Mioriţa mit triadic

Page 1







Mioriţa sau ziua a 8-a a Creaţiei Ultima carte a lui Gheorghe A.M.Ciobanu: Mioriţa – Mit Triadic (2007) este, cu siguranţă, cea mai „năzdrăvană” dintre judecăţile filosofice, ştiinţifice şi religioase, care s-au formulat asupra Mitului Caracteristic al nostru. Încă din numele său - sinteză, deopotrivă de bucolic şi agrar, Gheorghe A.M.Ciobanu, care parcă ne declară într-o limbă indo-europeană: „Eu Ţăranul sunt Ciobanul!”, aflăm perspectiva judecăţii (hermenias) sale care aşeză idealitatea mioritică, în teritoriul unui alt Tratat despre sublim (Longinus). Hermeneutica sa susţine, în chip original că: „Oricare mit al lumii, vorbind unor oameni ai firescului cotidian despre un <<trans>> al lui <<întotdeauna>> are o structură duală, una din părţi cuprinzând ancorarea epică la concretul de zi cu zi al vieţii, iar cealaltă, fiind prefigurată uşor, de la pre-supunere la non-supunere. Pare a fi, la prima întâlnire cu el, un con faptic, ţesut din experienţa imediată şi logica firească a realului, un spaţiu care se închide concluziv şi care se continuă apoi, complementar, dar nu declarat , cu un <<alter-con>> deschis nelimitat înspre o lume a sensurilor” (Preludiu, p.5) Autorul acestei profunde hermeneutici de stil triadic: filosofic, ştiinţific şi religios, îşi impune imperativ dorita înfăptuire: „Să surprindem această constelaţie a statorniciei şi a gândului absolut. O repetată întâlnire cu corola pastorală a Florei noastre de altitudine, cu acest <<Tratat despre Sublim>> al spiritualităţii româneşti. (Ibidem) I


Dialog ontologic al Demiurgiei (Creaţiei) poetice în Demiurgie, dialogul dintre Moldovean şi Mioriţa este o Nuntă, precum aceea din Cântarea cântărilor, dintre frumosulînţelept Solomon şi fantastic de frumoasa Abişag-Sulamita, „Asemenea marilor mituri ale culturii universale, susţine filosoful român şi „Mioriţa” posedă o indefinibilă fascinaţie intelectuală ca şi o nelimitată capacitate de a conduce spre alte viziuni interpretative. Continua alternare de interogativ şi declarativ, împreună cu acel dialog, purtat la frontiera unui <<a fi sau a nu fi>> atât de omenesc, se împletesc polifonic cu ţesătura simplă a <<cazului>> pastoral, rezultând nu numai întruchiparea, cu liniaritatea ei de cariatidă, a baladei, ci şi un nesecat izvor de noi înţelesuri. Prezenţa dominantă a acelei secvenţe ultime, testamentare, cu conţinutul ei mai mult imperativ ar fi trebuit să impună o punere la punct a <<cazului>> de mai sus, peste care balada s-a suprapus de la bază la vârf şi care se continuă imaginar cu un altul, dispus simetric cu el, şi pornit de la vârful acestuia, a cărei deschidere posedă o unghiularitate şi o extensie de lungimi nelimitate. E spaţiul în care balada se desăvârşeşte virtuală, în care lumea masculină cu idei şi idealuri a eroului principal se transferă într-o alta feminină, executorie şi pământească, şi în care Mioara va avea o prezenţă culturală, operându-se astfel, o <<mioritizare>> integrală a spaţiului de acţiune. Pentru autorul Ontifonismului, lucrare unică de tematizare a fiinţei polifonice a melosului cult, onticafonism fundat pe tainele schönbergiene ale dodecafonismul seriei muzicale, „mioritizarea” capătă 12 dimensiuni la fel de tainice. Astfel ne sunt revelate: 1. Tratat despre sublim şi Mitul sublim mioritic (cu motto „Mioriţa laie”). 2. De la mioriţa stânei la Mioritismul lumii (cu motto „Pe-o gură de rai”). II


3. Galaxia Mioriţei şi Mioritismul ei (cu motto „Tras printr-un inel”). 4. Străbuni din codri, cu crezuri străbune, Ecou carpatic (cu moto „Preoţi, munţii mari”) Este o cosmologie muzicală, „plăsmuire mioritică” pe care Gheorghe A.M.Ciobanu o simte, aude, pitagoreic, pe trei trepte: I. Fluieraş genezic: 5. Păduri de arcade şi Arcade de mit –Ecou latinic (cu motto „Mi-au ţinut cununa”) 6. Doinire pastorală despre – A mai fi sau nu, Ecou folcloric (cu motto „Şi umbră de voi”). II. Fluieraş pancosmic, Nemărginire Mioritică: 7. De la cerul mioritic, la zăvoiul cel umbros. Spaţiu pastoralic ( cu motto „Pe-un picior de plai”). 8. Cu aripi şi albe şi pure, spre cer. Spaţiu sideralic (cu motto „Şi stele făclii”). 9. O lume – a vieţuirii şi vieţuirea ei. Spaţiu mitologic (cu motto „Păsărele mii”). III.Fluieraş dramatic. Universalitate mioritică: 10. Cântarea tăcută a morţii. Amurg jertfelnic (cu motto „În strunga de oi”) 11. Departe de oi, lângă stele. Amurg dualic (cu motto „A lumii mireasă”). 12. Mireasă de basm. Pentru o mamă. Amurg umanic (motto „O mândră crăiasă”). 13. Un postludiu fixează Constelaţia mioritică drept „O logodire, rămasă logodire” (cu moto „A căzut o stea”) cu o suire triptică: Din viaţă- Prin piatră - Spre cer (moto „Brazi şi păltinaşi”) 14. Sub semnul condiţional al lui „dacă” („de”) eşafodajul receptării subiective şi personalizate atinge în manieră kantiană spaţialitatea arhitectonică (după sensibil şi intelect) a Raţiunii. III


15. Gândirea pură, ideală – oprită între plai şi cer (motto „De este năzdrăvană”) Efort singular în hermeneutica „Mioriţei”, suişul interpretativ de reală unicitate a sensului dezvăluit, lucrarea lui Gheorghe A.M.Ciobanu ne ridică, ne înalţă sideralic spre o splendoare a Bucuriei Treimice, de veşnică Vieţuire a Sublimului românesc în Creaţie şi Teurgie. Prof.unv.dr.Tudor GHIDEANU Iaşi, 21 iunie 2007

IV


MIORIŢA Pe-un picior de plai, Pe-o gură de rai, Iată, vin în cale, Se cobor la vale, Trei turme de miei, Cu trei ciobănei. Unu-i moldovan, Unu-i ungurean, Şi unu-i vrâncean. Iar cel ungurean Şi cu cel vrâncean, Mări, se vorbiră, Ei se sfătuiră, Pe l-apus de soare, Ca să mi-l omoare Pe cel moldovan Că-i mai ortoman, Şi-are oi mai multe, Mândre şi cornute, Şi cai învăţaţi. Şi câini mai bărbaţi!... Dar cea Mioriţă, Cu lâna plăviţă, De trei zile-ncoace , Gura nu-i mai tace. Iarba nu-i mai place. - Mioriţă laie, Laie, bucălaie, De trei zile-ncoace Gura nu-ţi mai tace! Ori iarba nu-ţi place,


„MIORIŢA” MIT TRIADIC

Ori eşti bolnăvioară, Drăguţă Mioară? - Drăguţule bace! Dă-ţi oile-ncoace La negru zăvoi, Că-i iarbă de noi Şi umbră de voi. Stăpâne, Stăpâne, Îţi cheamă şi-un câine, Cel mai bărbătesc Şi cel mai frăţesc, Că l-apus de soare, Vreau să te omoare Baciul ungurean Şi cu cel vrâncean! - Oiţă bârsană, De eşti năzdrăvană Şi de-a fi să mor În câmp de mohor, Să-i spui lui vrâncean Şi lui ungurean Ca să mă îngroape Aice pe - aproape, În strunga de oi, Să fiu tot cu voi; În dosul stânii, Să-mi aud câinii; Aste să le spui, Iar la cap să-mi pui Fluieraş de fag, Mult zice cu drag! Fluieraş de os, Mult zice duios! Fluieraş de soc, Mult zice cu foc! Vântul când o bate, 2


Gheorghe A.M. CIOBANU

Prin ele-a străbate Şi-oile s-or strânge, Pe mine m-or plânge, Cu lacrimi de sânge! Iar tu de omor, Să nu le spui lor. Să le spui curat Că m-am însurat C-o mândră crăiasă, A lumei mireasă, Că la nunta mea A căzut o stea; Soarele şi luna Mi-au ţinut cununa, Brazi şi paltinaşi I-am avut nuntaşi, Preoţi, munţii mari, Paseri, lăutari, Păsărele mii, Şi stele făclii! Iar dacă-i zări, Dacă-i întâlni Măicuţă bătrână Cu brâul de lână, Din ochi lăcrimând, Pe câmpi alergând, De toţi întrebând Şi la toţi zicând: "Cine-au cunoscut, Cine mi-au văzut Mândru ciobănel Tras printr-un inel? Feţişoara lui, Spuma laptelui, Musteţioara lui, Spicul grâului: 3


„MIORIŢA” MIT TRIADIC

Perişorul lui, Pana corbului; Ochişorii lui, Mura câmpului!..." Tu, Mioara mea, Să te-nduri de ea Şi-i spune curat Că m-am însurat C-o fată de crai, Pe-o gură de rai. Iar la cea măicuţă Să nu spui drăguţă, Că la nunta mea A căzut o stea, C-am avut nuntaşi Brazi şi paltinaşi, Preoţi, munţii mari, Paseri, lăutari, Păsărele mii Şi stele făclii!...

4


PARTEA I Meditaţii


„MIORIŢA” MIT TRIADIC

PRELUDIU -Idealitate mioritică6


Gheorghe A.M. CIOBANU

1. „TRATATUL DESPRE SUBLIM" ŞI MITUL SUBLIM MIORITIC „Mioriţă laie" Rămas ascuns, dar viu, în istoria spirituală, atât de zbuciumată, a poporului nostru, nemuritorul mit pastoral al „Mioriţei" avea să fie descoperit cu peste un secol şi jumătate în urmă, ieşind, astfel, din spaţiul intimo - agrar al unei funcţionalităţi sacre şi intrând, cu paşi de vestală, în acel al unei lumi dinamice, dominată de neastâmpărul intelectual al interferenţelor, o lume în care el se va constitui în capodoperă. De la penumbră la obelisc, de la şoptire de şezătoare la exegeză filosofică, mitul şi-a avut o biografie complexă, asemeni îndelungatelor procese de eroziune, care transformă geometria primară a stâncii, în strălucirea miniaturizată a unui cristal. Încercând a parafraza una din legităţile din bronz ale biologicului – „ontogenia repetă filogenia"- ne vine a crede că destinul ingrat al „Mioriţei", de la obscur la aplauze, repetă istoria, nu mai puţin ingrată, a poporului nostru, pornită din întunecimi de codru şi ajunsă la maree planetară de spirit. Oricare mit al lumii, vorbind unor oameni ai firescului cotidian despre un „trans" al lui „întotdeauna", are o structură duală, una din părţi cuprinzând ancorarea epică la concretul de zi cu zi al vieţii, iar cealaltă, fiind prefigurată uşor, de la presupunere la nonsupunere. Pare a fi, la prima întâlnire cu el, un con faptic, ţesut din experienţa imediată şi logica firească a realului, un spaţiu care se închide concluziv şi care se continuă, apoi, complementar, dar nu declarat, cu un „alter-con", deschis nelimitat înspre o lume a sensurilor. Măsura de radicalitate a finalizării primului determină unghiul de desfacere şi lungimea de extensie ale celuilalt. Din acest punct de vedere, mitul „Mioriţei" posedă o inegalitate impresionantă între cele două volume, carnaţia epică a baladei, fiind extrem de concisă, discontinuă şi cerând, parcă, un punct concluziv. De aici şi evantaiul interminabil al semnificaţiilor şi interpretărilor generat de acest scenariu - simbol, evantai care conferă creaţiei noastre populare, o infinită capacitate hermeneutică. Se pare că tocmai prezenţa acestui „altercon" 7


„MIORIŢA” MIT TRIADIC

prezumtiv, proiectat în zona de umbră a ulteriorului oferă baladei noastre, mirajul incredibil al unor infinite mulţimi de sensuri. În istoria spiritului uman s-a mers de la mit la demit şi apoi la nonmit. Raportându-ne la geometria variabilă de mai sus, s-ar putea spune că s-a pornit de la absenţa primului con, s-a trecut apoi la două inegalităţi simetrice, cu o echilibrare la mijloc, între volume, pentru a se ajunge, raţional, la absenţa declarată a celuilalt. Şi astfel, „Mioriţa" rămâne a fi unul din miturile fundamentale ale lumii , tocmai datorită structurii sale străvechi, redusă epic, dar deschisă către nelimitate interpretări. „Mioriţa" emană întotdeauna, oricât de repetată ar fi lectura ei şi cât de multiple ar fi sensurile desprinse din ea, imaginea unui amurg existenţial, a unor ţesături care se desfac şi se reîmpletesc într-un dat echilibrat. Numărul de pendulări între părţi devine din ce în ce mai mic, totul cuminţindu-se, către final, într-o stare vecină cu beatitudinea şi infinitul. De la zbatere la înţelepciune, de la infernul actualului, înspre paradisiacul unui timp ulterior, totul fiind asemeni modelului medieval de „Commedia". O subtilă compensare a unor linii atât de abrupte la început, din împletirea cărora se constituie, pe parcurs, arhitectura nevulnerabilă a unei monade perene. O viziune finală de mijloc, o medie ontologică între a fi sau nu. În limbaj matematic, această ipostază mediană, atendenţială şi cuminte, o putem considera ca pe un „loc geometric" existenţial. Asemeni marilor mituri ale culturii universale şi „Mioriţa" posedă o indefinibilă fascinaţie intelectuală, ca şi o nelimitată capacitate de a conduce spre mereu alte viziuni interpretative. Continua alternare de interogativ şi declarativ, împreună cu acel dialog purtat la frontiera unui „a fi sau a nu fi" atât de omenesc, se împletesc polifonic cu ţesătura simplă a „cazului" pastoral, rezultând, nu numai întruchiparea, cu linearitatea ei de cariatidă, a baladei, ci şi un nesecat izvor de noi înţelesuri. Prezenţa dominantă a acelei secvenţe ultime, testamentare, cu conţinutul ei mai mult imperativ, ar fi trebuit să impună o punere la punct a "cazului" de mai sus şi, astfel, o restrângere a capacităţilor hermeneutogene ale textului, asemeni conului orizontal de mai sus peste care balada s-a suprapus de la bază la vârf şi care se continuă imaginar cu un altul, dispus simetric cu el şi 8


Gheorghe A.M. CIOBANU

pornit de la vârful acestuia, a cărei deschidere posedă o unghiularitate şi o extensie de lungimi nelimitate. E spaţiul în care balada se desăvârşeşte virtual, în care lumea masculină cu idei şi idealuri a eroului principal se transferă într-o alta feminină, executorie şi pământească şi în care mioara va avea o prezenţă centrală, operânduse, astfel, o „mioritizare" integrală a spaţiului de acţiune. Să surprindem această constelaţie a statorniciei şi a gândului absolut. O repetată întâlnire cu corola pastorală a Florei noastre de altitudine, cu acest „Tratat despre Sublim" al spiritualităţii româneşti. Dorim ca în această lucrare să ne oprim sub arcadele multiple, bogate în semnificaţii, ale nemuritorului nostru mit – „Mioritica perenis" - şi să-l tălmăcim în viziunea accelerată a lui „mâine", a unui viitor în care trinomul: „om, viaţă şi moarte” rămâne, pe mai departe, alături de eternele legităţi ale universului, cu toată explozia de spiritualitate şi tehnicitate ce a învăluit întregul spaţiu uman. Pentru aşa ceva, „Mioriţa", cea dintre plai şi stele, care îşi împleteşte acţiunea „Pe-un picior...galactic", având o „anatomie" pantriadică, va fi comentată şi ea, politriadic, raportând-o la evoluţia viitoare a viziunii umane, asupra miturilor. O hermeneutică delfică, operată asupra unui mit, aflat la frontierele ancestralului. Preludiul poporului nostru „miorontic", oprit acum aici, între „stână" şi „a fi", se continuă cu prefigurarea acelor „Trei Trio-triade", în lumina cărora va fi reîntâlnită „epopeea", de 123 versuri, a „Mioriţei", ca şi cu conturarea unor grafuri de esenţă, toate conducând la un summum de cristali ideatici, prin care baladescul mitului se constituie, acum, în una din „legile de bronz" ale Firii. Viziunea contemporană şi viitoare asupra unui „univers pulsatil", animat de o Expansiune şi Retracţiune, care se desfăşoară, simultan, la o scară mega, iar din această interferenţă rezultând acel spaţiu dual al biologicului şi umanului, stă la baza atotcomentativă a acestor meditaţii. Primul „Fluieraş" va surprinde în rândurile sale Triada genezică a mitului nostru „mioritic", despre care, un alt purtător de „aripi sonore", cel pancosmic, va contura cele trei scene ideale, pe care se desfăşoară, esenţializată, „Mioritica Solemnis": pastoralic, sideralic şi mitologic. 9


„MIORIŢA” MIT TRIADIC

Ultimul născător de valuri sonore, pornit de la Pan şi ajuns până la noi, numit, aici, dramatic, derulează, interpretativ, cele trei scenarii care, mai târziu, se vor regăsi şi în muzica cultă: uvertura „Coriolan" a lui Beethoven, posibila ucidere a personajului nostru principal, rămasul bun de la mioare şi la fel de posibila îndrumare a unei alte, arhaice, „Mater dolorosa". Un „Postludiu estetic", triadic şi el, raportează mitul nostru ontic la alte două creaţii similare ale folclorului: „Soarele şi Luna" şi „Meşterul Manole", creionându-se, succesiv, cele două ipostaze paralele ale oricărei comparaţii: asemănări şi deosebiri, precum şi fireştile interferenţe, pentru ca, în final, să fie o reconsiderare estetică a acestui „mit total", prin care are loc transgresia existenţială, preshakespeariană: De la „A fi sau a nu fi", la „A mai fi"- ul mioritic.

10


Gheorghe A.M. CIOBANU

2.DE LA MIORIŢA STÂNII, LA MIORITISMUL LUMII „Pe-o gură de rai" Reîntorşi la „mitul-metamit" „Mioriţa", ca o imagine a unui infinit cu dimensiuni de stână şi a unei stâne vecină cu nesfârşitul, să ne oprim la orizonturile hermeneutice ale acestuia, unul dintre ele zăbovind la „noul" adus în aceste pagini, apoi la imaginea lor finalică, iar ultima, oprindu-se la deschiderile eventuale pe care, comentariul nostru, le resfiră înspre un alt infinit, acela al unor viitoare interpretări. E o „Mioriţă" surprinsă ontologic, raportată, nu numai la „existentul" şi „existarea" unui „picior de plai", ci la deplina „existenţă" a lui „a fi", o „Mioriţă", nu doar a lui „este", ci şi a lui „să fie". Ne aflăm în prezenţa unui binom reciproc, alcătuit dintr-o filosofie a „Mioriţei", corelată cu „mioritismul" oricărei viziuni filosofice. O extensie spontană, firească şi umană, a unui „mini-plai", la un „mega-cosmic". De aici complexitatea, aproape unică, a personajului principal, strecurată omeneşte şi la mioara de alături. Cosmicul, teluricul şi umanicul se însumează într-o galaxie intimă, lipsită de perspectivele infinitului, asemeni unei străvechi fresce bizantine. E un mit omnidimensional, nu numai ontic, ci şi ca „un negru zăvoi", aflat lângă noi, fiinţarea autohtonă, daco-carpatică, reverberând şi la o iluminare universală. O reverberaţie, nu numai pe dimensiunea spaţiu, ci şi pe aceea a timpului, comentariile despre mit având un „macro - trecut", dar mai ales, un „mega-viitor". E un „mâine", contopit cu "întotdeauna", în care expansiunea în ton „deschiderea" a artelor va deveni tot mai elastică. Se pare că mitul mioritic nu-şi are un conţinut, dedus din nesfârşitul lumii, ci, prin el, inductiv, se ajunge la această existenţă „fără frontieră". Nu de la galaxii la un „picior de plai", ci o anonimă stână, cu un „negru zăvoi" alături, prin care surprindem hăul, din ce în ce mai hău, al universului. Şi în acest infinit al finiturilor, se desfăşoară superlativul de „a fi" al omului, care, în „Mioriţa", trece dincolo de bioticul shakespearianic a lui „a fi sau a nu fi", dincolo de 11


„MIORIŢA” MIT TRIADIC

acel „a fi şi a tot fi" din „Soarele şi Luna", sau, mai mult, un „a fi şi – altfel a fi", existent în „Meşterul Manole", culminând cu testamentul pastoral de „a fi şi a mai fi" din „Mioriţa". Personajul nostru deosebit o spune, spontan: „Şi de-a fi să mor" şi nu: „Iar după ce mor" prefigurând variantele prin care, la toate, se afirmă acel „mai", culminat cu neegalata „nuntă cosmică". Dar, mai presus de orice, am supus comentariul mitului la o analiză, pornită de la viziunea pe care o avem noi asupra universului bio-triadică - de la acea bipolaritate, amintită mereu pe parcursul lucrării. Acea „Expansiune" a Galaxiei noastre, dublată antitetic, prin „Retracţiune", amândouă interferându-se, oarecum simetric, într-o zonă de echilibru, de „Medanţiune", mai numită de noi şi „loc geometric ontic". E un spaţiu, ce însumează în el superlativul biotico uman, care, în urma dinamicii bilaterale a lumilor, apare şi dispare în diferite forme. Credem că „Mioriţa" reflectă, de minune şi permanent, acest „Meda", mai mult decât oricare mit ştiut de noi. De aici şi viziunea păstorului asupra morţii, el aflându-se mult spre capătul de disoluţie al bioticului şi, tocmai de aceea, ataşându-se de acel „mai" anterior, spunând mioarei, probabila sa fiinţare: „Şi de-o fi să mor". Sunt meditaţii, care merg înspre un „mâine" al mitului, răstălmăcindu-l dincolo de viziunea cuminte, necosmică, de până acum. De-a lungul anilor, s-a confirmat îndeajuns că mitul mioritic luat de noi, aici, numai ca o creaţie textuală - conduce la o multitudine impresionantă şi nelimitată de noi deschideri care, în conţinutul şi semnificaţiile emanate, concordă şi se metamorfozează cu timpul dat. Considerându-i, aşa cum spuneam mai sus, caracterul ei inductiv, de surprindere a Existenţei globale, de la finitul stânei, la infinitul lumii, se constată, din ce în ce mai concludent, că „deschiderea" ei înspre „tot" şi către „mâine" e într-un „crescendo de deschidere". Astfel, prin ea se poate ajunge la conturarea unui sistem sau viziune filosofică de natură ontică, prefigurându-se, alături de cele atât de multe, un „model existenţial mioritic". O geneză şi o vieţuire, care să repete, direct sau indirect, metaforic sau algoritmic, starea de „a fi" a lui „a fi". În felul acesta, la constelaţiile de modele ontice, mereu 12


Gheorghe A.M. CIOBANU

ideatice, prin mitul nostru ancestral se mai alătură încă unul, de o „staţionare" cu mult mai evidentă şi o coexistare cu realul, mult mai apropiată. De aceea, mitul „Mioriţa" cuprinde în el atâta universalitate şi temporalitate, ceea ce îi acordă, spre deosebire de formulele filosofico - ontice de până acum, un perimetru de excepţie. Implicit, statornicia sa ontologică îi conferă şi o „aură etică", un imperativ de existare, aproape aprioric şi cosmic, coordonate care, poate, pe parcursul evoluţiei segmentului socio-uman, ar putea deveni, din punct de vedere moral, „imperative categorice" reale şi nu numai kantiene. Aleatorismul de comportare interumană a ajuns, întotdeauna, la insula, necosmică, ci doar istorico-socială, a antroposferei de pe Terra, ducând la interogaţii şi anomalii ontologice. Poate că prin etica mioritică, redusă în mit doar la un episod, aşa numita „muzică a sferelor", să devină o „etică” a lor. Prin toate acestea, personajul - aici central - al mitului să anticipeze un viitor şi să devină un prototip modelatoric al antroposferei, aflată, în dinamica expansiunii universale, fie la un început, fie la un apus, al bioumanului teluric. Un "cosi fan... tutti", cu universalitate şi realism. Reamintim că acum, în aceste pagini, încercăm să prefigurăm, câteva, ipotetice sau eventuale deschideri, posibile a fi proiectate la timpul viitor al omenirii. Astfel, se poate crede că mitul ne avertizează despre o sculpturalitate evidentă la personalitatea feminină şi acea masculină, fiecare fiinţă umană avându-şi „lungimea sa de undă" bine apartenentă la ea. Un omenesc coexistent cu nesfârşirea, trecând cu demnitate, de la un nivel de existenţă la un altul şi reacţionând, suficient şi inteligent, la fiecare dintre acestea. Mai presus de orice, mitul nostru se constituie, dintotdeauna şi pentru totdeauna, ca o expresie a unei totale Medanţiuni, a unei stări de existenţă perfectă, netendenţială cosmic, nici spre "big - bang" şi nici spre "big - crunch", între „exploziile" de câte cele „trei minute" ale plecării unei galaxii - acum e acea a noastră - spre marele şi unicul infinit, „călătorii" care, aşa cum arătam la începutul lucrării, durează miliarde de ani telurici. Sunt cele două dinamici inverse, numite de noi, Expansiune şi Retracţiune, la interferenţa de echilibru a cărora ne întâlnim cu „recreaţia romantică" a unei „liniştiri" bio-umano- sociale, 13


„MIORIŢA” MIT TRIADIC

numită de noi ca fiind Medanţiune. O revenire la aceste categorii e necesară. Prin ele, fenomenul mioritic a devenit şi cosmic, urmând a se repeta, sub o altă înveşmântare existenţială, pe acest „du-te vino" simultanic, invers şi continuu. Şi astfel se poate vorbi, nu numai de „mioritismul" unui autor sau al unui loc geometric prin care a prins contur, ci şi despre un „proto şi meta mioritism". Şi, de ce nu, mioritismul omniexistent, poate fi şi pentru arte , un fel de omniexistent izvor. Doar câteva meditaţii, care deja au făcut din mit, nu numai o creaţie artistică, populară sau cultă, ci şi una gnoseologică, viitorologică, cosmică dându-şi numeroase întâlniri şi cu monovalenta ştiinţă. Un mit, restrâns, ca un cristal care, aşa dinamic şi în repetate reluări, poartă în el harul de a opera asupra Artelor şi de a determina, evolutiv, ca acestea să se metamorfozeze, din clasica viziune a lui Boileau, într-o „Ars aperta", „multiaperta" şi „apertissima". Iar totul, plecat din spaţiul intim, pastoralic, al unui „picior de plai". „Mioriţa” constituie - ca o meditaţie oarecare, dar nu finalicăalgoritmul perfect al procesului cosmic de selecţie, al luptei reactive de a exista încă un segment asimptotic de timp, fără probalitate, evenimente colaterale, neprevăzute, manifestări cu prelungire sau de oprire prematură. Dorinţa după un epsilon de vieţuire, care să se prelungească, tendenţial, înspre infinit. Şi totul porneşte de la o triadă binomică, amândouă reprezentând un ABC al lui „a fi". Selecţie înseamnă simplificarea ierarhică a existării, porninduse de la o fiinţare superlativă şi terminându-se cu un "dincolo de protoplasmă". E o nuntă bireductivă, cu o "mireasă a lumii", a tuturor muritorilor, o trecere de la un infinit existenţial la o multitudine umană şi ajunsă la un „nimic cu viaţă". Un infinit parţial şi caracteristic, ce tinde, retro, către zero. În mit, cele trei scenarii prefigurează o moarte clasică, apoi una barocă şi, în final, pentru mama, una metaforică, inversă, suprapusă peste cotidian. Dacă păstorul o redă pe mama într-o formulă „flamandă", portretul conturat de aceasta fiului ei e renascentist. Un „colaj de conţinut", de realism cu clasic, de renascentism cu baroc, de romantism cu simbolism, toate colaterale cu un probabil eveniment 14


Gheorghe A.M. CIOBANU

expresionist. O complexitate de viziuni generate de o complexitate de acţiuni. Prin aceasta, se confirmă şi altfel, elasticitatea mitului, ceea ce-i va conferi permanenţă şi contemporaneitate continuă. Pornind de la evantaiul foarte larg şi ca spaţiu – stână / constelaţii - şi ca timp – cotidianic / universalitate - se conturează viziunea extrem de largă, pe care o are „Mioriţa" asupra neegalatului univers, biotic, megatetic calitativ, dar şi micronic, cantitativ şi existenţial. Mitul surprinde realist şi megasuficient ipostaza de esenţă a acestui biotic, prin reactivitatea diversă a multsensibilei protoplasme. Sau, raportat la om, el surprinde generalitatea existenţială a acestuia, purtând cu el, ca pe o amprentă, momentul şi coordonatele de fiinţare ale sale. Mai puţin mitic, „Mioriţa" ni se conturează la un nivel considerabil de generalitate, constituindu-se, astfel, ca o „Lege a existenţei universale", cu o extensie, aşa baladescă, a perimetrului însumat, care o proiectează într-un spaţiu aproape neutru, ca religiozitate. E un coeficient major de generalitate, constituindu-se drept o creaţie emblematică a spiritualităţii, în primul rând româneşti şi, în acelaşi timp şi universale. O spiritualitate care, apoi, raportândune la eternitatea dinamicii bipolare a cosmosului şi a galaxiei noastre, va diminua continuu, în vreme ce procesul uriaş de expansiune galactică va ajunge la ipostaza de abiotic. Un „big crunch" apoi, după care, reluarea îndelungatului drum înspre micro, va pendula spre polul opus al dimensiunilor lumii, pe drumul căreia se va reconstitui un „Bio" - ontism, un „Antropo"-ontism, un repetabil şi mereu valabil „Miorito"- ontism, toate trei, în particular, conturându-se în alte formule şi generându-şi alte dimensiuni. Dar triada lui „a nu fi", „a tot fi" şi „a mai fi", va sta, pe mai departe, la bazele ontice ale fiinţării, desfăşurată între un „negru zăvoi" şi „stele făclii". „Mioriţa" noastră, cea dintotdeauna.

15


„MIORIŢA” MIT TRIADIC

3.GALAXIA „MIORIŢEI" ŞI MIORITISMUL EI „Tras printr-un inel" Considerarea de faţă a mitului „Mioriţa" se va desfăşura după câteva criterii, după trei „Triouri de Triade", ajungându-se, corelativ, la o raportare, finalică şi ea, pornită de la binomul hamletian, şi amplificată, ca o ipostază evoluată şi mioritică la trinomul: „a nu fi, ori a şi fi, sau a mai fi". Ontologic, Triada constituie, în succesiunea pornită de la zero, „primul plural impar", fiind într-o aceeaşi unitate, şi cantitatea, (ca asimetrie) şi calitatea, (ca simetrie). Prin aceasta Triada, existând cu statut de incipienţă, e şi geneza multitudinilor dinamice. Altfel spus, simetriile pot fi: pare, (statice, BAAB) şi impare, (dinamice, ABA). La „Mioriţa", prin triadele ei, simetria îi este dinamică, iar ca mit evoluează incert şi asimptotic. Să cunoaştem, în continuare, această suită de „Triade". Se vorbeşte de acum, cu valoare concluzivă, despre fenomenul de „expansiune cosmică" - la care trebuie să admitem corolarul său de simetrie, „retracţiunea cosmică" - ce conferă substanţei spaţiabile a universului, (sau a universurilor,) o dinamică centrifugă în totalitatea ei, determinând, astfel, o dilatare a distanţelor dintre componente, ca şi o modificare a conţinutului şi a conexiunilor dintre acestea. E un dinamism în care astrofizica şi filosofia contemporană se opresc doar la segmentul existent şi observabil în dimensiunea de timp standard. Depăşind aceste limite însă, ne putem permite să prefigurăm, prin extrapolare, statutul existenţial al lumii la scara de proporţii a unui posibil infinit, considerând, deocamdată, fenomenul numai în sine. Admiţând setul bipolar de expansiune / retracţiune - fără a nega, desigur, şi eventualitatea existenţei unei singure expansiuni continue conexionarea acestora două ar putea avea loc succesiv sau simultan, un singur set sau mai multe, numărul lor putând fi limitat sau infinit. De asemenea, aceste serii ar putea fi - simetric sau asimetric interferate de un „altceva", diferit de fenomenul de expansiune / retracţiune, fie prin intercalare, fie prin amândouă. 16


Gheorghe A.M. CIOBANU

Procesul acesta de centrifugism / centripetism al substanţei spaţiabile a lumii conduce la un proces, intern şi derivat, ca o consecinţă obiectivă a pendulării între expansiune şi retracţiune, consecinţă care permite, astfel, subexistentelor universului să fiinţeze concordant în condiţiile acestor mutaţii polarizate. E vorba de acea tendinţă ontologică de a se constitui insule, mai mult sau mai puţin independente faţă de existentul total, insule care îmbracă forma unor micro şi macrostructuri şi care evoluează tendenţial, spre o autarhie cât mai mare. Corolarul simetric al acestei dinamici se materializează prin desautarhizarea acestor insule, care, acum, trăiesc un proces invers, de descreştere a independenţei existenţiale, urmând, în final, a se recontopi, ca dependenţă, cu existentul total. Se începe, astfel, cu o subseparare uşoară, se trece apoi la o separare avansată, la structuri bine delimitate cantitativ şi calitativ, evoluându-se, tendenţial şi asimptotic, spre ipostaza ideală de totală independenţă, ipostază care, ontologic, este imposibilă. Simultan şi succesiv, drumul este şi invers, ajungându-se şi aici, la fel de tendenţial şi asimptotic, la o nouă ipostază imposibilă ontologic, la acea de dependenţă integrală faţă de existentul total. Şi astfel, între aceste două limite de tendenţialitate, subexistentele lumii se structurează variat de la sub cuantă la neuron şi de la abiotic la sociospiritualităţi, fiecare purtând,în acelaşi timp, cu ele şi un „Arc de Triumf” al unei quasiindependenţe, ca şi un „cordon ombilical" de dependenţă faţă de existentul total. E o pendulare continuă între două asimptote, o zbatere bipolară care, poate, constituie substanţa neîmpăcării şi a stării de tragism a lumii. Ca o compensare, parcă, a faptului că cele două dinamici nu se desăvârşesc niciodată, oprindu-se doar la limita epsilonică a unui imposibil asimptotic, se constituie o altă tendinţă interioară, cu caracter de rezultantă, aceea a obţinerii unei stări de echilibru, în care, pentru o fracţiune de timp sau pentru mai mult, cele două zboruri către extreme se suspendă. E clipa rară a unei respiraţii exitenţiale când, deşi extremele se presimt în acelaşi timp, acestea nu mai manifestă nici o putere, când zbuciumul tragicului se înlocuieşte cu beatitudinea stării de sublim. Obosite, parcă, de cele două drumuri lungi prin care au ajuns la porţile închise ale pământului şi cerului în care doar au 17


„MIORIŢA” MIT TRIADIC

bătut fără să li se fi deschis, componentele existenţei se opresc, pentru câtva timp, pe vârful cuminte al unor înălţimi, de unde acum se vede totul, dar nu se mai doreşte nimic. Pentru a se putea opera cu această ipostază existenţială, să o considerăm ca pe un „loc geometric ontic", denumire pe care s-o simbolizăm prin cifrajul LGO şi s-o mai numim şi Medanţionism. Se pare că miturile lumii au surprins, la vremea lor, într-o formă spontană şi intuitivă şi reduse la semnificaţiile lor pure, grupajul acestor procese de mai sus - Expansiune (E), Retracţiune (R), Separare (S), Integrare (I), Loc Geometric ontic (LGO) - transmiţându-ne, astfel, peste veacuri, într-o formă indirectă, adaptată la posibilităţile de comunicare ale acelui timp, o imagine globală asupra existenţei, simţită în scânteierea de-o clipă a conştiinţei lor, neîncărcată încă de succesiunile tectonice ale informaţiilor de mai târziu. Şi mitologia poporului nostru a fost sensibilă la astfel de prefigurări spontane. Amintim câteva din creaţiile de acest gen, cu specificare, în paranteză a fenomenului intuit: "Soarele şi luna" (E), „Bocetul" (R), „Meşterul Manole" (S), „Doina" (I), „Mioriţa" (LGOM). Considerând „Mioriţa" ca fiind purtătoare a sensului de convergenţă şi sinteză a marilor vectori de dinamicitate ai existenţei, se subliniază şi mai mult amplititudinea valorii ei ca mit, nu numai cu trimitere locală şi istorică, ci şi cu impresionanta ei suprapunere peste aria nesfârşită a problematicii umane. Expansiune şi Retracţiune, două dinamici antitetice şi simultane, din însumarea cărora rezultă starea de Medanţiune, bioumană, ca o stare existentă la mijloc de drum şi conjuncturală, deci trecătoare. (Medantic = Med–medie + ont-ontic, existenţă, ca un „loc geometric" a lui „a fi".) Următorul criteriu al „triadei" noastre are un caracter mai static şi mai structural, prefigurat ca o succesiune de etaje, în crescendo şi fiind raportat la universul sesizat de către posibilităţile, concrete şi abstracte, ale fiinţei umane. E vorba de noi şi de vieţuirea noastră, de ambientul limită, în care se desfăşoară această vieţuire, şi de „restul", nelimitat, ideatic, teoretic, aflat „dincolo" de primele două. Altfel spus, ne vom referi la o „Existenţă cosmică", în care se derulează „Existarea bio-umană", în cadrul unui „Existent teluric". 18


Gheorghe A.M. CIOBANU

Ultimele două sunt foarte intime şi quasi - egale între ele, putându-se folosi, „în fugă", unul în locul celuilalt. Şi tot amândouă, cunosc o creştere cantitativă mai restrânsă, afirmându-se, în schimb, ca densitate calitativă, ajungându-se, în prezent la mărimea unei progresii apropiată de acea geometrică. Se poate spune că „SF"- ul şi cel gnoseologic, ca şi cel literar, îşi are geneza, în acest supergnoseologic, aproape zilnic. Prima, Existenţa, e mai mult teoretică, redusă aproape singular, la datul astrofizic şi deloc umanic. Experimentele de zbor cosmic se reduc şi acum şi pentru viitor, la dimensiuni micronice, în raport cu spaţiul galactic şi dincolo de el, chiar admiţând că acesta ar fi, euclidian, finit. Suntem pe o insulă „euthanasică", fie teluric, fie solaric, dincolo de care se întinde un pseudoinfinit al finitului. Metaforic vorbind, Existenţa, umano-verbalic, se suprapune cu „nesfârşirea". De aici telurico - centrismul ce ne domină, din ce în ce mai puternic, mai aleatoric, nu numai din cauza acelor creşteri canti calitative de care aminteam mai sus, ci şi din aceea, a centrifugismului, încă dinamic, ca o rezultantă primară a Expansiunii universului nostru. Un fenomen implacabil, care a determinat, pe plan biologic, supravieţuirea sexuală, selecţia naturală, ca şi metaforicul „care pe care". Un colţ minuscul de univers, unde protoplasma şi nu numai ea, se reduc la exclusivismul hamletian a lui:”a fi, sau a nu fi", a cărui îndepărtată asimptotă tinde spre monomul „zero". Ne întrebăm şi firesc, dar şi tragic, ce se va întâmpla cu biosfera Terrei, atunci când Expansiunea va ajunge la valori şi mai mari? Dar dacă Expansiunea se va opri, apoi, după alte „clepsidre" imense, ea se va însuma într-un, la fel de îndelungat proces de Retracţiune, cunoscând, din nou, o stare de echilibru, de „loc geometric ontic", prielnic unei noi biogeneze, după care, Retracţiunea se va continua, alte miliarde de ani, până ajunge o superdensă „gaură neagră"?.. Să fie viaţa doar un aspect trecător, fragil, rezultat în perioada unui „loc geometric ontic", încadrat între două supravieţuiri, generate de acele „du-te / vino" înspre: când Expa, când Retra? 19


„MIORIŢA” MIT TRIADIC

E un comentariu, care se vrea a fi o ipoteză doar, venită acum, după presupunerile noastre duale - una cu privire la dinamică şi alta, la structura cosmicului căruia îi aparţinem - păreri care se însumează în marea simetrie, aşa aleatorică cum e ea, a Universului. O „pulsaţie" bilaterală, similară, dar redusă la micro, a dinamicii, întreruptă, dar şi continuată, a inimii umane. O megapulsaţie doar mecanică, repetată la o micropulsaţie supercomplexă, biologică. Şi triada dinamică şi aceea etajată, se deduc, inductiv, din conţinutul „Mioriţei", ceea ce va constitui, de altfel, esenţa lucrării de faţă. Cinetic, dar şi structural, mitul, aşa mic cum e el, condensează în cele 123 de versuri - varianta la care ne-am oprit şi noi, ca şi Istoria literaturii române - toate aceste dimensiuni triadice şi simultane şi succesive şi, mai ales, aşa cum vom surprinde pe parcurs, fără un final punctiform, monostructurat, ci apert, polivalent. Un străverchi „Mare Anonim", care anticipează, cu atâtea secole înainte, viziunea „Anonimicului...blagian". O componentă a primei Triade şi care, cu adevărat, e superlativa tuturora, este aceea care însumează Totul, de la „Cosmic", la „Teluric" şi „Biotic". Întregul existenţial, de la ”mega-infint", înspre „microinfinit", de la Cerul înstelat şi până la mormântul din „dosul stânei", totul este contopit în mitul nostru. O însumare ontologică prezentă şi în desfăşurarea „Mioriţei", cele trei prefigurări „testamentale" ale eroului trecând, firesc şi cu semnificaţii, de la una la alta, conturânduse imaginea unei lumi, unde nu mai acţionează cea mai caracteristică „lege" a ei : „atracţia concentrică". E redat un univers, în care „specificul nivelelor calitative"- evadările cosmice, atributele pământeşti, sau sensibilitatea bio – umană - au devenit trăsăturile generale şi generalizate ale unei întregi existenţe. Universalitatea, omenescul şi non - reacţia sunt omniprezente, un „omnes" egal cu nesfârşitul. E o „Mioriţă", ce-şi are numele zămislit, nu prin cel de „mioară", ci de la „mi - ontism". De la un „ontism" al lumii, la „mioritismul" ei. După această trio-triadă „alterumană", să amintim de o alta, comentată şi ea în aceste „Meditaţii" şi anume pe aceea „superumană", care ne aduce în existentul pastoralic, complex dar şi cristalic. Vor fi raportări la triunghiuri aflate lângă noi, pornindu-se cu lumea 20


Gheorghe A.M. CIOBANU

însufleţită a acestui spaţiu intim - Mioare, Oameni şi Crăiese amintindu-se apoi, de dimensiunile devenirii - Pre acum, Acum şi De acum - iar, ca un simbol al acestui pastoralic ancestral, trinomul fluierelor- De fag, De os şi De soc. Şi aici, ierarhizările, de cantitate, dar şi de calitate, sunt dizolvate, balada - mit, începând cu dialogul dintre o mioară şi păstorul ei, pentru ca, în continuare, să se desfăşoare acel monolog triadic, despre o firească fiinţare între real şi ireal, între un tânăr cioban şi o mândră Crăiasă. Absenţa oricărei ierarhizări, e dominantă. Un „Ab Miorite condita", transferat în lumile unor „noblesse oblige". Un crescendo existenţial, ontic şi nu social. Un evantai de prefigurări ale morţii, ipostaze de „a fiinţa" transformându-se în aceea de „a super - fi". Dimensiunea timp, mult voalată şi ea, alunecă imponderabil de la un „ieri" spre „mâine", de la un „Pre - acum", la un „Acum" al dialogului - monolog , vizând un „De acum" nesigur, mai mult probabil, decât posibil, sau mult spre „niciodată" şi, eventual, „o dată". Pare a se aşeza lângă noi o clepsidră deschisă, golită de nisip şi încărcată, din când în când, cu funigei. Intimitatea spaţiului pastoralic e acum mai conturată, infinitul crăiesc al morţii devenind vibraţia discretă a trei fluieraşe. Ele nu sunt însufleţite de o intenţie muzicală umană, ci de revărsările uşoare, existente când şi când, ale vântului, lăsând în urma lor un „pianissimo geologic", o variantă apropiată de ”muzica sferelor”. Reverberaţiile quasiumane sunt ale unei „creaţii" spontane şi nu ca rezultate ale unor dinamici omeneşti, aflate acum, sau atunci, contopite cu o ţărână inertă. Se prefigurează dorinţa unei fiinţe umane, care extrapolează năzuinţa acestui „Trio pentru fluiere", scris într-o „cheie eoliană", în continuarea unui „dar", aflat în lumea „dorului". Trio - triada cea din urmă e un „orizont ontic endouman", oprit la ipostaza fiinţării în sine, şi biotică şi omenească şi pastoralică. Sunt cele trei rugăminţi testamentare, pe care eroul i le încredinţează mioarei, un „dat", adaptat altfel, pentru fiecare categorie de destinatari: ucigaşii, ca purtători de „Anti-viaţă", mioarele, alăturate lui într-o naturală „Co - viaţă" şi Mama, reprezentând simbolul sacru, de oricând şi de oriunde, de „Pro - viaţă". 21


„MIORIŢA” MIT TRIADIC

Spectrul fiinţării, în „Mioriţa", este continuu, fără acea radicală frontieră între „a fi" şi „a nu fi". E mai mult un „epsi-spectru"sau un „psi–spectru”, la fel de imponderabil, ca şi întreaga infrastructură a mitului. De aici, acea ultimă raţiune a suitei noastre de Trei Trio triade, acel „a mai fi", un „mai", subiectiv şi nu logic, o dorinţă, totuşi, reală, al unei existări sufleteşti, la fel de reală. Prin aceasta, mioritismul devine o trăsătură profundă a lui „a fi", al Expansiunii şi Retracţiunii cosmice. Gândindu-ne la „Geneză", putem spune şi adăuga: „Şi a fost ziua ...Mioriţei". De aici, un acelaşi voalaj între „În - pământ", „Pe pământ" şi „Cer-pământ". Contopirea cu nefiinţa ţărânii să fie „în dosul stânii", spre a-şi „auzi câinii", precum şi pentru a asculta acea „muzică a sferelor" de mai înainte. Iar de acolo, din adâncimea şi abiotică şi biotică a firii, zboară, imaterial, către Cer, un Cer foarte pământean, spre a „mai" fi în continuare, alături de acea „Crăiasă ontololgică" a existării. Un binom - monom, în care viaţa şi moartea înseamnă acelaşi lucru, ce se poate numi „stare mioritică", sau „Mioritism". Un „Mioritism" etern, al eternului nostru mit, „Mioriţa". Un „a fi, sau a nu fi", raportat numai la dualitatea metabolică a biosferei. La nivel uman, însă, binomul îşi mai adaugă un modul, de perspectivă, caracteristic, de regulă, tuturor fiinţelor umane, acela de a năzui în „a mai fi". (Nu dorim în a ne opri la ipostaza unui "a re - fi", aceasta aparţinând unei viziuni, de care mitul nostru e străin.). Şi astfel, binomul shakesperian se desfăşoară, în „Mioriţa", ca şi în viaţa firească a noastră, ca un trinom: „a nu fi, a fi şi a mai fi". În toate cele trei scenarii pe care personajul nostru pastoralic le transmite „testamantar", Mioriţei, se însumează năzuinţa ontologică şi a unui „a mai fi, realist” sau idealic, ipostaza lui „a fi" dominând pe acea a nefiinţării. E o legitate intimă şi generală a protoplasmei, care, dacă nu mai poate fiinţa - acum, probabil, unic şi continuu - atunci a trecut la formula repetării, „ab initio", în modalitatea unui pluralism discontinuu, a unor succesiuni de generaţii, toate de la „A spre Z". Triada scenariilor cu „a nu fi, dar şi a mai fi" constituie una din caracteristicile de adâncime, dar şi de universalitate, ale mitului. Un „mit" care, aflându-se la frontiera cu exclusivismul hamletian, şi-a 22


Gheorghe A.M. CIOBANU

însuşit o viziune triadică, spre a se putea supravieţui în ambianţa, de viitor, a lui „care pe care", ca o anticameră a lui „a nu mai fi". Şi deşi e un mit al trecutului, „Mioriţa" cuprinde şi proiecţii viitorologice şi cosmice, care ne-au invitat s-o reconsiderăm, acum, tocmai după acest criteriu al lui „mâine". Se cuvine, acum, o sistematizare a acelor Triade, care sunt însumate, direct sau indirect, în „Mioriţa", acel 3x3x3 de ipostaze, pe care se bazează meditaţiile noastre despre acest mit. O imagine cosmico – telurico - umană, a nemuritorului nostru mit, „Mioriţa".

23


I. „FLUIERAŞ” GENEZIC -Plăsmuire mioritică-


MIORIŢA” MIT TRIADIC

4. STRĂBUNI DIN CODRI, CU CREZURI STRĂBUNE ECOU CARPATIC „Preoţi, munţii mari" Să reluăm, acum, străbuna noastră „Mioriţa" şi s-o raportăm la noi parametri, la acei cosmico - umani, la acele trei Trio - triade, la care, în „Preludiu”, ne-am oprit îndelung. Într-o primă parte, numită de noi: „Fluieraş Genezic", vom surprinde rădăcinile creatoare ale mitului, după care, în „Fluieraş Pancosmic" vom comenta, la fel de mega-uman, cadrul în care se desfăşoară mitul, pentru ca în „Fluieraş Dramatic" să interpretăm, meda-uman, succesiunea celor trei viziuni ale personajului principal, cu privire la moartea sa. Destinul istorico-spiritual al poporului nostru a făcut ca aceste izvoare să fie multiple, esenţa dacică fiind influenţată, parţial şi de cea latină, sau cea a atâtor interferenţe diverse, totul ducând la o rezultantă complexă, cea a autohtonicului, relativ şi el. Capitolul de faţă se va referi la rădăcina străveche a tracodacilor, la universul lor de viziune, ele reflectându-se profund în mitul „Mioriţa", ca Expansiune, Existenţă cosmică şi A mai fi, atribute ce rezultă, plenar, din Spiritualitatea Sarmisegetuzei, Primatul Cerului, al unui „Dincolo" arhaic, este comun la amândouă, moartea fiind aceea care te recontopeşte cu el, nu numai existenţial, ci, mai ales, printr-o înălţare verticală. Scenariul dăruit oilor, cu aceea bivalentă moarte nuntă, moarte-comuniune, redă cel mai limpede credinţa pe care o aveau dacii, asupra plecării ireversibile din viaţă. Pentru mit, ca şi pentru credincioşii întru Zamolxis, stelele cerului prefigurează fărâme de lumină sacră, răspândite, nu departe de noi, pe bolta proteguitoare a celestului. E aici o imagine pe care, poate, o aveau oamenii unui trecut îndepărtat, când aceştia îşi închipuiau, cu convingere, o lume „geocentrică". Un univers intim, în care sensul ascendenţelor verticalice era redat suficient prin elevaţiile perfecte ale brazilor. Şi dacă aceste conifere erau concrete prin tulpinile lor, ca şi în viziunea dacilor, înălţarea spre un mai „Sus" apropiat se putea realiza şi prin vibraţia imaterială a celor trei feluri de fluiere, ele, la „Mioriţa", amplificând ascendenţa şi prin voalajul 26


Gheorghe A.M. CIOBANU

periontic al vibraţiilor lor. Se pare că emisia acustică a instrumentelor de suflat e mai liniară, decât aceea a celor cu corzi, sau cu percuţie. Şi în credinţa dacilor, ca şi în mitul nostru, lumina lumii îşi are sorgintea în „Soare" şi în „Lună", la „Mioriţa", acestea două având o funcţie supremă, aceea de a susţine „cununa lui a fi". Şi unui aceluiaşi Cer, aparţin, mai mult decât teluricului, zborul împietrit al munţilor. Dacii nu au absolutizat pământescul, ci întotdeauna au căutat înălţimile firii şi mirajul sacru al Cerului. Acea „nuntă" cu „Crăiasa lumii" nu e decât contopirea „nupţială" cu acest „Cer", existent „sus" şi „înspre sus". Cu mult înainte ca Dante să prefigureze, în „Paradisul" său, o succesiune, în trepte, a superînaltului, „Mioriţa" şi-a conturat o tectonică similară, verticalică şi ascendentă a universului de lângă noi. O „stână de oi", aflată în intimitatea fiinţării unei „stâne de stele". De aceea, poate, ne aflăm într-un spaţiu cosmic, cotidian, în umbra unei penumbre şi într-un solaric umbrit. Iar discreta înfiorare a aerului de lângă „fluiere" şi „plai", nu e decât o la fel de intimă însufleţire a universului. Şi în crezul dacic, ca şi în cel mioritic, viaţa se constituie cu moartea, într-o aceeaşi unitate monomică, un „a fiinţa", rezultat din binomul clasic a lui „a şi fi" şi „a nu fi". Sau altfel spus, vieţuirea e un Răsărit, iar trecerea spre moarte, un Apus, ale unui aceluiaşi lumesc solaric. „Logaritmul nostru hermeneutic" surprinde „faţa nevăzută a ...Mioriţei" sub incidenţa spuselor celor „Trei Triade" enunţate mai sus, care ne vor însoţi pe tot parcursul acestui comentariu: Structurare universală, Existare spaţială şi Fiinţare temporală. Să raportăm „Fluieraşele" la expansiunea Totului, la Existenţa cosmică şi la acel „mai" a lui „a fi". Mitul cuprinde, ca o trăsătură cardinală a „Fiinţării Firii" şi însumarea în procesul îndelungat al „Expansiunii"- dominanta ascendentului, cât şi urmările fireşti pentru sfera telurică a bioumanului. Emanaţiile „în Trio" ale fluierelor, starea de murire cu rezonanţe senzoriale, încă, în ea, nupţialul multicosmic, ca şi vieţuirea bio-socială a unei posibile familii, toate conduc la o stare de plenitudine existenţială şi nu de tragism. Surprinse grafic, ele se 27


MIORIŢA” MIT TRIADIC

constituie ca nişte capiteluri, ce încununează succesiuni verticale de colonade. Dar, aşa cum se comenta în „Preludiu", starea de Expansiune generează, dar şi dizolvă, bioticul teluric, fapt pentru care, apropierea acestuia de final, îi conferă şi calitativ şi cantitativ, mulţimi de reacţii, prin care acest „final”, se mai prelungeşte, dar se şi încarcă cu o mai mare tensiune de „care pe care" şi de „care din care". Un „ori eu, ori tu", pregătesc faza avansată a Expansiunii, când ea va domina, până la „întoarcerea" prin Retra, un „nici eu, nici tu"- . Şi „Mioriţa" e toată un astfel de „Memento", şi pentru cei doi ciobani ucigaşi, care, în viitor, se vor reduce şi ei la „unul", apoi la „niciunul" şi pentru oiţele, ce vor anticipa şi drama mitului, ca şi drama existenţei şi pentru mama, care în final, va şti adevărul şi apoi nu vor mai fi nici astfel de „mame". Prin aceasta „Mioriţa" e o „ontogenie, care repetă şi anticipează filogenia". E o „"filmare” foarte scurtă, despre lungul „film" al „Fiinţării firii". E un „Memento existenţial", cum puţine mituri şi creaţii literare sunt pe lume. Ca „Existare spaţială", să ne oprim, acum la viziunea de „Existenţă cosmică", pe care mitul mioritic o cuprinde în el. Imediat ce este informat, de către mioară, de ceea ce au hotărât cei doi ciobani ucigaşi, eroul nostru trece, cu repeziciune şi uşurinţă, la transmiterea celor trei scenarii, pe care se vede că le avea gândite de multă vreme. Motivaţia logică şi psihologică a acestora se impune prin coerenţă şi intenţie ulterioară, încât pare că la început au fost gândite efectele şi apoi, au condus la dorinţele expuse. Grupul acestor trei scenarii are în el o impresionantă densitate de raţionalitate, încât se pare că el se găseşte la frontiera dintre mit şi postmit, ori că soluţiile au fost introduse mai târziu, în locul altora, mai metaforice. Impresionează mult şi profetismul realist al eroului, ca şi sincerul său umanism, acceptând „selecţia naturală" a celor doi copăstori, fără a se opune „legii de bronz" a efectului desbiologizant al Expansiunii galaxiei noastre. Dar, coerent, se corelează cu mirajul mitologic al spoveduirii sale intime, al „of - ului" pe care întreaga protoplasmă îl are şi anume, măcar metaforic, moartea să-i fie „quasimoarte", iar „a nu mai fi" să emane speranţa unui „a mai fi". 28


Gheorghe A.M. CIOBANU

Pentru erou, dialogul dintre finit şi infinit, dintre „aici" şi „dincolo", e ceva obişnuit, o miniaturizare medievală a Totului, în spaţiul căruia, el se desfăşoară doar prin câţiva paşi. Toate acestea transpar şi din arhitectura, la fel de intimă şi firească, pe care o admirăm la viziunea ontică a dacilor, pentru care existenţa cosmică se suprapunea, egal, şi peste imaginea existenţei celor din jur, ca şi peste acea a existării de zi cu zi, de timp cu timp. Se poate spune şi acum că reciprocitatea de viziune dintre dacism şi mioritism, făcând abstracţie de spaţiul geografic sau de timpul istoric, este aproape totală. Algoritmul de contemplare al spiritualităţii dacice, ca şi al semnificaţiilor mioritice se însumează într-un fericit numitor comun. Să ne oprim, în continuare, la cel al treilea criteriu, prin care să trăim intim şi mai mult, fenomenul mioritic, alături de acel dacic, prefigurat prin acea triadă a lui „a fi". După noi, aici operează relaţia „a mai fi". Această năzuinţă, universal -biotică dar, mai ales, universal - umană, o întâlnim, ca pe un fenomen ce aruncă, imponderabil, o punte între „mâine” şi „după”, între „nefiinţare" şi „peste fiinţare". La amândouă e un „credo" ideatic, care conferă vieţii un plus de vieţuire şi lui „a fi", o reverberaţie existenţială printr-un „a mai fi". Cel de-al doilea scenariu, destinat a fi trimis oilor, mirajul acestui „meta" ia forma acelei „nunţi princiare", de la care, şi metaforic şi nu, viaţa, ca vieţuire reală, abia începe. Rezonanţe ale acestui „după" se întâlnesc chiar şi în scenariul cel mai anulativ - primul - în care eroul mitic, deşi aflat în mormânt, el aude, în continuare, pe credincioşii săi câini. Şi dacă ne oprim şi la al treilea scenariu, acel pentru mama, acest binom superpolarizat al posibilului cu imposibilul, întâlnim aici trimiterea la reala şi concreta nuntă omenească, la care, cu adevărat, viaţa începe, să se deruleze, după urările de „mulţi ani". Şi pentru daci, familia a însemnat primul binom perfect, un ritual prin care bioticul suprem să se impună neînsufleţirii. Dacii au fost, la vremea lor, un „unicat istoric", ajunşi aici tocmai pornind această succesiune de familii şi de generaţii, oricare ar fi confruntările din jur, ca acel eternizat pe „Columna Decebal". 29


MIORIŢA” MIT TRIADIC

5. PĂDURI DE ARCADE ŞI - ARCADĂ DE MIT ECOU LATINIC „Mi-au ţinut cununa" E firesc faptul că ţesătura materială a oricărui mit - la noi „Mioriţa" - să fie permeabilă la marile rezonanţe ale unor spiritualităţi cuprinzătoare şi ca spaţiu şi ca timp. Ne referim, acum, la complexul materialo - spiritual latin ale cărui amprente s-au făcut simţite secol de secol şi ajunse fiind până azi. A fost un spaţiu cultural, cu viziunile sale proprii, viziuni care, pentru studiul nostru, le raportăm, ca structurare universală, la modelul „Retroactiv", ca existare spaţială, la „Existent teluric", iar ca fiinţare în timp, la „A nu fi". Surprinsă în globalitatea şi evoluţia ei istorică, spiritualitatea de sorginte latină - cu care, acum, vom corela mitul „Mioriţei"- prezintă şi ea, asemeni tuturor marilor culturi ale lumii, o anumită dinamică şi dualitate existenţială, care, în perimetrul ei demiurgic, se constituie într-o pendulare între ipostaza de stabilitate a gândului şi acea de orizont evadativ, compensatoriu. Ne aflăm, astfel, în prezenţa unei polarizări ideatice, a unui „aut...aut", care preferă mai puţin cuminţenia unei „media", a unui pod de cetate ridicat întru împăcare, sau a unei spade nescoasă spre luptă. O dată constatată această dualitate: cartezianism / realism latinic, se cuvine a-i contura anatomia sa internă, structura ei de suficienţă şi funcţionalitate, prin dispunerea binară a reperelor de referinţă ale celor două tendinţe. Un algoritm care, pentru preocuparea noastră prezentă, va constitui şi alt instrument de analiză hermeneutică, apartenent lumii romane, a dualităţii existenţiale din „Mioriţa". La început, aspectul dual: Expansiune şi Retracţiune, cu „locul geometric" echilibrat de Medanţiune. Pentru o cuprindere sistematică a acestora - care, de data aceasta, se vor însuma, cum spuneam mai sus în trinomul: „Retracţiune", „Existent teluric" şi „A nu fi" - vom demara cu caracteristica primă. Ne vom raporta, la început, la principalele repere de însumare, clasificate şi ele după trei criterii, astfel: 30


Gheorghe A.M. CIOBANU

a) Criteriul ontologic: - cauzalitate (viziune corelativă de succesiune deterministă, linearitate singulară de certitudine, existenţa unui anterior şi ulterior determinabile), / aleatorism un „a fi" în sine, o pluralitate singuratică, un indeterminism determinat de o relaţie îndepărtată şi fatală); - monovalenţă (soluţie singulară şi certă, dimensiune previzibilă în desfăşurări, posibilitate de extrapolare scutită de verificare) / dispersie (polivalenţă în determinarea unei cauzalităţi, probabilitate centrifugă, dizolvare a unor criterii de referinţă repetabile). b) Criteriu structural: - simetrie (dualitate de similitudine inversă, repetabilitate minimă, echilibru stabil de alcătuire interioară) / singularitate (nonrepetabilitate binară, ireversabilitate existenţială, independenţă de structură); - măsură (loc geometric ontic sau medanţiune, echilibru de bivalenţă, stabilitate dar şi fragilitate epsilonică) / periferism (devenire continuă şi accelerată, bisectoare diagonalică, instabilitate de excentricitate). c) Criteriul dinamic: - linearitate (desfăşurare filiformă continuă, monocauzalitate determinabilă, ireversibilitate spaţio - temporală) / labirintism (cauzalitate colaterală, rezultate multiple şi inedite, incertitudine de anticipare); - repetabilitate (circularitate previzibilă, extrapolare spontană, capacitate de augumentare calitativă) / serialism (afirmare permanent incipientă, existenţa de succesiuni închise, previzibilitate ireală). Un grupaj de parametri, care reflectă suficient dinamica, de conţinut şi de timp, a culturilor romanice, dinamică ce se evidenţiază cu atât mai mult, cu cât se consideră o evoluţie mai îndelungată a acestora. Bipolaritatea rezultată nu se constituie ca o alăturare a două viziuni radical opuse, reciproc anulative, ci ele - limpedele şi voalajul - se manifestă ca rezultate ale distanţării faţă de realul dat, ca măsuri ale gradului de interiorizare sau exteriorizare trăite de către subiectul contemplator. Trecerea de la o ipostază la alta a binomul dual nu e o mutaţie de profunzime, ci o reacţie de considerare sau de 31


MIORIŢA” MIT TRIADIC

reconsiderare a existenţei. Culturile romanice, astfel, trăiesc o dialectică mai mult de osmoză decât de radicalism, o bivalenţă a aceleiaşi conştiinţe, care surprinde spiritual, aceeaşi realitate. Unghiurile de amplitudine sunt, de aceea, mai ponderate, ceea ce conduce la coexistenţe şi nu iconoclasm, la înţelepciune şi nu fanatism. Să proiectăm, acum, asupra „Mioriţei", „grila" de atribute ce caracterizează, în general, culturile de sorginte latină, ca spaţiu de elasticitate şi supleţe de transhumanţă. Produs sigmatic, de loc şi timp, al unei astfel de spiritualităţi, nemuritorul nostru mit naţional se însumează, în configuraţia - graf, ancestrală, dar şi permanentă, a universului latinic. Vom opera cu parametrii de mai sus, în înlănţuirea lor binomică şi în succesiunea firească de viziune: ontologie, structural şi dinamic, numărul de ordine al comentariilor urmărind înlănţuirea acestor douăsprezece puncte de vedere pe care, anterior, leam delimitat. 1. Cauzalitatea, cu întregul ei determinism, o întâlnim cu precădere în prima parte a baladei, fie ca o motivaţie a planului celor doi, („Că - i mai ortoman / Şi-are oi mai multe, / Mândre şi cornute / Şi cai învăţaţi/ Şi câini mai bărbaţi); fie ca o fundamentală logică pentru măsurile defensive propuse de mioară („La negru zăvoi / Că - i iarbă de noi, / Şi umbră de voi"). Personajul pastoral apelează şi el, în acele momente, la un limbaj care valorifică, din plin, esenţa cauzală („Ori iarba nu-ţi place / Ori eşti bolnăvioară"). 2. Aleatorismul, în schimb, se constituie ca o imagine subiectivă, metalogică, în partea secundă, parte în care personajul apelează la un alt registru vizionaric, la un amestec de fatalism poetic cu o grijă de ordonare gospodărească a propriului său viitor, aşa metateluric cum se prefigurează el a fi („Şi de - a fi să mor / În câmp de mohor”…”Să spui lui vrâncean / Şi lui ungurean”… „Să le spui curat / Că m - am însurat”… „Iar la cea măicuţă / Să nu spui, drăguţă”). O succesiune de „da” – uri şi „nu” – uri pe care mioara va trebui să o traducă, în fapt, chiar dacă ea prezintă paralelism poliexistenţial. 3. Atributele psiho-acustice ale celor trei fluieraşe cuprind în ele o monovalenţă radicală, o claritate de „Tabel a lui Mendeleev”, 32


Gheorghe A.M. CIOBANU

care nu ascunde în ea nimic „altceva” posibil sau relativ („Fluieraş de fag / Mult zice cu drag! / Fluieraş de os / Mult zice duios! / Fluieraş de soc / Mult zice cu foc!”). Ne aflăm, astfel, într-un spaţiu intim, euclidian, în care legităţile lumii, abia plecate în a se aplica, nu cunosc încă probabilitate şi mutaţii. 4. Complexitate crescândă a unei dinamici îndelungate creează, de acum, aleatorism şi dispersie, variante multiple, polivalente, în prefigurarea soluţiilor de viitor. De aici pluralitatea secvenţelor quasitestamentare pe care „oiţa năzdrăvană” va trebui să le realizeze într-un viitor apropiat. Scenariul „nunţii” sale escatologice a ciobănaşului este pasibil de multiplicitate, aici în baladă prefigurânduse, însă, din cauza vieţii sale sociale restrânse pe care a trăit-o, doar două variante, una adresabilă „oilor” şi alta mamei („Iar tu de omor / Să nu le spui lor / Să le spui curat /Că m - am însurat”… „Tu mioara mea, / Să te-nduri de ea”… „Iar la cea măicuţă / Să nu spui, drăguţă”). 5. Cartezianismul ordonator cere, direct sau indirect, existenţa unei simetrii, a unor dispuneri duale în care componentele se repetă invers şi identic. Splendidul portret, aproape velasquezian, pe care îndurerata mamă îl face fiului ei, nu e altceva decât un poem închinat unei zămisliri a firii care cuprinde în ea o simetrie perfectă: somaticul omenesc tânăr („Mândru ciobănel / Tras printr-un inel”). 6. Structurile lumii, însă, datorită unei dinamici complexe, crescânde şi de interferenţă, îşi pierd pe parcurs simetria întregului, ajungându-se la forme impare şi diferite, la o anumită singularitate a părţilor care nu mai cere o axă, presupusă sau reală, o anumită dedublare şi inversiune a sensurilor. Întâlnim în „Mioriţa” unele triade care nu comportă nici o geometrie a repetării (Mioara – Eroul – Crăiasa sau Ciobanul – Eroul – Mama). Fiecare în parte există monomic în sine, neanalog cu cei de alături. 7. Starea de măsură, de echilibru, fragil sau nu, între două dinamici contrare, de „loc geometric ontic” sau de medantism în raport cu o mulţime de tendinţe şi sensuri, deci o stare existenţială de largă universalitate şi profundă esenţă, o găsim în „Mioriţa” foarte frecvent. Ea apare ca o rezultantă a unor factori, fie geografici ( „Pe un picior de plai / Pe - o gură de rai”), astronomici („Pe l - apus de soare”), economici („Şi - are oi mai multe / Mândre şi cornute”), 33


MIORIŢA” MIT TRIADIC

informaţională (necesitatea unui dialog care să egalizeze încărcătura lor de cunoaştere), sau tactică defensivă (”Că-i iarbă de noi / Şi umbră de voi”), fie cu acea suită de puncte de răscruce ce abundă în testamentul metaforic al eroului şi care vrea să arunce arcade de liniştire între cer şi pământ, între viaţă şi moarte şi între generaţii. Se pare că prezenţa ipostazei de măsură se întâlneşte, pe parcursul baladei, de douăsprezece ori. 8. Alături de această geometrie a unor statornicii, se conturează şi structuri de periferism, cu creionare diagonalică şi cu instabilitate de cascadă, în care relativitatea se afirmă iar fiinţarea nu mai conţine în ea fiorul veşniciei, ca acele modele de „nuntă”, unul din ele conţinând o componentă ce, la cel de-al doilea dispare („Iar la cea măicuţă / Să nu spui, drăguţă, / Că la nunta mea / A căzut o stea”). 9. Uneori, în mit, urmărim succesiuni lineare, filiforme, bine înlănţuite cauzal, ca pe nişte tuşe limpezi, continue, previzibile (scenariul omorârii păstorului sau acela al înmormântării acestuia lângă stână, de la localizarea „strungii” şi până la polifonia de sonorităţi şi lacrimi). 10. Alteori, din contră, discursul narativ pornit de la erou capătă sensuri hermetice şi contur labirintic, devenind astfel, codat şi decodabil, simbolizat şi nu descriptiv (modelul metatraductibil al „nunţii” sale, sau interferenţele stranii de personaje şi secţiuni care aparţin acestuia). 11. O ultimă pendulare duală este aceea pornită de la limpezimea, aşa de uşor previzibilă, a repetabilităţii ontologice, la care revenirea unor daturi anterioare va genera consecinţe asemănătoare. Scenariul de strategie defensivă propus de mioară, spre a se contracara acţiunea atacatorilor este confirmabil („Drăguţule bace! / Dă-ţi oilencoace”…„Stăpâne, stăpâne / Îţi cheamă şi-un câine”). 12. Pendularea de mai sus, însă, trece, în alte episoade, la incertitudinea unor enumerări eterogene, lipsite de reper repetabil, serii care se îndepărtează de noi, fără a se mai întoarce vreodată. („Soarele şi luna / Mi-au ţinut cununa, / Brazi şi păltinaşi / I-am avut nuntaşi, / Preoţi, munţii mari, / Păsări, lăutari, / Păsărele mii / Şi stele făclii!)”. 34


Gheorghe A.M. CIOBANU

Trecută prin confruntare cu „grila” propusă, balada „Mioriţa” aparţine înlănţuirii de tip „claritate - voalaj”, spre deosebire de „Meşterul Manole”, bivalent şi el, la care coloana vertebrală e inversă. Prin aceasta, mitul nostru pastoral depăşeşte frontierele unei fiinţări exclusiv naţionale şi se erijează a fi o creaţie, emblematică şi ea, a spiritualităţii romanice în general. Dacă „mitul zidirii” de adineauri surprinde trecerea omenirii de la simbolistica mistică a ancestralului, la ortogonalitatea certă a cartezianismului european, „Mioriţa” avertizează, parcă vizionaric, că pe mai departe şi acest spirit, dominat de tăieturile în piatră ale lui Bramante va evolua pe abscisa timpului şi ordonata gândirii, spre a ajunge, mai târziu, ca o revenire spiralică, la relativitatea polivalenţei contemporane. Şi pe planul „Existentului teluric”, ca o reverberaţie a Retracţiunii de mai înainte, ne întâlnim cu unele trimiteri ale conţinutului mitologic, ce poartă în ele emanaţii de Romă antică, de „Cetate Eternă”, exprimate aici ca un strigăt de „Vieţuire Eternă”. Imperativul teluric al spiritului latin, prin care opţiunea pentru viaţă sau moarte se ia de îndată, la prima solicitare, se reîntâlneşte şi în miniaturismul baladesc al mitului, personajul principal hotărând, fără reacţii afective, aici, pe „piciorul de plai”, cele trei scenarii posibile. E un „panem et…vivere”, nu departe de cealaltă zicere, care visează şi trăieşte zilnic un „circenses”. Şi în „spaţiul mioritic”, ca şi în cel latinic, mândria în faţa morţii e „raţiunea de a fi”, ca vieţuitoare umană. Pentru ambele spaţii vitale, a lupta e înaintea a lui a trăi, cea din ultimă stare afirmându-se doar ca o consecinţă. Psihologismul ulterior a lui „pe scut, sau sub scut” se va continua mai târziu, acum, primând încă, un categoric: „primum vivere – sau nonvivere – deinde philosophare”. De aici şi încrâncenarea cu care au luptat şi unii şi alţii, de la „podul lui Apollodor” şi până la „Columnă", de la oştenii de pe aceeaşi „Columnă" şi până la „Mândrul ciobănel". Şi ca o încununare a viziunii lor apropiate, universul mioritic şi cu cel italic însumează, ca pe nişte polinoame totale, două întreguri existenţiale: unul istoric şi altul, mitic. Sunt consideraţii, la care nu se pot creiona parametrii de loc sau timp, ca la toate miturile lumii, dar prin care e posibil a se face 35


MIORIŢA” MIT TRIADIC

corelaţii de similitudine şi deductive şi inductive. Şi latinii, la vremea lor, au coexistat cu străbunii noştri daci, cu care au dialogat - numai istoria ştie cum - şi cu aceştia. Atitudinea faţă de Fiinţarea temporală, a celor porniţi de pe malul Tibrului şi ajunşi, mai târziu, la Drobeta, a fost, în general, redusă la un „A nu fi", eroic, fie de arenă, fie de costum militar, un „nu" ireversibil şi de „acum", atitudine pe care, o surprindem, cu uşurinţă şi la personajul nostru baladesc. Unii mereu cu spada scoasă, a lor, sau a celora din faţă, iar celălalt, pastoralicul nostru, tot mereu, cu „oi mai multe". Un „Aut Caesar, aut nihil", din lumea „Triumfurilor", alături de gospodarul singuratic, pentru care domina în faţa lui, polivalenţa unui „Et nihil, et essere". O confruntare cu „dincolo", pentru amândouă cerându-se eroism şi dăruire. Două modele de „război", la ambele moartea fiind, ori binomic, ori trinomic, o certitudine, prima din ele prezentă fiind în zorii zilelor, cealaltă, doar "la apus de soare".

36


Gheorghe A.M. CIOBANU

6. DOINIRE PASTORALĂ DESPRE – A MAI FI, SAU NU ECOU FOLCLORIC „Şi umbră de voi" „Mioriţa" din Patria Mioriţei, rămâne a fi, aici, o „Divină" „Mioritiadă" naţională, un „Voroneţ" poetic, şoptit în penumbră de păduri şi rezonând cu reverberaţii de „Muzică a Sferelor". Trăită aici, în sutele ei de variante, balada - mitologică a „Oiţei bârsane" se însumează, acum, ontologic, ca „Structură universală”, în „Medanţiune", ca „Existare spaţială", în „Existare umană", iar ca „Fiinţare temporală", în viziunea lui „A şi fi". Medantic –o stare de mijloc, de „loc geometric", de medie cuprinzătoare - raportăm creaţia la o astfel de viziune, oprindu-ne la acele deschideri spirituale, care să reflecte tocmai o astfel de atitudine deosebită. Mitul „Mioriţei" însumează în conţinutul său o succesiune densă şi diversă de astfel de răscruci ontologice, care decupează continuu rostogolirea dramatică a baladei, asemeni reprizelor dintr-un rondo muzical, în secvenţe fireşti, din ce în ce mai atenuate ca tensiune. Spre deosebire de „Meşterul Manole", „Mioriţa" nu cuprinde în ea acel crescendo tragic, ci fiecare episod care urmează diminuează în trepte unghiularitatea intrigii, pornindu-se, astfel, de la un „memento" nefast şi terminându-se cu un „largo" plin de înţelepciune. Încercăm, în continuare, să surprindem cele mai evidente din aceste „baraje" autohtone de "loc geometric ontic", care, prin înlănţuirea lor, vor face din baladă un adevărat poem despre echilibru şi eternitate. - 1. Cadrul geografic, acea fărâmă din suprafaţa pământului pe care se desfăşoară drama e un „plai", o stare de tranziţie între verticalul munţilor şi orizontala şesului, o prefigurare ondulatorie care, prin liniştea ce o transmite, e asemănătoare cu „o gură de rai". - 2. Suportul teluric al vieţuirii, latura economică, este, la început, integrală, unul din cei trei având un fond material prea mare, ceea ce îi determină pe ceilalţi doi să-l anuleze pe acesta şi să-şi transfere lor bunurile lui, prin care apoi ei să ajungă la media firească de avuţie. 37


MIORIŢA” MIT TRIADIC

- 3. Acţiunea „şoc" a celor doi va trebui să aibă loc la o frontieră a succesiunilor diurne, la un „apus de soare" care, în acelaşi timp este şi un „răsărit de întuneric", la un timp când ziua este şi noapte, iar lumina se împleteşte cu umbra. - 4. Sub aspect informaţional, la început se porneşte cu o inegalitate reciprocă şi mioara, ca şi ciobanul ei, posedând un plus, dar şi un minus de date de natură inversă, ceea ce face necesar acel dialog dintre ei, în urma căruia încărcătura gnoseologică devine egală la amândoi. -5. Pentru rezolvarea echilibrată a conflictului, mioara propune un scenariu activ dar şi pasiv, un amestec de acţiune şi nonacţiune, de prudenţă şi aşteptare, „penumbra zăvoiului", ca şi „bărbăţia câinelui" să garanteze, cât mai mult, existenţa unei stări de linişte. - 6. „Testamentul" metaforic al ciobanului cuprinde câteva scenarii, din care primul, operabil pentru ceilalţi doi păstori, cere ca locul lui de odihnă veşnică să fie ales şi statornicit la frontiera dintre viaţă ţi moarte, dintre tăcerea humei şi neastâmpărul sonor al fluierelor. - 7. Cel de-al doilea scenariu testamentar se adresează mioarelor, care vor trebui să trăiască bucuria contopirii ciobanului lor cu cerul, a nunţii sublime a acestuia, nuntă care înseamnă, de regulă, şi o separare - faţă de pluralul demografic - dar şi o însumare - raportată la binomul de viitoare apartenenţă. - 8. Aceleaşi mioare, după scenariul prim şi al doilea, vor trebui să trăiască o stare sufletească neobişnuită, compusă, în acelaşi timp din plânsul lor „cu lacrimi de sânge" - de lângă mormântul eroului, ca şi de trăirea sărbătorească determinată de contopirea acestuia cu cerul, contopire care, pentru ele, e prezentată ca o nuntă şi nu ca un omor. - 9. Scenariul al doilea mai relatează şi despre participarea lumii la această supremă contopire a singularului cu întregul, întâlnindu-se aici, într-o perfectă armonie a proporţiilor, un spaţiu larg, centrifug, baroc - soare, lună, stele - cu un altul intim, concentric, romantic munţi, brazi, păsări. - 10. Ultimul scenariu testamentar - al treilea - se adresează numai mamei, acest simbol al permanenţei materne şi al fluenţei generaţiilor, această matcă sacră prin care trecutul ancestral se 38


Gheorghe A.M. CIOBANU

converteşte în veşnicie viitoare. În baladă, pe o aceeaşi orizontală a devenirii, se surprinde un timp oprit - mama - şi unul fluent-nunta, amândoi conjugaţi într-un repetat loc geometric; căderea stelei, însă, alături de timpul mamei, ar fi anulat de cel de-al doilea, ambii devenind, astfel similari şi adunabili într-un dat asimtetric. - 11. Considerat în întregime, conţinutul baladei trădează, din punctul de vedere al personajelor, structuri trinomice cu echilibru ontic la mijloc, eroul principal aflându-se, atât între Mioară şi Crăiasă, cât şi între Ciobani şi Mamă. - 12. De asemenea, ca viziune existenţială, antropologică, se surprinde o aceeaşi geometrie a echilibrului, starea de sublim a păstorului rezultând, pe de o parte din zbaterea tragică a tuturor mioarelor, iar pe de alta, din firescul celorlalţi participanţi. Comentariul nostru de până acum ne conduce la posibilitatea de a încerca o prefigurare grafică a relaţiilor existenţiale ce însoţesc personajele şi acţiunea din „Mioriţa", prefigurare care să evidenţieze şi mai mult funcţia echilibratoare a conţinutului baladei şi a eroului ei principal, ca un strigăt, parcă, al spiritului uman dintotdeauna împotriva neputinţei de a converti cele două răzvrătiri inverse ale firii într-un acelaşi creuzet al eternităţii. „Mioriţa” pare să fi visat şi ea la un astfel de creuzet. Diametrul orizontal delimitează radical cele două părţi absolute ale existenţei: non-separatul, ca două limanuri tendenţiale, polarizate şi asimptotice, în timp ce diametrul vertical decupează devenirea în cele două drumuri către şi de la cele două tărâmuri de mai sus, un „vino" către un „a fi" de sine stătător, consolidat prin condiţionarea material - pământească şi un „du-te" spre un început al plecărilor, când foşnetul vieţii apune, spre a se transforma în simbol (vezi grafica). Pornind de la aceste consideraţiuni, „Mioriţa" devine purtătoarea unei constelaţii de sensuri, cu trimiteri către ceea ce este nu numai universal - uman, ci şi existenţial - cosmic, chiar dacă suportul de comunicare rămâne acelaşi fapt divers, restrâns şi pastoral, petrecut odinioară undeva pe un „picior de plai". Numai că acest fapt divers cuprinde, în câteva zone ale sale, unele evadări subtile către un „altceva", deschizându-se, astfel, fâşii de iluminaţii spontane spre o lume în care cotidianul e permanenţă, iar amănuntul, semnificaţie. O 39


MIORIŢA” MIT TRIADIC

„Mioriţă" prudentă la astfel de evadări şi derulată continuu numai în zonele obişnuitului s-ar fi numit eveniment şi ar fi căpătat numele, dat mai târziu prin Sadoveanu, de „Baltagul". Rămasă, însă, ca „Mioriţa", balada evoluează simultan, în două spaţii interferente, unul al epicului şi celălalt, al semnificaţiilor. Suntem ajunşi, acum, să considerăm mitul, sub criteriul „Existării spaţiale", în ipostaza ei de „Existare umană" şi aceasta posedând atributul de mai sus, al unui echilibru între cel e două mari tendinţe ale Galaxiei noastre. Dintru început, se remarcă, nu numai similitudini, ci chiar modele ale personajului uman, trăsături ale acestui model, aflate la o monovalenţă impresionantă, încât ne permitem a parafraza o spusă a acestor „plănuiri”, că „omul sfinţeşte locul şi amândouă „consfinţesc viziunile miturilor acestora". Şi „Mioriţa" o confirmă din plin. Conţinutul baladesc al ei, redă întrutotul universalismul existării trăit pe aici, pornit de la multitudinea tipurilor umane şi extins, apoi, la lumea înconjurătoare, la plante şi animale, „la zăvoi" şi la „oi", fiecare din ele dăruindu-ne, succint, trăsături ale personalităţii lor. Se remarcă, apoi, acel compendiu de raţionalitate umană, spontană şi realistă, materializat în cele „trei scenarii” pe care, eroul mitului, fără ezitare sau amânare, le înşiruie mioriţei, unul vizând adâncimile ţărânei, un altul, infinitul solarico-astral, iar ultimul, existarea firească a fiinţei umane, o existare vibrândă între mormânt şi nemurire. Adâncindu-le, te opreşti, la început, la încărcătura lor de senzorialitate pământeană, vizualul şi cu sonorul, fiind, existenţial, alături din prima clipă. O telurico - fizicitate, ce este extinsă în întregul univers. Un alt atribut „carpatic" prezent la aceleaşi dimensiuni de „dincolo", îl constituie intimitatea poetică a totului, o poetizare patriarhală şi ruralică, esenţială şi echilibrată - un admirabil model de „loc geometric" - simţită şi trăită firesc, chiar dacă mitul gravitează în jurul unor drame. O imagine nepereche, a ceea ce a însemnat, ca pastoralitate, patria „Mioriţei" şi folcloristica ei. În totalitatea lui, mitul nostru e un model raţionalo - senzorial al acestui spaţiu intercontinental, deschis pluralului şi închis 40


Gheorghe A.M. CIOBANU

monovalenţelor, în perimetrul căruia universul este redus la dimensiunile unui „plai", iar acesta din urmă are toate atributele infinite ale unui aceluiaşi univers. Şi ca „Fiinţare temporală", crezul carpato - mioritic, crez ce însumează fărâma cu nesfârşitul, pendulează, cu „miraj mioritic", între un „a fi" şi un „a nu", cu o aceeaşi viziune inedită. Binomul bio shakespearian trece dincolo de absolutismul „cuadraturii…vieţii", emanând, ca pe un „meta", o trăsătură aureolică, acel „mai", care deschide speranţa, întotdeauna „certă", a unui "a mai fi", ca o triadă a existării. Şi „Mioriţa" şi psihologia intimă a lui „Homo carpaticus", cultivă, cu precădere, acest „mai târziu”. Astfel, în scenariul cu ucigaşii, eroul mitului vizează o quasimoarte, în urma căreia el va putea, aşa metaforic, să-şi audă câinii. Foarte mult, acest „ar mai fi" se desfăşoară în scenariul pentru oi, acela în care tot universul, de la clorofilă, la stele participă la o nuntă princiară, "nunta” mioriticului păstor. Şi în ultimul scenariu, cel mai realist, dar şi cel mai probabil al mitului, ne aflăm în cea mai stranie ipostază a acestuia. Trei scenarii, care se succed într-o serie complexă, trecându-se, de la certitudine la fantastic şi, apoi, la imposibil. Un imposibil, al multiposibilului „a şi fi". Două „extreme" polarizate, din a căror însumare rezultă, şi real şi imaginar, fiinţarea.

41


II. „FLUIERAŞ” PANCOSMIC -Nemărginire mioritică-


Gheorghe A.M. CIOBANU

7. DE LA CERUL MIORITIC, LA ZĂVOIUL CEL UMBROS SPAŢIU PASTORALIC „Pe-un picior de plai" Deşi porneşte de la intimitatea spaţială a unui „picior de plai", acţiunea „Mioriţei" are o elongaţie cosmică, fără a părăsi teluricul unei poiene, sau finitatea ei, redusă la câteva ore, ale timpului. Un epsilon de omenesc, cu rezonanţă de veşnicie, zăgăzuit într-un mit, în care „micro" coincide cu „mega", iar pastoralicul, prin viziunea sa devine sideralic. Popasul nostru de acum va considera tocmai acest spaţiu, nu numai carpatic, ci, mai ales, existenţial, de la stână la stelar şi de la fapt, la fiinţare. Un „aici", care şi el, va fi interpretat trio - triadic, apelându-se la „Structurarea universală", la „Existarea spaţială" şi la „Fiinţarea temporală". Pentru acea primă, plecându-se de lângă oi şi ajungându-se la constelaţii, succesiunea celor trei ipostaze ontice va trebui să înceapă cu Retra, să se oprească, apoi, la Expa şi să se finalizeze în mitologicul Meda. O cunoaştere a extremelor după care totul se linişteşte la o mediană echilibrată, cu semnificaţii, dar şi cu înţelepciune. Ipostaza de Retra - deocamdată absentă cosmic, dar, metarealic, prezentă în întregul „a fi"- se manifestă în „Mioriţa", la nivel de microspaţiu, la prezenţa acelui „picior de plai". Un plai pastoralic, cu mult în urmă atotdominat şi uniexistenţial, pe care să-l considerăm ca pe un „Ab...homine condita". E o coborâre la vale, un proces concentricofil, retractiv, reductiv. O imagine ce te duce cu gândul la „paradisiacul primordial", la acel „puţin" care înseamnă „totul", ca o „Geneză" aflată în ultima ei zi şi la început de fiinţare a omenescului. Fenomenul mioritic e pregătit a avea loc „la apus de soare", când lumina zilei se retrage şi începe a se desfăşura imperiul umbrei, pregătitor de noapte totală. 43


„MIORIŢA” MIT TRIADIC

Pentru a se îndepărta momentul ucigaş, mioara propune o altfel de umbră, mai puţin nocturnă, un „retro" al luminii, existent în „negrul zăvoi". O umbră a lui „a fi" şi nu ca aceea din „piciorul de plai", un dualism optic, unul vulnerabil pentru viaţă, iar celălalt, prielnic ei. Pentru „oiţa năzdrăvană", trecerea de la una la cealaltă, e perfect posibilă, dacă aceasta are loc imediat şi preventiv. Se va putea trece, însă , mai târziu, cu „drama lui Cain şi Abel" şi în „negrul zăvoi", dar această trecere poate aduce şi o schimbare de situaţie. Aceasta, însă, în viziunea muritoarei oiţe şi nu în şi acea a indiferentului la moarte, cioban. El este pentru „neamestec" în corelaţiile hotărâte de alţii şi altfel. Ştie că în afara „negrului zăvoi", pe acel „câmp de mohor", el va trăi un transfer, nu categoric, de vieţuire, mai numit şi „moarte". Aceasta se va petrece sub cer deschis, direct, ca un dialog inegal şi cu efect imediat. El va fi, pentru Mioriţă, omorât, dar în concepţia şi credinţa ciobănaşului, acest lucru va însemna un fapt obişnuit al fiinţării. Îngroparea, făcută de către cei ucigaşi, se va face, nu simplu, ci ei vor fi rugaţi să-l dea pământului, tot aici, tot lângă oi, tot lângă ei, toţi trei coexistând, dar diferit ca vieţuire. E un Retra lent şi continuu, existenţial şi nu vital, pentru el ce speră să fie şi de acum încolo, cu oile sale şi cu tot ce i-a fost lângă el. Un Retra tendenţial, pe care îl cunoaşte, îl prevede, îl prefigurează. Prin aceasta, ciobanul mioritic cultivă, parcă, o altă formulă de Retra, din mulţimea de modalităţi în care, acest sens, se poate desfăşura. Astfel, cele două sensuri, de Expa şi Retra nu sunt dispuse monoliniar şi polarizat, ci spaţial, multiform, conjunctural, rezultativ. Se prefigurează un loc egocentric şi nu funcţional. Un continuum pastoralic, similar cu eternitatea absolută, în sine. Impresionează realismul cu care eroul mitului conturează acel „post-mortem", punând pe prim plan, nu doar simpla localizare a contopirii cu ţărâna, ci întreaga senzorialitate a lui, de „după". Se pare că înainte de „trecere", era mai puţin preocupat de finalitatea diferită şi specifică a fluierelor, pe când acum expune o adevărată „estetică primitivă" a instrumentelor de suflat în lemn şi os. După moarte, ca un efect a lui Retra, sensibilitatea sa acustică pare a fi mai mare, surprinzând uşoarele vibraţii, dependente de nişte adieri care, aici, în 44


Gheorghe A.M. CIOBANU

această ambianţă geografică, par a fi foarte potolite. Şi, mai mult, e o dependenţă discretă, faţă de natură şi numai de ea, vântul nefiind generat acum de către om. Muzica rezultată din aceste fluiere, nu mai e propriu-zis „muzică", ci doar o sonoritate în sine, lipsind jocul de „claviatură" al degetelor, ca şi intenţia anterioară a unui sentiment uman. Ar fi doar o sonoritate omogenă ca linearitate şi variabilă doar ca intensitate. O întoarcere a „muzicii", la formula ei primitivă. Nu se poate vorbi nici de o „Muzică a sferelor", ea nefiind generată cosmic, ci teluric, la dimensiuni de „molecule-sonore". Ca Existare, aici, teluric, în „Spaţiul pastoralic" de mai sus, dominant e tocmai acesta, cu atributele sale subliniate şi mai sus, un spaţiu ancestral, nativ şi primitiv, atribute care duc mitul, ca geneză, cu mult în urmă. E învăluit, când în solaritatea zilei, când în umbra nocturnului. Lupta puţinilor oameni din mit pentru o supravieţuire anticipată e dură, categorică. Confruntările deschid vieţuirea, varianta fiind doar una: „eu, sau tu". Expansiunea cosmică de care vorbeam mai sus ascute neiertător această opoziţie. Eroul mitului o ştie şi nu se opune. A muri atunci, sau în mit, înseamnă a elibera drumul altuia, a te însuma într-un principiu reductibil. Nici nu a fost omorât şi el îşi pregăteşte mormântul. O raportare la mama, e fragilă, ea fiind în căutare, bătrână, singură, fără nici un ajutor, e probabilă, e posibilă, dar nu certă. Pentru cioban, singura certitudine - nu pentru a se salva, ci a se însuma în legea supravieţuirii - o constituie doar Mioriţa, cu oile şi cu câinii din jur, care nu împărtăşesc fatalismul lui. Dar el nu apelează şi nici nu va apela la ei. Imediat trece să-şi prefigureze variantele viitoare, toate pornite de la certitudinea viitoarei şi apropiatei sale morţi Prin toate acestea, Existentul teluric se vădeşte a fi indiferent la oameni şi la moartea acestora. De aici credinţa că personajul nostru era mai cunoscător al viitorului, decât alte vieţuitoare din jur, şi el, cât şi ceilalţi doi păstori ucigaşi, la toţi trei viitorul arătându-li-se mai încrezător în a-şi continua, ca o probalitate, viaţa. Fiinţarea temporală, cum e şi firesc, e prezentă, cu toate că certitudinea lui „a nu mai fi" se impune. „Oda...Morţii", ajunsă la final, mai trimite, ca pe un ecou, o străfulgerare a unei fărâme de 45


„MIORIŢA” MIT TRIADIC

speranţă, transfigurată, şi ea, datorită imposibilului ei, în acea „nuntă princiară". Metafora, mitologică aici, e convingătoare, indirect, pentru el, dar în acelaşi timp, el e conştient că nu la fel ar fi şi pentru mamă. Ca o certitudine a morţii totale, ea rămâne a fi doar pentru el şi mioara lui, ca şi pentru cei doi ucigaşi. Iar, ca o viziune realo-imaginativă, e doar esenţa mitului, aceea pe care el şi „oiţa bârsană" o cunosc. O prefigurare noncosmică- viaţa, apoi moartea, şi un segment interior binomic - moartea, apoi moartea parţială, însoţită de seducţia unei posibile vieţuiri fantastice -. Un spaţiu pastoralic, raportat numai la vieţuire sau nu, ele amândouă rămânând aici, cu toată aura de speranţă, doar psihologică, pe acest „picior de plai".

46


Gheorghe A.M. CIOBANU

8. CU ARIPI ŞI ALBE ŞI PURE, SPRE CER SPAŢIU SIDERALIC „Şi stele făclii" Pornită de la intimismul extrem de modest al stânii - ce pare a fi fost cu mult înaintea paleoliticului, omul aflându-se acum în ipostaza de „culegător"- mitul „Mioriţei" se înalţă, de îndată, la altitudini cosmice, unde dăinuiesc, de o veşnicie impresionantă, „stele ca făclii". E o diminuare, o dizolvare chiar „a adâncimilor spaţiale", în urma cărora dispar efectele de perspectivă, asemeni picturii religioase bizantine, la care „depărtarea" e lângă noi. Dar, spre deosebire de viziunea creştină, nu infinitul s-a dizolvat în spaţiu şi s-a aşezat lângă noi, ci prin „Mioriţa", se merge ca în „Luceafărul" eminescian, cu o viteză impresionantă, spre a se ajunge, cât mai repede, departe de ucigaşi şi aproape de Crăiasa lumii. Mitul cultivă însă un sideralic imaginat, dorit ca nereal, nefuncţional teluric, dar concordant cu viziunea eroului asupra vieţuirii. Nu e real, dar îmbracă aura de miraj a miturilor, spre a-i dărui ciobanului, o deplină linişte sufletească. Prin el, se realizează un alt bizantinism spaţialic, un prebizantinism, în care geometria perspectivei e expansivă şi nu retractivă, aşa cum o trăim în faţa frescelor şi a iconografiei medievalo-creştine. Prin aceasta, formula din mit e mai concordantă cu procesul actual de Expansiune cosmică, în raport cu acel bizantin, care pare a reaminti sau preveni asupra unui alt proces, invers celuilalt, acel de Retracţiune cosmică. Acesta din urmă a fost sau va fi, la un interval de zeci de miliarde de ani, pentru alte succesiuni bio-umane, nu ca o linearitate continuă, ci ca o altă linearitate, mult anterioară, sau mult posterioară lui „acum". Din textul „Mioriţei" rezultă o nonperspectivă prin Expansiune, în vreme ce aceea din arta creştină bizantină sau arta maură, pare a fi avut o geneză prin Retracţiune, prin coborârea Cerescului pe pământ, pentru oameni. „Crăiasa" mitului e superlativă, e cosmică, e unică, e a „lumii mireasă", e feminină, deci „născătoare de viaţă”, ca o compensare a „furtului de viaţă", ce va avea loc pe pământ. Sau poate, o astfel de 47


„MIORIŢA” MIT TRIADIC

„mireasă", e pe pământ născătoare, încă, de viaţă, dar acolo sus, în plină Expansiune a lumii noastre, Expansiune care va ajunge, în viitor, la absenţa vieţii, acolo, ea e purtătoare de non-viaţă. Şi atunci, o nuntă-expa, corespunde cu o moarte telurică. Un modest de ciobănel, care mânuieşte imediat şi realist, legile unui univers expansiv. De subliniat credinţa populară, existentă şi în mitul mioritic, că la moartea unei fiinţe umane, cade o stea. Ori omul e reversul stelei pe pământ, ori steaua din cer, repetă fiinţa umană. O comuniune foarte monovalentă şi deterministă. Sau, se mai poate gândi şi la faptul că acea stea, cade, deci e un fenomen Retro, deci lumea, după „Mioriţa", e o suprapunere simultană de Expa şi Retra, la joncţiunea de Meda a cărora fragilul biotic, în general şi uman, în special. Sau, o altă imagine, tot ca un loc geometric medianic, o stea, care e o însumare a unui cantitativ uriaş şi a unui calitativ minim, corespunde cosmic cu fiinţa umană care, invers, e o însumare dintre un superlativ calitativ şi o fărâmă de cantitate. Două evoluţii, redate prin două diagonale, ce dau mereu aceeaşi constantă. „Mioriţa" redă şi ea această „ecuaţie” a universului. La viziunea mioritică asupra nunţii, se întocmesc nivele diferite, lipsite, cum spuneam mai sus, de perspectivă: stelele, soarele şi luna, munţii înalţi până-n nori, verticalismul brazilor, ca şi păsările înălţimilor, toate, acolo „sus", participă la nunta dintre „cioban" şi „crăiasă", la metamorfoza vieţii, în moarte. E o participare uriaşă, verticalică, deci pe vectorul ascendent al Expansiunii, al destinului cel va avea omul, odată cu Expansiunea cosmică. În vreme ce orizontalicul se arcuieşte, de la o zi la alta, cu viaţa împreună, verticalicul străbate un drum, la capetele căruia se află abioticul. Dacă aici, pe pământul orizontalei, o „Mândră Crăiasă" se distanţează social, de anonimatul unui păstor, în schimb pe vectorul verticalic al morţii toţi aparţin doar lui „a fi" sau „a nu fi". Un alt „model" de „sistem de coordonate", care, aici, în „Mioriţa", se transformă din matematism, în mitologic. Teluric, orizontalic deci, întruchiparea de perfecţiune, pe care şi-o conturează chiar el în acel succint portret şi imaginat a-l face, probabil, mama, proporţiile şi echivalenţele sunt uimitoare, dar care, acolo sus, lângă „Mândra 48


Gheorghe A.M. CIOBANU

Crăiasă", aceste minuni de „Mândru Ciobănel", vor deveni univers abiotic. Mai mult decât orice, fenomenul cosmic de Expansiune reprezintă esenţa ontologică şi antropologică a acestui mit ceea ce face din el, după „Mândra Crăiasă" şi „Mândrul păstoraş", un cel mai „Mândru Mit" al lumii. Rămânem, deci, tot la existenţa cosmică, apartenentă cadrului şi orizonturilor, între care se derulează mitul. Aşa cum se spunea şi mai înainte, „piciorul de plai" are acum dimensiuni şi altitudine de infinit, cu adevărat o „gură de rai". O existenţă adimensională şi total umano-centristă, care, odată trecută prin procesul complex şi nonbiotic al Expansiunii, se autoimpune ca un antropounivers, în care oriunde, şi bun şi rău, şi crăiasă sau om obişnuit, totul e populat de un „Homo", lipsit de nota secundară ce îl defineşte. Şi toată această „demografie" mitologică e coexistentă cu realitatea universului stelar. Şi prin această prefigurare plină de simboluri şi fantasm, se conturează admirabil cosmologia populară a acelui timp, în care are loc geneza literară a „Mioriţei". Acolo sus, în spaţiul sideral, atât de aproape, modestul „ciobănel" îşi metamorfozează moartea într-o geneză a altor fiinţe, a vieţii, care trebuie să însemne totul. Nu un univers cu insule de viaţă, ci o revărsare umană, din care se zămislesc insule de univers. În felul acesta, raportând totul la „Marea Existenţă", ce neînsemnată, aproape inexistentă, apare exprimarea vieţii sale pământeşti, de către cei doi şi ei neînsemnaţi, ucigaşi. O moarte telurică, alături de o nuntire cosmică, aducătoare de altfel de „constelaţii", de acele umane. Existenţa de „dincolo" e superioară, nu atât prin „cantitatea" de distanţe de aici la stele ci, mai ales, prin „calităţile" ce le au acele orizonturi. Fata ce îl va primi lângă ea, e şi „Mândră”, e şi „Crăiasă", fiind nu o „Mireasă" a unui flăcău predestinat ei, ci e a „Lumii", ca simbol. E „Mireasa" lui „a fi", pentru cei care trec în lumea lui „a nu fi". E o Existenţă, care cumulează componente şi nu care, pulverizează „întregul" spre un „nimic". Prin aceasta, „Existenţa" şi "Vieţuirea umană" se suprapun, înspre un „total" mereu în creştere. Deci „Mioriţa" nu e atât dramă telurică a unui om lipsit de apărare, ci, mai ales, o imagine înspre nesfârşit. 49


„MIORIŢA” MIT TRIADIC

Ca succesiune a timpului, şi aici operează „starea a treia" a lui, deoarece personajul, ca fiinţă umană, nu vrea o murire în variantă de „ex abrupto", ci o plecare treptată, de la „viaţă”, la o stare, tot umană, de „post-viaţă". Vorbim în mod obişnuit, de acum, de o „anticameră a morţii", dar acum, în „Mioriţa" se afirmă şi o alta, ulterioară, cu ipostază de „post cameră" a ei. El vrea viaţă, altfel, dar tot ca viaţă, cu aceleaşi atribute senzoriale ale teluricului, să-şi audă oile şi câinii, ca şi însufleţirea sonoră a fluierelor de lângă el. Sensibilitatea senzorială a lui, aşa, după moarte, e la fel de profundă, încât anticipează nota de interiorizare a fiecăruia din cele trei. ca şi pe acea a oilor - în viaţă - pe care şi ele, le vor asculta. Viaţa telurică pare a fi inferioară celei metatelurice, numită de noi în mod obişnuit şi monovalent, moarte. Prin aceasta, „mioritismul", prefigurat, de către mit şi nu numai de baladă, depăşeşte micimea spaţiului telurico-uman şi induce înspre aspecte, neştiute, încă, de către noi, prin care „Întregul" nu e numai constelaţii şi galaxii, ci el posedă şi trăsături, pe care „Profetul" din „Mioriţa", spre deosebire de toate fiinţele din jurul lui, le intuia, sau, poate, chiar le ştia, urmând ca de „mâine", să le şi trăiască din plin. De aici insistenţa sa intimă, de a trece şi „dincolo" de „a nu mai fi" şi a se găsi într-un spaţiu diferit, în care starea de „a mai fi" este lege. Ca o rezonanţă, metaforică doar, a acestei ipostaze, e şi urarea, de conjunctură doar, pe care oamenii o zic de: „La anu' şi la mulţi ani!", sau, tot ca o trimitere indirectă, la acea bătrână, atât de aproape de mormânt care, ducând o desagă grea de vreascuri în spinare, cheamă moartea, dar când aceasta apare, aşa cum creionează La Fontaine, ea îi cere acesteia ajutor, să poată duce desaga acasă. Protoplasma vieţii, deşi e finită, ea se vrea, de către purtătorii ei biotici, a dăinui până dincolo de sfârşirea ei.

50


Gheorghe A.M. CIOBANU

9 O LUME - A VIEŢUIRII ŞI VIEŢUIREA EI SPAŢIU MITOLOGIC „Păsărele mii" „Mioriţa" fiind apartenentă mitului, se cuvine, se impune total, a fi supusă unui comentariu hermeneutic, şi sub acest unghi, „fără contur", al eflorescenţei mitologice a gândirii umane. După spaţiul teluric şi cu cel al vieţuirii sub cupola reală a acestuia şi, apoi, după aripile desfăcute către un Cer, aproape de noi, să surprindem acum şi pe unul şi pe altul, proiectate, asimptotic, pe ecranul şi ca părere şi ca certitudine, al mitologicului. Spus altfel, „Mioriţa" e astfel „la ea acasă". Ne găsim, acum, într-o lume, în care imposibilul şi irealul său teluric, devin fireşti, guvernate de alte determinisme, existente sau nu şi în alte dimensiuni ale universului. De aici acele zămisliri cuminţi, bazate pe firesc şi pe nesupunere, de la ucigaşii neiertători şi până la iertătoarea mamă. Pentru toţi, contradicţiile s-au îndepărtat înspre două extreme aflate, aproape total, în penumbră, lăsând între vieţuitoare şi pentru ele, o stare de mijloc, de echilibru, de înţelegere, ca şi cum vieţuirea de pe pământ a intrat sub imperativul unor legi, prin care „catabolismul" are putere de lege cosmică. Totul tinde spre o egalizare existenţială, concordantă cu expansiunea „flămândă" după spaţiu şi infinit. Şi dacă în triada noastră pastorală personajul principal se îndepărtează de această egalitate, „având oi mai multe", atunci trebuie să intervină relaţia bazată pe două părţi egale. Ne putem pune întrebarea, cât va mai dura şi noua egalitate de „inventar" pastoralic şi dacă nu cumva, peste vreun alt an, iarăşi unul din „cei doi", „are oi mai multe". Şi iarăşi, „fenomenul M" îşi va spune cuvântul. Media ontică domină şi la alte nivele ale mitului. Astfel, la „apus de soare”, când extremele de luminozitate se egalează în penumbra unui „apus de soare”, când nu e, nici zi, nici noapte. Un apus, în ambianţa mitologică a căruia se sfătuiră cei doi, după care au luat o hotărâre tot în doi, într-un perfect consens. O medie astroumană, prin care să se ajungă la o alta, economico-socială. Iar când eroul mioritic aude, prin mioară, de aceste, două „mediatoare” 51


„MIORIŢA” MIT TRIADIC

existenţiale, de îndată este de acord şi trece să-i spună oiţei despre certitudinea, de acum ontologică, a ceea ce va fi şi la fel de spontan, îi încredinţează mioarei conţinutul, diferenţiat şi probabil, al celor trei „testamente”. Dar, având o sensibilitate deosebită, umană şi chiar supraumană, el acceptă şi prefigurează o „moarte – non moarte”, departe de acel ”aut…aut”, cu care biosfera este obişnuită, ci a unei „nefiinţări, încă în fiinţare”, dar liniştită, fără a fi siderală şi încununată cu mult doritul „a mai fi”, ci o contopire echilibrată şi cu ţărâna stânii, dar şi cu stâna de deasupra ţărânii. De remarcat şi „cuminţenia reactivă” a lui, nu ia măsuri de apărare, nu se revoltă, nu apelează la principiul „acţiunii şi reacţiunii universale”, ci dominat parcă, de un anumit fatalism, el pregăteşte totul, netulburat de nimeni, mai înainte ca ucigaşa cortină „să fie trasă”. Parcă şi fluieraşele celor trei se însumează într-o astfel de stare mediatică, două din ele fiind de provenienţă vegetală – de fag şi de soc - iar celălalt, provenind din fauna animalieră a lumii din jur - cel de os. Şi toate aceste medii, prin echilibrul lor, adâncesc şi mai mult natura mitologică a baladei, ele cerând mai mult irealitate, decât cotidian, mai mult penumbră de „dincolo”, decât limpezimea diurnă a lui „dincoace”. Dorinţa eroului, cu privire la lumea lui adevărată – „părinte al oilor” – totul va fi un alt dat suprem echilibrat, mitic şi nu realic, acea nuntă din cer cu „Mândra Crăiasă”, o nuntă care, prin natura tuturor nunţilor umane, este o însumare, cu intenţie de echilibrare mediană, între două existenţe polarizate: Ea şi El. O nuntă în Cer, undeva la mijlocul drumului dintre aici şi univers, dintre nefiinţă şi fiinţare, dintre viaţă şi postviaţă. Un Cer şi un Pământ care, din amândouă părţile, se întâlnesc în acel loc fără pereche, unde pluralul se micşorează, iar nelinştile, se potolesc. Mai puţin mitologic ca năzuinţă, dar mitologizat ca un „testament imposibil”, este grija lui pentru mama, scenariu care şi el cuprinde o nuntă, o altfel de nuntă, telurică şi nu cosmică, dar deosebită şi desfăşurată şi ea ca medie, între o prea mândră Crăiasă şi un prea modest iubitor de pastoral. O medie care, nu pentru mama, ci pentru noi, aşa metaforă cum e ea, aparţine, din plin, unui univers 52


Gheorghe A.M. CIOBANU

mitologic. Mitul unei profunde echilibrări, atotnăscătoare de o la fel de profundă liniştire. Fiinţarea spaţială se prefigurează, la acest reper, de considerare mitologică, drept o lume a Existenticului uman. În principal, primează vieţuirea, şi totul de dragul omului, al omenescului, al vieţii şi al vieţuirii. Se afirmă, din nou, acest homocentrism, aici esenţializat la păstorul nostru deosebit, o preţuire a superlativelor umane, aşa cum, de regulă, îşi au miturile, viziunea lor. Un centrism care şi aici, are caracter cosmic, expresia de „a exista” însemnând, mitologic mai ales, „a umaniza”, „a umano centrismiza” . pare că şi cosmicul tinde spre acel „meda” al echilibrului şi statorniciei, întruchipat, ca o fărâmă numai, prin fiinţarea lui telurică. Tot de aici şi „regimul special” care se pregăteşte pentru „mama”, ea fiind simbolul vieţii continue, al echilibrului biotic, al realizării unui altfel de infinit, segmentat şi nu liniar, al lumii. Prin câteva versuri doar, se prefigurează algoritmul suprem, nu al unei mame pastorale sau telurice, ci al uneia universale. Ca o altă expresie de „loc geometric” existenţial, iar acum şi mitologic, o constituie şi starea asimptotică a unei altfel de moarte ori de viaţă, tot ca o medie – miraj, sau medie – mit, între aceste două răscruci ale bioticului. O stare mediană, de „Meda protoplasmatică”, între polarizarea deterministă a celor două stări enunţate, odinioară, de „Hamlet”. Un „a fi” cu „a nu fi”, interferate între ele, o stare doar mitologică, în care anorganicul fiziologic, aude psihologic şi câinii lui dragi şi sonorităţile fluierelor. Ciobanul mioritic, nici nu se îndepărtează de stâna colectivă, spre a-ţi salva viaţa, nici nu cere să fie înmormântat în ţărâna satului natal, unde poate veni şi mama, ci el vrea, hotărăşte „cu limbă de moarte”, ca să fie lăsat aici, în adâncimea rece a stânei, lângă oi, lângă mioară, lângă câinii credincioşi şi chiar lângă ucigaşii lui neiertători. Şi aici o medie între obişnuit şi altfel, între repetabilitatea şi mitologicul uman. În alte mituri ale geografiei noastre spirituale, eroii au zeci de spade şi de vieţi, şi-şi desfăşoară fiinţarea până spre infinit, pe când mioriticul nostru cioban simte o altfel de eternitate, aceea a „locului de mijloc”, al stării de „medantism”. 53


„MIORIŢA” MIT TRIADIC

Şi sonorităţile celor trei fluieraşe, nu sunt monotimbrale, ci prin diversitatea vibraţiilor lor discrete, se interferează straniu, mitologic, ducând la o rezultantă tot mitologică, imaginată de el şi existentă şi ea tot ca o medie. Dar, mai presus de orice, starea de „medie” a existenţei o constituie modelul său somatic, creionat de el şi presupus a fi spus de mama, o anatomie perfectă, raportată la alte perfecţiuni comparative, toate însemnând, hermeneutic, prefigurări ale unor „medii desăvârşite”. O sumă de astfel de aprecieri „alberteniene” – „nu ai nici ce adăuga şi nici ce scoate” – ce conduc la simbolul perfect al „locului geometric” care este şi „cercul” – „Tras printr-un inel”. Un summum de prefigurări ale superlativului existenţial, aflat, nici în „Expa” şi nici în „Retra”, gândite şi exprimate mitologic şi care, mai mult decât orice, constituie „esenţa” de adâncime şi de altitudine a nemuritorului nostru mit. Punctiformism de acţiune, circularitate de însumarea morţii în vieţuire şi sfericitate ontimitologică, totul conduce la considerarea „Mioriţei” ca un mit şi ca un simbol al stării de „cumpănă a apelor” perfectă, a perfecţiunii lumii”. O ultimă raportare Trio-triadică, se opreşte tot „mediatic”, la „gravitonul” „a şi fi”. Un determinism al „Fiinţării”, care decalează pe conjuncturala moarte, omorâre, ucidere. Personajul este predestinat, nu acum, ci „la apus de soare”, să moară, dar viaţa învinge mai departe, metaforic, mitologic, triadic, viaţa care, ontologic, se constituie ca „starea de mijloc” a totului. În toate cele trei scenarii, emanate de la un acelaşi autor – un alt aspect mitologic – nu viaţa este generată de univers, ci acesta din urmă, îşi are originea în biologic. Să nu uităm că mai toate religiile şi miturile istoriei, se exprimă similar „La început a fost… să fie”, iar prin „Mioriţa”, expresia de mai sus e suprapusă peste nesfârşitul: „este”.

54


III. „FLUIERAŞ” DRAMATIC -Universalitate mioritică-


„MIORIŢA” MIT TRIADIC

10. CÂNTAREA TĂCUTĂ A MORŢII AMURG JERTFELNIC „În strunga de oi” Încărcătura de mitologic, este deosebită aici, expusă imediat şi firesc, după partea quasirealistă a începutului. Eroul, acum, mai mult decât un personaj, prefigurează, realic, viziunile sale mitice ale celor trei scenarii, pentru noi încă probabile, dar la el, ca certe. Dacă primul e ca o strecurare cuminte din realismul baladesc, la cel mitologic şi reprezintă scenariul care, din cele trei, s-ar putea realiza întrutotul, cu următoarele două se trece,însă, spre ceva probabil, cel dintâi fiind împletit cu mult metaforism , iar cel de-al doilea, emanând o stare de lirism imaginar. O probabilitate crescătoare, mergându-se de la certitudinea primă, la atitudinea postumă a oilor şi ajungându-se la incerta apariţie a mamei, dar toate fiind anticipate pentru un „acuşi” sau un „mâine”. O polifonie inedită la „trei voci”, în care acestea „intră”, muzicalic, pe rând. Apartenent Expansiunii ontice, scenariile încep cu acel al ucigaşilor, desfăşurate în cadrul unui Existent teluric şi ajuns, fatalmente, la starea lui „a nu fi”. Aici, moartea e văzută metabolic, la început, ca un „a nu fi” biologic, emanat din fiinţarea cosmosului şi nu social, aşa cum este ea înfăptuită. Pentru sfera umană, e doar o anulare, pe când pentru oi, pentru faună şi floră, ea e o pierdere a ceva superior. E o moarte, acceptată de el, refuzată de mioară, cutremurătoare pentru oi şi de neconceput pentru mamă. Patru ipostaze, fiecare ducând la câte un alt punct cardinal al Existenţei. Şi din toate, miticul total e acel existent în viziunea deosebită a ciobanului. Ba, mai mult, acesta consideră a fi similare moartea cu omorârea, cosmic vorbind acest lucru fiind o realitate, o conjunctură, un epsilon de pendulare, ca efect numai, între biotic şi abiotic, ele existând atât de aproape, încât pentru infinit, se constituie într-un monom. Şi un acelaşi monom cultivă mitul şi cu fenomenul de viaţă-moarte, la cele trei regiuni: vegetal, animal şi uman. 56


Gheorghe A.M. CIOBANU

De remarcat că în spaţiul pastoral, pentru toate nivelele de vieţuire, pierderea ciobanului e o dramă locală, şi nu o tragedie cosmică, e o pierdere care ne afectează pe toţi, într-un fel pe cei doi ucigaşi şi altfel pe celelalte vieţuitoare. După seninătatea celor trei scenarii ale eroului şi al lui, se pare că drama ambientului se constituie ca un al doilea centru de greutate pentru întregul mit. Scenariul ucigaş e polivalent, are o probabilitate maximală, „apusul de soare” nu e încă prezent şi în intervalul până la el, existenţial, se pot întâmpla „n” evenimente. E un „viitor evantai”, pentru care mioara crede că „va fi”, iar ciobănaşul e adeptul lui „dacă”. Un „dacă”, pentru care el nu face nimic, ci totul depinde de Marele „este”. După viziunea sa, celelalte două scenarii sunt şi mai puţin probabile, ele fiind „monofuncţionale”. Totuşi, apartenent Existenţei şi nu existentului, el prefigurează la nivel de „tot” şi nu de „parte”. Mult atrage atenţia - şi ciobanul se opreşte îndelung la aceasta muzicofilia eroului, viziunea lui pentru un univers vibratoriu, sonoric. Infinitul cosmic nu e numai spaţial, ci şi vibratil. O vibraţie ontologică, dinamică şi nu estetică. Singura raportare la uman, deci aproape de arta sunetelor, e existenţa celor trei fluieraşe care, realizate de om, au o destinaţie nu numai acustică, ci şi artistică, psiho-umană. Mai mult chiar, la fiecare tip de fluier, se indică hermeneutic, şi conţinutul esteto-umanic. Nu e numai o enumerare, ci şi o asamblare gândită, o întruchipare pentru „Trei suflători şi vânt”, a căror rezonanţă, aşa în sine, e tot triadică şi de un spectru foarte larg, de la iubirea de oameni, la trăirea, plină de pasiune, a acestora. ”Sonoritatea muzicală” a „Terţetului”, fiind omofonă şi spontană, nu e nici o „Musica umana”, nici o „Muzică a sferelor”, ci e o zămislire inedită, o „Quasimusica quasispherica”. Similară şi cu „quasinunta” eroului, cu o „quasimireasă” a lumii, cu care să se desfăşoare o „quasivieţuire” a nesfârşirii. O constelaţie de viziuni, ce face din „Mioriţa” unul din marile mituri ale omenirii. Şi poate că, pornind tot de aici, se pot presupune, gândi, simţi dar nu şi defini, natura „dorului”, aceea a „bocetului”, ca şi cea a „colindei primitive”, toate ale patrimoniului nostru ancestral şi spiritual. Monovalenţele „logaritmice” nu au 57


„MIORIŢA” MIT TRIADIC

aceleaşi rezonanţe, aure, sau miraj, atunci când se încearcă a fi transferate în lumea morganatică a metaexistenţei. Şi „Mioriţa”, cu tot intimismul ei pastoralic, cu simplitatea desfăşurării şi cu dimensiunile ei de „hayku popular”, ascunde în ea o uriaşă „Mahabarata” a lui „a fi”. Existentul ortoteluric e partea „filmabilă” a „mitului”. De la „piciorul de plai” şi până la cele „trei fluieraşe”, totul e ataşat de ţărână, născătoare, dar şi devoratoare de bio-uman. De la început ne întâlnim, nu cu galaxii şi spaţii cosmice, ci cu inegalităţi economice, cu relaţii sociale, cu incertitudini, cu fapte care înfioară şi pe modestele mioare, cu năzuinţa cumulării avutului pământesc în mâna unui singur om, acesta fiind în acelaşi timp şi fragil, şi mini–vieţuitor. Şi astfel, mai târziu, la nivel de populaţie, totul este dominat, cum spuneam şi mai sus, de acea „curbă a lui Gauss” a vieţuirii” – „a fi, sau a nu fi” – ca şi de acea asimptotă a verbului „a avea”, „care, care cu care, care pe care, care din care”. Moartea nu are o motivaţie demografică, spirituală, astronomică, ci doar economică – „Are oi mai multe”. O motivaţie minoră şi absurdă, trăsături de care îşi dă seama că sunt fără sens ontic, doar eroul principal al mitului. Îşi dă seama, sau poate e un vizionar, care surprinde încotro se îndreaptă homosfera telurică, antrenată în uriaşul proces de Expansiune al galaxiei noastre. De aici acceptul şi cuminţenia lui şi numai a lui. Să fie, oare, aceasta şi semnificaţia momentului: „apus de soare”, nu ca o trecere spre umbra uciderii, ci ca un „apus” al unui „soare”, ce aparţine unei galaxii, aflată, de miliarde de ani, în Expansiune? Şi dacă e aşa – şi se pare că aşa e – atunci „Mioriţa”, cu personajul ei nepereche, este un „mit cosmic”. Eroul nostru pastoral simte, cu adevărat, uriaşa însingurare a acestei existenţe, care va duce la pustiuri mai mari, decât izolările restrânse ale stânelor de oi. Şi într-o astfel de evadare gigantică, moartea unui om, a altor oameni, faţă de infinitul tot mai infinit ca spaţial, nu mai e moarte. El trăieşte toată această semnificaţie cosmică şi numai el, ceea ce, încă, nu simt, nici ceilalţi ciobani, nici oile, nici mioara sensibilă, nici câinii şi nici mama.

58


Gheorghe A.M. CIOBANU

Se impune dorinţa lui de a rămâne tot aici, în mediul pastoral, în spatele stânei, învăluit în ţărâna apropiată, toate fiind „amânări”, doar, a destrămării în uriaşa evadare spaţială a universului apropiat. E un moment şi un scenariu al mitului, în care domină Nefiinţarea, mai apropiată, sau mai amânată. Micul univers în care se desfăşoară, umanic şi pentru noi, oamenii, „Mioriţa” e dominată de probalitatea timpului, aproape dizolvat, dar şi de certitudinea morţii, pe care eroul nostru nu o vrea ca pe un segment oprit. Revărsările de certitudine continuă şi el le trăieşte, în felul lui, ca de pildă aceea a locului, a acelui „câmp de mohor” pe întinderea căruia vrea să „expansioneze”, nu spaţial, cum se află el acum, ci în timp, prin acel „a mai trăi” şi post mortem. Nu total, dar similar cu viaţa. Locul rămânând acelaşi şi nefiind în Expansiune, înseamnă că şi timpul se suspendă, e în afara evadărilor spre infinit. E o năzuinţă firească, parcă, a unei vizionare fiinţe umane, o tresărire interioară împotriva Expansiunii galactice, în vreme ce restul omenirii reacţionează, deocamdată, împotriva acestei uriaşe cavalcade centrifuge, doar prin luptă pentru supravieţuire, monovieţuire, pentru vieţuire. Întrutotul, „ciobănelul” din „Mioriţa” e un vizionar cosmic.

59


„MIORIŢA” MIT TRIADIC

11. DEPARTE DE OI, LÂNGĂ STELE AMURG DUALIC „A lumii mireasă” Acest nou scenariu are dimensiuni ontologice deosebite, prefigurându-se, prin el, un personaj aparte, diferit de timpul şi de teluricul cărora le aparţine. După vegetal, animalier şi umanic, pare a reprezenta, metaforic desigur, o a patra întruchipare a bioticului cunoscut de noi şi existent în jur. Chiar dacă portretul-model pe care şi-l face, prin probabila mamă, e o conturare superlativă a lui „Homo”, structura sa sufletească, viziunea aspra lumii şi atitudinea sa faţă de dualitatea viaţă–moarte de lângă noi, sunt cu totul altele, fiind parcă ale unui „alter–homo”. Şi în scenariul de faţă, cel mai complex şi ateluric din cele trei, se creionează suficient şi singularic, pe acest „Alter”. Simte, mai mult decât oricare, fenomenul gigantic de „Expansiune”, în care este însumată galaxia noastră, cu tot sistemul nostru solar şi cu planeta căreia îi aparţinem, ceea ce îl face să accepte viitorul apropiat şi îndepărtat şi să prefigureze acea contopire metareală cu acele „dincolo”-uri. E o Expansiune bazată pe Experienţa cosmică şi pe certitudinea unei refiinţări post–Retracţiune. Un „mâine” îndepărtat, pe care, deocamdată, el şi, mai târziu şi noi, îl vom simţi, trăi şi contopi cu el. Vizionaric, se merge cu mult înainte şi spaţial, dar şi în timp. Infinitul are în el o intimitate şi pastorală, transmiţându-ne uneori impresia, neaderentă crezului lui, că ne aflăm într-un univers „geocentric”, toate, de la stele şi până la stână, aparţinând unui spaţiu restrâns, ca o reflectare a vieţii pastorale de „la noi acasă”. Un intimism ce duce la totala umanizare a cosmicului şi la o cosmicizare, mai restrânsă, a ambientului uman. E o comuniune care, metaforic, ia forma telurică de nuntă, transplantată acum în cer, o însumare a unei fiinţe umane în spaţiul astral al unei „nunţi”, o contopire mitologică a infinitului cu singularitatea lui „unu”. De la acel binom teluric „unu+unu” care conduce la un „unu absent”, acum avem o revărsare a infinitului peste „unu”, din aceasta rezultând un „zero”simbolic. Nunta din „Mioriţa” 60


Gheorghe A.M. CIOBANU

anticipează, poate şi ea, o singularizare a pluralului, întruchipată într-o formă necunoscută, încă, nouă, când Expansiunea cosmică va ajunge la o fiinţare cu totul inedită. Considerată ca ceva ancestralic şi ajunsă, apoi, până azi, „căderea unei stele la moartea unui om”, deschide un evantai de sensuri. Fiinţa umană nu a remarcat niciodată, vizualic, apariţia unei „noi stele” la naşterea unui copil, în schimb moartea umană e corelată, intim şi imediat şi cu moartea, căderea, metamorfozarea „stelei de apartenenţă”. Şi cum se moare întruna, înseamnă că va veni o vreme când, pe cer, nu vor mai fi stele, sau vor muri oameni, la care nu mai sunt stele de căzut. Altfel spus, o imagine liniştitoare, ar fi alăturarea unui finit uman, la un infinit stelar. Şi personajul nostru, deşi enunţă numai intimităţi, în realitate cunoaşte întreaga „algebră”a cerului. În aceeaşi viziune şi formulare metaforică, sunt şi acele admirabile prezentări, eroice chiar, ale atâtor părţi ale teluricului şi cerescului, care îi sunt alăturate la această quasi–nuntă, de la infinitul stelar şi până la unicatele bio-montane. Dimensiuni bizantinizate, alături de o perspectivă, nu atât conică, ci mai mult sferică, aşa cum se desfăşoară, de miliarde de ani şi „Expansiunea”. Un spaţiu festiv, cosmico–teluric, în care predomină, cum e şi firesc, vizualicul, partea sonoră fiind emoţia cristalică a cântecului miilor de păsări. Dar şi opticul, ca şi acusticul, cu o sorginte stelară, sunt ale naturii neumane, repetându–se aceea formulă muzicală, interpusă între „sfere şi om”. Mirajul, fără pereche, din această parte a mitului, conturează cel mai bine, repetat şi simbolic, mitologic şi ateluric, acea structură triadică şi nu binarică, a verbului „a fi”, fiinţarea trecând, nu numai în acest mit, ci, indirect, în mai multe, la triadica viziune: „a nu fi \ a şi fi \ a mai fi”. E un „mai” care, chiar dacă nu se contopeşte cu infinitul, se vrea, se zice şi se tinde către el. Iar în „Mioriţa” acest „a mai fi” pare, uneori, a aparţine, nu doar unui personaj singular , ci speciei, o specie fie de acum, fie de altă dată, când Expansiunea cosmică, se va reîntoarce la Retracţiune, iar pe drum, un alt drum în miliarde-timp, va deveni, din nou, ipostaza de „Meda–biotic”. Ca Existenţă cosmică, ne oprim, în primul rând, la acea stare „suis generis” pe care o are personajul, mai ales acum, când se află la răscrucea, pentru noi, a morţii telurice. O moarte, nu non–biologică, ci 61


„MIORIŢA” MIT TRIADIC

„pluri-biologică”, fiind transferată în acel fenomen, de excepţie, al universului, care e „nunta”, cu evoluţia ei germinativă. De aici, cum spuneam şi mai sus, co–existenţa acestora două poate fi numai cosmică. De aici pendularea firească între moarte şi nuntă, între ţărână şi cer. Deşi intimismul e peste tot, cu dimensiunile lui ancestrale, în „Mioriţa” totuşi, infinitul, mai ales cel de timp, domină categoric finitul şi nu e variabil, ca perspectivă, cu cel de spaţiu. Nunta din „Mioriţa” e mai mult globalitate supremă decât ritual teluric, aici superlativele fiind redate prin cele două atribute: „Crăiasă” şi „A lumii”, deci pentru totdeauna şi pentru oriunde. Şi astfel, pornind de la această egalitate, prin moarte, omul devine mai om, devine „Om”. O metamorfoză datorată faptului că teluricul se transferă în Existenţă, partea, în întreg şi clipa, în veşnicie. Cu aceeaşi privire surprinzi şi stâna, din care dispare protoplasmatic un om, dar şi cerul, din care se destramă, poate, o galaxie, căzând o stea. Un fragment al mitului unde, pentru unele clipe, cât îşi prefigurează eroul viitorul, câteva cardinale ale universului nu mai există: spaţiul, timpul, devenirea, fiinţarea, sau finitul. Este şi starea în care se năzuieşte, se simte, se spune, despre cea de-a treia dimensiune a fiinţării, acea a lui „a mai fi”, a mai opri, nu numai timpul, ci şi descompunerea protoplasmei, complexizarea simplului, abruptul discontinuului în plină continuare către mai complex. E o linearitate, ce nu se vrea frântă şi reîncepută, un infinit, care refuză „şocul finitului”, aşa trecător cum e el. Să fie, oare după atâta biotic, o trecere anticipativă şi incipientă, de la starea de „protoplasmofilie”, la o alta reactivă, de „protoplasmofobie”, de la un biotic dat, la un altul, „alter”? Sau, de la un „a mai fi”, la un „alter-fi”, aşa cum în multe mituri şi religii este aşteptat? Şi această „metasuperioritate” nu e, oare, un „metaaltceva”? miturile, ca şi unele religii, „proorocesc” un astfel de „după”, fie pozitiv, fie negativ. S-ar părea că noi, pământeni, fiinţe umane, conferim conceptelor „viaţă” şi „moarte” o semnificaţie doar fiziologică, metabolică, corelată cu dialogul teluric dintre „oxigen” şi „bioxidul de carbon”, viziune care, raportată la un infinit existenţial, se poate şi ea manifesta „supermultiplu” şi, de ce nu şi irepetabil. Sunt comentarii 62


Gheorghe A.M. CIOBANU

care încearcă să explice atitudinea, atât de deosebită a personajului principal, dar şi singular, atitudine pe care noi o însumăm în tragism, în lacrimi, în ipostaza, inexistentă pentru univers, de „Punct”. Dialogul purtat de pastoralicul nostru personaj cu telurica mioară e şi o convorbire între două momente, uriaş de distanţate, în infinitul devenirii, existentă însă, numai prin devenire. E un dialog, poate, între o fiinţare de gen „Expa” şi o alta, de „Retra”, surprins acum de un genial clarvăzător, aflat pe duala stare a unui „Meda” existenţial. Şi atunci, „Mioriţa”, din mit pastoralo–carpatic, devine, prin viziunile ei, o Mitologie ontico – universală.

63


„MIORIŢA” MIT TRIADIC

12. MIREASĂ DE BASM, PENTRU–O MAMĂ AMURG UMANIC „C-o mândră crăiasă” Similar cu profilul „Curba lui Gauss”, baladescul mitului „Mioritic” se ataşează iarăşi de teluric, nu în perimetrul crud al ucigaşilor, ci în acel plin de căldura şi grija Mamei. Succesiunile, cu intenţie de nesfârşit, ale generaţiilor umane, din cauza fragilităţii supreme a protoplasmei fiind fragmentare şi nu lineare, conferă funcţiei de mamă atribut de „poligeneză”, ea fiind mereu un „ab initio”, ce pulverizează eternitatea. De aici şi „super-preucuparea Mamei pentru acest repetabil „abc”, ca şi ataşamentul fiinţei umane, de la „A la Z”, pentru născătoarea de viaţă, Mama. Şi aici e un determinism cosmic, existenţial şi nu umanic, sau de strategie socială. Universul pastoral e suportul arhaic al lui „a fi”, deci al maternului. Toată motivaţia acestui statut profesional e existarea, o existare reciprocă zoo–umană. Şi pastoralicul e complex, e multiplu, dar se reduce la o fiinţare multiliniară. Astfel se explică saltul ontologic al acestui dat al firii, Mama generând, atât Aurora, cât şi Amurgul existării primare, acum pastoralice. Mama din „Mioriţa” e fără perechea masculină telurică, ea e o Mamă cosmică, sacră, singulară, familia ei fiind biosfera şi nu perechea binomică. Mama de acum nu este o văduvă, e de o vârstă cu universul. Deşi are un „mândru ciobănel”, adolescent şi nu matur, ea este considerată ca o „bătrână”, deci e de o vârstă cu „vârstele mari ale universului”, căruia îi aparţine genetic. E consoarta lumii şi nu văduva unui soţ. Şi tot ca „mamă”, ea trebuie să fie nu doar o născătoare de fiinţe, ci o creatoare de superlative, de perfecţiuni. Prin aceasta, ea duce mai departe, nu o specie umană, ci pe această „specie”, ajunsă, datorită lui „Meda”, de mai sus, la stricta „Selecţie naturală”. Prin superlativele „ciobănelului”, este asigurată, deocamdată, fiinţarea de „mâine”, capabilă să treacă prin „orice fel de inel”. Şi, cu această modelare făcută, se prefigurează, parcă, rezultanta tuturor vectorilor 64


Gheorghe A.M. CIOBANU

dinamici ai lumii, atunci când toţi aceştia ajung în stare perfectă de „loc geometric”. De remarcat că modelarea spre perfecţiune e duală, prima referindu-se la substanţa corpului uman, iar cealaltă, oprindu-se îndelung la „universul” cerebral, cu toate componentele sale vizibile şi demiurgice. Astfel, superlativul lumii e „locul geometric”, acea „meda –biotică. Superlativul la aceasta e umanul şi mai departe, super de super, e „creerul creator”. Atitudinea supremă calitativă e cultivată în mit pe mai departe. Idealul de care se ataşează, imediat şi monovalent, personajul nostru, e acea „Mândră crăiasă”, comentată de noi mai înainte, o „Crăiasă”, nu telurică, de „sânge albastru” şi înconjurată de zidurile groase ale Cetăţii, ci Ea este a Lumii, a Universului, a Totului, e soră cu Universul, e Universul în sine, e numită de noi, la dimensiuni mici şi dramatice: „.Moarte”. Raportându–ne, pe mai departe, la Mama, aceasta surprinde, de îndată, simbolistica personajului, a metaforei ce o ascunde şi atunci eroul nostru se opreşte la acest mariaj celestic, rămânând a i se spune ei că, deşi Crăiasă, e de lângă noi, cu care, fiul ei, model de frumuseţe şi de spiritualitate, se va căsători. Deci, de la o „Nuntă paradisiacă”, la „Una a Zamfirei”, reală, bogată şi promiţătoare de mulţi copii, de viitor. Sunt puse alături două modalităţi de nuntă, de dăruire, una Întregului, prin „contopire” şi o alta „Timpului”, prin „alăturare”. Pentru Mama, nunta cea de lângă noi, de apartenenţă socială, e cea ataşată tot de Mega, pe când cealaltă, prin simbolismul ei, e dependentă de Expansiune, e altceva, e simbolul mitic. Aici, lângă noi, pentru noi şi pentru Mama, e o nuntă dualo-monadică, pe când pentru Existenţă, nunta e monadopluralică şi nu are nume. Pasajul matern al mitului adânceşte profund Existenticul uman, acel de lângă noi, de lângă mamă, de lângă mioară, care aparţine cu totul teluricului. Ea înţelege doar, suficient, simbolismul păstoraşului ei, dar nu - l trăieşte, aşa cum numai acesta o face. Şi existenticul uman se prefigurează, în primul rând, ca o succesiune discontinuă, dar şi continuă, a generaţiilor umane, a unei părţi din univers care, prin interferenţa celor două sensuri antitetice ale dinamicii cosmice, trăieşte starea supremă de echilibru. 65


„MIORIŢA” MIT TRIADIC

E o succesiune telurică reactivă, preventiv compensatoare la Expansiunea cosmică, lucru pentru care, la dualitatea survenită, se răspunde cu iubirea de superlativ şi ataşamentul pentru Mamă. De la vino la du-te şi apoi, un du-te / vino, spre a se mai fiinţa, pe cât se va mai putea, în această oază complexă şi perfectă, care este vieţuirea. E o supravieţuire sensibilă, uşor fragilă, fapt pentru care dinamica „de la bun, la superbun”, acea „Supravieţuire de azi”, dătătoare a „vieţuirii de mâine”, e din ce în ce mai acută. Şi „Mioriţa” o accentuează întru totul. Mitul nostru scoate în relief şi drama/cauză a acestor fenomene tot mai reactive, dar şi conjunctura benefică a faptului că se apelează, trebuie să se apeleze şi mai ales „teluric” – şi poate numai „teluric” – la ceea ce este mai calitativ, mai reactiv, mai imediat. E posibil de spus, acum, că toate se inter-adună, spre a supravieţui şi universul şi teluricul şi, mai ales, umanicul, ultimul culminând cu „mândru nostru ciobănel”. Un plus, care se adaugă la această „bătălie actuală cu Expansiunea” în plină desfăşurare, este şi procesul de maximizare al tuturor „proceselor”, de la nunta cu Mândra Crăiasă a lumii, la acea cu un fel de Mândră Crăiasă a pământului, la care mitul nostru, de dragul mamei, nu se mai desfăşoară. Mirele pentru „Nunta din cer”, se opreşte atent, în final, la „Nunta de lângă noi” şi de pe „lângă Mama”. O uşoară şi foarte intimă separare între „nuntirea” cosmică şi nunta telurică, o separare pe care păstorul o respectă, o impune chiar, iar „Mioriţa” o pune, doar secundaric, în practică. Şi totul se petrece „pe-o gură de Rai”, aşa cum se simte, mult necontemporanul „ciobănaş”, înţelegător al prezentului şi „mândru” că aparţine unui timp, pe care, sensibil, numai el îl înţelesese. Trei Testamente, fiecare din ele având trimiteri la cele trei „universuri” de lângă noi: cel pentru ciobanii ucigaşi, vizând nivelul fizic, acela pentru mioare, reflectând lumea psihicului, iar ultimul, pentru Mama, ca o medie ontică, rezonând în spaţiul biologic. Şi toate, în acest mit, se desfăşoară, pentru toţi, în stare de fiinţare, de „a fi”, de „a şi fi”, de „Efiinţare”. Mai ales în această parte ultimă, ca o încununare a acestui „a fi”, e Mama. O Mamă, ce simbolizează, în general, Existenţa, iar în mit, pe acea telurico-umană. 66


Gheorghe A.M. CIOBANU

Peste tot, de când intră în monolog personajul pastoral, domină viaţa, probabilitatea răului, în contrast cu certitudinea a ceea ce va fi. Un „va fi”, însă, care e structurat, ordonat, adaptat, diferenţiat şi care, pentru toţi, va aduce liniştire. Şi înmormântarea din „spatele stânii” şi „nunta din Cer”, ca şi „îngrijorarea mamei”, toate sunt probabile. Prin aceasta, ne tentează să spunem că „Mioriţa” este un mit al vieţii şi nu al morţii, al unui „altfel de mâine” şi nu al unui „astfel de azi”.

67


POSTLUDIU -Constelaţie mioritică-


Gheorghe A.M. CIOBANU

13. O LOGODIRE, RĂMASĂ LOGODIRE „A căzut o stea” Dacă „Mioriţa” pendulează, ca o probabilitate, între teluric şi cer, între fiinţare şi nefiinţare, lăsând în urmă eventualele întruchipări ale celor trei variante de viitor, spiritualitatea noastră populară a mai zămislit nenumărate şi profunde alte mituri, din care ne vom opri la două dintre ele, cu viziunea lor polarizată – Cerul şi Pământul – în raport cu trivalentul nostru mioritic. Sunt alte inedite puncte de vedere asupra existenţei lumii, diferite ca narativism baladesc, dar aparţinând unei aceleiaşi constelaţii, în a considera existenţa cosmică. Pentru „Soarele şi Luna”, scenariul este astralic, o imagine a universului trecută însă – aşa cum e estetica oricărui mit – prin respiraţia de zi cu zi a omului. E un mit complex, cu episoade diferite şi care, spre deosebire de „Mioriţa”, se concretizează într-un infinit ireversibil. Iubirea, fără pereche, dintre adolescentul Soare şi prea frumoasa lui Soră, generează toată drama epicului, care, deşi e operabil numai la nivel uman, aici devine cosmic. Toate episoadele, de la fantastic la real şi de la splendoarea paradisului, alăturată grozăviei infernului nu-l pot determina pe eroul Soare de a renunţa la sora sa, care, conştientă de acest „tabu” bio-uman, se aruncă în apă, se metamorfozează în mreană şi apoi, zburată spre cer, devine Luna nopţilor terestre. Impresionează cele două încercări, mai mult decât fantastice la care este supus Soarele, dar el, însufleţit de uriaşa sa dragoste pentru Sora sa, le îndeplineşte de îndată. În adevăr şi în mitul nostru spusa multor gânditori ai istoriei că: „iubirea mişcă sori şi aştri” se întâlneşte şi aici. Un final de neîmplinire subiectivă, dar, în schimb, de respectare a unei legităţi absolute a protoplasmei, după care urmează veşnica alergare, pe mai departe, acum, însă, altfel, a Soarelui înspre sora sa, Luna. Faţă de „Mioriţa”, în celălalt mit, cifra dominantă este „nouă”, ca şi numărul de planete apropiate de noi. Aici, obsesia e posibila legătură incestuoasă dintre frate şi soră, care se vrea îndeplinită chiar acum, când, procesul de Expansiune cosmică, a determinat, cu stricteţe, „Selecţia naturală”. Dacă după apariţia biologicului, 69


„MIORIŢA” MIT TRIADIC

legăturile incestuoase nu cereau şi o „selecţie”, acum în acest stadiu atât de avansat de Expansiune, numai o astfel de selecţie, lipsită total de incest, mai poate prelungi conul de vieţuire. Şi îndrăgostirea puternică a Soarelui de ceva feminin, este un efect similar cu funcţia Selecţiei şi a supravieţuirii. Să ne amintim de grija bilaterală dintre mamă şi fiu, existentă în „Mioriţa”. La amândouă, atracţie, contopire şi nu alăturare. De asemenea, aceste contopiri nu sunt doar binomice cantitativ, ci posedă şi un calitativ suprem. „Mândru ciobănel” şi cu a sa „Crăiasă”, constituie modele de perfecţiune umană, ca şi cei doi, frate şi soră, din „Soarele şi Luna”. Iar criteriile de super, la amândouă miturile, sunt apartenente umanului. E o trecere, sensibilă dar şi imensă, de la un „astralo-uman”, la un „astralo–astral”. Dacă „Mioriţa”se desfăşoară printr-o naraţiune mult epurată de faţete secundare, sau de consecinţele faptice ce ar fi avut loc, dacă scenariile gândite de personaj nu ar fi rămas numai în lumea, asimptotică a probabilului, în schimb, mitul solaric are şi alte meta– mituri colaterale – episoadele creştine cu privire la existenţa raiului şi a iadului, ca şi comentariile, învăluite în ambianţe concrete diferite, ale fericiţilor sau ale chinuiţilor din acestea două – ceea ce-i dă mitului structură interioară de poli–baladă. Sunt împliniri şi ale unui „azi”, ca şi al unor „ieri”, urmând a se desfăşura, apoi, şi fapticul de „mâine”, pe când mitul mioritic e aproape, în întregime, imaginativ, dependent de un probabil „dacă”. Poate de aici şi măsura, fără limitare, fără punct, a deschiderilor, pe care „Mioriţa” le conferă unui nirvanatic „mâine”. Dacă în mitul mioritic, cele trei scenarii sunt doar probabile, deşi mult apropiate de cotidianul umanic şi realizabile cu multă uşurinţă, ele rămân, cu toatele, în „pridvorul” întruchipării, pe când în mitul dualic – frate cu soră – el este solicitat la acţiuni dincolo de omenesc, pe care personajul nostru le realizează imediat şi cu uşurinţă. Şi tot ca ceva meta–uman, sunt şi metamorfozele trăite de prea-frumoasa sa soră, culminând cu fiinţarea ei definitivă ca astru ceresc. Altfel spus şi aici sunt „trei scenarii” – două pentru el şi unul al ei, toate duse până la capăt, până la un „dincolo de capăt”. Ne mai întrebăm dacă ea, pe când era „prea–frumoasa” soră a soarelui, era şi 70


Gheorghe A.M. CIOBANU

ea un corp ceresc; se pare că nu, deoarece, în final din fiinţa umană devine, la început, mreană şi apoi, în cele din urmă, astru al nopţii. Să fi fost de la început cosmică şi, prin faza de mreană, a redevenit iarăşi a sistemului nostru solar? Sau, poate, fratele ei, ca Soare, se întruchipează în „om” şi se îndrăgosteşte, ireversibil, de sora sa, amândoi telurici? Un „non-certa” mitologic, pe care, în „Mioriţa”, nu îl întâlnim. Dacă devenirile lui ar putea fi două – cosmic şi teluric – ale ei sunt multiple – umanic, teluric, acvatic şi ceresc – reprezentând astfel principalele ipostaze de „a fi” ale lumii. Şi miticul nostru păstor trece prin trei, fără a mai aparţine şi fluidităţii acvatice. Prin cunoaşterea, de către Soare, a raiului şi a iadului, acesta află că, telurico-umanic, religios, acţionează funcţiile de binecuvântare paradisiacă, sau pedepsire infernică, aceste două „dacă” de care, totuşi, soarele nici nu ştia până acum. Le refuză în continuare, ca o confirmare că el e mai mult „Soare–astral” şi mai puţin „Soare– uman”. Dar, aşa cum e, uriaşa iubire îl cutremură. Poate şi aici e o „iubire–umană”. Să ne gândim, iarăşi la dantescul vers: „iubirea, care mişcă sori şi aştri”. Dacă scenariile „Mioriţei” sunt raportate la repere spaţiale – subteluricul, pământescul şi infinitul cosmic – aici la „Soarele şi Luna”, se vizează mai mult veşnicia, în numele căreia se întruchipează şi cele două poduri meta–reale, ca şi zborul, circular şi fără de sfârşit al Soarelui, înspre Lună. Astfel, la primul mit, timpul se subordonează spaţiului, în timp ce la cel de–al doilea, se pare că apartenenţa e inversă. Faţă de unitatea ortoliniară a baladei pastorale, la cealaltă, succesiunea are o desfăşurare inversă, la început, prima probă era dependentă de fier şi oţel, iar următoarea, de aramă şi bronz, o alăturare inversă de cum istoria omenirii le–a cunoscut. Sau poate e vorba de un alt vector al parametrului timp, fie de cum s-au desfăşurat odinioară, fie după viziunea specifică mitului, mai gândind şi la geocentrismul ca o regulă pentru un acel timp baladesc. „Soarele şi Luna”, spre deosebire de mitul mioritic, are o interferenţă, dominată cu secvenţe creştin – religioase, alăturându–se, la cele două „personaje” cosmice, mult din epicul şi etica sacră. 71


„MIORIŢA” MIT TRIADIC

„Soarele şi Luna” par, uneori, mai secundare. S–ar putea ca acest mit, asemenea multor altora, să fi avut la început o desfăşurare areligioasă, pentru ca, pe parcurs, odată cu evoluţia istorică a creştinismului, să se coreleze reciproc, amândouă, rezultând varianta cunoscută de noi, astăzi. Spre deosebire de triadica lume mioritică, „Soarele şi Luna” rămâne a fi mai mult dominantă de „Expansiune”, având personaje mitice, metatelurice, umanizate acum, de Existenţa cosmică şi de un „A mai fi”, suprapuse aici peste coordonata, fără oprire, a veşniciei.

72


Gheorghe A.M. CIOBANU

14. DIN VIAŢĂ, PRIN PIATRĂ, SPRE CER „Brazi şi paltinaşi” Foarte populară, cu epic bogat, cu personaje multe şi dusă până la capăt, este balada–mit „Meşterul Manole”, raportată şi geografic şi istoric, la spaţiul existării poporului nostru. Faţă de cosmica „Soarele şi Luna” şi de metafizica „Mioriţa”, „Meşterul Manole” are o localizare riguroasă, fiind corelată la neegalata zidire de la Curtea de Argeş şi la zămislitorii ei, rămăşi în legendă. E un mit al construcţiilor de excepţie, şi ca sacralitate şi ca istoricism, care, prin altitudinea lor artistică, trebuie să aibă şi ele, ideatic, un „suflet”, şi, ca tot ce are viaţă, trebuie să fie unicate. E o însufleţire care, asemenea marilor mituri, se constituie prin „neîsufleţire umană”, prin trecerea unor astfel de suflete de la uman, la zidire, amândouă fiind concordante cu unicitatea. Ne apropiem, prin aceasta, de jertfa prea-purului „cioban” din „Mioriţa”. Faţă de binomul cert al celor două personaje–unul metaforizat – din mitul pastoralic, restul fiind doar câteva, cu trimitere abstractă la ele, la M. „Manole” avem polinomul celor „zece meşteri”, cu soţiile lor, alături de dualul extrapolat al Domnitorului şi al porcarului, primul grup fiind însumat, direct sau indirect, ritualului jertfirii. Fiind un mit al constructivismului omenesc, ne aflăm în prezenţa unui scenariu cu Existent teluric, de Retracţiune şi Nefiinţare, la care binomul hamletian de „a fi, sau a nu fi” este categoric, lipsind acea viziune viitorologică şi probabilă a unui „ a mai fi”. În raport cu „Mioriţa”, la care verbul dominant e învăluit în probalitatea unui „de– a fi” repetabil, la „Manole” acţiunile sunt certe, scenice şi, aflându–ne, de acum, într-un alt Mileniu, chiar „filmabile”, cu o distribuţie destinată unor „Oscar”–uri. Succesiuni multiple de acţiuni, anticipând, parcă, complexa „Electră” a unui „O’ Neill contemporan, înlănţuite şi mitologic, dar şi dramatic, cu numeroase scene de „suspense”, sau chiar de supranatural, cu o divizibilitate pe „acte” şi cu un final concluziv, după care, spre deosebire de „Mioriţa”, nu mai poate urma nimic. Un „punct” concluziv, faţă de succesiunea de „puncte, puncte” 73


„MIORIŢA” MIT TRIADIC

a mitului pastoral. Şi la o aşa telurică „serialitate” corespunde şi o revărsare, acum întrutotul mitologică, de sensuri. E şi firesc ca la o astfel de revărsare de înţelesuri şi poliînţelesuri, să cuprindă în ea şi paralelisme de contradicţii. E de ajuns să ne oprim la superputerile telurice, care sunt, uneori, cu Manole, alteori cu Domnitorul şi nu numai. Dar, prin aceasta, coeficientul de mit e şi mai mare, pornind de la o altă trăsătură a fiinţării, aceea a antitetismului existenţial. „Manole”, deşi uneori, prin telurismul său total, pare a fi un „reportaj” nefericit, totuşi cuprinde în el şi numeroase „intermezzo”uri fantastice, metareale, polihermeneutice, ca metafora „jertfirii”, sau cele trei impedimente fabuloase de la „hăţiş de pădure”, la „Scorpia cea uriaşă”, care şi ele, ascund alte sensuri ale monotonului „a fi”. A căuta „un alt drum” un „altfel”, spre a se evita un determinism tragic, e absent în „Mioriţa”. E un altfel de fantastic, ce duce mai mult la zbaterile din „Soarele şi Luna”. E un „meta”, prin care „Manole”, ca baladă, devine şi mit. Un „dincolo”, datorită căruia se zămisleşte „Minunea” de „dincoace”, de la Argeş. Un fantastic, în care, permanent, sacralitatea este prezentă, în vreme ce la „Mioriţa”, la fel de permanentă este realitatea umană–existenţială. Perfecţiunea se proiectează peste un timp, pentru ca, în perspectivă să se includă într-un altul. Sau acea alternanţă dintre zidire şi deszidire, dintre „a se întruchipa” şi „nu”, care, în „Mioriţa”, sunt distilate până la câte un vector singular al devenirii. Dacă păstorul din „Mioriţa” e ca un simbol, având doar o geneză maternă, dar asemeni personajelor sacre, nefiind legat de o familie, în mitul manolic, „Codul sever al familiei” e foarte respectat şi preţuit, de aici pornind, de altfel, esenţa jertfirilor din legendă. Cât de cutremurătoare e scena zidirii soţiei lui Manole, când drama ei e corelată cu sânii cu care, până acum, au fost alăptaţii copiii de acasă. Zidul absoarbe în el, nemilos, nu atât o soţie, cât o mamă cu copii şi cu un piept destinat supravieţuirii umane. Iar singurii păstrători ai continuităţii umane sunt doar copii şi toate mamele lor. Jertfa a vizat o „mamă”, ca un simbol, poate, de „stop existenţial uman”, dar, deocamdată, copii rămân. Şi, alături de adolescenţi, mai 74


Gheorghe A.M. CIOBANU

rămâne puterea Artei şi cea a lui Vodă. Şi totul e logic. În principal, se apelează, e drept, teluric, la jurăminte, la reducerea probalitatăţii, la monovalenţă Vodă este, ca şi Manole, pentru unicatul perfecţiunii, dar primul, care reprezintă puterea, e împotriva depăşirii frumosului artistic. Deci atitudini bipolare, contradictorii , deosebite de „consensurile” din „Mioriţa”. Să fie aici o trimitere la o posibilă „moarte” a Artei, prezentă atât de mult în concepţiile atâtor esteticieni? Sau poate, prin aceasta - Arta, în general şi Arta Mânăstirii, în special – se doreşte a fi o contraopunere Expansiunii universale? Deci devenirea, mai încetinită, sau chiar anulată complet? Un alt factor determinant în mit, inexistent în cel al nostru, este şi funcţia quasireală a visului, de la „el” pornindu-se întreaga „matematică” a mitului şi întregului concretism al acestuia. Un vis care pleacă de la o realitate – nereuşita zidirii – şi care declanşează motivaţia principală a mitului – perfecţiunea zidirii. Deci un vis ce poartă această denumire onirică, dar care, în realitate, e împletit cu epicul acţiunii. „Mioriţa”, având o universalitate deosebită, nu fructifică acest „meta” al fiinţării umane. La fel de determinante sunt şi destinele personajelor, mai ales acel al celui principal, şi al familiei sale, ca şi pe acel – metafaric vorbind – al zidirii întru perfecţiune. Nici fiinţările din jur, chiar dacă ele au, de cele mai multe ori, dimensiunii super reale, nu pot transforma, sau anula „anatomia” acestor destine. E în ele ceva din acel „aşa trebuie să fie”, din drama noastră pastorală. Enigma „tangentă” prin care se poate păşi pe lângă acest determinism ontic, rămâne, la „Manole”, doar „jertfa”. Întâlnim aici o cavalcadă de astfel de „altfel”-uri, începând cu zidul sfârtecat, ca o jertfire la clepsidra existenţei, oprindu–ne, îndelung, la acea a Mamei–soţie şi culminând cu „icarianismul” meşterilor. Peste tot e vorba de o jertfă reală, consumată până la capăt şi nu presupusă sau propusă, ca în „Mioriţa”. Se pare că dacă nu scapă nimeni, ea e plurală, e totală chiar, deoarece şi Vodă, Prea iubitorul de Dumnezeu, provoacă jertfirea unui grup mare de creatori. O jertfire a bioticului, pentru nemurirea Artei, pe când, în „Mioriţa”, se „pune la cale” „stingerea” unui umil păstor, de dragul unui plus trecător de avere. De la o nonartă trecătoare, se trece 75


„MIORIŢA” MIT TRIADIC

la artă, cu intenţie de veşnicie. Din cauza multitelurismului său, mitul lui Manole cuprinde în el cea mai mare „constelaţie” de jertfe, în vreme ce „Mioriţa” ar avea, probabil, doar una singură. Şi mitic şi simbolic, „Meşterul Manole”, cu viziunea sa retractivă şi cu personaje istorico–umane, aduse în contemporaneitate, are în el semnificaţie de colonadă. Se porneşte, peste meleagurile Argeşului şi în jos şi în sus, fără a se părăsi teluricul omenesc, şi terminându-se cu zborul trecător, prin toate elementele de existenţă ale pământescului: aer, apă şi pământ. Şi totul pentru întruchiparea superioară a unui fapt pământesc, încărcat cu nobleţe istorică şi sacralitate divină. La „Mioriţa” însă, spaţiul ei mitic şi existenţial, e nemărginirea în expansiune a universului, ajunsă la mijloc de drum.

76


Gheorghe A.M. CIOBANU

15 GÂNDIRE PURĂ, IDEALĂ, OPRITĂ ÎNTRE PLAI ŞI CER „De eşti năzdrăvană” Componenta de vizual a celor trei Existenţe, despre care s-a vorbit anterior, capătă, de la un timp la altul, o preponderentă operaţională din ce în ce mai largă, simultan cu o creştere asemănătoare şi a conţinutului ei ideatic. Antitetismul super-abstract şi super-concret se constituie, tot mai concesiv, în aceşti ani şi aceste secole. De aceea am crezut de cuviinţă să conferim „Mioriţei”, aşa arhaică şi mit cum este ea şi o raportare mategrafică, deoarece în aceste pagini, pornim cu intenţia de a-i surprinde noi coordonate, însumate într-o viziune a unui „mâine”. Apelând la structura spirituală a omului de azi şi de viitor, ne permitem a prefigura acum în „Postludiu”, un grupaj de astfel de grafuri, cumulându-le pe toate în capitolul acesta, care e profilat pe aşa ceva. Lucrarea noastră, în totalitatea ei, se recomandă cititorului printr-o schemă cuprinzătoare, liniară şi totală, aşa precum este şi conţinutul volumului. Transpusă grafic, „Mioritica” noastră ar avea următoarea succesiune:

-

77


„MIORIŢA” MIT TRIADIC

Având în ea multă universalitate, e necesară prefigurarea globală a întregului cosmic, raportată la dinamica continuă, dar şi la viziunea de moment a umanului, asupra ei. Nu cunoaştem, decât ipotetic şi anteriorul şi ulteriorul lumii, iar noi ne aflăm, la un moment dat, ca o fiinţare a ei, pe care o surprindem şi mioritic şi nemioritic, doar parţial. Din această cauză, ne aflăm între două infinituri existenţiale şi operăm cu un model restrâns, existent în momentul când vrem să surprindem universul. De aici ipostaza noastră de a ne afla între aceste două mase de „a fi”, care, amândouă se micşorează, cognoscibil, în momentul lui „acum”. Astfel, putem prefigura acest lucru prin două trunchiuri de con, dispuse orizontal şi unite între ele prin bazele lor mici, acolo unde ne aflăm, şi noi, la un moment dat. În părţi, anterior şi posterior, în crescendo, cele două ipostaze de necunoaştere sau de ipoteze. Astfel:

Departe de a reprezenta acest proces al cunoaşterii lumii, ca pe o sferă cu o rază din ce în ce mai mare. De aici multitudinea de ipostaze – anter şi ulter – cu privire la univers, de aici şi istorismul lor. Deoarece informaţiile autorizate ale lui „azi” sunt superioare lui zero, imaginea ideală de mai sus e variabilă şi dinamică, acel Q de informaţii având o anumită valoare şi anume:  <Q< n → ∞, ea luând graful a două trunchiuri de con unde între ele prin bazele lor mici, sau dacă acel Q e mai mare ca anteriorul cunoscut şi posteriorul încă necunoscut, cele 2 trunchiuri de con pot fi unite între ele prin bazele lor mari, după ce, mai înainte, au evoluat prin forma a doi cilindri egali. Astfel:

78


Gheorghe A.M. CIOBANU

La toate ipostazele, dominante rămân cale trei momente temporale: „anter”, „azi” şi „ulter” – Un alt graf redă atotuniversala dinamică a existenţei, care, de câteva miliarde de ani, se manifestă, în Galaxia noastră. Astronomia, mai concretă, operează numai cu Expansiunea, dar simetria binară a lumii, ca şi existenţa unei stări de echilibru median, respectiv, bioticul, cere şi faţeta cealaltă, a Retracţiunii, ca şi acea stare mediană, numită mai sus „loc geometric” sau Medontism, care pare a fi – şi noi o considerăm ca atare – viaţa. Deci o reprezentare grafică a acestei dinamici existentă întrutotul în „Mioriţa”, e uşor de realizat, surprinzând cele două sensuri antitetice – poate, sub o altă formă şi mă refer la acea biotică, sunt şi succesive, dar şi simultane – şi cu „locul geometric” dintre ele, astfel:

E poate cea mai de esenţă imagine a universului, prefigurată ideal, abstract. Starea de Meda, incluzând în ea o complexitate calitativă maximă, concentrată într-un spaţiu foarte restrâns şi variabil, se pare că manifestă o continuă ipostază de pulsatilitate, între două tendinţe, una spre Expa şi alta spre Retra o vibraţie care, biotic vorbind, ar fi acel „ana şi cata-bolism”, aflate la frontiera dintre „a fi” şi „a nu fi” biotic. Patologia fiziologică este o expresie a acestor micropendulări, 79


„MIORIŢA” MIT TRIADIC

cu care biosfera şi mai ales, umano-sfera, se luptă continuu, năzuind spre un fragil şi restrâns metabolism.

O vibraţie foarte variabilă în timp şi spaţiu, manifestată, metaforic ca o „aură existenţială” - Raportându-ne, pe mai departe, la acest „du-te, vino” al lui Expa şi Retra, constatarea noastră se opreşte acum la o consecinţă, repetabilă şi reversibilă, a acestei dilatări cosmice, care se petrece acum „sub ochii noştri” şi anume că evoluţia avansată a lui Expa, duce spre un absolutism al ei, care, chiar dacă, mai cuprinde, poate în ea, cum e şi firesc, şi procesul Retra, nu mai favorizează, însă, starea de Elgo, de biotic. Şi astfel, până la o nouă revenire, nivelul bio dispare. De la „Epoca de Aur”, se ajunge la „Lupta pentru Existenţă”, la „Selecţia naturală” şi la „Care pe care”. Reamintim această dramă ontică, acum ea având şi o motivaţie existenţială şi un graf adecvat:

80


Gheorghe A.M. CIOBANU

81


„MIORIŢA” MIT TRIADIC

Intervalul de bio-elga îşi are o desfăşurare, ce aminteşte de „Curba lui Gauss”, trecându-se prin şase etape pe care noi le surprindem mai jos, prin jocuri de cuvinte: care / care şi care / care cu care / care pe care / care sin care/ care. Multe din miturile clasice şi teoriile recente despre viaţa pe Terra concordă în această evoluţie expansivă, care, în mileniile următoare, se va constitui, fie într-un „finis vitae”, (mai sigur), fie într-un „ave cosmos”, (mai nesigur). – Cele trei nivele de „a fi”Existenţa cosmică, Existentul Teluric şi Existarea umană – cunosc şi ele o grafie maximală, aici accentul căzând, nu pe faţeta dinamică revolutivă sau involutivă – ci pe structura datului în studiu. Astfel:

Sfera Existării umane se constituie a fi cea mai complexă, dar şi cea mai fragilă, cu acel viitor despre care s-a vorbit mai sus şi – Triadicul, nu hamletian mitic şi ştiinţific, ci mioritic, se constituie din următoarele fiinţări: „a nu fi”, „a fi” şi „a mai fi”. Ultimul, deşi cosmic nu exista, umanic, însă şi, mai ales, în Mioriţa , el există. Personajul pastoralic al mitului, anticipează, de două ori, acest „mai”, fie prin sensibilitatea cu care va asculta câinii, în mormânt fiind, fie atunci când, tot după moarte, va fi în ipostaza de a „mai” trăi lângă o imaginară „mândră crăiasă”. O primă prefigurare, la acest aspect, ar fi una liniară:

82


Gheorghe A.M. CIOBANU

Sau, ca o sinteză dintre binar şi ternar, ar putea fi grafiată astfel: Aici, acel „a mai fi” există metarealic, ca o aură imaginară, în jurul prea categoricei realităţi. -

Pe parcursul mitului, se prefigurează de către personaj şi i se încredinţează mioarei, trei scenarii, ca trei „testamente” eventuale, dar şi posibile, încât s-ar mai putea spune că e vorba de unul singur, alcătuit din trei dorinţe, adresate diferenţiat, ucigaşilor, oilor şi mamei. Fiecare din ele are un conţinut diferit, toate trei având însă un punct comun: moarte eroului, surprinsă în trei ipostaze. Astfel:

83


„MIORIŢA” MIT TRIADIC

Cel mai complex şi surprinzător, rămâne a fi cel adresat oilor. – Un graf generat de o aceeaşi „Mioriţă”, mai poate fi acela care să prefigureze relaţiile dintre personajul principal şi existenţele cosmice şi umane ale mitului, care au fost comentate în capitolele anterioare:

E un graf care consideră, din alt punct de vedere, ipostaza de „loc geometric ontic” al mitului. Cum e şi firesc, să prefigurăm şi graful celor două mituri complexe, la care, comparativ, ne vom opri şi noi. „Soarele şi luna”:

84


Gheorghe A.M. CIOBANU

„Meşterul Manole”:

- Şi acum mitul nostru centric, „Mioriţa”

- Se mai poate prefigura şi o grafică de sinteză, care să contureze paralelismele dintre „Mioriţa” şi alte două mituri profunde ale literaturii noastre – „Soarele şi Luna” şi „Meşterul Manole” – toate fiind considerate după viziunea celor Trei Trio-triade: 85


„MIORIŢA” MIT TRIADIC

Sunt prezentări ideatice, care scot şi mai mult în evidenţă, nota de universalitate şi de profunzime omenească, pe care în „Mioriţa” le întâlnim îmbinate metaforic, ea fiind, pentru cultura acestui spaţiu, „Mândra Crăiasă” a existării– noastre spirituale. Câteva meditaţii, asupra acestui mit pastoral, discret dar cu deschideri multiple înspre universul existenţei, fapt pentru care el reţine, în intimitatea dimensiunilor sale, traiectoriile cosmice, duale şi simultane, ale galaxiei noastre – Expansiunea şi Retracţiunea – ca şi insula de miraj ontic a unei vieţuiri sensibile, ţesută din perfecţiune şi fragilitate – Medanţiunea – şi care e bio – umanul teluric. De aici ontismul, triadismul, ca şi universalismul său, toate fiind reţinute şi „orchestral”, dar şi „solistic”, în această „sonată pentru penumbră şi nemărginiri”, reverberând, în acelaşi timp, prin el, drama viitoare, aflată în drum către „azi”, prin care, protoplasma noastră purtătoare de demiurgism, va redeveni tăcere anorganică, datorită tocmai acestei cavalcade a existenţei, înspre necunoscutele orizonturi, din ce în ce mai largi. Similar cu toate miturile profunde ale spiritualităţii umane, şi „Mioriţa” posedă, alături de evantaiul foarte larg al unor multiple semnificaţii ce pot fi plăsmuite prin ea, o la fel de inepuizabilă cascadă de inspiraţii creatoare, care să conducă la numeroase mulţimi de sensuri, alăturate dar nu şi apartenente direct textului mitic, şi care „generare generată”, poate declanşa, pe mai departe, „în lanţ”, alte astfel de deschideri. 86


Gheorghe A.M. CIOBANU

Un popas, subiectiv şi nu academic, meditativ şi nu concluziv, la unul din miturile de profunzime ale spiritualităţii noastre care, pe lângă altele, include metamorfic în el şi prefigurarea matematică a Existenţei universale, ce nu cunoaşte nici pe zero şi nici infinitul, acestea rămânând doar drept creaţii abstracte ale intelectului uman univers care îşi desfăşoară fiinţarea pe un spectru limitat între un plus sau minus “unu” şi un plus sau minus “infinit” , ultimul fiind mărit sau micşorat cu cel puţin o unitate; (±1<—>± ∞ ±1). În felul acesta Triadicul cosmic se constituie astfel: -genezic = 1, ca limită existenţială ; -structural = 2, dualism antitetic, ± ; -sistemic = 3, triada: Expa, Meda, Retra. ( „A nu fi, sau A fi şi A mai fi” ). Un mit „miorontic”, ce surprinde firesc, mult prea fireasca pendulare a firii între micul şi marele infinit, la „răscrucea” dintre acestea fiinţând bioticul uman şi care, mai mult decât atât, prefigurează şi o posibilă existare a noastră, vieţuindu-se, la fel de organic, pe toată traiectoria expansiotică şi retractivă a universului. Un „Homo” delimitat, nu doar cu acele „atribute”, pornite de la ancestral la demiurgism, ci cu cel în speţă existenţial, de „Onticus”. Un „Homo Onticus”, o vieţuire telurică dar, mai ales, o supravieţuire cosmică.

87


PARTEA II Meditトビi


Gheorghe A.M. CIOBANU

-Idei1970-2005 89


„MIORIŢA” MIT TRIADIC

„MIORIŢA” - Oare „Mioriţa” nu-şi are rădăcinile în spiritualitatea dacă ?. O relicvă a culturii dacice, care, apoi, şi-a însumat anumite influenţe, (ocupaţia, izolarea, acceptarea morţii, cultul cerului?) - Personajul principal din „Mioriţa” se resemnează, nu din necunoaştere, neputinţă sau fatalism, ci din înţelegerea superioară, de la altitudinea sensului vieţii, a mecanismului cosmic. - „Mioriţa” reflectă, parcă, drama acestor oameni ai poporului nostru, sortiţi să moară mereu, pentru a supravieţui la agresivitatea tuturor celor ce au trecut, mai mult de un mileniu, peste ei, să fiinţeze numai prin jertfă, deci înţelegerea şi acceptarea acesteia, spre a rămâne, mai departe, neamul. - Oare, în „Mioriţa”, nu se trădează, în fragmentul cu „nunta”, o trimitere la o civilizaţie anterioară, dispărută în „cer”, sau predominarea unei viziuni astrale, existentă în acea enigmatică epocă? - Spre deosebire de „Cioban”, mioara din „Mioriţa” nu are preconştiinţa nemuririi, ci numai pe aceea a morţii. - „O scrisoare de la Muselim Selo” a lui Coşbuc are în ea pasaje, care amintesc, sub aspect firesc, de „Mioriţa”, cu privire la intenţia de a se ascunde moartea. - Nunta personajului mioritic, prefigurată a avea loc în înălţimea cerului ca pe o moarte metaforică, aminteşte de ritualul dacilor, care jertfeau tineri, curaţi la suflet, aruncându-i, mai întâi, spre cer. - De interpretat „Simfonia de cameră” a lui George Enescu, raportând-o, ca atitudine faţă de moarte, la secvenţele în cauză din „Mioriţa”.

90


Gheorghe A.M. CIOBANU

- Se pare că „Mioriţa” ar putea fi o creaţie populară, generată în perioada ameninţării şi apoi a cotropirii Daciei, de către legiunile romane. - Un studiu mai profund al mioarei din „Mioriţa” ar duce la prefigurarea unui personaj complex, feminin, ea fiind astfel prima „femeie raţională şi lucidă”, din istoria literaturii, ca o trecere de la viziunea cosmică la o introspecţie psihică. - Sunt multe creaţii artistice, care cultivă acest „Memento mori”, prefigurat în străvechea noastră „Mioriţă”. - Se poate vorbi de un anumit „elenism mioritic”, de o evadare în adâncimile sufleteşti proprii, atunci când i se spune personajului ce se va întâmpla mâine cu el. Conştiinţa acestui „nou” a fost generată la răscruci de epoci istorice. Dacă „Mioriţa” aparţine unui astfel de sfârşit, se pare că, „Meşterul Manole” reflectă un nou început, pe care, similar, l-am putea considera ca pe un „romantism manolic”. - Personajul mioritic şi toată balada sunt deschise, plurivergente, a = n, pe când legenda manolică e concentrică, monovalentă, n = a; de aici polarizarea de viziune a celor doi. - Pentru mioara mioritică, ciobănaşul ei îi devine, prin zicerea de către el a celor trei „testamentare”, un alt şi arhaic „Mare Anonim”. - „Mioriţa” poate fi considerată a fi şi o meditaţie populară, asupra istoriei noastre ciudate, noi fiind aici, la răscrucea a trei continente, ca o insulă daco-latino-ortodoxă, „la ea acasă”, înconjurată de atâtea revărsări eterogene. - Acea secvenţă din „Mioriţa”, care redă contopirea personajului cu cerul, poate trimite la unele ipoteze actuale, despre civilizaţiile extraterestre, care, după Deniken, ar fi vizitat, odinioară, planeta noastră.

91


„MIORIŢA” MIT TRIADIC

- Considerând viziunile celor două personaje principale, se pare că „el” reprezintă o perioadă de nomandism ancestral, ce apune, iar ea e precursoarea uni timp al matriarhatului pastoral, statornic într-un anumit loc. - La „Mioriţa”, eroul principal, se transferă de îndată, într-un spaţiu cosmic, apropiat intim de unde să-şi audă câinii, reflectând astfel imaginea pe care omul arhaic o avea asupra lumii, o imagine geocentrică, decorativistă, ca şi pictura religioasă bizantină. - „Mioriţa”, ca şi „Meşterul Manole”, conţin mulţimi de semnificaţii, ce s-au depus tectonic, strat peste strat, pe parcursul devenirii istorice. De aici multitudinea continuă de interpretări. - În „Mioriţa”, eroul pastoralic se contopeşte cu Cerul, Pentru el, apropiat şi liniştit, dar în realitate, un spaţiu infinit şi zbuciumat. - Moartea acestui păstor e plănuită a avea loc „la apus de soare”, ca un simbol, parcă a amurgului acestei vieţi. - Toate cele spuse mioarei, trebuia s-o liniştească pe ea,sau să se „autoliniştească” el? - După probabila şi posibila sa moarte, personajul „Mioriţei” se pregăteşte în cer, unde nu-l aşteaptă o „Judecată de Apoi”, ci o căsătorie cu Crăiasa acestui cer. - Mioara nu vrea să fie un omor, ciobanul o linişteşte şi-i vorbeşte ei, ca despre un ritual. - „Mioriţa”, ca şi „Soarele şi Luna”, sau „Meşterul Manole”, deşi mituri, ele au interferenţe multiple cu Literatura propriu-zisă, autohtonă şi universală. - „Mioriţa”, având şi parte de realitate şi de fantastic mitic, e ca un fel de „mit în mit”. 92


Gheorghe A.M. CIOBANU

- Mioara din mit vrea să restabilească înţelegerea dintre cei trei ciobani, dar cel moldovean e conştient că aşa ceva este ireparabil şi atunci o linişteşte, obişnuind-o cu armonia cerului, în locul celei pastorale, pământeşti. - „Moartea” şi „Nunta” se suprapun, ca un simbol, parcă, al acestui dat existenţial antitetic. - Viziunea păstorului mioritic asupra existenţei e plurală, pe când acea a oiţei, e singulară, de unde şi evantaiul de interpretări, care porneşte de la el. - Prin deschiderea spontană şi imediată, pe care o are el asupra Cerului, mitul mioritic aparţine unei aceleaşi viziuni ontice, la care mai târziu, va fi apartenent şi „Luceafărul” eminescian. - În „Mioriţa” e dominantă fluenţa – gândul spre multe şi spre cer, vibraţia diferită a fluierelor – pe când în „Meşterul Manole” domină piatra, ca şi hotărârile de neschimbat ale tuturor personajelor, tot aşa cum vibraţia protoplasmei din primul, e opusă cristalului abiotic din al doilea mit, aruncându-se, prin aceasta, o punte între infinitul de lângă noi şi cel din afară. - Ciobanul mioritic poate fi considerat ca un „Cavaler al Sfântului Graal” moldav, deoarece nu a fost căsătorit. În baladă dialoghează cu o oiţă şi prefigurează o căsătorie – moarte cu o Crăiasă imaginară a cerului. - „Mioriţa” e un poem al echilibrului, al armoniilor şi al vectorilor cuminţiţi. Moartea posibilă şi viaţa continuată altfel, se compensează. Se gândeşte la o semimoarte – să-şi mai audă câinii şi după contopirea cu ea şi la o semiviaţă – nunta lui cu o Crăiasă la care participă şi cerul şi pământul.

93


„MIORIŢA” MIT TRIADIC

- Mitul mioritic îşi are ca personaj central ca o dublă dedublare, o oiţă năzdrăvană, aflată la frontiera dintre ataşamentul animalier deosebit şi deosebitele ei trăsături – metaforă umană. - Eroul „Mioriţei” poate fi component, în viziune eminesciană, ca fiind: „Frumosul fără corp”. - Dacă ne raportăm la expresia şi religioasă şi laică, de: „o turmă şi-un păstor”, în „Mioriţa” ne întâlnim cu „o fostă turmă, fără păstor”. - Pendulările sensibile ale mitului mioritic, între micro şi macro, între teluric şi cosmic, între existenţă şi cotidian, amintesc de un conţinut similar, existent, mai târziu, în „Luceafărul” lui Eminescu. - Dacă reluăm alăturarea „Mioriţei”, la „Luceafărul” eminescian, constatăm că la realizarea ultimă, conţinutul ei se termină conclusiv, integral, că s-a spus totul, pe când la prima, evoluţia ulterioară este probabilă, multiplă, tendenţială, cerându-se, parcă, şi o continuare, terminată cu „punct” şi nu cu „virgulă”. - Mioara mitică dovedeşte,psihic, o memorie şi o inteligenţă strategică de admirat, pe când păstorul, mai presus de orice, se afirmă prin imaginaţie creatoare. - Prin prezenţa unei viziuni clare asupra lui „a fi, sau a nu fi”, mitul mioritic se ataşează şi el, estetic, la marile sisteme, filosofice ale lumii. - Şi la „Mioriţa” se remarcă fenomenul filosofico – estetic de „piramidizare”, de reducţie a pluralului la singular. Aici trebuie de extrapolat „fratricid”- ul la un „ontocid”, ca şi la „Cain şi Abel”. „Die Wille zu sein” a lui Schopenhauer ascunde în ea, ca esenţă ultimă, o „Die Wille zu alleinsein”. Iar vârful piramidei e o micro suprafaţă, în realitate, ceea ce face să avem, cu adevărat, un tendenţial „trunchi” de piramidă”. „Mioriţa”, în prima ei parte, porneşte cu un dat mai larg, pentru ca treptat, să ajungă la acel „epsilon” final, imaginara nuntă din 94


Gheorghe A.M. CIOBANU

cer. O metamorfozare a tuturor interferenţelor, către un terminus monovalent. - Spaţiul de acţiune al mitului e primitiv, e primar, e lumea de atunci a confruntărilor pentru supravieţuire, în vreme ce păstorul e un visător, un adolescent imaginativ, un fantezist ca Peer Gynt de mai târziu, care consideră realul ca pe un hiperreal baroc, e un creator de viziuni şi scenarii, de legende poetice, e un făuritor de folclor, e poate, chiar, creatorul, autorul, „Mioriţei”. - „Spaţiul mioritic” nu e un unicat, ci el poate fi „obiectivat” în mai multe locuri. Un astfel de „loc” e acel aflat, cum mergi cu trenul, între Lespezi-Heci şi Probota, (porţiunea CFR Paşcani -Dolhasca), pe partea stângă, la început un loc mai deschis, cu o fântână laterală, apoi, se trece, după o uşoară reliefare, spre o zonă mai împădurită, cu „umbră de noi”. - Intimitatea dintre stână şi cer, dintre „piciorul de plai” şi „stelele făclii”, ne duce la ipoteza că mitul a fost zămislit într-o perioadă în care predomina viziunea rurală a unui „geocentrism”arhaic. - „Mioriţa” cuprinde în ea, într-o măsură considerabilă şi egală, atât viziune hermetică, precum şi hermeneutică. De aici deschiderea foarte mare, nelimitată, de sensuri, pe care o posedă acest mit, în raport cu altele. - Mitul „Mioriţa” există, prin conţinut, între cer şi pământ, realizează o logodire a acestora, mormântul din „spatele stânii”, plus nunta cu mândra Crăiasă, nuntiţi fiind de către întregul univers. O similitudine existenţială cu Iisus al Creştinismului, acesta venind din cer pe pământ şi apoi, se reîntoarce în cer, pe când personajul mioritic pleacă de pe pământ la cer, de unde revine pe pământ, în mormântul din spatele stânii.

95


„MIORIŢA” MIT TRIADIC

- „Mioriţa”, ca orice mit, cuprinde în el trimiteri indirecte la câteva probleme existenţiale cardinale, la acea a finitului şi infinitului, a coexistării acestora, a expansiunii şi retracţiunii cosmice, a stării de „big-bang” şi „big-crunch”, a stării de „quasar” şi „cuantă”, a lui „a fi” şi „a nu fi”, în ipostaza duală a ciobanului care pregăteşte şi finitul – înmormântarea lui – dar şi infinitul – căsătoria lui din cer. - Deşi pastoralic, mitul mioritic cuprinde în modesta lui desfăşurare o mulţime de zece polarizări, ca viziunea asupra lumii şi stânii, a vieţii şi morţii, a relaţiilor dintre oameni, a nunţii sale cosmice, a fluieraşelor cu diferitele lor sonorităţi, a „mai vieţuirii” de până acum şi de acum în colo. - Indirect, dar permanent, în mit se cultivă mult o ipostază psihologică a omului, care, înspre „acum”, a devenit centrală şi anume, tema aşteptărilor a unui „altceva”. - O faţetă originală a mitului este aceea că din cele două personaje principale, acel feminin – mioara – a dat numele baladei, la toate sutele de variante ale ei, ceea ce duce la ipoteza apartenenţei acesteia la un timp străvechi, cu statut de matriarhat. - Posibila moarte a personajului duce la o vieţuire evolutivă calitativ, exprimată metaforic şi nu la o stare de degradare a materiei. - Informaţia despre moarte a mioarei, nu duce la o stare de reacţie biologică, sau de stopare spirituală, ci ea declanşează o efervescenţă de creativitate. - Plusul de informare al oiţei declanşează un complex de consecinţe, care pertubă radical, realitatea liniştită de până acum. - În „Mioriţa” se desfăşoară un dialog între cunoaştere directă, obiectivă şi o alta, a lui, indirectă, subiectivă şi intuitivă.

96


Gheorghe A.M. CIOBANU

- Motivaţia omorârii ciobanului e bazată pe principiul „care din care”, sau poate e o tendinţă de „socialism primitiv”, de egalizare a bunurilor materiale ale oamenilor? - O notă de tragism e şi aceea că spaţiul mioritic pare a fi o insulă de numai „azi”, aflată într-un ocean al lui „mâine”, din ce în ce mai zbuciumat, deci o viziune a unui repetabil circular, coexistentă cu linearismul devenirii. E ca o insulă fosilizată a expansiunii uitată întro mare agitată de retracţiune. - Prin portretul pe care, probabil, i-l va face mama, aceasta – indirect e - pare a fi cea dintâi poetă, creatoare de ireal şi sensibilă la comparaţii, din literatura lumii. - Deşi din mit se detaşează cele trei scenarii – pentru ucigaşi, oi şi mama – indirect se prefigurează şi un al patrulea, cel mai realist şi existent cu adevărat, la timpul, prezent, acel dialog dintre ei doi, despre ce are de făcut mioara. - În „Mioriţa”, după aflarea unei posibile morţi, în continuare se prefigurează formule de vieţuire şi supravieţuire, pe când la „Meşterul Manole”, totul e numai jertfire şi moarte, pentru ca la urmă să dăinuiască zidirea, dar şi ea, ţesută din piatră rece. - Triadicul din „Mioriţa” duce la cea mai cristalică formulă de simetrie, care stă la baza Existenţei şi care se multiplică, apoi, spre infinit, generându-se, astfel, Existarea. - Selecţia este ascunsă, subînţeleasă, ea nu trebuie cunoscută, nici de vieţuitoarele simple, (oiţele), nici de cele superioare, (mama). - Cele trei „scenarii” propuse mioarei de către ciobănaş se constituie în succesiunea: realitate, dincolo de real şi iarăşi realitate, adică în triada simetrică a „Curbei lui Gauss”, în acel germen a lui „a fi”.

97


„MIORIŢA” MIT TRIADIC

- Se aminteşte de o Mamă şi nu de mama sa, dar nu se face nici o trimitere la un posibil tată, ca şi cum eroul mitului s-ar fi născut prin „parteno-geneză”, iar Mama, aici, e un simbol universal, care, la rândul ei, vorbeşte tot prin simboluri generalizante – părul, ochii, corpul, mustăcioara, faţa – ca atribute esenţiale şi ale unui alt „cristal”. - Moartea eroului e redată printr-o succesiune liniară şi ascendentă: realistă, metaforică, semnalică. - Portretul făcut de el, mamei sale, are o viziune nordică, de şcoală flamandă, pe când acel prefigurat de ea despre el, emană o vizualizare renascentistă. - „Mioriţa”, cu dimensiunile ei restrânse, pare a fi un „colaj în allegro” de arhaism, renascentism, baroc, clasicism, romantism, realism, simbolism şi expresionism, ca o anticipare largă a evoluţiei ulterioare, sinusoidală, a Artei. - „Mioritismul”, nu ca un „a fi” al unei mioare, ci ca un algoritm reprezentativ al poporului nostru, având această denumire, pornită de la titlul mitului suprem. De aici şi concluzia că fiecare comunitate umană, unitară şi suficientă sieşi ca spiritualitate, îşi are intrinsec, „Mioritismul” ei, ca un blazon statornic şi de elevaţie superlativă.

98


Gheorghe A.M. CIOBANU

„SOARELE ŞI LUNA” - Similar cu multe mituri arhaice şi, în special, ale Greciei antice, în „Soarele şi luna”, personajul - cosmic dominant este singurul care propune şi se impune. - Motivaţia acţiunilor desfăşurate de „Soare” şi de „Lună” este antitetică, ducând amândouă la o ipostază de mijloc mediană şi eternă, ca un „loc geometric" existenţial. - Din această formulă concluzivă de ipostază mediană, se surprinde suficient viziunea şi natura existenţială a universului, ca fiind o simultaneitate dinamică de Expansiune şi Retracţiune. - În mitul bisolaric, este redat universul în sine, infinit, dinamic, abiotic şi negerminativ. - În acest mit, lumina zilei şi umbra nopţii sunt împreună, dar şi singulare, o simultanicitate antitetică, ce repetă esenţa universului, amândouă coexistând veşnic. - „Soarele şi Luna”” surprinde, în principal, drama contrarietăţii ei, ce o însoţeşte pentru totdeauna: e conştientă şi că atrage, prin atributele ei feminine, dar şi că trebuie să respingă, fiind sora atotputernicului Soare. - Un mit complex al spiritualităţii noastre populare, ce cuprinde în el cele două extreme ale fiinţării luminii – diurnul şi nocturnul – care, se resping categoric, fiind omogene, ca frate şi soră, ca lumină puternică şi lumină sensibilă. - „Soarele şi Luna”, acest „Oedip” al spiritualităţii noastre de adâncime şi de viziune, această reflectare şi redare a uneia din legităţile noastre cardinale ale perfectării şi dezvoltării calitative a universului. 99


„MIORIŢA” MIT TRIADIC

- La acel timp arhaic, căruia îi aparţine „Soarele şi Luna”, puternicia fizică era dominantă şi hotărâtoare, robusteţe care, printr-o germinaţie incestuoasă, ar fi fost diminuată mult, ceea ce face ca acest mit să posede şi o raportare la legităţile bioticului cosmic. - Pornind de la acest mit, se poate deduce că dacă el, Soarele, reflectă Expansiunea, iar ea, Luna, Retracţiunea, ceea ce urmează la nesfârşit, rotirea lor, se constituie ca acel Loc geometric dintre cele două sensuri. - „Soarele şi Luna”, la dimensiuni medii, repetă antitetismul şi micro, (proton, electron) şi mega, (materie, antimaterie). - Pe lângă Triadicul intrinsec al mitului solaric, mai sunt şi altele, colaterale, fie la nivel super, (metamorfozele supranaturale ale Soarelui), fie la nivel infer, (relaţiile dintre oameni, creştinismul, viziunile danteşti, ca şi destinele acestora.) - În acest mit operează o reducţie totală, de la infinit, spre singular: un Soare, dintr-un infinit de stele, o Lună, din multitudinea de sateliţi cosmici şi o traiectorie circulară, din atâtea altele posibile. - Soarele rămâne tot ca Soare, pe când Luna trece prin câteva ipostaze, devenind, până la urmă, un corp ceresc, asemănător cu Soarele, care, de altfel, îi era frate. - Soarele, împreună cu Luna, rămân a se roti în jurul a ceva, deci a pământului, cultivându-se, astfel, ca la viziunea multor mituri, acea arhaică a geocentrismului. - Şi în „Soarele şi Luna”, ca şi la celelalte două mituri, domină total măreţia creativităţii. - La „Soarele şi Luna”, un sfârşit cert, cu aură de nesfârşit, pe când la „Mioriţa” e un sfârşit incert, dar cu o aceeaşi viziune de nesfârşit. 100


Gheorghe A.M. CIOBANU

- Dacă la „Soarele şi Luna” , se jertfesc năzuinţe, dar se păstrează existarea, la „Meşterul Manole” se jertfesc năzuinţe, dar se destramă şi existarea. - În vreme ce la „Soarele şi Luna”, ca şi la „Mioriţa”, hotărârile pornesc din interiorul grupelor aferente, la „Meşterul Manole”, există colateral, un Domnitor, manifestându-se, astfel, un „determinism dualic” - La „Soarele şi Luna” e o polarizare solarică, pe când la „Meşterul Manole”, e telurică, iar la „Mioriţa”, e cosmică. - Umanizarea personajelor, ca şi umano-cetrismul din aceste mituri sunt evidente la „Soarele şi Luna”, fiind cele mai radicale, la mitul manolic, fireşti, iar la „Mioriţa”, ca o medie. - La mitul de faţă se redă, în esenţă, Existentul, în vreme ce mitul manolic exprimă Existarea, pentru ca în cel pastoralic să ne întâlnim cu Existenţa, surprinsă la toate dimensiunile ei. - Lumea socialului este, în esenţa ei tematică, absentă la „Soarele şi Luna”, pentru ca în „Meşterul Manole”, să fie dominantă, iar în „Mioriţa”, doar prezentă. - La „Soarele şi Luna”, sunt dominante numele celor două corpuri cereşti, pe când la celelalte două mituri, se precizează statutul social al fiecăruia. - Dacă „Soarele şi Luna” gravitează în jurul Sacrului,iar „Meşterul Manole” în acel al Frumosului, pentru ca „Mioriţa” să se constituie ca o medie şi de sinteză şi simbiotică, a celor două dimensiuni existenţiale.

101


„MIORIŢA” MIT TRIADIC

„MEŞTERUL MANOLE” - La „Meşterul Manole” predomină concretul, senzorialul, volumul fără culoare, pe când în „Mioriţa”, e dominant abstractul, spiritualitatea, culoarea fără volum. - În „Meşterul Manole” se confruntă idealul estetic al frumosului unic, agrarian, cu acel al frumosului repetabil, industrializat, o viziune concentrică, singulară, cu una plurală, în desfăşurare liniară şi ascendentă. - Poate că hotărârea lui Manole de a repeta sublimul, nu e doar o atitudine de crez estetic, ci una de revoltă împotriva jertfirii Anei, a destinului lor. Conştient de harul său demiurgic, se răzvrăteşte de mai multe ori, culminând cu propria sa jertfire. - Epicul jertifirilor din „Meşterul Manole” cultivă Arhitectura, Arta zidirilor supreme, ele însumând în natura lor verticalismul, soliditatea, eternitatea, ornamentica, şi mai ales, sacralitatea. - Şi „Meşterul Manole”, prin alternanţa dintre zidire şi prăbuşiri, reflectă perioada zbuciumată a migraţiunilor, când fărâma de vieţuire se confruntă cu distrugerile, când lumina de zi a vieţii, era sfâşiată de întunericul nocturn al morţii. - Manole, ca un simbol al fiinţei umane, de a încerca să stăvilească, timpul, totul fiind adus la trăinicia pietrei şi a frumosului, amândouă fiind cele mai apropiate de eternitate. - „Meşterul Manole” reflectă, simbolic şi istoria zbuciumată a poporului nostru, care mereu a construit şi apoi i s-au jertfit zidirile, a fost hărăzit să piară, dar el a devenit dinamic, asemenea apelor curgătoare, o îmbinare de trăinicie de stâncă şi rostogolire de valuri. - Prin „Meşterul Manole” se prefigurează trecerea de la cultură la civilizaţie, Ana reprezentând spiritualitatea trăiniciei, la care se 102


Gheorghe A.M. CIOBANU

ajunge prin jertfă şi astfel, cultura se contopeşte cu civilizaţia, rezultând perfecţiunea. - În „Meşterul Manole” se doreşte statornicia pietrei, pe când în „Mioriţa”, ca şi în alte mituri ale spiritualităţii noastre, fiinţarea poate fi redată, matematic, prin curba parabolică: y = -x2, la început fiind „Memento mori”, după care urmează veşnicia lui „a fi”. -

„Meşterul Manole” şi „Mioriţa” redau, conclusiv, ipostaza femeii de aducătoare de echilibru şi veşnicie, în vreme ce bărbatul este purtător de jertfire, sau de a jertfi. - Mioara din „Mioriţa” posedă o pluralitate impresionantă de atribute: permanenţă, înţelepciune, cunoaşterea adevărului, rezolvări de situaţii dificile, sfătuitoare, prudentă, sensibilă, se dăruieşte, e ataşată de păstor, dar, mai ales, e feminină, ca şi Ana, din „Meşterul Manole”, un mit cu jertfă totală, cu multe secvenţe fantastice, dar care cuprinde în ele un epic deosebit de realist. - În mitul lui „Manole”, fantasticul şi tragicul, stau alături de firesc şi sublim. - „Meşterul Manole” anticipează, undeva, formula unei „Ars aperta”, lucru pentru care, mitologic, s-a jertfit, pe când azi, un Umberto Eco s-a afirmat. - Se pare că Manole, la vremea mitului, a realizat sublimul, dar, la dimensiunea istoriei, a mai făcut un pas către sublim. - Oare Manole, fiind în perioada de trecere de la agrar la meşteşugărit, nu cumva, la început, nu a avut, el şi meşterii lui, îndemânarea necesară, fapt pentru care zidirile sale, noaptea i se dărâmau, dar pe parcurs, acest necaz este depăşit, prin munca sa de zi cu zi? - Gândind la drama mitului „Orfeu şi Euridice”, poate că şi raţiunea jertfirii lui Ana, din „Meşterul Manole”, ea fiind şi mamă şi 103


„MIORIŢA” MIT TRIADIC

feminină, era aceea de a o scoate din circuitul transformator al viului şi de a o însuma în veşnicia neschimbătoare a pietrei. - Dacă pornim de la imaginea existentului teluric, redusă la binomul: natura vie, repetabilă prin ea însăşi, prin mama născătoare de viaţă şi natură abiotică, industrială, trecută prin procesul productiv, social şi teluric, prin bărbat, s-ar putea ca mitul manolic să redea acest transfer, prin care, în principal, să domine constructivul abiotic. Se avertizează, parcă şi o posibilă consecinţă a acestui transfer, prin care producătorul cade jertfă în faţa propriului său produs. Domnitorul, ca un mediator, caută să le păstreze pe amândouă. - Manole, în mit, poate să prefigureze pe omul mereu nemulţumit cu ceea ce creează, perfecţiunea fugindu-i mereu înainte, ca un miraj, ca un superlativ de care, asimptotic, se apropie tot mai mult, dar la care nu va ajunge niciodată. - Balada „Meşterul Manole” arată jertfa Anei, care e înconjurată, sufocată şi anulată de acel zid de minune al viitoarei Mânăstiri, făurit frumos din măiestrie şi pasiune, zid care să dureze, dar să nu se multiplice. Poate că perfecţiunea creaţiei lui Manole ce o opreşte pe Ana în a mai vieţui reprezintă marea iubire a acestuia faţă de ea, iubire care, fiind prea mare, o opreşte pe ea în a mai zămisli copii. - Poate că Manole, la început, nu crede în dualitatea jertfă – creaţie, dar, până la urmă, o trăieşte, acceptând jertfa, în schimbul creaţiei, dualul reducându-se la singularitate. - E o confruntare între Natură şi Om, prima dărâmă şi reduce la geologicul primar, iar el, construind şi impunând rămânerea unui „azi” şi „mâine”. Natura, atunci, recurge la o altă dărâmare, a vieţii, drept o jertfire, nemaiputând acum, destrăma zidirile umane.

104


Gheorghe A.M. CIOBANU

- Mitul manolic se constituie ca o replică inversă la viziunea din „Pygmalion şi Galateea”, el redând acel retro, de la biotic la piatră, în vreme ce al doilea, însufleţeşte marmura, dăruindu-i vieţuire. - Se pare că jertfa, aici manolică, se metamorfozează, în ipostaze super dimensionale, ca şi mândria şi eternitatea. - Dacă nu ar fi fost jertfită, creativ, Ana şi apoi toţi meşterii din jur, atunci ea ar fi dat naştere la alţi făuritori de zidiri. Dar, prin moartea celor vii, plăsmuirile acestora au rămas unicate, deci perfecţiune, aceasta din urmă trebuind a fi doar „una”. - La „Meşterul Manole”, veşnicia se făureşte acum, prin construire, pe când în „Mioriţa”, e o cunoaştere a acesteia prin contemplarea acestui dat al existenţei, dintotdeauna. - Rămânerea construcţiilor spre „totdeauna”, zămislite de omul, care nu „întotdeauna”, scoate în evidenţă antropocentrismul lor, dependenţa lor de existenţa umană, dizolvarea creaţiei, prin anularea creatorilor lor. - La „Meşterul Manole”, ca şi la „Mioriţa”, succesiunile lui „a fi” trec prin linearismul: biotic → abiotic → eternitate. - În mitul manolic se evidenţiază destinul femininului, jertfire universală, spre dăinuirea şi a bioticului trecător şi a abioticului peren. - Se pare că „Meşterul Manole” încheie cercul început prin „Pygmalion şi Galateea”, acum „Ea” reîntorcându-se la inerţia pietrei, pentru ca aceasta să rămână în timp, prin perfecţiune şi sacralitate. - Dacă Brunhilda şi Galateea, au fost aduse la viaţă printr-un Siegrefied sau un Pygmalion, pe Ana nu mai are cine, Manole trecând şi el prin metamorfoza unei aceleaşi jertfiri.

105


„MIORIŢA” MIT TRIADIC

- Manole trece de la o iubire la o alta, de la pasiunea pentru Ana, la acea pentru zidire şi de aici o lege ontică a pasiunii: monovalenţa ei. - Meşterul manolic, pornit în a dărui perfecţiune întregului neînsufleţit al Existenţei, cu dimensiunile sale cosmice, cantitative, e nevoit să renunţe la micro-sublimul uman, superlativ doar prin calitate. - Manole visează o succesiune ascendentă a perfecţiunii, dar, pentru aşa ceva, foloseşte o repetabilitate în cerc, ceea ce îi aduce nerealizare. Dar atunci când renunţă la ceea ce a fost şi se dăruieşte unei linearităţi în trepte suitoare, se afirmă, ajungând pe o culme care, ca toate piscurile, se vrea singulară. - Frumosul feminin din „Meşterul Manole”, slujind vieţii, se transformă în frumosul artistic, în piatră, în nefiinţă, în timp ce în „Mioriţa”, viaţa şi moartea există şi coexistă. - Manole are, mai presus de orice, harul creativităţii în piatră, în neînsufleţire, în a organiza superior materia, lucru pentru care îl supără ruinele şi dărâmarea construitului. Pentru ele, jertfeşte viaţa, alcătuirile superioare ale acesteia. De aici învăţătura mitului că cel ce e dăruit creativităţii supreme, trebuie să fie singuratic. - Pe parcursul mitului, Manole se răzvrăteşte împotriva cerului şi a religiei, fiind dăruit numai pământului şi marmurei acestuia. La orizontul baladei, se vrea, parcă, un Manole religios, sau o religie manolizată. - În mitul lui Manole, se însoţesc două jertfe: una demiurgică, (zidirea Anei) şi o alta, a demiurgilor. - Între însufleţit şi neînsufleţire, jertfa celei dintâi se extinde în spaţiu, pe când a celei de-a doua, se desfăşoară în timp.

106


Gheorghe A.M. CIOBANU

- Privind Cariatidele Erehteionului, sau sutele de întruchipări în piatră, încrustate în dantelăria Catedralelor gotice, ai sentimentul manolic că la început, acestea au fost zidiri reci, în care numeroşi Manole şi-au cuprins în ele corpurile, pline de viaţă, ala soţiilor jertfite, după care, o dată cu trecerea timpului, şi zidirile şi ele, au devenit totuna, s-au transformat în trecut istoric.. - La mitul lui Manole e o împletire de patimi şi jertfiri, toate transformându-se, până la urmă, în cristali de certitudine estetică, pe când la „Mioriţa”, multitudinea se echilibrează în dualităţi concordante, din care nu dispare nici viaţa, şi nici moartea. - Pentru mitul manolic, se evadează înspre cer, spre a se înrudi cu perfecţiunea zămislită din pământ, dar pentru cel mioritic, se confruntă pe un pământ primar, spre a se dori doar aripi către cer. -Dacă mitul „Meşterului Manole”, trimite la Retracţiune, acel mioritic emană din el Expansiune, cele două sensuri antitetice ale Existenţei,. - Pornind de la mitul manolic, se poate vorbi despre un anumit „manolism” – alăturat mioritismului de mai înainte – ca pe o cerinţă legică a jertfirii, pentru a se putea înfăptui perfecţiunea. - La început, zidirile lui Manole se prăbuşeau, neavând în ele dăruire de suflet. După jertfirea Anei, iubirea lui Manole pentru ea trece de asemenea în piatră, prin aceasta, creaţia meşterului devine şi însufleţită şi trainică. - Personajul principal din „Meşterul Manole” cunoaşte evoluţia: „om – erou - om”, pe când cel din „Mioriţa” este permanent „om”. - În mitul manolic se anulează succesiv multiplicitatea bioticului – Ana ca mamă – şi acea a abioticului – posibilitatea repetării unui superlativ arhitectural – fuga de plural şi de o posibilă depăşire 107


„MIORIŢA” MIT TRIADIC

valorică, ceea ce ar perturba liniştea şi certitudinea unei trecătoare egalităţi existenţiale. - Moartea Anei, deşi dură, pentru ea vine ca o izbăvire de a mai trăi o viaţă de familie cu un partener genial, mereu plecat, şi în ultima vreme, şi supărat de neîmplinirea zidirii sale. - Dacă Manole are o viziune modernă, aducătoare de inedit, izolată, tradiţională, amintind, dar invers, de cele două personaje principale din „Mioriţa” – mioara şi ciobanul moldav – sau de „Don Quijote – Dulcineea” şi Cavaler. - Mitul manolic cuprinde în el şi un proces ontic de selecţie axiologică, eliminându-se din existare tot ceea ce este cotidian, repetabil, obişnuit – Ana ca soţie şi mamă –şi afirmându-se neobişnuitul, ineditul, unicatul, nerepetabilul, demiurgicul – Manole şi meşterii lui – care şi ei dispar, atunci când sunt preocupaţi de viaţa biologică, şi nu mai sunt creatori de artă. - Drama lui Manole şi a meşterilor lui, mai rezultă şi din faptul că, de la o zi la alta, reluau creativitatea zidirii, după ce noaptea li se dărâma opera, gândindun-ne că în Arte, inspiraţia este irepetabilă, fără întoarcere la începuturi. - Dacă, după natură, creaţia biologică a unei minuni existenţiale e plămădită în adâncimile corpului feminin, acum, în mitul manolic, un acelaşi feminin, este ea acea care trebuie să fie absorbită în intimitatea creaţiei. - La „Manole”, bioticul este convertit în piatra abiotică a zidirii, pe când la Pygmalion, neînsufleţirea artistică a sculpturii se transferă în pulsaţia vie a bioticului. - Mitul manolic e plecat de la Arhitectură, de la această Artă a simetriilor absolute, pentru statornicia căreia, i se mai adaugă acum şi o altă simetrie, care este acea a perfectului corp feminin al Anei. 108


Gheorghe A.M. CIOBANU

- Jertfirea Anei pare a fi şi o răzvrătire a omului împotriva frumosului natural, acesta încercând a singulariza pe celălalt frumos, acel artistic, care cuprinde în el o creativitate totală. - „Meşterul Manole”, precum şi „Soarele şi Luna”, sau „Mioriţa”, cuprind în ele esenţa cardinală şi viziunea autohtonă ale Existenţei, manifestate prin devenirea, de zi cu zi, a Existării, de către Existentul mito-uman şi, mai ales, semnificaţiile indirecte, de Expansiune, Retracţiune şi de o Stare mediană statornică ale acestora, ele fiind, într-o egală măsură şi pancosmice, ca şi panomeneşti, de la teluricul „manolic”, la „solaricul” diurn şi până la înstelatul cer „mioritic”, toate năzuind spre o vieţuire eternă şi un spaţiu nemărginit. 31.01.2007

109


„MIORIŢA” MIT TRIADIC

MIORITA - TRIADIC MYTH The present work, in two parts, briefly focuses our meditations and thoughts on one of the most profound myths, in terms of significance and different perspectives, in this literary genre of our national and universal culture: Miorita. This work starts from a vision, ontological and cosmological, which will probably have a more operational consensus in the future, not just a hypothetical one as before. This vision – the triadic existence of the world: Expansion, Retreat and Existential geometric locus – is interpreted here, using methodological principles of openness, of a large perspective, which the mioritic myth embodies, thinking in an archaic time about the world as it will materialize “Tomorrow”, or maybe a “day after tomorrow” in terms of human knowledge. Out of those over one thousand variants of Miorita, we chose the one launched by Vasile Alecsandri, this being the closest to a myth state. As we had previously dealt with this creation, in the first part of the work, where we mediate on it, according to our new vision of the world, in the second part we also present some thoughts about the ballad, suggested by us only as ideas in the last three decades. Yet another vision is added to the impressive constellation of analyses brought to Miorita, that of cosmic essayist, the Myth in itself being another profound “Constellation of ideas” which captures in it, from a sheep stable to the sky, the endless existence of the Universe.

110


Gheorghe A.M. CIOBANU

MIORITZA- MYTHE TRIADIQUE Cette étude, avec ses deux parties, rassemble brièvement des méditations et des pensées, sur l’un des mythes les plus profonds, comme signification et polyvalence, de la littérature de ce genre; dans notre culture nationale tout comme dans la culture universelle: MIORITZA. Nous partons d’une vision ontologique et cosmologique, qui aura probablement, dans l’avenir, un consensus plus opérationnel et moins hypothétique comme il l’est jusqu’à présent- Existence triadique du monde: Expansion, Rétraction et Lieu géométrique existentiel- prend contour ici, du point de vue herméneutique, l’ouverture, l’ouverture,d’une infinie étendue, que contient le mythe de la Mioritza,tout se passait alors dans une époque archaïque du monde, comme on va soutenir sur ce měme-monde, un ''demain,, ou, peut-être, un “après-demain” du savoir humain. Parmi les mille et quelques variantes de la “ Mioritza”, nous nous sommes arrêté ici su celle promue par le poète classique V.Alecsandri, car celle-ci incarne le mieux l’hypostase d’un mythe. Comme nous nous sommes déjà occupé de cette création dans la première partie de cette étude, en y, méditant en concordance avec notre nouvelle vision sur le monde, dans la deuxième,e partie nous avons sélecté quelques réflexions sur la ballade,pendant les trois dernières décennies. Une nouvelle vision qui vient s’ajouter sur le plan cosmiqueessaystique, à l’impressionnante constellation d’interprétations faites à “ MIORITZA”, le Mythe lui-même se constituant en une autre “ constellation profonde d’idées” qui surprend et comprend, à partir de la bergerie jusqu’à la voûte céleste, les existences infinies de l'Univers.

111


„MIORIŢA” MIT TRIADIC

CUPRINS „Mioriţa”………………………………….1 PARTEA I Preludiu......................................................6 „Fluieraş” genezic……………………..….25 -Ecou carpatic…………… …..…...26 -Ecou latinic………… …………..30 -Ecou folcloric…………………...37 „Fluieraş” pancosmic………………………..42 -Spaţiu pastoralic……………………43 -Spaţiu sideralic…………………….47 -Spaţiu mitologic……………………51 „Fluieraş” dramatic………………………..55 -Amurg jertfelnic……………………56 -Amurg dualic……………………..60 -Amurg umanic…………………….64 Posludiu…..………………………………68 PARTEA II „Mioriţa”……………………………………90 „Soarele şi Luna”…………………………..99 „Meşterul Manole”………………………..102 Miorita - triadic myth…………………….110 Mioritza- mythe triadique………………...111

112




Issuu converts static files into: digital portfolios, online yearbooks, online catalogs, digital photo albums and more. Sign up and create your flipbook.