FIZICA IMF'I I' .11 111 1 11 1 11 MICHIO KHI<I I
supraluminice. (Ne reamintim că, în acest experiment, doi electroni vibrează la unison şi apoi sunt trimişi în direcţii opuse. Dat fiind că electronii sunt coerenţi, informaţia poate fi trimisă între ei la viteze mai mari decât viteza luminii, dar această informaţie este aleatorie şi, prin urmare, inutilă. În consecinţă, maşinile EPR nu pot fi folosite la expedierea sondelor către stele îndepărtate.) Pentru un fizician, cea mai importantă fisură provine de la Einstein însuşi, care a creat, în 1915, teoria generală a relativităţii. Seminţele teoriei generale au fost plantate atunci când Einstein a început să analizeze caruselul pentru copii. După cum am văzut anterior, obiectele se contractă pe măsură ce viteza cu care se deplasează se apropie de viteza luminii. Cu cât viteza e mai mare, cu atât contracţie e mai puternică. Dar, la un disc rotitor, circumferinţa exterioară se mişcă mai rapid decât centrul. (De fapt, centrul este aproape staţionar.) Aceasta înseamnă că o riglă plasată pe circumferinţă ar trebui să se contracte, în vreme ce o riglă plasată în centru rămâne aproape neschimbată, astfel încât suprafaţa caruselului nu mai e plată, ci curbată. Astfel, acceleraţia are ca efect curbarea spaţiului şi a timpului pe un carusel. În teoria generală a relativităţii, spaţiu-timpul este o ţesătură care se poate dilata şi contracta. În anumite circumstanţe, ţesătura se poate dilata mai rapid decât viteza luminii. De exemplu, gândiţi-vă la Big Bang, marea explozie de acum 13,7 miliarde de ani, care a dus la naşterea universului. Se poate calcula că, iniţial, universul s-a expandat cu o viteză mai mare decât viteza luminii. (Această acţiune nu violează teoria restrânsă a relativităţii, dat fiind că se expanda un spaţiu gol - spaţiul dintre stele - nu stele propriu-zise. Spaţiul în expansiune nu poartă nicio informaţie.)