucru, ci evidențiază decalajul în sine. Nu ştiu cui datorează şi ce datorează. Dar m‐aş bucura să fiu sigur cui datorează abjecțiile, goliciunea, pestilențialul, jegul. Nu sunt puritan. Dar, dacă ştiu sigur cui le datorează, aş ruga frumos proprietarul să le ia binişor înapoi. 5.Acum nu se întrevede nimic. Eu cred că va urma o vreme de clocot social, cu urcuşuri şi coborâşuri, dar cu o linie constant ascendentă. În vremea asta, nu va fi niciun current, nimic. Apoi, va veni o vreme determinantă. O jale, un cataclism moral, politic, habar n‐am, dar cred că aşa va fi. Şi, după acesta abia, se vor întrezări brusc muulte boare, idei, tendințe. Şi, poate, după o vreme de conservare şi fermentare, chiar va ieşi un curent. Nu sunt Mama Omida. Dar am mai trăit şi eu, pe‐aici, printre oameni… Stoian George Bogdan 1. Din păcate nu pot da un răspuns concludent la această întrebare întrucât sincer să fiu habar n‐ am ce‐nseamnă nici douămiism, nici optzecism, nici şaizecism. Ştiu că pe autorii care s‐au remarcat după anul 2000 îi cheamă ʺdouămiiştiʺ critica literară, dar nu ştiu nimic despre teoriile care stau la baza acestui ʺismʺ. Nu ştiu pentru că ele nu există. Iar dacă există sunt irelevante. Aşadar, în lipsa unor definiții ale celor trei ʺismeʺ, nu văd ce‐am putea discuta despre raporturile dintre ele. 2. Ibidem. 3. Idem. 4. Aici aş putea da un raspuns. Scriitorii care s‐ au afirmat după două mii în România, mai ales poeții, datorează mult avangardei, dar nu neapărat celei româneşti. În special cei care se numesc ʺneoexpresioniştiʺ, gen: Ştefan Manasia, Dan Coman, Teo Dună, Claudiu Komartin, Ruxandra Novac vin din expresionismul german, care a fost un curent de avangardă, dar şi din tarlalele unor poeți ca, Virgil Mazilescu, Ion Muresan, Mariana Marin, Angela Marinescu, Ioan Es. Pop etc. care şi ei sunt un fel de expresionişti. Ceilalți, gen: Marius Ianuş, Elena Vlădăreanu, Dan Sociu, Domnica Drumea,

vin din beat‐ul american, care şi el a fost de avangardă la vremea lui. Cu alte cuvinte prea mari influențe de la avangarda românească nu sunt... poate pe alocuri Bogza cu spiritul lui rebel, Voronca, cu figurile lui splendide de stil, Urmuz, Gherasim Luca, Naum... 5. Ca sa‐ti dau un raspuns trebuie sa ma laud si nu vreau. De la tonurile şi nuanțele răspunsurilor fiecăruia am putea porni cel puțin 100 de discuții, un puzzle enorm de care sperăm să ne putem ține cu timpul, un puzzle care se modifică pe parcurs, întărind ideea că nu există adevăr literar, ci numai adevăruri literare, în egal dialog cu operele care le transportă. Le mulțumim celor care au răspuns invitației noastre la dialog, fiind şi foarte trişti de cei care nu au făcut‐o, necultivând dialogul, dar fiind o dată în plus camerali, să înțelegem, tot în sprijinul poeziei tinere, fie că se numeşte douămiistă sau nu. (Cronicar) Sondaj literar

La un sondaj de opinie realizat pe blogul Lumea lui Acum, la întrebarea: În ce măsură e douămiismul definit în poezia de până în 2010?, propus vizitatorilor familiarizați cu literatura, din 120 de intervievați, s‐a răspuns, procentual, astfel: Încă în mică măsură E bătut în cuie

20 (16%) 13 (10%)

Încă se pot petrece mari schimbări

38 (31%)

Nu are cheag

37 (30%)

Nu ştiu, poezia vine din suflet

25 (20%)

rând poezie de sertar. Totuşi, unele poeme nu par scrise atunci, adică până în 1988, cum susţine autorul, ori sunt revăzute şi modificate. Un argument simplu ar fi aria referenţială colaterală a unor poeme, „Discovery”, „Animal Planet”(Dire Straits), „iredentist” sau „rom” etc. Dar acest lucru ţine de istoria literară , nu de critică şi sub aspect valoric nu mută cu nimic timpii problematicii. Conştient că oricum devreme ce le-a scris şi vor rămâne cândva tot vor fi publicate, poetul le publică, exact ca pe un bacşiş literar, pe masa cititorului. S-ar putea însă foarte mult ca însuşi acest bacşiş să fie mai mare decât chiar consumaţia. Nu ştim, asta încă e prea devreme să putem prevedea şi cu atât mai mult să putem hotărî. Adevărul e că decupaje în manieră postmodernă devin foarte sugestive nu neapărat pentru un poem cât pentru o generaţie: „Cineva a scris BEATLES pe zăpada de pe parbrizul unei maşini sub care stă o jigodie îngheţată.”( So This Is Xmas). Hipersensibilitatea, duhovnicia dintre zăpada de afară şi flacăra aragazului din bucătărie (Când ninge, când ninge şi ninge...) devin imagini din această carte care nu mai sunt neapărat generaţioniste în sens literar, ci descalecă în generaţionism uman, cumva fiind corespondentul în poezie al „imaginilor tari” din Orbitor despre viaţa săracă şi ratată din ultimii ani ai vieţii în comunism. Aici Mircea Cărtărescu scapă de încadrarea generaţionistă şi de aceea e uneori mai bun, dar nicidecum aceste texte nu sunt nişte „eseuri de duminică”, sintagmă din care Noica făcuse cândva un titlu, greu de salvat de preţiozitate şi ridicol, ci sunt fuga lui individuală, cvartetul său ciudat, o respiraţie camerală. El nu a fost niciodată prizonierul disperat al generaţiei căreia i-a fost vârf de lance, această carte arată foarte bine acest fapt, e o cărare mult mai personală decât una care ar fi putut să devină drum. Dar oare dacă, precum etimologia şi aici acţionează neaşteptat destinul şi „cărare” îşi are etimon tocmai latinescul „carraria”,adică „drum de care”, deci de la mult se ajunge la puţin(ca din latină spre română), de la comun generaţionist la intimitate şi de la optzecism de vârf, cărtărescian la „cărtărescianism”? Am putea rămâne şocaţi că Mircea Cărtărescu ar putea fi aici marele poet mai mult ca în primele şi legendarele sale volume.(?) Dintr-un anumit punct de vedere e aici mai mare, unul deloc nesemnificativ, acela nu al rafinării lucide, ci al dublei rafinări, degajarea scrierii, fiind scrise direct ca poeme de sertar, şi rafinarea literară a postpoeziei. Dicteul vital se simte aici ca o forţă a slăbiciunii iar acesta face, conţinându-şi valoarea, să ne gândim dacă volumul e un fel de Argotice sau un fel de el însuşi. Titlul e cel care ne pune într-o dificultate de regizor, de strateg, nimic nefiind nimic, nimic nefiind ceva, ci fiind Totul, nu întâmplător un volum devreme al autorului se cheamă aşa. Adică este aşa.

Nimic de totul

În peisajul cam aspru şi deseori gratuit al poeziei româneşti, câte un nobil, mai publică, rar de tot, o carte de poezie. De această dată e cazul unui adevărat eveniment literar: nimic de Mircea Cărtărescu, Humanitas 2010, ultimele sale poeme(1988-1992), cu o motivaţie pe coperta a patra plină de marketing şi de dulceaţă. Autorul afirmă că „în graffitiurile acestea e mai mult adevăr( chiar dacă mult mai puţină literatură) decât în toată poezia mea anterioară”. În primul rând valoric, acest volum trebuia publicat întocmai ca Argoticele lui Nichita Stănescu, dar nu de la începutul carierei, ci de la luarea de la început a carierei, ocuparea prozei. Evident că Mircea Cărtărescu e un scriitor prea valoros pentru un spirit carierist, dar artefactul unor publicări de genul ăsta, probabil cerşite de editură la moment aniversar, arată tocmai solidul unei literaturi personale, şi, de ce nu, o împăcare cu sine aproape tolstoiană, când nu îţi mai pasă ce se mai spune despre o carte a ta şi ce poeme apar. Cumva ce urmează e eliminatoriu dacă nu cumva e doar adăugabil sau întreţinător, poeme puse să şteargă praful de pe fostele, nu că sar fi depus. Poeme anticorpi? Poeme de repunere în balanţă a poeziei sale sunt acestea? E foarte probabil, dar premeditatea nu e una drastic voită, ci una de distanţare, de superioritate de mare autor care îşi joacă ultima carte poetică pentru că oricum ar fi el e poate cel mai bun al generaţiei sale. Comparându-le cu poezia sa cunoscută, acestea suportă compatibilităţi de ton cu primele volume, dar şi cu mai recentul volum 50 de sonete, după părerea mea pe nedrept considerat de unii ca fiind nereprezentativ. Poemele acestui volum au în ele un raport cinism-singurătate contrariant şi fabulos, pur şi simplu sunt crâncen de singure, înnebunitoare şi frumoase printr-o construcţie rece şi foarte raţională, cu o uşoară urmă de T.S. Eliot măcar în conceptul emoţiei pe care textul trebuie să o creeze, nu să o capteze. Esenţial e că nu se simte niciun filon programatic, deşi construcţia ne asigură că el există. Poemele acestea, spre deosebire de celelalte ale autorului, nu fac viaţa literară, ele o suportă cu stoicism şi ea chiar e parte integrantă a lor, dar nici jurnal, nici fragmentar generaţionist nu se pot numi, nici autojurnalism, ci toate acestea. Şi în primul 40

Poeme pentru Dana lipsei

Poem pentru Dana În țara aceasta se împlinesc doar Visele duşmanilor, doar noroiul citit ca o rochie pe o pulpa de piersica damă, din apa minerală doar bulele şi de orbi nici nu ne putem sinucide făra cuțite traduse în Braille, aici totul piere începând cu nimic, cuvine‐se să fii cel dintâi, cuvine‐se să fii cel dintâi ce va trece cu talpa goală prin fire şi care nu se va duce la fund datorită ei. Altul pentru Dana Trebăluiam amândoi printr‐o brichetă Şi vată de zahăr asfințea în gazul ei. Hai, hai, spuneai, hai să facem dragoste până nu se‐mpute de semicercuri aerul Ce e de expirat şi la inspirat doar de venit cu targa. Mai mult treci printr‐o fază lăptoasă a materiei, turnuri ale pisei îți dărâmi în interiorul sfârcurilor iar senzația mea că poate ți se întoarce laptele mă lasă fără copilărie şi mai ales fără ochi. Tramvaiele vara transportă maiouri mirosind a şerbet, bere de trandafir contrafăcută, libertate gazată de pulpa funiei, blondă, tu ți‐ai murdărit iarăşi fularul de lapți de tren, ai mângâiat broasca şi pe dumnezeul întâmplării, în loc să aprinzi lumina ai adormit pe briceag şi eu te mai pot iubi doar până unde porțelanuri chinezeşti te ning la intersecțiile dumelor de stat cu poezia lui evtuşenko, te plouă cu boris godunov şi te viscolesc cu oblomov în paturile desfăcuților de materie, mateerie.

Poem de dimineata Neața Dana e un fel de neața la oameni ca noi e un fel de neața spusă cu gura închisă când printr‐un geam plouă cu facsimile de bețivi numai pentru că astea cuprind mile ce poem se face peste tot din tastatură creşte busuioc de parcă ne sfințim la distanță unul cu altul vorbind acum sunt în delir şi tu ți‐ai dat seama ce ştii tu ce clopote sunt tenişii ăstia pe care‐ i încalț şi ce limbă au drept şireturi o port prin noroaie şi tu te uiți la mine într‐o lume care se fute singură cu gaura porcului‐puşculiță unde nu e nimic câte prisosuri câte beții cineva şi‐a dat foc într‐o crâsmă şi nu a ars pentru că nu băuse decât bere Dana tu mă înțelegi Dana Dan în slavă înseamnă dăruitul fii tu dăruita dacă înțelegi că se termina pământul fix cu mormintele noastre de care sunt murdare statuile şi pistruii lui dumnezeu albaştri au trifoii piercing pe a treia foaie şi pe acolo intră tot răul în lume şi prin florile pe care au tras prezervative cu miros de floare mai tare ca ele e o nebunie când zic astea dar sunt deja mort pentru că au ajuns la tine când vor pleca mai departe e sigur că nu voi învia sunt mare pentru că fierb a toate sunt un nenorocit pentru că nu duc războaie cu mine poemul acesta nu are punctuație i‐am folosit‐o cuie la sicriu când m‐am dus şi capetele i se înroşeau a semn că moartea geme a semn că dincolo o sămânță iese şi din cui. 41

Imn pentru Dana Tu eşti singura care şi‐a dat seama că eu Noaptea jefuiesc cofetării. Te trezeşti fără sâni şi când te duci să Controlezi casele de marcat Îți țâşneşte din ele laptele lipsă La comun cu vrăbii şi privighetori coclite Prin defăimarea trandafirului. Numai numărătoarea inversă adună Celule moarte să facem un trup din ele, Să le facem grămezi să le prizăm Ale celuilalt fiecare prin selecție naturală Nara trage la ce predestinarea îi spune Întocmai cum cu ochiul şi plângi şi vezi. Tu în loc de bani îmi ceri prune Tu în loc de bani îmi ceri prune Pentru ce ne iubim, nu te‐am luat de prin gări Şi nici de pe centură, nu te‐am urcat în maşină din Obor Demarând în trombă pe terciul de suflete al săracilor. Pur şi simplu exişti şi pentru că facem dragoste Tu în loc de bani îmi ceri prune, multe prune Pentru că ştii că ele sunt ochii lui Dumnezeu Şi vrei să te vadă că îi respecți cuvântul ‐ O, da, da. O, da. Sâmburii lor transmit în lemul tău de sicriu Mesajul „nu încă” precum pe scoarța cerebrală „da, ieri”.

Alt poem pentru Dana Roagă‐l pe titularul de drept al acestui fular cu care ne‐am spânzurat toți pe rând de toate țevile acestui cămin să‐l deşire şi fiecare fir să‐l prindă de un fir de iarbă ce am ajuns, să fim siguri că şi aşa murim de surse de viață, să fim siguri că după moarte nu mai e nimic. Ovație pentru Dana Chinezării de obor, pâine cu unt înrămată în dumnezeu în familiile sărace Născute din ce a putut vârî el în crăpăturile cutremurului din 77, O dacie belită ridică piciorul la un câine şi socrate învață de la o cutie de coca‐cola rostogolită pe scări înainte, gălăgios înainte, în centrifuga untului topit mirungerea se face cu foame. Cel ce învață e absolut. Viitor e cel ce învață. În statuia lui lenin e pauza de masă a viermilor. Tăcerea e un puzzle cvorum la legile naturii. Aport Ai acrit prin prezența ta cositor şi l‐ai servit la toate nunțile terci grămadă, soare în menopauza scândurii lui unde dulce se varsă ecuația sulfului ai servit în fața tuturor mesenilor numai trupul tău din moarte l‐ai supt prin creionul celui ce cu sfială a scris cu gândul la tine toată viața lui contabilitate şi la bătrânețe şi‐a dat seama că trebuia să se facă poet. Altădată, ştii bine, o să fii alte rezultante, altădată, ştii bine, îți vei ține nunta în betonieră, din oficiu ană, betonul, doar fiindcă e armat are şi el popotă, liniştea pentru că e ferată se simte ignorată de gloanțe. Îți vor turna ciorba ca să trăieşti exact în locul dizlocuit de tine. 42

Occident Express. Desigur că e o iluzie dar întrebarea e dacă iluzia se răsfrânge în lipsa trenului sau e iluzia orbirii? Această problemă enigmatică străbate tot textul şi acum, la momentulstingerii aşteptării latente, când omul pare că a întâlnit trenul istoric, pentru care a meritat să se schilodească pe fronturi. Aşteptarea idealizată şi mai cu seamă idealizantă a trenului a devenit cu timpul, o putem observa printr‐un soi de deducție flash‐ back, o adevărată manie astfel încât la confruntarea cu ideea că el va veni nici măcar faptul că e orb nu îl va putea impiedica să vadă. De altfel orbul cu luneta şi, în general orbul, e un personaj care străbate toată literatura vişnieciană şi care implică doar prin asta un fel de aşteptare, aceea a minunii posibile, aceea a ultimei gravități nici ea suficient de gravă. Fatalismul aşteptării vişnieciene vine tocmai din naturalețea sa, a absurdului practic, vine din acea întretăiere de lumi, a visătorului şi a pragmaticului, vine, în fond, din marea aşteptare, sublimat din filosofie, faptic, din viață. O aşteptare istorică apare şi în Mansardă la Paris cu vedere spre moarte, dar şi în recenta piesă Despre senzația de elasticitate când păşim peste cadavre. Tot teatrul lui Vişniec nu am greşi dacă am spune că e o continuă contorsiune de aşteptări şi de gravitări în jurul figurilor aşteptării, dar spre deosebire de Godot, al lui Beckett, personajele sale au motive să

În toată „aşteptarea” tratată fie tipologic în marea literatură fie doar funcțional, ceva amplifică raporturile de orice fel: nediferențierea clară dintre ceva aşteptat şi cineva aşteptat. Diferența dintre ceva şi cineva e doar la un nivel simplist diferența dintre obiect şi om, dar la un nivel mai adânc intră în discuție tocmai destinismul cuiva de a fi „ceva”, mai presus de obiectualitate. „Ceva”, în acest silogism, e superior lui „cineva” pentru că îl exemplifică drept faptă, îl impersonalizează favorabil. În teatrul modern aşteptarea e un subiect în sine, de la Cehov încoace ea are rol stilistic şi mai pregnant, iar începând cu absurdul devine pur şi simplu o natură. Între aceste aşteptări unele se pot cataloga ca fiind infinite, ideatice, metafore extrapolate iar altele ca fiind istorice, obsesii ale devenirii, clişee ale generației, frustrări asezonate cu nepierderea speranței, dorință de revanşă. O astfel de aşteptare implică Matei Vişniec în piesa Occident Express, piesă a reziduurilor istorice care vin să îşi ia revanşa prin himeră, prin fantomă, prin ceea ce înseamnă un tren de tradiție, prin faptul că el tăia în două o Românie captivă şi că aceasta în urma lui ea se închega la loc. Un bătrân orb e dus în gară în scaunul cu rotile să vadă Orient Expressul, care devine, conform istoriei,

aştepte, au un soi de mecanism determinist şi fatalist care nu atât le face de înțeles dar care le justifică, asta într‐o psihologie deraiată de la regulă, nici absurdă, nici reală, ci vişnieciană, există chiar un timp vişniecian al unei diacronii textuale, orice vis suportă pe umerii săi o întreagă enciclopedie, un întreg Larousse de fapte, date şi oameni, totul e integrat istoric, uneori prea explicit, dar totdeauna raportul dintre personaje şi lume se personalizează. Revenind la piesa în discuție, Occident Express, mai cu seamă un lucru arată mania bătrânului, excepționalitatea dorinței sale, traseul nu atât al trenului, cât al relației sale cu el, dacă atunci când aude că vine şi îl întreabă pe impiegatul Vasile dacă soseşte sau nu implică un patriotism bătrânesc şi distant ca o poveste veche iar când vrea să atingă trenul, relația cu el devine una erotică. Acest fapt, victimă a declanşării mecanismului aşteptării ajunge chiar să îl întinerească pe bătrân, dar, paradoxal, să nu îl facă să vadă. Descrierea până şi a vagoanelor Pullman, referiri exacte ne arată nu minuțiozitatea observației, ci a maniei, a dublei realități, a orbului şi a restului lumii. Orbul vede ce nu e, iar neorbii nu văd ce nu e. Există poate un tren numai pentru orbi, un fel de tren Braille! Echilibrul acesta e ce poate fi mai frumos: o pildă a aşteptării. Personajul nu e privit aşteptând, ci se aminteşte aşteptarea sa ca aşteptarea întregului popor român, e aşteptarea americanilor, aşteptarea unui Godot colectiv şi aparent eliberator, fata morgana. De ce se cade totuşi din generalitatea războiului, chiar cu urmări personale în erotismul față de tren dacă nu chiar tocmai datorită urmărilor personale? E de fapt o mare poveste de dragoste postmodern‐

suprarealistă aici, bătrânul e interesat de fiecare detaliu, vrea să ştie dacă sunt toți oamenii la fereşti, e ca şi cum ar întreba – nu‐i aşa că e frumoasă? Acest erotism pulsatoriu între nebunie şi ideal e cel care îl ține în viață, aşteptarea capătă caracter homeopatic, în doză foarte mare dăunează, deraiază, pentru că deraiat aici e omul, nicidecum trenul. Fixitatea lui în raportul dintre el şi istorie e mai mare decât chiar a şinelor de cale ferată. De fapt, pe undeva, el e trenul tocmai pentru că o ia în sens invers de la normalitate, nu spre Orient, ci spre Occident, ca o întoarcere? Ca un retur? Din destinism ne agățăm şi noi sau din normalitatea care doar nouă ni se pare extraordinară tocmai datorită complexelor noastre de români, alias orbire? Ar mai însemna ceva toate acestea dacă nu ar fi şi puțin contradictorii? Cu siguranță nu. Evident acest text îşi depăşeşte simpla referențialitate politică a contemporaneității europene în primul rând prin acest timp personal al unei aşteptări impersonale. Aşa se naşte erotismul, aşa se naşte dragostea, poate aşa se naşte un popor întreg, din acuplarea tactilă, vizionară, a uimirii unui veteran de război orb cu trenul de care se agață şi pe care l‐a aşteptat o viață. Nimic nu îți dă mai tare senzația de istorie care a uitat şi de aşteptarea căreia meserie îi e tocmai să nu uite. Cumva de la Craii de Curtea veche încoace balcanismul ne prinde în literatură mai mult decât vestul. De n‐ar fi şi realitatea aşa am avea totuşi o scuză, dar tocmai acest traseu invers al trenului e o corectură istorică făcută naturii nu prin critică, nu prin infierarea tarelor sociale, ci pur şi simplu prin exemple, prin pilde poetice şi amare. Concursul de doctorat, urinatul pe granițe 44

al bătrânului a cărui vezică nu face față atâtor alte granițe care apar peste noapte în Europa, sunt toate scene care se integrează perfect aşteptării şi mai ales acomodării cu ea, dovadă sunt ironia, degajarea, mereu în gravitate, ca şi cum ai purta cămaşa descheiată până la ultimul nasture, mormântul. Piesa e foarte vie şi etnic vorbind, tot balcanismul şi aşa‐zis micul‐europenism e prezent: sârbi, croați, macedoneni, albanezi, bosnieci, unguri, un paneuropenism al absurdului, toți privind spre America şi vorbind clişeistic în reclame, în mărci de produse, simboluri rupte aparent de context, iarăşi impersonal personalizat prin localismul folosirii lui, Europa în partea ei săracă. Oricând Coca‐Cola, Microsoft, Kent, T‐ shirt, Jeans sună altfel unde ele reprezintă...trenuri mai mici. Aşteptarea e a bătrânului, nu a tânărului pentru că cel tânăr vede că au venit deja americanii, chiar aceste cuvinte împrumutate sunt un cod al eliberării. Aici apare o problemă: americanii sunt iluzia? Nu, sunt o alternativă a ei. Bătrânul nu vede pentru că e orb sau pentru că e bătrân în raport cu tinerii? Iarăşi răspunsul nu poate fi decât ambiguu, acest fapt potențând mania ca scuză, nu ca acuză, scuza fiind invocată pur şi simplu pentru lipsa din istorie. E această aşteptare o mântuire polifonică, una pasională a bătrânului, a întineritului în instinct datorită unui placebo istoric, dar şi datorită fetei care a înțeles să îi hrănească propriile himere ca să îl vindece. De fapt fata e codul între aceste două lumi, iluzorie, a bătrânului maniac, şi normală, a celorlați, ea la rândul ei e o figură a aşteptării, a aşteptării vindecării lui, diferențele dintre ei fiind doar de ton şi intensitate. Dar şi impiegatul aşteaptă, gara prin definiție, 45

unde are loc piesa, e o aşteptare, bătrânul are impresia că toți călătorii sunt la ferestrele trenului, aşteptând să îl vadă, o clanță de tren care face credibilă atingerea, toate aşteaptă, toate cerşesc sens şi semnificație. În final bătrânul poate fi înduplecat, crede, devine aristocrat pentru că toată gara, chiar gara îi mimează trenul, el apare în vagonul restaurant improvizat „ca să îl vindece” şi, brusc, devine aristocrat. Până la urmă aşteptarea se dovedeşte a fi până şi în iluzie una personală, din bătrân întinereşte prin erotismul față de tren, apoi e aristocrat şi cu trenul, imaginar, vizitează Europa fluturând din clanța smulsă. Apoi urmează probabil bătrânețea, viața lui e retrăită în tren, ca un paralelism interior, la coborâre, când îi face semn trenului, îi strigă: ‐ Drum bun! Drum bun, mă! A deveni colocvial cu trenul reprezintă maxima integrare în istorie, „mă” dă sens de închegare întregii poveşti, e un placebo despre cum se poate fenta aşteptarea şi, uneori, şi istoria atunci când are şine fixe şi nu poate trece pe altundeva decât pe unde o aştepți tu. Fatalitatea aşteptării e, în piesele lui Vişniec, o constantă care în variațiile ei păstrează mai mereu o ecuație: că totul e bine când pare că se termină cu bine. Bibliografie: Matei Vişniec, Occident Express, Editura Paralela 45, Piteşti, 2009

Acest text se vrea, abia în al doilea rând, încă un caz de non‐profet în țara lui al unui mare artist, Gyorgy Ligeti, mare compozitor cunoscut şi interpretat în lumea întreagă dar în primul rând o scrisoare către primăria municipiului Târnăveni, ora‐şul meu natal, locul în care marele compozitor ungur evreu a venit pe lume. Aşadar, stimată primărie, stimate domnule primar, stimate conducere administrativă a municipiului Târnăveni, Gyorgy Ligeti e poate singurul nume de muzician cu adevărat important care s‐a născut în oraşul nostru, singurul important la nivelul muzicii internaționale, muzicii grele, muzicii în sensul ei clasic spre contemporan. Totuşi, Gyorgy Ligeti nu numai că nu e cinstit în niciun fel la Târnăveni, dar aproape nimeni nu ştie că acest mare şi unic compozitor al secolului XX s‐a născut în Diciosânmărtinul (nu‐mele vechi al oraşului) anului 1926 şi aproape deloc nu s‐a ştiut în Târnăveniul anului 2006 că acest artist a murit la Viena, deşi la momentul morții faima sa era deja una mai mult decât mare. Comunitatea maghiară a mai amintit din când în când, spre cinstea ei, de compozitor, fiind interpretate unele piese ale sale în sinagoga evreiască devenită casă de cultură a maghiarilor. Oricum nu suficient, dar e mai mult decât nimic. Mi se pare grav şi nu se poate trece cu vederea faptul că, de o perioadă bună de timp nu mai există cultură organizată în Târnăveni, ci acte

milițieneşti de cultură, sterpe năzăriri de nimic. Ce există ca să amintească măcar trecerea ca naştere a acestui mare muzician în Târnăveni, după unii un compozitor de nivelul lui Bartok, după alții un Schonberg sau un Boulez cu o personalitate mare, ce există? Nimic. Nicio placă de marmură spre amintirea sa, ca să nu mai vorbim de vreo statuie. Trebuie făcute şi una şi alta. Propun, cu realism şi cu obiectivitate, ştiind nivelul financiar precar al oraşului, realizarea anuală a unei burse pentru un tânăr artist din Târnăveni în valoare de o sumă stabilită în consiliul municipal, sumă suficientă pentru studii şi întreținere pe durata unui an a artistului. Astfel s‐ ar face un lucru util cu memoria mic‐ locală a unui mare compozitor, căci memoria universală e treaba operei sale să vagabondeze înalt prin creierul şi urechile lumii. Un festival de muzică ar fi greu de realizat, deşi nu ar fi neapărat o idee rea, dar plata unei burse pentru un student talentat, indiferent de domeniul artistic, ar fi un efort care nu s‐ar simți la bugetul anual 46

al unei primării, amortizabil imediat, fie şi printr‐o parte din chiria locurilor de parcare obținută de primărie. Artistul non‐profet în oraşul său e non‐ profit pentru primăria oraşului său? E valabil acest cinism? Nu cred, numai că profitul e de această dată unul de lungă durată, unul de bătaie lungă, unul de ecou. Profitul va fi unul mare care va ajuta tinerii şi va fi pentru tineri. Sunt un poet născut la Târnăveni şi relația mea cu actuala conducere a oraşului nu e una bună, dar de această dată aş putea să fiu ascultat pentru că e spre binele oraşului o inițiativă care ar face din Ligeti un artist pe care să începem să‐l cunoaştem. Nu vreau să cred că şi în primărie şi şi în consiliul local sunt cohorte de manelişti care nu ştiu aprecia muzica emblematică a unui secol, ci cred că sunt şi oameni deschişi şi care ar face ceva. Deocamdată mă bucur că nu s‐a născut George Enescu la noi în oraş pentru că nu l‐am fi ştiut prețui. Sper să învățăm să îl prețuim pe Ligeti şi să‐l aducem aproape de noi, dacă vrem deschidere europeană şi dacă nu vrem să şomăm în forță în ceea ce priveşte spiritul. Şi până la urmă nu e vorba despre o fadă deschidere europeană care să pape bani în numele unei prietenii, ci despre o deschidere aspiritului, de ce nu de mândrie? Opera Marele macabru, Atmosferele, Concertul românesc pentru orchestră sunt doar câteva lucrări care circulă, atât discografic cât şi în sălile de concerte, iar în vreme ce se scot ediții discografice integrale Gyorgy Ligeti, în Germania şi Franța, în oraşul naşterii sale aproape nimeni nu ştie „cine e acesta şi ce tot vrea”, sintagmă

ostracizant comunistă de care nu cred că ne vom dezbăra prea curând, cel puțin nu cu mentalitatea asta. Desigur, Ligeti e cetățean de onoare al oraşului, o hârtie, un nimic semnat de un nimeni. Cei ce ar semna acțiunile despre care vorbeam ar putea însă pe această cale deveni cineva. Propun aşadar înființarea acestei burse Gyorgy Ligeti, foarte utilă, mai ales în contextul sărăcirii oraşului şi din punctul de vedere al sponsorilor privați, care puteau ajuta, în lipsa inițiativei locale, existența şi dezvoltarea unui tânăr artist cu şanse de a fi cineva dar cu destin barat de o bancnotă. Astfel câştigul e al oamenilor tineri şi memoria e a unui mare compozitor născut la Târnăveni, unul dintre puținii oameni pe care i‐am putut enumera în străinătate când s‐a pus problema de unde vin. De la Ligeti vin, de la el de acasă. Când spui România spui Nadia Comăneci şi eşti identificat imediat, când spui Târnăveni sunt medii în care eşti identificat prin Gyorgy Ligeti. E adevărat că în alte locuri când spui România ți se pomenesc şatrele de țigani. Ei bine Târnăveniul nici şatre nu are ca la carte, adică nici măcar „răul” de a fi celebru. E invizibil. Poftiți, domnilor responsabili de la conducerea oraşului una dintre strategiile de a nu mai fi invizibil, strategia Ligeti. Nu e singura, dar e una foarte bună şi solidă. Cu implicare, Darie Ducan de Diciosânmărtin