Se trezi. Un şoricel fugi de lângă barba moale şi mătăsoasă, şi se ascunse sub streaşina întunecată. Gemetele nu încetaseră, răzbăteau, ascuţite, în timpanul popii. Îşi repezi privirea din nou acolo şi văzu minunea. Preoteasa fierbea în clocote nebune, pătrunsă în marginea de stâncă a patului plin de taine. Sub ea, Ştefan Şchiopu rânjea plin de plăcere şi extaz. Cămaşa-i sleită de muncă şi sudoare ardea sub trupurile înfierbântate. Prin mâinile-i vânjoase, curgea vigoarea umflată a venelor albăstrii. ―I-am dibuit‖ îşi zise părintele. Un ghem de ură şi răzbunare îi răscoli sufletul. Se ridică tinereşte în picioare, gata să pornească lupta cu păcătoşii, să dea în vileag nenorocirea ! Capul părintelui lovi cu putere podul nevinovat. Căzu peste grinzile bătrâne aruncat într-un abis necunoscut. Şi se trezi a doua oară, mai târziu, liniştit, nedumerit. Se uită prin borta buclucaşă şi o văzu pe preoteasă răsucind mestecăul în ceaunul cu mămăligă. Aburul mălaiului fiert se ridicase sus, la nasul părintelui. Era timpul de masă. Săracul părinte, s-a coborât din pod, prin spatele casei, fără scară şi fără ajutor. Preoteasa se şi făcuse femeie cinstită, trebăluind de ziceai că-i cea mai gospodină femeie. Se apucase de măturat şi de aranjat lucrurile, nu mai conta cât de mare era sărbătoarea din calendar! Când a încercat părintele să povestească ce a visat în podul casei, preoteasa l-a făcut nebun şi i-a spus că nu cumva să spună în sat poveşti din astea închipuite, că aude Episcopia şi-şi pierde Parohia.
Îngerul de pe umărul meu drept de Ana Cîmpeanu Era un joc de copii şi uneori mai mult decât atât. Erai fratele meu, copilul meu, sprijinul meu,pajul meu,zâmbetul meu de dimineaţă, soarele cald şi învăluitor din timpul zilei, cascada cristalină de râs de la lăsarea serii. Fiecare zi începea cu chiotul tău vesel şi paşii tăi coborând de la etajul trei. Atunci când îi auzeam, sprinţari, apropiindu-se, ştiam că e totul în regulă, că ziua poate începe. Fiecare poveste începea cu tine, fiecare cântec îl fredonam împreună, în fiecare joc ne juleam genunchii în acelaşi loc. Eu nu aveam voie la cinema şi ai stat ore întregi în faţa uşii, spunându-i serios mamei mele, cu ochii tăi adânci de copil frumos: "Doamna, eu nu plec de aici până nu o lăsaţi pe Ana la cinema cu mine." Şi mama a cedat în cele din urmă pentru că tu erai cavalerul meu neînfricat şi ţi-ai fi dat viaţa pentru mine. Mai ştii? Aşa îmi spuneai: "Nu te teme, te apăr eu, sunt în stare să mor pentru tine." Eram doi copii, doua suflete frumoase. Ce vorbe mari spuneai! Mă priveai câteodată grav şi te întrebam ce vezi. Iar tu îmi răspundeai: "Văd stele în ochii tăi, ai stele în ochi, fată frumoasă." Şi eu râdeam şi îţi răspundeam glumind: E grav băiete dacă vezi stele verzi! Mai ţii minte ziua în care ai spart o sticlă, pe când ne jucam şi eu m-am temut să nu te răneşti? Am vrut să îţi iau ciobul acela mare din mână, dar ţie iţi era frică să nu îmi facă mie rău şi nu ai vrut să îi dai drumul. Bineînţeles că ne-am ales amândoi din strânsoarea aceea cu palmele însângerate şi am plecat fiecare la casa lui, ascunzându-ne de părinţi, să nu vadă nimeni isprava noastră. Mama ta a observat prima şi a interpretat greşit. A venit val vârtej la mama la uşă şi a început să îi reproşeze că din cauza mea te-ai rănit. Mama m-a chemat atunci pe mine, iar eu am apărut la uşă cu palma mea mică prinsă într-o batistă mare cât toate zilele, însângerată de parcă îmi cursese în ea tot sângele. Femeia a oftat atunci şi a plecat spre casă, fără să mai zică nimic. Eu nu voiam să ştiu decât dacă tu eşti bine, iar tu te-ai speriat când ai auzit că mie îmi curge sânge şi ai fugit aşa pe scări să vezi ce fac, m-ai luat în braţe şi construisem împreună o statuie vie a disperării. Eram atât de nefericiţi încât mama mea ne-a luat prăjituri ca să ne treacă durerea. Blestemata ziua aceea când te-ai oferit să culegi castane. Mariana, sora ta avea nevoie pentru scoală. Se colectau atunci tot felul de prostii, sticle, fier vechi, hârtie. De ce era nevoie şi de castane? Nu voi afla niciodată. Era ajunul Paştelui ortodox. Nu ne văzusem prea mult zilele acelea. Copil săritor, făcuseşi toate cumpărăturile: ouă, stafide, cacao, făină, rahat, vopsea Gallus. N-ai vrut să o laşi pe sora ta singură, nu era frumos. Aţi plecat împreună în parc să culegeţi castane. Erai fericit, râdeai, m-ai luat în braţe când ai plecat şi mi-ai spus: „Să mă aştepţi, fată frumoasă, să mă aştepţi!‖ Te-am aşteptat, cât te-am aşteptat! Te mai aştept si azi! Mi se pare că îţi aud râsul cristalin pe scări şi bătaia ta energică şi inconfundabilă în uşa mea. Aştept să cobori de la etajul trei şi să îţi aud paşii la mine, la parter. Aş vrea să vii de acolo de unde eşti şi să îmi spui: "Am să te apăr mereu, nu-ţi fie frică". Parcă a fost ieri. A trecut atâta timp dar amintirile sunt vii in mine, nu s-au şters, nu vor pieri decât odată cu mine. Mama mi-a spus: Stai jos, trebuie sa vorbim. Aveam treisprezece ani, ce puteam vorbi? "Mamă, Viorel a avut un accident. A căzut din copac şi e în comă la spital. Creierul lui e pur şi simplu zdrobit, nu mai are, se pare, nici o şansă." Am înţepenit. Nu, nu era posibil, nu era vorba despre tine. Nu tu! Ce-i aia: "nu mai e nici o şansă? Adica o să mori? Ce inseamnă să mori?
55