— Dulce. A zîmbit şi el — ca să vezi ce minciună a dres. Noroc că nu fiecare te crede: altfel rămînea fără prăjituri. Şi-a luat-o şi se chitea cum ar şterge-o înainte să vadă ce-i cu prăjitura ceea — e coaptă ori nu prea. Rusanda i-a pus o mînă pe cap. Trofimaş a dat să se ferească — nu i-i de ajuns cît îl trag ai lui de chică?! Dar mîna fetei, caldă şi moale, i-a depănat mai întîi percica, pe urmă s-a lăsat pe umăr şi Trofimaş se gîndi ce bine ar mai duce-o el, de-ar fi ea sora lui. După ce li s-au despărţit drumurile, în cîteva clipe prăjitura a dispărut, şi amu Trofimaş stătea pe gînduri — o fi fost ea cu nuci, o fi fost presărată cu mac? Nu i-a venit în cap să se uite mai întîi la dînsa. Pe urmă a scos hîrtiuţa de treizeci de ruble, s-a uitat la soare printrînsa, a strîns-o în patru şi a desfăcut-o din nou. Nu era falsă. Avea toate colţurile întregi şi nu era deloc mînjită cu cerneală. Această hîrtiuţa cărămizie schimba totul. Acum el nu mai era un băieţel oarecare, ci era băiatul care are bani. Uite, îi vine în întîmpinare o femeie cu un ulcior de ulei şi nu ştie nici cu spatele cîţi bani are băiatul ista la dînsul. De-ar şti, îndată ar începe să-1 ia cu vorba. Trofimaş a înconjurat-o pe departe, ţinînd mîna dreaptă în buzunar. Şi cînd a scăpat iar la cărare, se gîndea că, de-ar avea el o şleapcă măcar cît de veche, şi-ar cumpăra pe banii iştia livorvert. Iarna ar şedea toată noaptea lîngă fereastră, şi cum s-a arăta în grădină un iepure la ros pomi, iese încetişor şi pe loc ţi-1 popeşte. Dar nu se amărăşte el — bădiţa Toader i-a scris de pe front că îi aduce un livorvert. Arudie nu poate să-i aducă — nici n-or avea unde-o ţine acasă. Da livorvert îi aduce. A mai răbda el oleacă, pînă îi bate bădiţa pe nemţi. Azi trebuie să se întoarcă mai repede cu şleapca, să adune copiii şi să-i încerce de face să-i primeşti în joacă. Şi avea să ajungă în zece minute la bunică-sa, dacă n-ar fi zărit nu departe pe mirişte un cioroi c-o nucă în clanţ. Cioroiul s-a uitat mai întîi de nu-1 pîndeşte cineva, apoi a pus nuca jos şi a început a o ciocăni. «Îi iau nuca!» a hotărît Trofimaş. A ales un bulgăre mai potrivit, s-a lăsat într-un genunchi şi a ochit multă vreme — dacă să-1 pocnească, apoi să-1 pocnească. Bulgărele a zburat pe la capul cioroiului, dar acela nici gînd să lepede nuca. A luat-o în cioc, din cîteva sărituri s-a mutat cu vreo zece paşi mai la vale şi iar a prins a o ciocăni. «Ce să fie de nu zboară?» se întreabă Trofimaş. Oare nu cumva... «Îi pui!»
183
