Planul de caracterizare a unui personaj literar

personajele care participă la întreaga acţiune şi se află în centrul ei se numesc personaje principale (Făt-Frumos, fata babei, fata moşneagului). personajele care au un rol mai puţin important şi participă numai parţial la acţiune se numesc personaje secundare (Zmeoaica, zmeii, baba, moşneagul ş.a.).

Personajul care e descris cu simpatie şi poate servi ca model de comportare pentru cititori este personaj pozitiv. Personajele pozitive înfăptuiesc fapte bune. Personajul care e descris cu antipatie şi nu poate servi ca model de comportare pentru cititori este personaj negativ (baba, fata babei). Personajele negative săvîrşesc fapte rele. În literatură întîlnim şi personaj real, fantastic, legendar, istoric. În opera literară întîlnim personaje care impresionează prin înfăţişarea fizică, calităţile sufleteşti şi de caracter. Prezentarea acestor personaje literare se face prin desrierea trăsăturilor lor fizice şi sufleteşti. Desrierea trăsăturilor fizice şi sufleteşti mai însemnate ale unui personaj literar, precum şi mijloacele prin care autorul prezintă personajul literar se numeşte caracterizare. Trăsăturile sufleteşti ale unui personaj literar se desprind din faptele lui, gîndurile, acţiunile şi vorbele personajului, atitudinea autorului, gîndurile şi vorbele altor personaje. Fiecare personaj îşi are trăsăturile lui caracteristice. Caracterizînd personajul unei opere literare, se desprind din operă trăsăturile personajului respectiv, arătînd: • locul pe care îl ocupă personajul în operă (mai important sau mai puţin important); • unele aspecte exterioare (înfăţişarea, îmbrăcămintea); • trăsături morale caracteristice, care reies din propriile fapte, acţiuni şi păreri; • comportarea în relaţie cu alte personaje; • părerile altor personaje despre personajul caracterizat; • atitudinea scriitorului, a cititorului faţă de acest personaj. Faptele, gîndurile personajului şi selecţionarea citatelor constituie punctele de pornire în realizarea unor caracteristici. Caracteristica personajului trebuie să fie alcătuită sub forma unei compuneri ce implică o expunere curgătoare şi o relaţie între ideile de bază.

planul de caracterizare a unui personaj literar

I. Introducere

• date sumare despre autor şi operă; • împrejurările (timpul şi locul din cadrul acţiunii) în care este înfăţişat.

II. Cuprins

• desprinderea însuşirilor fizice şi a însuşirilor morale caracteristice; ilustrarea acestora cu exemple din opera literară; • precizarea însuşirii dominante (care îl deosebeşte de alte personaje).

III. Încheiere

• semnificaţia trăsăturilor (în special a celei dominante) şi legătura acestora cu titlul şi învăţăturile care se desprind; • sentimentele autorului faţă de personaj; • posibile comparaţii cu alte personaje de acelaşi fel; • părerea personală argumentată despre persoana caracterizată. Operele literare sînt de două feluri: în proză şi în versuri. Opera literară în proză redă conţinutul într-un mod liber, obişnuit, ca în vorbirea orală. Care-i deosebirea de formă dintre operele în proză şi cele în versuri? Să observăm această deosebire în baza unei fraze din povestea „Fata babei şi fata moşneagului” (Ion Creangă). Dacă vom citi cu glas tare cuvintele din fraza: „Era odată un moşneag ş-o babă; şi moşneagul avea o fată”, vom constata că unele silabe se pronunţă mai apăsat (accentuat), iar altele- mai slab (neaccentuat). Însemnînd silabele accentuate (┴) şi cele neaccentuate (∪), obţinem următorul aspect: ∪┴∪┴∪∪∪┴∪┴∪∪∪┴∪∪┴∪┴∪ Din cele 20 silabe numai 7 silabe sînt accentuate, iar accentele cad cu totul neregulat.

Opera literară în care accentele silabelor cad neregulat este o operă în proză.

Accentuarea neregulată a silabelor din cuvinte e caracteristică vorbirii obişnuite, adică vbrbirii în proză. Cuvîntul proză provine din latinescul prosa, ceea ce înseamnă exprimare liberă, limbaj direct. În tendinţa de a găsi pentru conţinutul operei literare forma cea mai adevărată şi perfectă, pentru a spori puterea ei emoţională, scriitorul foloseşte o mare bogăţie a mijloacelor de exprimare din morfologia poetică (tropii) şi sintaxa poetică (figurile de stil). În literatura artistică utilizarea cuvintelor şi a expresiilor diferă de cea din limbajul vorbit şi cel ştiinţific. În opera literară e foarte frecventă folosirea cuvintelor nu numai în sensul lor obişnuit, ci mai ales în sensul lor figurat: flori de gheaţă; gînduri de aur; dulce floare; macul doarme; frunzele şoptesc.

Folosirea unui cuvînt sau a unei expresii cu sens figurat, avînd un alt înţeles decît cel obişnuit, se numeşte trop.

Cel mai des folosiţi tropi sînt următorii: epitetul, comparaţia, metafora, alegoria, hiperbola, personificarea.