Taifas literar, nr. 7, mai 2016

copert a1 tit luri, di n sum ar

1

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

copert a2 p2 t em a lu nii - au tor i clasici – am in tiri

Nicolae Labiş

Liliacul Timpuriu Zâmbind printre-ale primăverii ruguri, În taină, liliacul timpuriu Întredeschide buzele din muguri.

Dar cerul s-a schimbat în plumburiu.

Zăpada, ploaia, uite, şi-au dat mâna, Alături bat cu paşii uzi ţărâna, De parcă primăvara n-a venit. Ţărâna s-a umflat, s-a-mbolnăvit, A-ncremenit şi-a căpătat pe faţă Lucioase, triste pojghiţe de gheaţă. Împotmoliţi la marginea miriştii, În gând înjură vremea tarctoriştii.

Strâng buzele plesnite-n vânt şi tac.

Li-i ud până şi pacul de tabac Şi trebuie să stea în glod, s-aştepte, S-aştepte până timpu-o să se-ndrepte.

Vuieşte lung al strungului ecou, Ca o imensă strună încordată.

E mohorât prietenul meu nou Şi-i totuşi mai febril ca niciodată. Şuieră şerpii şpanului şi curg, Metalul îşi roteşte curba rază.

Prietenul îmi pare un chirurg Ce viaţa unui om salvează, Deşi o piesă de tractor când faci, De obicei nu semeni cu un vraci.

– Ce-atâta grabă-n gesturile tale, De ce atâta încordare-ţi ceri? În ale tale palme minerale De unde ai nestinsele puteri?

– Vezi, ploaia şi zăpada şi-au dat mâna, Alături bat cu paşii uzi ţărâna, Împotmoliţi la marginea miriştii Nerăbdători aşteaptă tractoriştii…

Iar când pământul s-o zvânta sub soare, Vor trebui tractoare multe, noi, Ca timpul scurs şi fără înturnare Să-l smulgă tractoriştii înapoi!

2

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Puterile acelor ce-ar munci, Dar sunt siliţi îndureraţi s-aştepte, În vinele prietenului bat Şi-n limpezimea gândurilor drepte; El a primit prin vine nevăzute Neliniştile care fierb în ei.

Aceasta-i solidaritatea clasei Şi-i inima prietenilor mei. … S-a înecat lumina-n pâcle grele Şi bezne reci au pâlpâit pe lut.

Mi-am însoţit prietenul acasă Şi prin grădina-i tristă am trecut. În pâlcuri liliacul timpuriu Se legăna scheletic şi pustiu, Cu crengile-n cârlig, ca nişte căngi.

Muguri căzuţi se destrămau sub crengi…

M-a întrebat cu voce sugrumată: – Tu ce zici? Mai înmugureşte-o dată?

Apoi cu degetele aspre, groase, Arse de şpan şi de rugină roase, Mi-a arătat ce mari erau să fie Mugurii fini de floare timpurie…

Prietene cu degete de colos Ce dă măsura gingăşiei florii, Iubeşti o floare-atâta de duios, Cum ştiu să o iubească visătorii.

Prietene, te doare moartea ei Cum poate doar pe-un mare om să-l doară… Şi-ai dat măsura plinei frumuseţi Când degetele-ţi floarea măsurară…

Dar nu ştii? Liliacul timpuriu Mai poate-nmuguri şi-a doua oară.

Tu eşti puterea care-nsufleţeşte Pământul – şi-l preface bun şi viu.

Tu răsădeşti în inimile noastre Şi-n cântec liliacul timpuriu.

editorial 3-4

Costel Avrămescu

Dorul - fericirea durerii Motto: „Dorul e meditaţie.”

duioşia

distanţei,

frânată

de

Părintele DUMITRU STĂNILOAE

Dorul, ca stare de spirit, nu este uşor de explicat sau de înfruntat. Indiferent de cât de puternici sau de neînvins ne arătăm, acest sentiment ne încolţeşte pe fiecare. Fie că este legat, de o persoană, de un loc, de o stare sau de o situaţie. La un moment dat, ajungem cu toţii să spunem: „mi-e dor”. Nu este nevoie să rostim, să facem public ceea ce avem în suflet. Aici, vorbim despre ceea ce simţim, fie că recunoaştem sau nu.

Aşa cum şi în alte limbi există cuvinte singulare, uşor de pronunţat, cu o imagine semnificativă foarte complexă, care, în alte limbi, nu pot fi descrise decât prin perifraze, uneori foarte elaborate (vezi lucrarea recentă a scriitoarei engleze Ella Frances Sanders), în limba noastră românească, există cuvântul „dor”, care nu-şi găseşte un echivalent simplu, printr-un termen unic, în nicio altă limbă.

Definit prin acest cuvânt, dorul este un sentiment aparte, greu de definit, specific creaţiei populare româneşti. Pot spune, fără să greşesc, că frumuseţea sa mă creditează să-l numesc o adevărată mândrie a limbii române. Pe de o parte, prin muzicalitatea şi simplitatea sa fonetică. Pe de altă parte, prin complexitatea emoţiilor şi situaţiilor descrise, rezultat al caracterului efemer şi imperfect al vieţii.

Mi-aduc aminte că prima persoană care m-a sensibilizat asupra acestui cuvânt, devenit un simbol al românului, o caracteristică a firii sale, care l-a concentrat din lacrimi şi surâsuri din sânge şi sudoare, din durere şi plăcere, din fericire şi suferinţă şi l-a cristalizat într-un cuvânt mai mult decât o trăire destin, a fost profesorul meu de limba şi literatura română, din şcoala generală.

Apoi, am căutat să aflu mai multe şi am văzut că, alături de codru, frunză, izvor, lac, iarbă, haiducie, dragoste, moarte, jale, dorul reprezintă un capitol impresionând al folclorului românesc, fiind una dintre stările de spirit cel mai des cântate şi mai profund exprimate în creaţia populară orală.

Marele poet, scriitor şi eseist, membru postmortem al Academiei Române, Nichita Stănescu nu poate despărţi noţiunea de „dor” de limba română: „A vorbi despre limba română e ca o dimineaţă.

Frumuseţea lucrurilor concrete nu poate fi decât exprimată în limba română. Pentru mine, iarba se numeşte iarbă, norul se numeşte nor, muntelui munte i se zice şi numai în limba în care m-am născut dorul este dor.”

Dorul este dovada părţii frumoase din fiecare, un sentiment real, puternic şi tipic naturii umane, mai ales sufletelor sensibile, care îşi păstrează trecutul într-o cutie ferecată, pe care o deschid pentru a se bucura sau pentru a plânge. Despre apartenenţa specifică la spaţiul mioritic, vorbeşte Constantin Noica în eseul său „Introducere la dor”. După marele filozof, poet, publicist, eseist şi scriitor, membru post-mortem al Academiei Române, cuvântul „dor” s-a constituit din puterea infinită a poporului român de a cristaliza într-o expresie, într-un cuvânt, o tensiune sufletească complexă, cu accente de nelinişte, durere, plăcere, dragoste, aspiraţii. Se pare că, în nicio altă limbă, acest cuvânt nu exprimă sentimentul nostru specific de „plăcere de durere, căutare de negăsire.”

Virtuţile lui sunt deosebite, cu adevărat, împărăteşti: „e un cuvânt tipic de contopire a sensurilor, iar nu de simpla compunere a lor; e un cuvânt al deschiderii şi totodată închiderii unui orizont; unul al intimităţii cu depărtările, al aflării şi cautării; un cuvânt al ştiutului şi neştiutului, al limitaţiei şi nelimitaţiei, al concretului şi abstractului, al atracţiei de ceva determinat şi al pierderii în ceva indeterminat. Are o splendidă suveranitate în el, dar e un cuvânt al inimii numai, şi nu al gândului, după cum e un cuvânt al visului, şi nu întotdeauna al faptei… te poartă când spre trecut, când spre viitor, te încarcă şi de regrete şi de speranţă, îţi face uneori de îndurat insuportabilul, dar alteori de nesuferit ceea ce trebuie şi e bine să înduri. A plecat de la durere şi a scos tot ce putea din transfigurarea ei; dar nu a trecut de spirit, a rămas prins de suflet...” (C. Noica).

Dorul, ca sentiment profund şi răvăşitor, constituie simbolul dominant al celor mai multe doine populare.

Principalele lui atribute sunt jalea, dorinţa umbrită de teama neîmplinirii. Dorul e înrobitor, duşman al libertăţii, înrudit cu moartea sau stimulent al fanteziei.

Românii înţeleg şi trăiesc - ca nimeni alţii - arderea dorului. În literatura populară orală, motivul dorului este frecvent întâlnit. O exemplificare foarte sugestivă o face arheologul, epigramistul şi folcloristul Grigore Tocilescu, membru titular al Academiei Române, întro culegere de minunate materiale folcloristice: „Frunză verde lămâioare,/Câtă boală-i pe sub soare/Nu-i ca dorul arzătoare;/Căci dorul unde se pune,/Face inima tăciune;/Face inimioara jar/Şi trăieşte cu amar./Frunză verde şi-o alună,/Câtă boală-i pe sub lună/Nu-i ca dorul de nebună;/Câte boli-s pe sub soare/Nici una nu-i omorâtoare;/Numai dorul und’ se lasă/Face lacrimilor casă.” Versurile relevă o tensiune sufletească de maximă intensitate, o trăire şi o suferinţă ajunse la apogeu. Accentele de nelinişte şi durere sunt evidente, cutremurându-ne prin simplitatea şi profunzimea exprimării.

Dacă unii gânditori îl consideră sentiment, alţii, instinct sau durere. În maniera-i specifică, filozoful, poetul, dramaturgul, traducătorul, jurnalistul, profesorul universitar, academicianul şi diplomatul Lucian Blaga definea dorul ca „organ de cunoaştere a infinitului.” Făcând această afirmaţie, personalitatea impunătoare şi polivalentă a culturii interbelice credea 3

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

că dorul este al şaselea simţ pe care numai cine iubeşte îl poate dobândi. Avem ochi pentru a vedea, urechi pentru a auzi, nas pentru a adulmeca, avem piele pentru a simţi şi gură pentru a gusta. De ce nu am fi înzestraţi şi cu dor, pentru a cunoaşte infinitul?

Totodată, cred că această analogie a dorului cu un organ dovedeşte existenţa sa în noi, involuntar, fără să ştim când apare sau dispare.

Ceea ce s-a făcut până acum pentru dezlegarea frumuseţii pe care o are dorul a fost mai mult o chestiune de lingvistică şi estetică. De aceea, s-au pus în lumină mai mult însuşirile sale literare. Într-adevăr, poporul român are în cuvântul „dor” o creaţie superioară, divină a sufletului său, care s-a exprimat în literatură cu multă profunzime. Pornind de la acest substrat autohton, putem descoperi şi sensul său ontologic.

Vorbind despre dor, mergem până în sâmburele existenţei umane, dorul însemnând nu numai o poziţie românească în faţa vieţii, ci o adevărată ontologie. Cuvântul „dor” exprimă o stare morală foarte complexă, uneori chiar nedefinită. În primul rând, dorul este un sumar de gânduri.

Gând, nu în înțeles de idee, concept sau abstracţiune, ci în înţeles concret, de trăire interioară; de ceea ce există în interiorul dorinţei. Căci gândul fără dorinţă este lipsit de bază, este filozofie pură.

Gândul românesc este părintele faptei, are un conţinut de viaţă, de fluid. În clipele lui de meditaţie profundă, instinctuală, ţăranul român spune: „Gândul meu adânc mă doare.” Nu te poate durea o abstracţiune, ci un conţinut sufletesc de viaţă trăită.

Numai ceea ce e viu în noi sângerează. Gândul cuprins în dor este încărcat de tonurile inimii, ale vieţii în curgerea ei tumultuoasă şi compromisorie spre desăvârşire.

Dorul, în deosebitele sale înfăţişări cum sunt dorul de ţară sau nostalgia, dorul de copii şi părinţi sau devotamentul de filiaţiune sufocant, dorul de cele ce ne înconjoară, este o aspiraţie către ceva din lipsa căruia suferim, este o orientare a vieţii noastre lăuntrice către ceva iubit din care ne-am desprins, din care sau cu care făceam parte. Setea de ceva de a cărui lipsă suferim dă naştere acelei incantaţii tânguitoare care împodobeşte setea acelui cuprins de dor.

Sensul dorului este mai mult decât estetic şi mult mai profund decât psihologic. Filosofia vieţii aduce o contribuție nouă, prin care se pătrund mai desluşit lucrurile. Experienţele dorului aparţin naturii umane, condiţiei sale spirituale. Întemeiaţi pe cele afirmate mai sus, îndrăznesc să afirm că prezenţa dorului este o consecinţă a dezintegrării omului din tot. Omul nu îşi este sieşi suficient, pentru că nu constituie un întreg. Dorul ne învăluie fiinţa atunci când ne desprindem de unitatea existenţei noastre. Când ruperea este, însă, prea puternică, omul încearcă un adevărat contact cu moartea. De aceea se spune: „moare de dor!” Acesta este sensul ontologic al dorului.

4

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Concret, dorul poate lua forme variate.

Dacă relaţiile sociale formale reprezintă trăirea în exteriorul interuman, în afara dimensiunii interioare, dorul reprezintă trăirea exclusivă în interiorul interuman, în neputinţa actualizarii ei exterioare. Este comuniunea virtualizată în tendinţa de a se reactualiza. Răsare din comuniunea deplină realizată înainte şi din conştiinţa persistenţei acestei comuniuni, dar a neputinţei ei de a se manifesta deplin.

In dor, românul trăieşte faptul că insul singur nu e omul întreg. El îl poartă pe celalalt în sine, chiar în absenţa lui, îl poartă într-o prezenţă absentă sau întro absenţă prezentă. În dor, românul trăieşte structura dialogică a fiinţei sale, adresând cuvântul fiinţei iubite şi auzindu-i răspunsul; trăieşte faptul că nu poate exista fără acest dialog, că nu poate ieşi din acest dialog. În acelaşi timp, trăieşte durerea că dialogul nu se realizează decât într-o lume a umbrelor.

Dorul nu trebuie văzut ca o cauză, ci ca un efect.

Efectul dorului nu ţine de persoana în cauză, ci de persoana care îl determină. Dacă vorbim de dragoste, dorul este efectul acesteia şi nu invers. Ca o ironie a sorţii, el este mai frumos decât dragostea ...

Oricine călătoreşte în spaţiul românesc şi aduce vorba despre casă, acela va pronunţa obligatoriu şi cuvîntul „dor”. Şi atunci, în faţa ochilor, îi vor apărea chipurile dragi ale părinţilor, surorilor, fraţilor, bunicilor, dar i se vor arăta şi imagini care i-au marcat diferite etape ale existenţei. Mai pregnant, cele legate de casa părintească sau melagurile copilăriei.

Dorul este un sentiment a cărui definire este destul de greu de transcris într-o propoziţie. Nu ţine doar de un gând plăcut legat de o persoană iubită, dar care se află la distanţă de noi; nu se regăseşte doar în simţirea unei nevoi vitale de a o avea lângă noi; nu îşi găseşte conturul doar în chipul ei. Dorul este compus într-un oarecare fel de prezenţa persoanei dragi, o amprentă a ei şi într-un grad foarte intens o duioşie, un sentiment indescriptibil, în care inima se topeşte de dragul fiinţei iubite.

Prezenţa dorului este semnul unui suflet viu. Deşi exprimă o frustrare, poate fi şi o bucurie. Pentru unii, poate fi chinuitor. Pentru alţii, poate fi delicios, o sursă de încântare, o cale de a deveni mai conştienţi de ceea ce îşi doresc cu adevărat.

Am menţionat mai înainte fluiditatea stărilor sufleteşti proprie românului. Fluiditatea aceasta e o trecere de la o stare la alta, care pare contrară. Dar această trecere arată că fiecare din stările sufleteşti între care se face trecerea cuprinde virtual ceva din cealaltă.

Suntem cumulul trăirilor şi sentimentelor noastre care nu se epuizează în momentul în care s-a consumat acţiunea şi se transferă în răni care nu se văd. Acesta-i românul. Până şi îmbrăţişările amânate sau anulate îl dor în clipele fierbinţi ale nopţilor albe.

poezie 5-18

Gabriela Mimi Boroianu

Cu palme de lumină și credință

Sub dalbe florile de prun...

Alerg prin roua dimineții Strivind sub tălpi verdele crud Și-adun în zâmbet rostul vieții

Ai revărsat o ploaie de lumini Exploxie de râs și de culoare Și ochii întunecați de umbre plini Au încolțit precum un bob soare...

Din fraged mugurul de dud.

Sub dalbe florile de pruni Să m-aștepți întotdeauna Petale-n palme să le-aduni

Legând cuvinte într-un pod de flori Descui o ușă-n trista-nsingurare: Cu aripi de speranță poți să zbori Prin ploi de gând și de lalele-amare.

Când ninge peste burguri Luna Pe alb covorul de lumină Sub a divinului privire, Descătușați de orice vină

Picură iubirea-n sufletul avid Prin norii negri-i sfântă biruință!

Eliberând un vis ai dărâmat un zid Cu palme de lumină și credință.

În drum spre apus

Ne vom uni spre nemurire!

Rugăciune Crapă, Doamne, bolta-n două Peste noi îngeri să plouă,

Din bolta nopți violetă În ochii mei plângea culoarea Și numai luna indiscretă Pe cer își etala mirarea!

Căci din a lumii frumusețe M-am pricopsit doar cu durerea!

Când mor dorințele-ndrăznețe Visările își pierd puterea.

Iar din al undelor trist vaier Izvoru-mi poartă-n piept suspinul, Când vântul nemilos din caier Le toarce șoaptelor veninul...

Pe-a vieții neștiută cale Am tot umblat cu pași mărunți Și-am adunat atâta jale, De-aş ridica din ea doi munți. Și nimeni n-a știut să vadă Că merg de mână cu tristețea, Că disperării i-am fost pradă Tot risipindu-mi tinerețea. Și m-am închis pe mine-n mine Și zâmbet platoşă mi-am pus, Să lupt cu ziua care vine Pășind în drumul spre apus...

Să dispară tot amarul, Să bem bine cu paharul, Să uităm greu tot ce-a fost, Mâna-Ți fie-ne-adăpost!

S-alungi nopțile din gânduri, Să-nflorească-n inimi cânturi, Să-mpreuni mână cu mână, Ură-n noi să nu rămână, Să picuri în glas dulceață, Să facem din versuri viață!

S-alungi, Doamne, umbrele, Să ne-aprinzi sufleteleCandele spre nemurire, Ce lumină-n noi iubire, Să dispară tot ce e rău Când rostim numele Tău!

5

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Maria-Ileana Tănase

Tinereţea din suflet Poate, ar trebui chiar să strâng

Ai crezut în visele noastre şi ce-am promis,

anotimpurile rămase stinghere

iar nestatornicia are o cauză, ţi-am mai zis,

şi să leg cu fundă visul, nătâng

tăcerea a tras zăvor, a pus străjeri la poartă

căci toate-n lume sunt efemere.

şi mă simţi într-un oftat pe-a sufletului hartă.

Am lăsat greşit, singurătăţii uşă,

Ţi-am rămas dulce-povară şi roua dimineţii,

dar speranţa-i mereu, neobosită,

dar eternitatea ne-a aşezat în paginile cărţii,

mângâie sufletul, îi tare jucăuşă

chiar şi pe nisip paşii prind suflet, dăinuiesc,

chiar de tâmpla-i demult căruntă.

iar în alveole florile iubirii curajoase,-nfloresc.

Anotimpurile trec, anii se-adună, iar ecuaţia vieţii, o necunoscută, nu ştiu dacă, vârsta se răzbună, dar tinereţea din suflet, m-ajută.

Rechem tinereţea să fie călăuză chiar dacă anii, anotimpuri adună, nu voi lasă vârsta, să fie confuză, iar la senectute voi pune cunună.

Paşii de pe nisip Motto: Chiar şi pe nisip paşii prind suflet, dăinuiesc, iar în alveole florile iubirii, curajoase,-nfloresc.

Gândurile păsări Gândurile bat din aripi şi caută-naltul, chiar dacă lutul se modelează mereu, privesc cu speranţă înainte, albastrul, un strigăt, când tristeţea respiră greu.

Se înalţă în serile prea lungi, solitare, iar singurătatea doarme făr' de habar, ca un legământ tacit ce-aduce alinare, lutul mai crapă şi anii-s de chihlimbar.

Mi-am rătăcit paşii pe nisipul vorbelor tale,

Dar tristeţea se revarsă prin gânduri,

fără să ştiu atunci, de ce, mi-ai ieşit în cale,

ce deversează-ntr-o mare de cuvinte

am crezut în vise, ce n-au fost cu-mprumut

innundă tăcerea ce curge-ntre maluri

şi ştiu că plecarea mea tare mult te-a durut.

şi iarăşi, gândurile devin comandante.

Garnisit cu jurăminte ai trecut printr-un foc,

Gândurile bat din aripi şi caută-naltul,

ţi-am fost o aleasă cu har şi dram de noroc,

deseori, zborul găseşte culoar în vers,

dar te-ai ascuns la umbra juramintelor tale

iar când ceaţa, uneori, cuprinde cerul,

şi-ntotdeauna, însăilând explicaţii regizorale.

gândurile păsări, colindă-ntreg Univers.

6

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Ion Vanghele

în somnul tău...

mai râdem...

în somnul tău acuma ai fugit

mai râdem şi plângem un pic,

în raiul plin de îngeri să ai pază

e viaţa atât de amară

acolo unde dorul te veghează

iar universul e mic,

într-un prezent de vorbe asfinţit

când plouă şi-i frig pe afară

aş vrea să vin dar nu e nici o scară

e noapte şi-n noi bate vântul,

şi cerul să mă sui e prea abrupt

de parcă acum suntem câmp

iar stelele mă-mpiedică să urc

şi moare în suflet cuvântul

plângând în urma florilor de seară

în lipsa aceasta de timp,

aud cum din pădurea cu suspine mă chemi pe nume vorba şopotind iubito, colo-n visul aburind pe carul mare am să vin la tine sub luna care razele îşi lasă şi desenează în văzduh cărări ca nişte valuri ce se mişcă-n mări noi vom dansa pe-a nopţilor terasă...

Pe undeva... pe undeva, la margine de drum sau poate undeva în altă parte, fiinţa mea se va preface-n scrum

e soarta prea crâncenă toată, vorbim ne certam fără rost şi cerul ne poarta, o roata, de parcă de loc nu am fost, cuvintele cad rătăcite, aleargă solemn pe cărări, poezii dintr-un neant răsărite ne tulbură-n somn cu-ntrebări, cu paşii de doruri grăbite, femeile vin şi se duc, de vorbele noastre rănite, de piatră intrată-n papuc,

în haosul dorinţelor deşarte. în sufletul lor ne mai lasă, doar crucea poate-o scârţâi, o şoaptă

în umbra pictată de ceas,

din care nimeni n-are înţeles

când sufletul nostru să iasă,

şi cerul galben, o banană coaptă,

se duce mai sus pe Parnas,

va fi acela care l-am ales. iubito tu azi eşti poemul cu ploile căzând fără oprire

pe care cu visul îl scriu,

spălând pământul, început de neant

ne-nchide-mpreună blestemul,

în care doar o carte de citire

de clipe în noapte târziu,

va sta timidă-n locul meu vacant. oricum ar fi, voi rătăci prin umbre în lumea asta, lumea de apoi când raiul verde va-nceta să umble şi vom rămâne-n vorbe amandoi...

hai, stai lângă mine la masă, ţi-am pus într-o ceaşcă un ceai, de ce spun alţii nu-ţi pasă, alături de mine când stai.

7

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Jerlăianu Manuela Cerasela

E ora-n care scriu cuvânt, după cuvânt, Cu flacără albastră, pierdută-n necuvânt,

Actor şi spectator

Pana e legănată ca vântul de la poartă, Scoțând neiertător piroanele din soartă.

Atâta sărăcie şi-atâta lipsă de noroc S-au aşezat la tablă doar într-un singur loc,

E ora-n care pot să îmi opresc trecutul,

Îşi joacă rolul bine şi chinuie destine,

Să-ncep eterna cale, prezetul, cu-nceputul

Lăsând lumina vieţii să cadă-ntre cortine.

Şi mâine este ora când iarăşi scriu poeme, Nu ştiu cu ce-o să-ncep sau dacă am dileme!

Acces direct în sală, deţine opulenţa, Intră cu pieptu-n faţă, cu toată înfluenţa,

E ora-n care sunt o mândră regină,

Nicicând pe scena vieţii, născută în durere,

Am dat cu sita-n viaţă şi am cules neghină,

Nu a intrat un gram, un gram de mângâiere.

Prin spirit iarăşi trece, dorinţa de-a mai scrie, Fiindcă muza de sus, e-a mea din veşnicie.

Norocul stă pe loc, ocupă primul rând Şi la finalul trist, din palme-l vezi bătând.

Sărută-mi ochii grei

Cu mâinile pe inimi, actori-s mulţumiţi, Ies împăcaţi pe uşă, pierzându-se cuminţi.

Sărută-mi ochii grei de-atâta plâns Prinde-mi în pumn iubirea, strâns,

Iar şcena uşurată, ce-a chinuit destine,

Saltă cortina din suflet şi din minte,

De astăzi pregăteşte, sectacolul de mâine.

Cu ruga aiurită de-aducere aminte.

S-au întâlnit în acte, în sala decimată, Cei care viaţa toată o vor evoluată.

Azi lacrimile mele, spală steaua vieţii, Zâmbetul meu, trezeşte toţi poeţii,

Exprimă aşa profound, ţinând al vieţii rol,

Privirea se topeşte-n ochi pelini,

Că fiecare-a fost, actor şi spectator.

Hai vino măcar o clipă să m-alini.

E ora-n care

Sărută-mi ochii grei de suferinţă,

E ora-n care vreau să scriu poeme,

Şi lasă-mi pieptul să urle sfâşiat,

Sculptate-n pietre scumpe, diademe.

Ca sa curăţ iubirea uitată în păcat.

Cu roze-nmiresmate de roua dimineţii, Cu pana pregătită pe-o coală, ca poeţii.

E ora-n care vreau să scriu ceva pe fugă, Nu ştiu ce vreau dar mă apuc de-o rugă, Îmi scutur mâna şi-o pun la-nchinăciune, Să mă îndrume Domnul, cuvinte să adune.

Căzuţi în dor şi mări de neputinţă

Să răsărim din zi în zi, cu pas în doi, Că vântul rece, mă face să mă-ndoi Şi-mi bate osul atât de vinovat, De arderea luminii, de dor neâpăcat.

Tu dormi dar gândul nopţii te visează, Inima și-a urnit, te prinde şi presează, Las-un sărut pe ochii, culoare de cafea, Să-ți închidă vederea, dar tu nu mă uita.

8

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Lenuş Lungu

Cântec înalț spre tine

Trăiesc

Ca o eșarfă de mătase îți dau o noapte de tăcere din șoaptele vântului dezbracă-mă de vise atinge-mi umbra rătăcită îmbracă-mă în veșminte de iubire cuprinde-mi inima în palmele tale cântec verde înalț spre tine un trup cald presărat de flori înmuiate în pasteluri un parfum de gânduri scăldată-n oglinzi de cleștar din cununa viselor a nopților albastre.

Cu miros de trandafiri și fluturi la orizont

Spirala

mă las topită de frumusețea timpului mângâind natura

mă pierd într-o noapte senină, vise de înger ce stau pradă în interiorul meu de cașmir frumusețe de flori colorate pe marginile sufletului luna să nu fie cu umbre de suspine și eu mă plimb prin tine ca într-un carusel pe acorduri de vioară, mă ascund în timpul tău mirosul florilor îmi alintă ochii, de un martie fără somn cerul vorbește atât de colorat în simplitatea nopții un vis frumos colorează și lipsa de culori a dorului ecou ce privesc lung în ploaia de fluturi, din pianul inimii, răsună balade și fluturii dansează în noapte fericirea o țin strâns la piept și cobor lună dau frâu zâmbetelor să alerge unde răsăriturile apar cum florile prind viață recitesc în tine emoție nebunia visurilor mele zdruncină cerul

Adâncimi în cuvânt cobor spre izvorul adânc șiroiesc din profunzimile inimii amprente, năzuințe în deșerturile minții printre norii iluziei, soarele încălzește spirala vieții încrustată pe harta ființei adevărul, traversează timpul rupt de lume îmi asum clipa.

ploile cântă de dorul tău, cât de sublim stau în palmele lui martie. din volumul „La pas prin visele mele”

Gânduri și șoapte Aștern gânduri și șoapte sufletele noastre vorbesc o singură limbă cu litere de lumină

Glasul

buzele tale îmi șoptesc într-un ocean de dragoste

O voce lină duios plânge pe aripi de iubire foșnind lacrimi de curcubeu sculptate pe un amurg ca oricare altul.

în valuri de iubire într-o lume doar a noastră îmbrățișări calde săruturi tandre parfum de noapte.

9

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Claudia Bota

Tăcerea inimii mele

Copacul meu

Tăcere sădită în crăpăturile inimii mele,

Fiecare om îşi are copacul său,

Plec inima prin glasul tău, care tace, Peste tot e numai tăcere, tăcere fără vibraţie.

Tăcere e şi în mintea mea, în glasul meu, Care nu poate să mai rezoneze,

Hrănit din tăcerile adunate-n seva sa, Strecurate în ceasuri de lumină divină.

Primăveri în muguri de culoare,

Cu întunericul care mă îngheaţă.

Zâmbiţi-mi, fascicule de lumină!

Visul tu mi l-ai furat,

În vâltoarea zborului înaripat,

Căci iubirea din mine ai călcat, Zdrobind liniştea. În celula aceasta, unde toată lumea tace, Nu găsești decât o tăcere.

O tăcere muribundă, ucigătoare, Pentru că moartea calcă şi desface, Iubirea din mine, ce nu-mi dă pace, Vreau să dărâm barierele tăcerii,

M-am luminat, cât mai sus, Cât mai aproape de Tine.

Copacul meu, cer de lumină, Glasul mă leagă de inima ta, Să picure roua în dimineţi înmiresmate!

Să te îmbrăţişez fără cădere,

Sufletul meu aici dobândeşte inepuizabilul.

Să respir şi să mă îmbăt, cu tine iubire,

Prin trecerile mele, copacul înfloreşte.

Retrăind fără vanitate, iubirea ce ne desparte.

Din iubire cresc rădăcini Legănând aripile în neant, prin văzduh, Albatrosul călător este suveran, Cercetând de-a pururi lumea,

Mi-e dor de firul ce ne poartă...

Mi-e dor de firul ce ne poartă, Prin umbra nopţii etajată,

descrisă în Pentateuh,

Mă leg cu mâna de o stea,

Imensitatea iubirii, o străbate ca un planor,

În ochii tăi iubito, nu mai există moarte,

Călător neobosit, sacrificându-şi viaţa,

Într-o lume cu sete preschimbată.

Până când tu? Albatros vei dărui, prin vânt,

Un evantai de clipe mi te leagă,

Prin timpuri de lumină sau ceaţă, Peste cer și valuri îţi porți al tău dor, Pe aripile tale ducând mereu în zbor, Câte o sămânţă, care va rodi în duh şi adevăr.

de-a mea soartă, Printre cuvânt şi faptă.

Te port mereu în suflet neumbrit,

În al tău zbor, prin crăpăturile stâncilor,

Durere, tu te-ai risipit,

Din iubire cresc rădăcini, prin care să redescopăr,

Luceferi azi ţi-am dezgolit,

Cum izvorăşte, Apa cea vie.

Din părul tău cel despletit,

Prin a Ta revelaţie, reînvie întreaga creaţie,

Tu o şuviţă mi-ai dăruit.

La o primăvară dulce, a Fiul Tău iubit.

Glasul Tău Doamne, ne ridică din nefiinţă, Făcând să crească din iubire rădăcini.

10

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Un zbor, un vis multicolor, azi ne-a reclădit.

Nelu Preda

Iubire, te iubesc!

Iubire, te iubesc cum n-am iubit, Şi n-o să mai iubesc vreodată-n viaţă, Ești sentimentul ce mă face fericit...

Chiar dacă-atârni ades de-un fir de ață.

Iubire, dezinteresată și blajină, Tu miști hotare și împărății, Aduci în inimă mereu lumină, Nu știi de-avere și de bogății.

Tu guvernezi întregul Univers, Iertând, iubind, și netezind cărarea...

Chiar scrierea acestui simplu vers Ți-o datorez, tu inspirând lucrarea. Și de vor fi din cei nefericiți Ce încă nu ți-au cunoscut fiorul, Tu să-i cuprinzi, fă-i fericiți, Ca să cunoască dragostea și dorul.

De-aceea te iubesc și te ridic Pe soclul nemuririi tale...

Poemu-acesta ție ți-l dedic Ca o corolă plină de petale!

Gazela și ghepardul Cu bot catifelat și-urechi ciulite, Sfioasă paște în savana deasă, Picioarele îi sunt alcătuite Precum o trestie prea mlădioasă.

Sub soarele torid e însetată Și tot sfioasă merge către râu, Să se adape, însă dintr-o dată, Din iarba deasă ce-ajungea la brâu, Ghepardul a țâșnit precum un arc, Setos de sânge și înfometat, Iară gazela parcă-i prinsă-n țarc În cotul râului învolburat.

Eschive a făcut în salturi lungi, Din calea sângeroasei carnivore Și în savană a lăsat doar dungi Pe sub copacii largi de sycomore.

Felina și-a pierdut vivacitatea, De-atâtea salturi ce-a făcut în van Și s-a retras uitând ferocitatea, Gazela împlinise-abia un an.

Aceasta a băut pe îndelete Din apa râului cu val spumat, Astâmpărându-și marea sete, Ce viața-aproape că ar fi costat.

La fel și-n viață, cel ce e plăpând, De asuprirea celui mai puternic Poate scăpa doar mintea folosind, Eschivele scăpându-l de nemernic.

Alerg!

Alerg, și cad, și iară mă ridic, În cursa vieții, lungă alergare Și poți să crezi că nu mai simt nimic Când stau cu îndârjire în piciore.

Obstacole multiple-am înfruntat, Cu fruntea sus și ochii scăpărând, N-am ezitat și nu m-am lamentat, Deși sudoarea-mi cade picurând.

Am izbândit când mulți se îndoiau Că voi răzbi în lunga alergare, Acum din viață pot să spun că iau Ce-i important și sigur cu valoare.

Alerg, și cad, și iară mă ridic, E important să fiu un finalist În cursa vieții, vieții îi dedic Un suflet cald cu luciu de-ametist!

11

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Doina Bezea

spălând de răni sorocul, doar că m-a stins uitarea,

Scrisoare pe lespezi de uitări care plâng Se-scunde lumina prin anale de ceaţă zăpada scrâşneşte sub un zâmbet livid, se strâng primăveri pe sub irişi de gheaţă şi paşii îţi sună ca o daltă-ntr-un zid.

mă poţi ierta şi-acum?

Ierni de păpădii Cu toamnele plecate pe sub suflet se-ntorc cocorii prin magnolii reci, adăpostind în cochilii de tunet frunzişul pângărit de sub poteci!

Te uiţi pe sub chipu-mi urmărind o nălucă eu tac şi ascult doar tăceri de vinil,

Grădini zâmbesc de sub mătănii stinse

pereţii scobesc pe sub pielea-ţi de nucă

adulmecând sub lungi poveşti pieirea,

strângându-ţi la piept alinări de copil.

din bulbi de rouă veşnicii prelinse se-agaţă-n rugi îngenunchindu-şi firea.

Ce joc prins în oase e amarnica viaţă! dispari şi apari, azi bătrân, mâine prunc, nu-i cale să-ntorci veşnicia din ceaţă scrisoare pe lespezi de uitări care plâng.

Doar că m-a stins...

Să-ţi fiu altar nu moarte am scos din geruri frigul, m-am învelit cu vise din lacrimi reci de toamnă, în sângele zăpezii mi-am botezat destinul, doar că m-a stins un tremur, mă ierţi frumoasă doamnă?

Să-ţi fiu inel nu clopot am strâns în braţe luna, din rugul ars din soare am prins tăcerea-n flori, s-a dezvelit şi cerul strângând din văl cununa, doar că m-a stins un fulger, mă ierţi de două ori?

Să-ţi fiu etern nu jale am scos din flăcări focul, din luturi de cenuşă făcut-am chip de fum, mi-am strâns durerea-n zale 12

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Un mag îmbracă pe sub giulgi iertarea crestând sub aripi cruci de patimi mii, şi pe mormintele de flori aşează marea cu valuri ninse-n ierni de păpădii!

Urma Sufletul meu stă pe marginea unei ape şi-şi spală umbra.

Corăbii trec pe deasupra amiezii mele şi-şi înfig peste bustu-mi gol parâma.

Dau la o parte inelele de pe coama unui val şi mă agăţ de tremurul vântului doar ca să-mi privesc încă o dată, prin ochii mei de ne-sânge urma!

Petre Prioteasa

la fericiri primii să fim, în toți tresare inima:

Constatare Te naști în lume cu noroc, dar nu există doi pe-un loc, nu judeca, nu pizmui, de ai puțin, nu jindui!

Fii vrednic de atât cât ai, că poți și altuia să dai!

Vrei să fii bine înțeles, dar ce tovarăși ți-ai ales?

Or fi toți pe potriva ta?

să poți urî, să poți stima, privește înapoia ta că frica ta e frica mea!

Când poți să pierzi tot ce-ai avut nu aștepta alt început, ești la final, depui mandatul că-n locul tău se naște altul, chiar dacă lumea nu-i la fel, noi toți îi suntem top-model: omul-trecut, om-viitor, totul pe trend superior!

Pe-același loc nu pot doi sta.

De ești țâfnos, mereu calic, greșești și nu rezolvi nimic, mai pune unul, altul lasă, se poate-ntemeia o casă, privește mândru înapoi: curg aparențele șuvoi de zâmbete prietenești, să le accepți, să te ferești?!

Să-ți amintești că viața ta ar fi putut să fie-a mea!

Adesea greu m-am exprimat, gândind ce spun, am judecat că știu ce zic, să pot privi, fără tăgada de-a strivi. În fine, știu c-același sunt cu vise, spaime, păr cărunt și mă privesc interior, cu ochi valoric mă-nfior, că gesturi sunt cuvintele rămase-n cord ca sfintele, n-am cunoscut audiență, doar răutate sau clemență, copil fiind, am remarcat cum râdeau de-un handicapat, dar nu vedeau că mintea lor era handicapatul chior, că râde ciob de oale sparte cum umbră-om nu se desparte, durerea o simțim la fel, necazul – trecem peste el, la bucurii ne-nghesuim,

Ție…

Din când în când la mine-n gând cobori plângând sau vii râzând să te alint, să nu te mint, să te încânt c-un legământ de drag și dor șoptit ușor ca un zefir pe-al serii fir, blând căutat și repetat, tandru rostit în piept găsit, calm rostuit, cald păsuit, de noi avut, nicicum pierdut, tot ce am eu nu-i doar al meu, ție ți-e dat, suflet curat, mă dărui tot cât vreau, cât pot, că-s fericit când sunt iubit!

13

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Aurora Luchian

Pe cărări cu flori din mai – Să mă odihnesc din mai?

Poveste în rime

Nu pot sta pe sub susai

Pe cărări parcă din Rai,

Când tot neamul de furnici,

Tivite cu flori din Mai,

Bunicuțe și mămici,

Păpădii și troscot fin,

Ies la munci istovitoare,

Mătrăgune, un ciulin,

Până toamna pe răcoare.

Volbure șerpuitoare; Trece Furni-Lucrătoare.

Și s-a dus în rostul ei!

Vântul fâșâiind prin tei,

Istovită, nu mai zic!

A trecut razant spre fagi,

Pe căpșor cu un batic,

Peste tufele de fragi,

Pământiu, alunecos,

Agitând niscai miresme,

Ce-i căzu pe frunte-n jos;

Apoi aburcă spre creste.

Și-o fustiță lungă-n poale, Scoborâ grăbită-n vale.

Un bondar dolofănel, Tropotind pe-un firicel,

Trecu pe un pai, un râu.

Își căta un loc ferit.

Apoi printr-un lan de grâu,

S-a foit și s-a rotit,

Verzuliu, abia mijit,

Până-l frânse în țărână,

Îl taie cu pas zorit,

Și-a rămas dormind pe-o rână.

Și-ntâlnind o rostopască, Salută pe doamna Broască.

Iar prin somnul liniștit, Desluși un zumzăit,

Broscuța stătea la umbră.

Ce-l trezi încetișor,

Cu mutrița verde, strâmbă,

Și zări un roi în zbor,

Cosea lent un hanorac,

Și-o tufă de iasomie,

Pentru un vecin gândac,

Cu parfum care îmbie;

Și răspunde zâmbitoare: – Bună! M-am ascuns de soare...

Unde-a năvălit cu zor, Și-a cules cu mare spor,

Zăbovește și tu, ici!

Nectar dulce, auriu.

Toată ziua în târlici,

Bondărelul purpuriu

Printre ramuri, bălării,

De jenă că lenevea,

Fără șepci și pălării,

A zburat peste vâlcea,

O să ai durere mare,

Și-a venit să-mi povestească...

Și de cap și de picioare.

Cui îi place, să citească!

14

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Constantin Mîndruţă

Gând către bine

Ce să mai fac

E liniştea de gânduri neadusă,

Ce să mai fac, nu mă mai odihnesc,

Îmi eşti în ochi, de ce apoi dispari?

E-atât de simplu, simt că te iubesc

Eşti ca o vorbă ce nu apuci spusă,

Şi dacă spun împac o lume,

Îmi faci spre tine paşii tot mai rari.

Câte dureri eu le-aş tot face glume.

Eu nu te-am sărutat, gura-ţi vorbeşte

Mă-ntorc pe faţă şi pe dos,

Şi timpul trece, nu l-am măsurat,

O, cât aş vrea să fiu frumos,

Habar nu am că dracul te iubeşte,

E liniştea din pacea ne-nţeleasă,

Habar nu am că dracul m-a-nsurat.

Cât eşti frumoasă, cât eşti de aleasă!

Sunt mai senin decât o fericire,

Eu nu mai pot să merg şi către tine,

Întinde-te ca după o plăcere,

Mi-e lumea ascunsă, ascunsă peste tot,

Nu mai fi goală, fii o adiere

Străine, străine, străine,

Pe trupul meu cu trupul tău părere.

Mai am din viaţă cât m-ai vrei să pot.

De nu aş fi convins că nu ţi-e bine, Nu ţi-aş mai scrie nici măcar un rând, Nu-ţi pierde viaţa, că mai sunt destine Şi nu ţi-o pune şi pe-a ta la rând.

Ploaie Plouă, Doamne, sunt lacrimi de la mama,

Fii, Doamne şi femeie De ce să nu avem un Dumnezeu femeie?

De ce să nu fie şi Iisus o fiică?

De dragoste-ncuiată avem cheie, De dragoste nu mai există frică.

Ce o mai face ea prin cer?

Căci, iată, de o vreme eu am teama

Ca şi femeie ai fi mai frumos,

Că pe pământ nu am la ce să sper.

Aş alerga spre tine-n libertate, Hai, Doamne, fii femeie, nu-i prejos

Trimite-mi, mamă, zâmbet de la soare,

Şi dragostea devine demnitate.

Să-mi amintească de zâmbetul tău, Aşa nici amintirea ta nu mă mai doare

Ne mor femeile şi Tu le iei în cer,

Şi simt în suflet bine şi nu rău.

Fii Tu femeie dacă îmi laşi viaţa, Că ea mă naşte şi mai pot să sper

Plouă, Doamne, dincolo de zare

Că dincolo de noapte vine dimineaţa.

E chipul mamei care îmi zâmbeşte, Zâmbeşte, mamă, ca şi o chemare Spre fiul care veşnic te iubeşte.

15

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Mara Emerraldi

nimicul care va rezona la nimicnicia mea?

Nimeni... Nimic Din nimic, nimic...

Părere de rău ajunsă

... de acolo şi aici se naşte

şi asta

Nimeni.

ca o iluzie, că doar de aceea e o

Şi-atunci

părere,

de ce să nu fiu eu

neînțeleasă,

Nimeni

când,

în esența sa care spune

de fapt,

Nimic?

totul se rezumă la a fi nimic.

Azi Sunt...

... şi nici măcar nu ştiu

Azi sunt toate câte vreau să fiu,

cine se vede

Nimic din ce-am fost ieri sau voi fi mâine.

atât de îndreptățit

Alung urâtul gând c-ar fi târziu,

să pună verdictul

Voi fi un fluture ce-ncântă şi zboară oriunde.

– verdictul de valoare? ... şi nici nu ştiu

Azi sunt privirea ce ținteşte-naltul,

de ce uneori

Albastrul de neşters al cerului.

se promovează,

Acolo-mi legăn când un gând când altul,

ba chiar,

În dialog continuu cu Fiul Tatălui.

se premiază nimicul când,

Azi sunt ce n-am fost ieri sau voi fi mâine,

de fapt,

Un fir de iarbă verde, de smarald...

nici acest nimic nu mai contează?

Speranță de voi fi sau alte taine

... şi cine e acel nimeni

Ascunse de matasea nopții - eu fiindu-i simplu fald...

care tot adună pe

Azi sunt un anotimp ce nu e în anale,

nimeni cu nimic?

Mă înfloreşte clipa, mă ninge şi mă... rouă...

Suficient fiorul ce mă aține-n cale...

... şi această părere de rău,

Sunt toate câte sunt... soarele raze-mi plouă...

acest nimic al meu cui ajută?

Astăzi sunt toate câte vreau să fiu!

pe cine interesează?

O întâmplare... dorință ne'mplinită...

... cine va fi

Capriciu de copil... criteriu ori... detaliu...

nimeni

Astăzi sunt şoapta ce n-a fost rostită...

sau 16

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Nicu Doftoreanu

Tangoul începutului de vis în mai Motto: MAI este o fraudă pioasă a calendarului.

James R. Lowell 1819 – 1891) Oare unde se mai găsesc acum UMBRELE PRIMĂVERII? Oare unde se găsesc acum UMBRELE LUNII MAI

Tangoul regăsirii liliachii Motto: Luna Mai este o lună înşelătoare: Simţim căldura şi vrem să trecem dincolo, dar vara este încă departe!

Filosofie glumeaţă de cafenea DINCOLO…

scăpate printre degetele amorţite care-au

Dincolo de porţile soarelui se-ascunde... PLOAIA

pictatat întunericul?

PLOAIA,… ce spală, din când în când,

Se vor fi topit în nefiinţă în freamătul zorilor, încântate de somnul tău,

Dar spală,…

Bolţile zorilor,

Devenit acum nelinişte şoptită-n dorinţă!?

Acum... îngălbenite un pic

Sau,... poate,

De trecerea COPILĂRIEI!

Se vor fi rostogolit.printre boabele de lumină

Bolţile zorilor...

Scăpate-n neliniştea ce domină

Care împrăştie apoi,

necontenit ca o sentinţă TIMPUL?!

În jocul ultimilor picături, Culori din... CURCUBEUL AMINTIRILOR

Sau,.. poate, De ce nu?!,

Ce încă mai reflectă nuanţele părerilor de rău!

Mângâind în treacăt... NEMURIREA,

DINCOLO...

Se vor fi aşezat la masa zeilor şi vor fi comandat:

Dincolo de ultima zvâcnire de incertitudine

– O porţie dublă de fericire ,vă rog!

Apare brusc o altă ATITUDINE,

– Regretăm sunt terminate!

Care,… pecetluind culorile

– Dar alături?!... E dreptate?

Cu semnul dat de florile din adierea TIMPULUI,

– Nu vedeţi? Amestecă surogat de fericire în

Redă tăria soarelui...

paharul singurătăţiii

Care apare ascunzându-ne bolţile aurorelor boreale,

– Desigur... văd... dar poate...

Spulberând aripile din interior

Dar nu! NU!

Înălţate uşor pe-ndoielile privirilor,

Greşesc!

Ea ajută la recăpătarea puterii de a trece pragul DINCOLO...

Cum de nu m-am gîndit de la început ?!

DINCOLO,…

Umbrele scăpate de sub controlul nopţii,

Pe sub bolţile curate ale unei noi zile,

Ca fiice ale luminii,

Unde dezmorţim dorinţa de a ieşi afară

Dau gândurilor nerostite iluzia vieţii,

MAI spre PRIMĂVARĂ!

Tinereţe a inimii pe care simţi că o ai…

Pentru a ne rostogoli mai vii

La început de vis în Luna MAI!

… în cupa REGĂSIRILOR liliachii!

17

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

proză 1 9- 32

Mihail Toma

Arca doi In memoriam A.E.Van Vogt.

Yan era cu Eilen în pat când simți zdruncinătura în urechea internă. Se răsuci nedumerit iar la a doua, pe care o simți, infrasonic, în adâncul stomacului, se săltă brusc în capul oaselor.

– Ce naiba se întâmplă acolo?

– Crrred că suntem atacați... Geeg îl privea cu niște ochi mari în care se citea o neîcrezătoare surpriză peste care vălurea din ce în ce mai puternic panica.

– De cine naiba, în pustietatea asta?

– Nu știu, n-am nimic pe senzori până la peste o sută de unități. Ce facem?

Yan se burzului: – Fuga-i rușinoasă dar e sănătoasă. Până ne lămurim ce și cum... înapoi cu toată puterea.

Asemenea manevre brutale nu pot rămâne fără urmări. Gravitația se duse dracului iar Yan se trezi plutind la un metru deasupra patului pentru ca mai apoi să fie aruncat într-un perete. În exterior, efectele fură și mai dramatice. Când uriașa structură, de 50 de kilometri diametru se opri brusc din înaintarea cu aproape jumătate din viteza luminii, valuri de unde gravitaționale își continuară, inerțial drumul, făcând să tremure spațiul pe o distanță de milioane de kilometri. Noduri și vendre gravitaționale concentrau praful și radiația cosmică ba în ciudate hăuri negre în care stelele păreau că sunt înghițite, ba în jerbe de radiații suprasaturate.

După un ușor tremur, Arca doi, începu să dea înapoi, mai întâi, lent, grațios, apoi, precum un cal care se înfige cu copitele-i dindărăt în țărână pentru saltul peste obstacol, din ce în ce mai accelerat pe o curbă lină.

– Pagube!

Privi în jur. Majoritatea celor de pe tura lui se adunaseră în centrul de comandă și șușoteau pe bisericuțe: – Minore. O ușoară creștere de radiații în nucleul central, lucrez acum să compensez.

– Copii erau la odihnă. Sunt bine. Le-am zis că a fost un exercțiu inopinat, cum am mai făcut... i-am culcat la loc.

– „Adormiții” probabil că au, acum, un nightmare, dar încolo, bine sănătoși.

– Câteva structuri care n-au fost bine fixate s-au 18

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

prăbușit, jale prin case, am pus robiții la treabă.

– Vasile unde-i?

– La el a fost cam cu cântec. Ai auzit de vacile zburătoare? Au avut un atac de panică iar una și-a scrântit un picior... Le oblojește fizic și spiritual, rânji Geeg.

– Tot răul spre bine. Și doar i-am zis să le ia la o plimbare în „0” G, să le inițializeze...

– Cel care a efectuat această manevră diabolică și gratuită va avea o discuție cu mine, se aude în intercomunicație. Am să-i arăt eu cum e să stai între o sută de vaci isterice.

– Regretăm Vasile, dar parcă erai în orele de odihnă...

– Marița dă să nască și voi ați dat-o cu burta de pământ. Vă tai de la rația de lapte o săptămână. Am zis.

– Hai, Eilen! Special am făcut preambulul ăsta de destindere, scuze Vasile... Hai. Zine ceva. Ce s-a întâmplat?

– Ceva a încercat să treacă de primul scut. 90% energie, 10 la sută, masă, încă-mi rulează niște diagnoze, dar nimic cunoscut. Scutul aproape a fost penetrat. Foarte îngrijorător. Ca un vierme sau o căpușă care-ți intră în piele...

– Și acum?

– Manevra noastră l-a aruncat în maeltromul gravitațional. I-am pierdut urma.

– Vreau să încetinim, cu prudență și atunci când devine posibil, să desfășurăm senzorii de distanță.

Cine-și putea imagina că vom întâlni așa ceva, aici, la trei parseci de cea mai apropiată concentrare de masă... Și eu, care-mi ziceam că va fi cea mai plictisitoare tură din toată această expediție...

– Miroase a suficiență, se burzului Ivan, eu am zis mereu că...

– Lasă-mă! Nu-ți mai ridica statui de ghips. Ai zis da' n-ai făcut nimic...

– Dacă au râs toți de mine...

– Și paranoia e bună la ceva când e folosită întrun scop nobil. Ia vezi cu ce-l putem cadorisi pe misteriosul ăsta atacator dacă o vrea să se înfrupte iar din noi.

– Am armat deja un set de mine, conform cu protocolul defensiv, și le-am desfășurat în fața, spatele... ăăă pe vectorul pe care înaintăm, la o unitate. Pregătesc și torpilele dacă primesc și eu un ordin direct...

– Îl ai paranoicule, dar nu miști până ne clarificăm cât de cât. Indiferent ce este chestia care aproape ne-a penetrat scutul, nu vreau să ne descoperim, așa din prima, capabilitățile.

Hai! La treabă. Eu sunt la arhivă, vreau să văd

dacă s-a mai întâlnit careva cu așa ceva. * Subb plutea în disperarea lui de milenii. Ceea ce la început considerase norocul lui se dovedise cea mai cruntă pedeapsă.

Brusc o atingere, aproape insignifiantă îl atinse. Înghiți somnolent o gură din energia care i se oferea apoi, instinctul lui de războinic al celui de-al treilea clan al Subbilor se stârni impetuos. Se roti căutând sursa de energie. O descoperi. O sferă de dimensiunile unui planetoid care se deplasa cu o viteză anormal de mare.

Foamea, insațiabila foame care-l chinuise atât amar de timp pe când doar radiația remanentă a universului l-a ținut în viață, îi orbi judecata. Se extinse la maxim și ca un sfreder atacă citoplasma celulei vii pe care, acum o simțea cu toată ființa lui.

Realiză grava eroare de tactică abia atunci când celula se opri aproape brusc și marșă violent. Valuri gravitaționale cumplite îl răsuciră și-l aruncă în imensitatea spațiului ca pe o surcică. Celula se îndepărta cu o viteză din ce în ce mai mare. Subb începu să-și blesteme soarta chinuită și să-și plângă de milă dar încetă atunci când simți că sferula încetini și apoi se opri de tot. Aceasta întinse niște pseudotentacule cu care pipăia metodic vidul înconjurător. „Poate mai este o șansă, ultima șansă...”

Subb începu să radieze puțin din energia pe care abia ce-o înfulecase în încercarea disperată de a se face observat fără a speria prada. Era, doar, o chestiune de viață sau de moarte, nu-i așa? * Yan privi cu o mândrie intrinsecă orizontul ce se deschidea în fața privirii lui: ogorul de cernoziom în care începuseră să-și ridice mlădițele viitoarele culturi, micul râu care părea că se revărsase puțin căci malurile înverzite luceau în lumina soarelui de neon, pădurea care se profila la limita orizontului în ceața dimineții. Se descălță și se așeză pe băncuța de sub nuc. Pipăi cu picioarele răcoarea reavănă și căzu pe gânduri. Nici nu simți când Eilen se apropie pe la spate și-i cuprinse capul strâns la pântecul ei: – Ce te îngrijorează?

– Nu pricep nici în ruptul capului de ce am fost ales eu comandant pe tura asta... eu sunt un țăran, un agronom...

– Ești un copil. Ce crezi că acest aspect nu a fost luat în calcul? Un conducător încapabil de a-și recunoaște limitele, oricât de autoritar ar fi, e mai periculos în interior decât orice altă amenințare exterioară. Să-ți spun un secret: să știi că această ipoteză a fost luată serios în calcul după ce Arca unu... glasul i se frânse.

Yan privi copia aproape identică a unei mori de vânt olandeze care-și rotea agale palele în bătaia unui vânt inexistent: „Fals, totu-i fals, de-asta a eșuat Arca unu... noi am simțit greutatea pământului adevărat în tălpi, am plecat cu un țel, dar copii noștri vor mai simți și ei același țel?” strânse fălcile convulsiv.

Interpretându-l greșit, Eilen redeveni femeia spirituală de care se îndrăgostise: – Nu spune nimeni să te cramponezi pe putere...

Poți oricând să cedezi comanda. Către Ivan, căci văd că te-a marcat cu „suficiența” lui dar...

– În două săptămâni tropăim toți în cadență de marș, rânji, înveselit, Yan. – Așa te vreau!

– Ia zi-mi tu, atunci, feciorelnică arătare, cum se poate încadra evenimentul prin care tocmai am trecut. Vreau un punct de vedere strict profesional.

Cum s-ar încadra atacul de care am avut parte din punct de vedere psiho-antropologic pe o scară istorică?

– M-am gândit că te vei gândi și m-am gândit și eu la asta. Am găsit un singur cuvânt care să definească ceea ce am văzut: disperare. O disperare de tip medieval. Pur și simplu și-a pierdut mințile iar când s-a dezmeticit...

– Hei! Porungheilor! Nici nu vă vine a crede ceam găsit!

Yan tresări și sări de pe băncuță * – Chestia aia arată ca o balegă de-a lui Marița, se pronunță Vasile.

– Balega aproape ne-a penetrat primul scut, interveni Yan. Ascultați-o și pe Eilen, e doar expertul nostru în psihologie antropologică.

– Tiparul după care a acționat entitatea... chestia aia de-i zice Vasile balegă, trădează surpriză și o lipsă inițială de control...

Eilen dădu roată băncuței și se așeză lângă el:

– Ca o vacă pe care-ai călcat-o pe coadă... insistă Vasile.

– Dar mai ești și un biolog iscusit și, conform testelor, cel mai bun tactician din echipă.

– Exact, contră Eilen. Dar e posibil să fie un taur flămând care să ne ia în coarne.

–... conform testelor. Iaca realitatea. Marele tactician a dat-o în bară din prima căci țăranul din mine a zis: fugi, fugi și te ascunde până trece primejdia. Ivan m-a citit din prima: Un laș...

– Ia mai terminați cu parabolele astea de doi bani. Fleming, exobiologul și chimistul turei se ridică în picioare: N-am ieșit la pășunat. Am ieșit într-o expediție de cercetare, nu? Deci! Să cercetăm. Nu 19

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

am de gând să-mi treacă o asemenea colosală descoperire pe la nas doar pentru că, al nostru comandant de tură este lipsit de inițiativă.

– Eu i-aș zice precauție, se auzi glasul pilotului Geeg. Nimeni nu neagă caracterul expediției dar trebuie să vă reamintesc țelul ei: Cartografierea exactă a quadrantului gama și însămânțarea planetelor viabile. Nu să facem rodeo cu tot felul de tauri intergalactici...

– Și de unde a apărut? intervine doctorița și educatoarea Ana. Suntem la distanțe cosmice de orice sistem solar. Cine sau ce a putut supraviețui în vidul interstelar până la întâlnirea cu noi... eu zic că merită atenție, am avea multe de învățat. Cu precauție, desigur. Ivan, consideri că avem suficiente capabilități pentru a face față unei asemenea provocări?

– Avem torpile în stare să rupă în două un asteroid cât arca noastră... suntem dotați cu cel mai bun armament inventat până ce am plecat... Ivan părea puțin încurcat. Ceva mai devreme m-am pripit.

Scuze Yan. Apoi am stat strâmb și am gândit drept.

Am verificat împreună cu Pavel. Zi Pavel.

– Am extrapolat datele... la prima, ăăă, „atingere” care a durat 3 nanosecunde am pierdut echivalentul a 0,4 yottawați energie. A doua atingere a fost de 34 de ns și a supt din scut 5,4 yottawați (aproximativ 1,4 % din puterea soarelui nostru în aceiași unitate de timp). Reactoarele au compensat cu greu.

– Datele astea m-au pus pe gânduri. Mi-e teamă că dacă aruncăm cu focoase nucleare în ea nu facem decât să o îmbuibăm... și apoi? Unde este toată această energie?

Balega lui Vasile nu emite mai nimic...

– Cu atât mai mult ar trebui să studiem acest fenomen, se agită Fleming. Invoc articolul 976 din statut care-mi dă dreptul să preiau comanda navei la întâlnirea cu o entitate extraterestră, în calitatea mea de expert...

leg de coada lui Marița și fac cu tine un tur de pășune, de-ți intră articolul 976 în cur. Întărim scutul frontal și toate studiile să se facă la o distanță sigură. Nu vreau să-mi intre chestia aia în ogradă, o să-mi streseze vacile... Yan, tată... Decizia e a ta.

– După ce am ascultat toate opiniile și în concordanță cu statutul arcei care ne cere să studiem cu prioritate orice fenomen care nu pune în pericol iminent siguranța navei, aprob examinarea creaturii. Vom informa și Terra când vom avea ce informa. Fiecare departament să vină cu propuneri concrete pe care le vom dezbate aici peste... să zicem, trei ore? Bine? Bine! Până atunci păstrăm distanța strategică și scutul frontal la maxim.

Fleming ronțăi scobitoarea până nu mai rămase din ea decât franjuri. Se uită scârbit la ea și, aruncând-o cât colo luă brusc o decizie.

Coridoarele erau pustii. Se îndreptă hotărât către compartimentul de comunicații.

Asistenta Rose dădu să se ridice: – Domnul Fleming?! Pot să vă ajut cu ceva?

– Nu. Mulțumesc, drăguță. Am de ridicat poșta pe azi.

– Vai, dar se poate... Deja am trimis la toate compartimentele...

– Da, dar așteptam o confirmare. Nu te deranja, știi că mă descurc...

– Se poate, domnule Fleming, vă rog...

– Nu. Nu vine pe laser, vine pe subeter, mă descurc. De ce nu te duci la cantină?

Uite un VIP. Ia-ți prăjitura aia cu frișcă de știu căți place...

– Vai, domnule Fleming, v-ați amintit...

– Hai... și închide ușa.

Exobiologul deschise „subeterul”, introduse un card în fanta de parole și apoi tastă:

– Putem să cerem o decizie de pe Terra, declară răspicat Pavel, mecanicul șef.

„Posibil contact cu 007, repet: 007. Activez protocolul alfa. Poziția navei este...”

– Și să stăm bot în bot cu chestia aia o săptămână până vine răspunsul prin subeter?

Nu așteptă răspuns. Închise și luă primul lift către hangarul cu navete.

Pardon! Un pic de curaj, tovarăși! Xiu Li, expertul în supraviețuire și transmisionistul șef rânji sardonic: eu pregătesc capsulele de urgență!

*

– Scutul era setat pe stare de culoar, doar la 12,4 din puterea nominală și mergeam doar cu două reactoare... Cu toate cele șase reactoare pornite și scutul la maxim, teoretic am putea trece și printr-o stea. Nu văd în fața noastră nici o stea. Doar o balegă care supt oleacă de lapte de la țâța vacii lu' Vasile, nu se lăsă Fleming.

– Fleming?! I-ați gândul de la șefii d-astea că te 20

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Subb oscila între o frenezie optimistă și pusee de depresie adâncă. Dacă energetic aproape se echilibrase încă nu avea suficientă substanță pentru a se autopropulsa, rămânând în continuare inert, plutind ca o frunză moartă în adierea unor tomnatice adieri cosmice. Încercă o scanare de la distanță dar imediat psudotentaculele pe care celula le emisese îl reperară și se focusară asupra lui. Colac peste pupăză citoplasma structurii se întări brusc în partea

frontală și realiză că i-ar fi imposibil să o mai penetreze. Se mai blestemă odată pentru prostia pe care o făcuse și căzu într-o letargică așteptare.

Procesul de digestie îl complăcu într-o stare de reverie iar amintirile reveniră în forță.

Era acum din nou marele războinic Subb, învingător în atâtea războaie glorioase. Se văzu ca aievea călărit de stăpânul lui, galopând dezlănțuit printre sisteme stelare abia născute și zdrobind vrășmașii sub „copitele” sale de foc. Avu un zâmbet interior și... adormi. * – Domnule Geen? Avem o lansare neautorizată...

– O, ce?

– O navetă Domnule. Naveta 17, aia cu schepsis... Tocmai ce-a activat protocolul de urgență și iese din hangarul doi.

– Mii de bombe crăcănate! Cine-i tâmpitul?

– Nu am date, Domnule.

– Aaaa!!! Cine nu este la bord?

– Verific acum, Domnule. Toată lumea la bord, Domnule.

– Cum dracu' să fie toată lumea, că doar n-o călărește Scaraoski?! Scanează după datele biometrice.

– Cinci persoane sunt în privat, Domnule: Asistenta Alicia de la Cantină, Domnul profesor de mineralogie Dobrea, Asistentul mecanic Fred, Domnișoara asistentă de la infirmerie Tamara și Domnul Doctor Chimist Fleming...

– Fleming! Aaaa! Ce face? Fă-mi o legătură...

– Nu pot, Domnule. Intercomunicația este oprită.

Naveta se apropie de scutul trei, a deblocat o fantă și se îndreaptă către scutul doi.

– Resetează toate comenzile de la scuturi cu IDul, Geen 02714, introduc acum parola.

– Da, Domnule. Comenzile se suprascriu, Domnule. Se pare că nivelul de autorizare al Domnului Fleming este mai mare decât al Dvoastră...

– Draci, draci! Mii de draci.

Yan! – Da! – Fleming a înebunit. A luat o navetă și cred că vrea să se îndreapte către creatură.

– Ce? * – Fleming?! Fleming! Știu că mă auzi. Revin-o imediat la bază. Indiferent de motivația care te animă, corect și cinstit este ca mai întâi să ne consultăm. Eilen ne spune că nu ai

încălcat toate protocoalele doar dintr-o toană ci pentru că ești convins de justețea actelor tale. Mă auzi Fleming? Poate fi o sinucidere perfectă. Drăcia aia a penetrat un scut aproape perfect. Naveta în care te afli va fi făcută felii... Fleming, răspunde!

– Naveta nu va fi făcută de loc felii, se auzi răspunsul lui Fleming, iar psiholoaga aia a ta a tradus corect: nu-i nici o toană, sunt în misiune în conformitate cu dispoziția ultimativă 57 a ATCOM. Adu-ți aminte Yan. Erai și tu la ședința de prelucrare numai că doar exobiologii au fost inițiați și pregătiți pentru eventualitatea întâlnirii cu un 007.

Naveta asta are niște facilități, ăăăă, speciale...

Am să capturez chiar eu diavolul ăsta.

– Ce-i un 007, și eu ca șef al securității de ce nu am fost informat?

– Ca să tragi cu bombițe în el? Așa au făcut toți și s-au prăpădit o mulțime de nave.

Martori sunteți că am încercat să merg pe calea legală dar Vasile voia să mă lege de coada vacii ăleia gestante... Rezolv eu, singur, treaba asta. Sunt calificat pentru asta.

– Și-apoi poți să o remorchezi de navetă și s-o duci unde vrei... În navă n-ai să intri cu drăcia aia, se burzului Vasile.

– N-o să mă împiedic eu de-un oier din Transilvania, strămoșii mei au cucerit Vestul Sălbatic... Am suprascris toate protocoalele. Yan verifică dacă tunelul către secțiunea 22-14/276 a fost deschis.

– Verific. Da. Habar n-aveam de chestia asta...

– În documentație este trecută ca „balast de compensare”. Acum deschide căile 11/12, 17/23 și 29/56.

– Geen, fă ce zice. Am verificat. Protocoalele au fost modificate, Fleming are, acum, cel mai înalt nivel de autorizare. Trebuie să-l ascultăm și să-l ajutăm.

Ai, aici, tot sprijinul nostru Fleming. Ce trebuie să facem pentru ca totul să meargă ca pe roate?

– Încântat să aud vocea rațiunii... Activează linia 114. Încet, foarte încet. Doar cu maxim 12 cicli pe secundă. Nu vreau radiații remanente care să-mi trezească tăurașul.

Foarte lent în cele trei scuturi apăru o mișcare.

Ceva ca un vârtej începu lent să le absoarbă pliindule unul în altul pentru ca apoi să se stabilizeze pe buza puțului ce ducea către secțiunea 22. La punctul de contact se mâleau unde verzulii spre negru care nu prevesteau nimic bun. Puțul însuși părea o gaură care duce spre iad din care când și când răbufneau flăcări negre. Încet, încet, structura energetică se stabiliză într-o capcană mortală.

– În caz că ceva merge prost, expulzați, brusc, 21

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

tot reactorul unu în tunel și accelerație maximă și cu Anunțați la ATCOM că am dat vor veni aici trei crușișătoare supraîncarce.

o ștergeți de-aici în scuturile la maxim. greș și cam în doi ani care să încerce să îl

– Ba n-o să anunțăm pe nimeni iar tu o să vii încoace că am de gând să-ți frec chelia aia de imbecil, se auzi glasul gros al lui Vasile. Mă duc să asigur animalele. Vezi ce faci acolo că de nu, te belesc cu mâna mea.

– Ce vă spuneam eu? Tipic! Gata. Mă ecranez să nu mă simtă tăurașul. Urați-mi baftă.

– Să fie, Fleming. Fii precaut. * Subb se foi în somn. Se întâmpla ceva... Era atacat. Atacat la rândul său. Celula deschisese o gură imensă din care, insignifiant dar cumplit de primejdios lansase către elun virus. Memoria lui genetică îi aduse în amintire imagini terifiante cu acești viruși care acum miliarde de ani duseseră la stârpirea rasei sale de luptători. Căută să se apere atacând la rândul său dar virusul lansă un nor toxic care-i amorți unul din tentacule. Încercă să fugă dar nu avea suficientă masă și atunci, în disperare, se desfășură în toată splendoarea sa încercând să-și cuprindă inamicul la mijloc.

Intuind pericolul, micul virus făcu un looping strâns și, tot lansând jeturi paralizante, începu să desfășoare o plasă energetică din miuoni atât de bine sudați între ei încât îi fu imposibil a o rupe.

Jumătate paralizat, cu plasa care se strângea nemilos în jurul său abandonă lupta și, făcându-se ghem, imploră îndurare.

Nu primi nici un răspuns iar virusul începu, încet, să-l târască spre imensa gură a celulei. „Vai, nu! Să fie mâncat de viu? El, mare războinic al celui de-al treilea clan al Subbilor? Cumplită soartă.”

Se făcu și mai mic în așteptarea inevitabilului. * – Vino-n coace nefericitule. Vasile, masiv, păros, grobian, îmbrățiță un Fleming ascetic, plăpând, cu ochii încă febrili de la încercarea prin care tocmai trecuse și, cei din jur putură să jure că au auzit niște oase trosnind. Puteai să ne spui, dobitocule...

– Instructajul m-a avertizat că o reacție de respingere va fi probabilă într-un asemenea caz.

Când, în ciuda insistențelor mele, am văzut că această tendință se confirmă, am preferat să acționez pe cont propiu. Scuze Yan. Manevra făcută de tine la primul contact probabil ne-a salvat pe toți, am avut multe raportări de nave care au dispărut 22

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

brusc fără a emite măcar un S.O.S. – Am acționat instinctiv dar, după toată această tărășenie și revizuind protocoalele am realizat că acesta era răspunsul optim în acest caz.

– Și te văitai că nu ești bun tactician, îl dojeni Eilen.

– Poate, doar bine îndoctrinat, se rușină Yan. – Și-acu' ce facem cu dihania? Nu uita că eu sunt Șef cu securitatea navei și, acum, că ți-ai terminat misiunea, îți sunt din nou superior ierarhic. La o adică, să știi că nu era nevoie de trei crușișătoare terrane, îl îmbuibam eu cu plutoniu de scuipa numa' izotopi de stronțiu...

– Quote erat demonstrandum! După război, mulți viteji se arată...

– Și tot nu înțeleg la ce vă este bună dihania, interveni diplomatic Yan, mirosind o nouă scânteiere de personalități.

– Dar Vasile la ce-a cărat după el cei 10 cai? Încercă o remarcă grobiană a la Vasile: De mă doare și acum noada de la ședințele de călărie.

Nu râse nimeni și-atunci continuă ușor încruntat: El e prea bătrân și sălbatic, va sfârși mâncat de odraslele lui dar puii, puii sunt numai buni de dresat. În curând vom călări prin univers pe armăsari. * Subb abandonă ideea de evadare. De câte ori încerca să se apropie de unul din pereții închisorii simțea cum este supt de vlagă și cădea într-un somn letargic. Se împăcă cu ideea. Măcar aici era cald și hrană îndestulătoare. Se făcu ghem și începu să viseze la expedițiile de cucerire în care el... Avu un zâmbet interior atunci când simți sămânța vieții care, încet, se trezea în vintrele sale. Mângâie virtual micuțele ouă argintii care creșteau în trupul său: „Speranța moare ultima. Poate... copii mei” și adormi aproape fericit. * Un container pătrățos fu ejectat în spațiu. Ajuns în poziție stabilă porni balizele de recunoaștere.

– Perfect! Acum va fi recuperat de prima navă ce trece pe aici și dus la „menajerie”.

– Atunci... nu mai avem nici o treabă pe aici...

Geen: Angage!

Arca doi, avu un tremur aproape imperceptibil apoi, grațioasă ca o gazelă, acceleră spre universul care o aștepta să-i dezlege misterele. (va continua)

Cepeha I. Mihai

că nu ştiu ce mă aşteaptă mâine.

– Deci, până la urmă, de asta te ţii scai de mine?

ÎNSOŢITORUL (8) Surprize Marta devine brusc foarte serioasă: – Am o întrebare problemă care mă roade de mai multă vreme şi aş vrea un răspuns pertinent de la un doctor specialist...

– Eu fiind acel doctor?

– Da. – Putem încerca, dar dacă te dezamăgeşte răspunsul?

– Nu contează. Vreau un răspuns, oricare ar fi el.

– Mă voi strădui să fiu cât mai exact. S-auzim!

Marta adoptă o atitudine de-a dreptul oficială: – Domnule doctor, boala mea de inimă şi operaţia la care am fost supusă...

– Ei? – Îmi pot permite să devin mamă?

Cristea tresare şi o priveşte lung în ochi.

– Să nu-mi spui că eşti însărcinată!

– Şi dacă aş fi?

Cristea meditează îndelung, privind când spre Marta, când undeva pe pereţi. Îl sâcâie şi pe el o intrebare: „De fapt ce vrea fata asta?”

Prin cap îi trec tot felul de variante, dar nu-l mulţumeşte niciuna. Ca să nu facă vreo gafă, îi răspunde ca orice medic unei paciente: – Riscurile sunt foarte mari, dar...

– Dar? – Ai nevoie de o monitorizare constantă, de naştere asistată, interzicerea alăptatului, de...

– E destul, aşa mă gândeam şi eu.

– De fapt, ce se întâmplă, Marta?

– Se întâmplă să fiu însărcinată.

– Bine, dar nu prea ai avut timp!

– Nu fi naiv, doctore, de cât timp crezi că e nevoie pentru un act sexual?

– Dar eşti medic, de ce nu te-ai protejat?

– Să zicem că am făcut-o intenţionat.

– Şi tatăl?

– Tatăl nu contează. Vreau un copil acum, pentru

– Aoleu! Ce exprimare urâtă. Nu, domnule doctor, nu de asta, ci pentru că eşti singura persoană în care am încredere şi pentru că... mă simt bine alături...

– Marta, înţeleg tot ce încerci să-mi spui, ba chiar, pot fi de acord cu tine, dar sunt lucruri tare complicate şi, în aceste momente, nu le pot anticipa evoluţia.

Cristea îşi umple încă un pahar cu vin şi după cel degustă, scoate un „mda”, asemeni Umbrei Albe ce-i urmăreşte de undeva de sus, un „mda” care poate însemna orice.

– Avem nevoie de un timp de gândire, continuă el. Pentru început vom face o ecografie Doppler şi una pentru sarcină, să vedem de unde plecăm.

Trebuie să-ţi spun că ai un curaj nebun. Ai putea să şi mori.

– Dacă mor, merg într-o lume mai bună.

– Dar lumea asta ce are?

– Nu ştiu, pare anapoda!

– Moartea nu e o soluţie pentru nimeni şi nimic şi e urâtă, mai ales pentru cei care rămân în urmă, iar un copil înseamnă o groază de responsabilităţi.

Oricum, ca să nu-ţi faci griji în plus, te asigur de tot sprijinul meu. Necondiţionat. * Umbra Albă, revoltată: – Voi doar vă închipuiţi cum sunt: Care din voi se poate lăuda că m-a văzut, ca să-mi facă portretul?

Nimeni. Atunci? * – Vezi, domnule Cristea, nu mai ştie nimeni despre intenţiile mele, sunteţi singurul căruia i-am acordat încredere totală.

– Acum câtva timp îmi spuneai Puiu, acum sunt iarăşi domnul doctor...

– Prezentul e tot timpul altfel.

– Dacă rămâi sub oblăduirea mea, va trebui să renunţăm la formula oficială, ca semn al acordului dintre noi şi... fără ascunzişuri.

– Ei, asta e mai greu.

– De ce?

– Pentru că deja am încălcat regula înainte de a o parafa.

– Marta, femeie... mă pierd în atâtea taine! Încep să cred că nu ştiu nimic despre lumea asta.

23

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

– Despre femei, sigur nu ştii mare lucru.

– Recunosc! Şi-acum gata, pauză!.

– Atunci, să facem ordine în dezordinea pe care am făcut-o şi să ne vedem de-ale noastre.

– De-acord! Până faci tu ce vrei să faci pe-aici, eu mă duc să schimb roata la maşină, e târziu şi nar fi frumos din partea mea să te expediez cu tramvaiul.

– Aşa vom face! acceptă Marta începând să adune de pe masă.

Uşa se închide în urma lui Cristea, dar se deschide după numai câteva minute.

– Ce tată, care tată?!

– De azi noapte eşti tată şi îmi permit să te cer în căsătorie.

Cristea sare de pe scaun aproape să răstoarne masa.

– Ce căsătorie!? Ce pui la cale?

– Cineva trebuie să te aducă în rândul oamenilor normali. Te-ai izolat ca un pustnic şi nu vezi altceva decât meseria. Oamenii nu trăiesc numai pentru asta, oamenii trebuie să se bucure, să fie fericiţi, altfel munca lor e în van. Până la urmă, totul e ce laşi în urmă.

– Dragă Marta, toate intenţiile mele bune s-au dus de râpă. Nu am roată de rezervă...

– Astea sunt slogane.

– Excelent! Ai, în schimb, camere nefolosite și nu cred că te lasă inima să mă dai afară în noaptea neagră și plină de pericole...

– Şi de unde ştii tu ce-i de capul meu?

– Ai devenit ironică. Nu ştiu ce mă face să cred că ai premeditat totul. Nu cumva tu mi-ai dezumflat şi roata?

– Prea multe lucruri rele pui în sarcina mea.?

– Da? Nu mai ştiu! Ai nişte talente...

– Rare?

– Doar necunoscute mie. Şi-acum ce facem? Ne destrăbălăm ca-n filme sau ne comportăm ca nişte oameni normali?

– Am eu faţă de fată rea? Pentru mine sexul nu este un scop în sine, e doar o parte a instinctului de conservare.

– S-o lăsăm aşa. * Dimineaţă, Marta îl aşteaptă cu masa pusă: – Dacă tot am făcut eu cumpărăturile, m-am gândit că tot eu trebuie să pregătesc şi micul dejun.

– Să ştii că eu nu prea mănânc dimineaţa, sunt prea leneş.

– De acum înainte vei mânca!

– Ce tot spui acolo?

– Cred că nu ai nimic împotrivă să plec din cămin.

– Unde să pleci?

– Mă mut aici.

Cristea se îneacă fără să aibă nimic în gură.

– Ce zici?

– Acum, când ştiu cine e tatăl copilului meu, trebuie să am grijă de amândoi şi-o să am chiar dear trebui să merg până la polul nord!

24

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

– Or fi, dar sunt adevărate.

– Şase ani de studenţie în apropierea ta nu sunt destui ca să-mi dau seama ce fel de om eşti?

– Ce faci tu acuma e un fel de rechizitoriu?

Aseară nu erai gravidă, doar îmi testai sentimentele? Colegii tăi ştiu ce coci în căpuşorul ala frumos?

– Nu e suficient să fii frumoasă pentru ca cineva să te iubească şi să te păstreze. Colegii? N-au nicio treabă. Ei nu sunt bolnavi. Eu da şi a trebuit să fiu foarte atentă la ce se întâmplă cu mine şi în jurul meu. Acum ştiu cine mă preţuieşte şi în cine mă pot încrede.

– În cine?

– În cel care a avut de suferit ca şi mine, fără ca cineva să bage de seamă.

– Te-ai grăbit.

– M-am temut că am să mor. Ştii ce greu e să trăieşti cu gândul ăsta? Ştii de câte ori mi-am dorit moartea ca pe o izbăvire? Acum nu mi-o mai doresc, acum vreau să trăiesc şi nu oricum, vreau să trăiesc alături de cel care mi-a întins o mână.

Acum e rândul meu să întind mâna.

– Să nu crezi că voi capitula numai din atât.

Trebuie să conteze şi punctul meu de vedere?

– Bineînţeles! Când?

Cristea e uluit. Nu reuşeşte să proceseze avalanşa de argumente ale femeii şi tace prăbuşit în vechitura aceea de fotoliu pe care nu a fost în stare să-l arunce şi să-şi cumpere altul, deşi bani are destui, dar nu-i foloseşte la nimic şi nici nu ştie cum. „Sunt un om sărac din toate punctele de vedere!” conchide el în gând. *

Lili Crăciun

De ce nu mă mai iubești ca pe vremuri?

Supărată că nu-mi mai aduce flori ca pe vremea când eram doar prieteni, am confecționat trei flori uriașe din cartonul rămas de la cutia în care fusese cândva ambalat frigiderul. Efort, nu glumă! Cutia era la subsolul blocului, într-o boxă insalubră iar operațiunea „Flori pentru iubita mea” s-a desfășurat în semiîntuneric. Cu o foarfecă ce nu voia să taie, mi-am zdrelit degetele încercând să croiesc sub formă de floare cartonul gros, care nu se lăsa maltratat.

Icnind din piept, înjurând pe ici pe colo, până la urmă am reușit. Florile erau acolo, lângă mine, gata să-l convingă că măritatul nu înseamnă neapărat și uciderea romantismului. Arătau ca dracu’, nici o petală nu era perfectă și departe de a avea o formă artistică care să te lase cu gura căscată. Era nevoie să te uiți bine de tot la ele, multă îngăduință și nici un strop de critică pentru ca să-ți imaginezi că hidoșeniile reprezintă niște floricele drăgălașe.

Le-am colorat frumos în roșu cu o cariocă (deh, să semnifice iubire), le-am înfipt o coadă de sârmă, aflată tot prin boxa – unde găseai de toate, amestecate de-a valma – și, gata, opera de artă mă privea. Desăvârșită, ce mai! Cozile au fost frumos legate cu o hârtie creponată albă pe care, cu aceeași culoare roșie, m-am chinuit să scriu, „Iubito, n-am să mai uit că îți plac florile”. Apoi, mulțumită, le-am așezat fain în vaza din sufragerie. Și m-am pus, soro, pe așteptat... De câte ori intra domnul în sufragerie, mă furișam după el, căutând de lucru prin bibliotecă sau pe balcon. Cu coada ochiului îl urmăream. „Acum, e imposibil să nu vadă florile. Acum!”. Îmi imaginam mutra lui mirată, hohotele de râs, scuzele pe care avea să mi le ceară și buchetul imens de flori, real de data asta, pe care avea să-l ascundă la spate a doua zi.

Numai că mi s-au lungit urechile de așteptare iar cărțile străluceau, fără să mai aibă nici un fir de praf, de câte ori le ștersesem pentru ca să nu se prindă că-l urmăresc. ‘Mnealui trecea pe lângă vază, dacă avea treabă chiar la masă muta vaza ceva mai încolo, dar nici vorbă să vază minunatele flori de culoare sângerie. Zile, săptămâni, nici o reacție. Începusem să uit să-l mai urmăresc. Până când, obosită de nepăsarea lui, m-am lăsat definitiv

păgubașă. Într-o zi, m-a sunat de la birou. Urma să sosească în două, maxim trei ore acasă, însoțit de dragul lui director, cu care avea ceva de discutat.

Habar n-am de ce nu puteau să vorbească la birou chestiunea arzătoare. Mă ruga să le fac ceva de mâncare; veneau flămânzi, după opt ore de lucru. „Ceva simplu, dragă. O mâncare fix ca în familie, o ciorbă și ceva ușor la felul doi”, indica iubitul, ca și cum era o bagatelă. „În două ore?”, întrebam, alergând de colo-colo prin casă, ca o nebună.

Ca o soție iubitoare, m-am transformat de urgență în Samantha. Mai întâi am băgat la cuptor o cremă de zahăr ars, cel mai simplu desert care numi mânca din timpul prețios. În timp ce se cocea crema am făcut la foc automat, în paralel, o ciorbă de perișoare și o friptură din pulpe de pui la tigaie, cu piure și salată. Noroc că de dimineață scosesem de la congelat niște carne tocată, cu gând să fac pârjoale. Cât despre blestematele de pulpe, le-am decongelat în apă clocotită, erau mai mult fierte decât prăjite. Uh, când m-am uitat la ceas mi-am dat seama că timpul expirase. Așteptam din clipă în clipă să sune soneria însă măcar eram gata, nu mă făceam de râs. Doar că nu avusesem vreme să așez și farfuriile, cu tacâmurile aferente, pe masă.

– Săru-mâna, doamnă, sper că nu v-am deranjat foarte tare. Musafirul era un tip în vârstă, cu părul grizonat, înalt și sever, care impunea respect numai prin ținută.

– Nu, doamne ferește, suntem bucuroși de musafiri, poftiți vă rog!, i-am invitat pe amândoi în sufragerie, rugându-mi partenerul să așeze el tacâmurile, puse pe un colț de masă. Eu voiam să mă retrag în bucătărie să pregătesc de servit ciorba, pusă într-un castron, pe care-l denumeam pompos supieră.

Nici nu am apucat să ajung în bucătărie, când lam auzit hăhăind pe scorțosul director.

– Ha, mhaaahaha, ha, ha, ha!

– Ce s-a întâmplat?, bărbatul meu, aflat în urma lui, nu înțelegea ce îl apucase.

– Băi, ai o nevastă de nota zece. Ai grijă cu ea!

Tu ai văzut vaza? Și ce scrie pe hârtie?

– Vaza?

Mă făcusem mică-mică, înghesuită pe un scaun din bucătărie, dorind să mă înghită pământul. Fix în mijlocul mesei tronau panaramele mele de flori de carton și inscripția ironico-șugubeață, înroșind hârtia creponată.

25

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Liliana Gabroveanu

Afrodita Violeta era fericită. În sfârşit a scăpat de tâmpitul.

Cum, cine e tâmpitul? Ex-ul, soro, ex-ul! La simpla rememorare a lunilor trecute, o crispare, ce nu o putea controla, îi bloca tot corpul. Viaţa ei devenise de nesuportat. Accesele de gelozie terminate cu bătăi, scandalurile zilnice, toate îi lăsaseră un gust amar. Se măritase de nevoie şi cam prea devreme, când nu ştiuse ce îşi doreşte de la viaţă.

Oamenii din comună făceau naveta la oraş, cu trenul de cinci dimineaţa. Drumul sinistru şi pustiu până la haltă o determinase să-l accepte pe vecinul ei ca însoţitor. Şi aşa, din una într-alta, s-a trezit că spune DA. Nunta s-a făcut repejor şi cu puţine costuri. Ca la ţară unde tot omul, indiferent de vremuri, are porc, găini şi tot ce trebuie ca să poată face o masă cumsecade. Au ridicat un cort mare în grădina cu pomi înfloriţi şi curtea s-a umplut de nuntaşi…

Lucrând amândoi la oraş, au primit o garsonieră cu chirie. Asta datorită ei, pentru că nevoia a învăţato să fie descurcăreaţă…Nu după mult timp, Violeta, prezenţă plăcută, frumoasă şi ambiţioasă, a reuşit să se facă remarcată, avansând la postul de secretară de director. Născută cu diplomaţia în sânge, a simţit dintotdeauna pe lângă cine trebuie să se pună bine conform interesului. Ex-ul însă, un muncitor foarte apreciat, a stat mereu în banca lui, aşteptând ca alţii să îl promoveze. Mentalitate ţărănească de om simplu care se mulţumeşte cu puţin. Oamenii ca el, desigur foarte mulţi, sunt sortiţi să stea în anonimat. În viaţă, dacă nu dai din coate, eşti perdant pe toate liniile.

Violeta îşi bău sucul rece. Uitându-se la mobila modernă şi la lucrurile aşezate după gustul ei, toate acestea o făcură să zâmbească. De abia sosise de la firmă. Ce bine e la casa ei, numai a ei.. După partaj a făcut un împrumut la bancă şi s-a mutat întro locuinţă nouă. Normal, lucra la stat, avea salariu fix care intra neabătut pe card… Cât s-a mai zbătut, cu toate forţele, numai ea ştie…Ambiţioasă, terminase o facultate particulară, ştiinţe umaniste. În ziua de azi poţi fi oricât de deştept, fără diplome eşti nul. În minte îi apăru ex-ul. Imaginea lui o enervă instant. *Da? Ea, cu salariul dublu faţă de al lui, să-l 26

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

întreţină? Pentru asta s-a măritat? Îi spusese de atâtea ori să lase munca de la fabrică şi să se facă jandarm. Robust era. Pentru opt ore de pază ar fi primit salariu bun! Fără bătaie de cap. Dar cu cine să te înţelegi? Ce dacă avea calificare de muncitor categoria a 7-a, prost plătită şi din doi în doi? Cui foloseşte? Hm…Numai când îşi aminteşte cum bătea câmpii…Că nu îi place să fie bătăuş cu uniformă! Dar bătăuş acasă îi plăcuse, cu gelozia lui bolnăvicioasă. Auzi colo! Că arunc banii pe sulemeneli şi haine ca să mă duc cu alţii, că am fumuri să urmez o facultate…Un complexat! Bine că am scăpat de el! Din păcate, porneşti la drum cu un bărbat apoi constaţi că nu poate ţine pasul cu tine.

Tragi de el să se emancipeze şi nimic! Dimpotrivă!

Are pretenţii ca tu să stai pe loc. Despărţirea a fost iminentă. Mda …*Acum sunt liberă să-mi caut bărbatul potrivit.* îşi zise ea aproape cu voce tare.

Violeta, o femeie de peste patruzeci de ani şi încă frumoasă, era încrezătoare în puterea ei de seducţie, pe principiul că niciodată nu e prea târziu s-o iei de la capăt. Acum ştie ce poate şi ce vrea de la viaţă.

Sigură pe ea, îşi făcu de curând un cont pe un site de socializare. Profilul era ca la carte, poze sexi şi status-uri ce se voiau inteligente.

Numele ei pe site, Afrodita. Cât s-a mai distrat în mediul virtual…Ce lume pestriţă, de se crucise! Câţi obsedaţi, câţi dubioşi, câţi coate goale…Câte conturi ciudate cu nume false, şi asta numai de o lună de când navighează în virtual. Dar ea este convinsă că nu va putea da greş, nu va pica în plasa nimănui…Ha, ha, poate invers. Înviorată de acest gînd, deschise calculatorul şi profilul de pe site…Pătrăţele colorate, care mai de care, se perindau în chip de vizitatori. Dintr-odată, un bărbat, cu vârstă declarată de patruzecişicinci de ani, îi solicită o conversaţie. Hm…Cine o mai fi şi ăsta? Desigur, un alt neisprăvit…Apoi, cu un gest automat click pe accept.

– Sărut mâna! Deranjez?

– Odată ce am răspuns înseamnă că nu! spuse uşor enervată…hm, o fi şi ăsta vreun prostănac!

– Doamnă Afrodita, vi se potriveşte numele perfect. Sunteţi foarte frumoasă.

– Mulţumesc. Puteţi să-mi spuneţi câteva cuvinte despre dumneavoastră?

– Sunt inginer mecanic, necăsătorit. Caut o

femeie singură pentru o relaţie serioasă.

– Mihai!

Violeta, numai ce auzi cuvântul mecanic că se şi înverşună.

– Violeta! spuse ea, uşor în retragere.

– Se mai găseşte de lucru în acest domeniu?

– Desigur, dacă eşti bine pregătit. Dar nu despre asta îmi doresc să conversăm. Voiam să vă propun o întâlnire. Mediul virtual nu este propice unei cunoaşteri adevărate.

– Sunt de acord cu asta!

– Mâine, dacă e posibil, aş dori să ne vedem!

Ora 18,30, în faţă la Odeon. Sunteţi de acord? Numi place să pierd timpul cu vorbe goale.

Violeta amuţise. Nu voia să se avânte aşa, din prima conversaţie. Dar pe stradă, la urma urmei, îl va zări şi dacă nu-i va plăcea, va pleca. Şi se trezi că spuse…

– Cum vă recunosc?

– Costum gri, sunt înalt, voi avea un buchet de flori. Eu cum vă recunosc?

– Compleu alb. Iar poza o vedeţi, este reală.

Dumneavoastră de ce nu aveţi poză de profil?

– Nu sunt fotogenic. Rămâne cum am stabilit!

Sărut mâna!

Apoi pătrăţica de profil dispăru instant. Violeta, plictisită, închise la rândul ei calculatorul. Învăţase să nu mai aibă aşteptări. Şi totuşi instinctul îi spunea că nu va fi o întâlnire banală…costum, flori…în sfârşit.

A doua zi, sosi mai devreme acasă cu chip să se pregătească. Compleul alb era deja pe pat. Se îmbrăcă iute ca să plece la timp, musai să observe individul de departe. Execută rapid machiajul standard şi puse mult roşu pe buze, arma ei letală.

Hm…omul a spus că e înalt. Încălţă platformele de zece centimetri şi ieşi pe uşă. După treizeci de minute era deja în faţă la Tănase. Ascunsă după nişte coloane, pândea uşile de intrare, cele de la teatrul Odeon.

Deodată, îl văzu. Un bărbat fermecător, înalt, elegant şi cu un buchet mare de trandafiri roşii, se plimba în faţa teatrului. N-o fi vreun excroc sentimental? Cum ajunsese un astfel de bărbat să-şi caute o relaţie serioasă pe un site de matrimoniale?

Pesemne ca şi ea, mergând pe mâna hazardului.

Hotărâtă, se apropie de el. O întâmpină cu-n zâmbet larg, îi întinse florile şi galant îi pupase mâna cu respect.

Bărbatul acesta reuşise s-o intimideze. Cum de se întâmplase asta?

– Ce părere aveţi dacă am merge la terasa din apropiere?

– Desigur….răspunse Violeta, privindu-l cu coada ochiului.

Parcă i se blocase mintea. Ea care în prejma bărbaţilor era atât de degajată, acum, ca niciodată, îl lăsase pe el să conducă toată discuţia. Dădea dovadă de umor fin, rafinament şi multe cărţi citite.

Pesemne că asta o complexase binişor. La câte probleme avusese cu ex-ul, numai de citit nu îi arsese ei.

Apoi Mihai îi povesti cu lux de amănunte ce văzuse în muzeele din străinătate, ce meniuri sofisticate consumase în restaurantele cu ştaif. Asta pe vremea când lucrase afară, pe bani buni.

Violeta afişă doar un zâmbet fermecător dar fără comentarii. *Hm..Omul acesta ori minte ori se laudă prea mult…* La finalul conversaţiei, Mihai se oferi să o însoţească până în faţa blocului.

– Mi-a făcut o deosebită plăcere! Când ne mai vedem?

Violeta amuţise. Dar Mihai i-o luase înainte.

– Lucrez în zonă. Pot să te aştept la o cafea chiar mâine? Acesta e numărul meu de mobil.

Pressingul deja o enervase.

– Mâine vin târziu acasă. Te voi suna eu când voi putea. Noapte bună!

Apoi intră în scara blocului, fără să se mai uite înapoi. Hotărât lucru, omul ăsta este prea grăbit. Ce urmăreşte? Chiar într-atât de mult s-o fi plăcut? Nici nu apucase să spună mare lucru, mai mult vorbise el. Văzuse multe ţări străine pe unde cic-ar fi lucrat.

Fusese căsătorit dar divorţase pentru că lipsise mult din ţară. Iar nevastă-sa îşi găsise pe altcineva. Aşa să fie oare? Sau sunt doar vorbe bine ticluite, pentru impresie artistică?

Uşor bulversată de situaţie, făcu un duş. Se uită furiş către calculator. Îl deschise totuşi. Intrând pe site, stupoare. Omul era online. Ieşi rapid, poate că nu o observase. Trebuia să îşi aşeze gândurile, să cumpănească. Mihai ştia de acum unde locuieşte şi că se numeşte Violeta. Babele de pe bancă, 27

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

bârfitoare cum sunt, sigur îl vor informa la ce apartament stă. Dumnezeule, unde i-a fost capul când a acceptat să o conducă? Dacă mâine se trezeşte cu el la uşă?

Alungând acest gând, se culcă. A doua zi sosi foarte târziu de la serviciu în mod intenţionat, ca să elimine vreun risc de întâlnire neaşteptată. În faţa uşii rămase consternată. Un buchet mare de flori era agăţat de mânerul uşii. Exact cum preconizase. Intră în hol enervată. Nu-i place graba asta. Acum, educaţia îi dicta să-i mulţumească. Să-l sune oare?

Nu, nici vorbă! Pe site mai bine …Fără să piardă vremea, startă calculatorul dar omul nu era online. Îi va mulţumi mâine.

De data asta, ea fu cea care toată săptămâna îl pândi în spaţiul virtual. Mihai se dezactivase. Ce să însemne asta? Hm... Voia să o forţeze ca să-l sune.

Bineee….Luă mobilul firmei şi formă numărul. De mai multe ori. Nimic. Căsuţa poştală intra automat.

S-au scurs aşa vreo două săptămâni. Violeta se liniştise. Îşi reluă activitatea de socializare pe fel de fel de blog-uri, discuţii cu pretenţii elitiste, pe tematici general umane despre viaţă, la care ea excela.

Până când îl văzu online. Se aştepta să o apeleze însă Mihai îşi văzu de ale lui. O ignorase. Foarte bine. Prea dăduse buzna până la uşa ei.

Curiozitatea însă nu-i da pace şi îi analiză lista de prietene, toate tinere şi frumoase. Normal, şi el este un bărbat bine. Hotărâtă, îi ceru permisiunea să vorbească.

– Bună seara! Mulţumesc pentru florile primite!

– Sărut mâna! Mă bucur că m-ai apelat. Cu toate că nu prea ţi-am plăcut. Nu am nici cea mai mică şansă?

– Am fost ocupată. Dar în weekend propun să ne vedem.

– Mai vorbim până atunci.

Aha…care va să zică aşa…bineee..Zâmbi amuzată de situaţie. Deci omul ştia bine stratagema jocului erotic. Acum el este cel rezervat, ca să o fiarbă la foc mic. Ok… S-au întâlnit. De data asta Violeta fu mult mai deschisă. Glumi mult cu vorbe în cimilituri, cu multiple sensuri, pentru destinderea atmosferei.

Mihai o atrăgea atât de mult, cum nu i se mai întâmplase niciodată. Atmosfera dintre ei deveni din ce în ce mai electrizantă, fără nicio explicaţie raţională. Amândoi lăsară deoparte atitudinea protocolară, făcând loc unei deschideri totale de 28

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

gânduri, sentimente şi intimitate. Fără să mai despice firul în patru, după puţine întâlniri, se mutase la el.

Trecuseră vreo şase luni de miere. De la un timp însă, viaţa lor începu să fie tulburată de tot soiul de divergenţe de opinii, îndeosebi pe teme casnice. La jobul lui nu prea se mai dădeau salariile. Şi ironia sorţii, tot ea era cea care ţinea greul financiar al casei, exact ca odinioară.

Fără absolut nicio legătură cu discuţia dinainte, Mihai o întrebă brusc: – Cum ar trebui să fie pentru tine bărbatul ideal?

– Ce întrebare este asta? Nu sunt acum cu tine?

– Eşti dar…Totuşi, aş vrea să ştiu.

– Îmi doresc un bărbat iubitor, educat, care să mă respecte. Îmi doresc un bărbat lângă care să nu duc grija zilei de mâine, să-mi ia greutăţile de pe umeri.

Mihai rămase gânditor. Răspunsul îi clarificase temerile ca o concluzie amară.

Apoi încet, încet, între ei apăru un fel de blazare, de răceală, de înstrăinare. Pasiunea se stinsese iar intimitatea ….nici ea nu mai era la fel.

Conversaţiile atât de spumoase odinioară, acum erau din ce în ce mai rare. Totul se schimbase.

Violeta nu pricepea nimic dar nu voia să pornească vreo ceartă cu vorbe grele, ce nu se mai pot lua înapoi. Era îngrijorată. De două luni încoace, bărbatul vieţii ei se schimbase radical. Unde greşise oare? Sau dacă…Nu cumva are pe alta?

Nuuuu….Asta nu se poate! Să fie înşelată tocmai ea, o femeie atât de frumoasă şi deşteaptă? Dar dacă totuşi…Ipoteza i se agăţă în suflet ca un pumnal. Într-o seară, când el era la duş, se repezi la calculatorul lui pe history. Căuta furibundă, nici ea nu ştia ce, până când văzu un nume ce se repeta întruna, pe mail-ul lui. Plecă de la monitor deoarece în baie era linişte, semn că putea fi prinsă spionând.

Clocotea de mânie. Asta după ce îşi promiseseră o viaţă lungă împreună…Dăduse peste un alt nemernic.

Firea ei vulcanică dar mai ales orgoliul nu-i mai dădură pace …

– Cine este Angela?

Mihai tresări.

– Care Angela?

– Nu mă lua de fraieră! Vorbeşti cu ea în fiecare

zi.

Mihai tăcu. Se aşezase la calculator cu privirea încruntată.

– Dacă nu mă mai vrei, spune! Dar întâi am dreptul să ştiu, de ce? Am dreptul la o explicaţie!

– Angela este femeia dinaintea ta. Ea nu e pretenţioasă. Mă simţeam bine lângă ea dar îmi doream o femeie frumoasă, după care să întoarcă lumea capul pe stradă. Se vede că asta nu e suficient. Între doi oameni care se iubesc, înafară de pasiune, mai trebuie să existe sprijin şi înţelegere în situaţiile grele. Aş putea să ştiu de ce îmi spionezi calculatorul? Asta denotă caracter?

– Tu vorbeşti despre caracter? Ce îţi oferă aia în plus faţă de mine? Bani? Nu ai bani şi vrei să fii întreţinut?

– Nu coborî discuţia!

– M-ai înşelat! Asta înseamnă că eu sunt cea care cobor discuţia? O să mă regreţi!

Tremurând toată de mânie, începu să îşi adune lucrurile, aruncându-le dezordonat în cele două genţi de voiaj. Îi venea să-l strângă de gât.

– Cheamă-mi un taxi!

Mihai nu o opri ci dimpotrivă. Se simţea uşurat de plecarea ei. De ceva vreme voia să aibă o discuţie serioasă, să lămurească lucrurile între ei. Providenţa rezolvase ce el nu putuse, nu avusese destul curaj să spună lucrurilor pe nume. Să spună adevărul. Şi câtă pasiune fusese între ei, Dumnezeule! Pasiune ce pălise încet-încet apoi dispăruse precum un văl luat de vânt. O privea tăcut. În acel moment, femeia frumoasă după care întorceau privirea trecătorii, femeia vieţii lui, iată că nu-i mai inspira nimic. Un munte de orgolii, dorinţe superficiale, modă, saloane şi pedanterii.

Violeta ieşi trântind uşa. Taxiul sosise. Urcă în maşină aruncând nervoasă genţile. Ar fi bătut pe cineva ca să se răcorească. Privi la bătrânul taximetrist apoi surâse crispat. Bietul om, ce vină avea el…Apoi îl rugă să oprească maşina în colţul străzii, ca să-şi cumpere o sticlă de vin roşu, puterea ursului.

Ora era târzie. Nimeni pe banca din faţa blocului.

Grozav, măcar a scăpat de comentariile răutăcioase ale vecinilor curioşi.

După ce îşi lăsă bagajele în hol, scoase dopul şişi turnă vin din belşug într-un pahar mare. Băutura o relaxă şi îi induse o stare de amorţeală. Lacrimile de

ciudă începură să-i umezească faţa. Era un amestec de furie şi dorinţă de răzbunare, atât de tare o rănise înşelăciunea. Cum s-o trădeze pe ea, o femeie frumoasă şi deşteaptă? Cum de s-a lăsat astfel aiurită? Mihai nu a meritat-o, asta e clar! O să le arate ea de ce este în stare!

Ca o leoaică se repezi la calculator. Păstrase toate conversaţiile dintre ei doi, toate promisiunile lui. Ipocritul, nemernicul naibii! L-a iubit nebuneşte.

Trebuie să se răzbune într-un fel, să nu le tihnească!

Intră grăbită pe email, tastă adresa Angelei şi-i trimise totul arhivat şi cu menţiunea * Acesta este bărbatul pe care îl iubeşti. Te-a părăsit acum opt luni pentru mine. Iar tu ai crezut balivernele lui. Pe mine mă iubeşte. Pe tine doar te foloseşte, acum că nu mai are bani. Te vrea din interes şi atât. Poţi accepta asta?* apoi Send.

Da! Aşa da! M-am răcorit. Bău toată sticla fără clipire. Se băgă în pat să doarmă cât mai mult, doar era weekend.

A două zi când se trezi, orele arătau prânzul. O durea capul. De abia îşi mai amintea totul. Se uită la mobil. Nici un apel, nici un mesaj. Cu mişcări leneşe, deschise calculatorul. Apoi intră pe email. Găsi următorul răspuns. *Mihai a ales. Asta e tot ce contează.* Mda…Angela e şi ea una dintre multele proaste.

Dar ea ştie ce poate, este frumoasă şi deşteaptă. Sau iubit intens, nimeni nu va putea să şteargă aceste amintiri. Angela va fi doar o femeie folosită iar Mihai? Un bărbat slab. Un profitor. Să-i fie de bine!

Fără să se mai gândească la trecut, îşi activă din nou profilul de pe site-ul de matrimoniale. Îi venea să râdă…Astea-s poze? Lasă că le arată ea crailor ăstora, pescuitorilor în ape tulburi! Îi va juca pe degete aşa cum merită! De acum încolo nu va accepta decât întâlniri deosebite, obligatoriu cu bărbaţi galanţi, bine situaţi financiar, care să o respecte exact cum merită! Şă să o trateze ca pe o prinţesă! Pentru că este o femeie frumoasă şi deşteaptă! Nu se va mai îndrăgosti aşa, ca o puştoaică fără experienţă! Profilul ei va fi asemeni unei amazoane, ieşite la luptă! Fără fineţuri. Şi-a învăţat marea lecţie. Şi va acţiona în consecinţă.

Iubire? Niciodată!

Fragment din volumul de proză scurtă MUZICANŢII DE BRONZ, apărut la Editura SINGUR

29

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Mihaela Moşneanu

Căpitanul Vasile (4) La un moment dat, câinii o luară la fugă spre ieşirea principală şi într-o clipită ajunseră pe faleză.

De acolo o luară la fugă înspre Billa. Căţeluşul lătra şi el cu privirea îndreptată spre căpitan şi Pepsi, dar nu se îndepărtase prea mult de ei, de parcă i-ar fi chemat cu el. Văzând aşa, Vasile spuse: – Hai mă Pepsi, hai şi noi după ei, să vedem und' se duc.

– Ceee? Ai înnebunit, căpitane? Eu, să mă iau după nişte câini? Niciodată!

– Hai mă Pepsi, ce pierzi? Hai să mergem să vedem ce se-ntâmplă, că doar n-o fi foc! Dacă e cineva la năcaz?

– Ei, şi tu acuma! Tu repede te gândeşti la toţi, dar la tine cine se gândeşte?

– Ei, mă Pepsi! Ţie, niciodată nu-ţi pasă decât de tine şi de băutura ta. Dacă nu vii acuma cu mine, să ştii că nu te mai ajut cu zâna aia a ta!

– Aaa! Asta nu se poate, nu, nu! Ce mă, aşa preten mi-eşti tu? Îţi încalci o promisiune?

– Da, aşa am să fac, dacă tu nu vii, auzi?

Egoistule, ce eşti tu! Ştia în sinea lui că nu şi-ar fi încălcat o promisiune făcută unui prieten pentru nimic în lume, şi mai ales, nu ar fi trădat pe nimeni, niciodată! În mintea lui rătăcită de multe ori din cauza Marioarei şi-a Tanţei, era bine înrădăcinată convingerea de loialitate faţă de oameni în general, nu numai faţă de prieteni. Dar insistând astfel pe lângă Pepsi, spera să-l înduplece să vină cu el, fiindcă era tare curios de ce lătrau câinii. Aparent, era linişte în jurul lor, nu părea să se întâmple ceva care să atragă atenţia, dar ştia că de fiecare dată când câinii lătrau din senin, trebuia să fie un motiv şi el nu se lăsa până nu descoperea despre ce era vorba. Ba mai mult, acum era sigur că undeva aproape era ceva în neregulă şi că trebuia neapărat să vadă sau să ştie ce, unde şi cum? Se ridică în picioare şi-l mai întrebă o dată pe Pepsi, care nu avea de gând să meargă cu el: – Hai, vii sau nu?

– Du-te după câinii tăi, dacă vrei, că ei îs pretenii tăi, nu eu sau altcineva.

– Da, mă, da! Ia-te şi tu după piticoata aia bombată de Dorina, jigneşte-mă şi tu! Hm! Şi eu care te credeam unul din pretenii mei, dar văd că nu-i aşa! Să-ţi fie ruşine! Lasă mă, că o să mai ai tu nevoie de mine, şi-atunci să te văd eu, când nici eu n-o să vreau să vin cu tine pe undeva! Îi întoarse spatele lui Pepsi, văzându-şi de drum, lăsându-l pe o bancă lângă fântâna mică de apă. O luă cu paşi repezi spre ieşirea cu mozaic a parcului şi-şi îndreptă paşii spre Billa după câini. Căţeluşul o zbughi lătrând vesel înainte, când văzu că stăpânul lui îl urma.

După ce făcu câţiva paşi, se opri puţin în loc.

Avea o presimţire. Dacă ar fi fost cineva cu el atunci, nu ar fi ştiut să-i explice ce are. Fără să vrea îşi aduse aminte iar de Marioara lui şi îi apărură lacrimi în ochi. Se rugă Domnului ca nicio fată tânără să nu mai moară vreodată, cum a murit fata lui şi niciun părinte să nu mai sufere aşa ca el. Îşi şterse lacrimile de pe obraz şi îşi continuă drumul, dar cu paşi înceţi. Câinii se îndepărtaseră de el, îi mai auzea şi acum, dar nu-i mai vedea. Şi Căţeluşul dispăruse, nici măcar nu observase că nu mai era pe lângă el. Ajungând în dreptul Primăriei oraşului, îl salută cineva: – Bună dimineaţa, căpitane! Ce faci?

– Săru'mâna, tanti! Merg acasă, da' prima dată aş vrea să văd de ce latră câinii ăia!

Doamna care îl salută, era una din vecinele sale, care mai avea grijă de el şi-i mai dădea de mâncare şi câteodată, şi nişte bănuţi, dar fără ca el să-i ceară, pentru că-l cunoştea foarte bine şi fusese bună prietenă cu Tanţa lui. Copilul ei era de aceeaşi vârtă cu Marioara lui, dacă fata ar fi trăit.

– Dă-i în colo de câini, măi Vasile, că poate te muşcă. Nu ştiu cum tot umbli tu cu ei, cum nu ţi-o fi frică! Că eu am văzut la televizor cum muşcă oamenii şi copiii prin ţară, şi mi se face pielea de găină, zău aşa!

– Nuuu, nu tanti! Mie nu mi-i frică de câini, că eu îs căpitan Vasile Marinescu, de la cavalerie, pe mine nu mă muşcă niciunu' dintre ei. Câinii sunt ca şi subordonaţii mei, zău aşa, măi tanti! Şi-apoi, de ce să nu recunosc, uneori mai îmi împart mâncarea cu ei, că şi ei sunt suflete.

– Nu vin mă căpitane, nu vin. Eu mă duc să văd dacă mă întâlnesc cu zâna mea.

– Aha, te-am prins măi căpitane! Adică eu îţi dau mâncare şi tu o dai la câini?

– Da, cum să nu, tu crezi că zâna ta umblă dimineaţa la prima oră prin oraş, ca noi. Aia la ora asta, ori doarme, ori se trezeşte să meargă la servici. Bă, da prost mai eşti, mă Pepsi, mă! Şi făcându-şi semnul crucii, îi mai spuse, treaba ta, faci cum vrei, că eu mă duc să văd ce este mai încolo, de se agită nebunii ăştia de câini!

– Nu, nu, nu! O mănânc io, da' mi se-ntâmplă câteodată să-mi mai rămână şi atunci, mai le dau câte-o bucăţică. Hai mă Ghiţo, hai că ştiu eu prea bine că nu eşti o femeie rea, nu te supăra pe mine, acum!

30

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

– Bine, bine, căpitane, îi răspunse Ghiţa resemnată şi continuă, of, Doamne!, dacă nu te-aş

cunoaşte, poate m-aş supăra, dar aşa! Bine măi Vasile, bine, hai că trebuie să ajung la Costel acasă, că el şi nevastă-sa pleacă la servici, şi eu merg să stau cu ăla mic până după-masă, când vine ea acasă.

– Ooo, ce mai face Costeluş al meu? E bine? Şi copilaşul, câţi ani are acuma?

– Ei, lucrează şi e bine, împreună cu nevasta lui.

Copilul are trei anişori, îl cheamă Marian şi este un îngeraş pe care îl ador, îţi dai seama.

– Ce mă bucur pentru el! Lăsă capul în jos câteva clipe, apoi îl ridică şi privind-o atent pe vecina sa, îi spuse, să-ţi trăiască copiii toţi şi să fii cea mai fericită mămică din lume, Ghiţo, auzi tu?

Auzindu-l, Ghiţei îi stătu inima-n loc, pe o parte bucurându-se din suflet pentru urare, pe de altă parte, venindu-i să plângă, cunoscându-i viaţa.

aminte de tinereţea lor, aşa ca atunci când era cu Pepsi în parc. De fiecare dată gândea că dacă el nu mai poate să se bucure de nimic, măcar lumea să se bucure de ceva sau de cineva.

Mergând el aşa, ajunse aproape de parcarea de la Billa. Se mai întâlni cu un vecin tânăr şi înalt din bloc care îl salută: – Salut, să trăieşti, căpitane!

– Să trăiţi, sunt căpitan Vasile Marinescu, de la cavalerie! Ai o ţigară?

– Da, am. Scoase un pachet de ţigări şi-i dădu o ţigară, i-o aprinse cu bricheta şi-l întrebă, ce mai faci?

– Bine fac. Uite, caut câinii şi nu-i găsesc.

Dar căpitanului îi pieri deodată cheful de vorbă cu Ghiţa şi îi spuse:

– Vezi că-i văzui eu pe lângă zidul de lângă Dunăre, în parcarea de la Billa. Sunt adunaţi acolo şi vecina bombată sau cum îi spui tu îi văzu de pe geam. Cred că stă acum şi te aşteaptă să se certe cu tine. Mai stai şi tu puţin pe undeva, până pleacă, să nu te cerţi iar cu ea, auzi?

– Bine, mă Ghiţo, te las să nu întârzi la Costeluş, şi-apoi, şi io sunt tare curios să văd de ce lătrară câinii, că văd că se opriră acum, şi mai ales, nici nu-i mai văd. Sigur s-o fi luat piticoata bombată de ei şi io fi gonit.

– Aşş, da de unde! Pă' mie de Dorina, piticoata bombată, mi-i frică? Aşa crezi tu, mă Sile? Mă duc şi-i dau una, de rămâne nu mai cu gâtul, fără mansardă, de nu se vede! Şi-apoi, trebuie să văd de ce latră sau lătrară câinii mai devreme.

Auzindu-l, îi venea să râdă, dar se abţinu şi-i spuse:

Pe Sile îl pufni râsul, auzindu-l cum vorbeşte şi căpitanul îi ţinu isonul. În timp ce băteau palmele prieteneşte şi râdeau, câinii începură să latre iarăşi.

Cum nu erau prea departe, se mai auzea şi-o voce de femeie, strigând la căpitan. Niciunul nu o observase pe vecina Dorina, care ieşise din scara blocului şi o pornise spre ei, strigând cât o ţineau puterile:

– Mul... mulţ... mulţumesc, căpitanul meu drag!

– Nu mai vorbi aşa urât despre Dorina, că nu-i frumos.

– Auzi Ghiţo, ştii ceva? Taci, te rog io frumos, taci, nu mă provoca, să nu-ţi zic şi ţie ceva, nu-i lua apărarea în faţa mea, că-i cea mai mare scorpie pe care o cunosc io! Şî gata, săru'mâna, tanti! Du-te-n treaba ta, că şî io merg într-a mea! Şi plecă fără să se mai uite spre vecina lui, care rămase surprinsă de ieşirea lui. Dar se gândi repede că nu avea pe cine să se supere, şi mai ales, nici Dorina nu era uşă de biserică, doar o cunoştea bine.

Era staţia de ştiri a cartierului şi-a oraşului, era foarte rea de gură şi nu se punea nimeni cu ea. O pufni râsul pe stradă de una singură, gândindu-se la „piticoata bombată” cum îi spunea Vasile şi râse din tot sufletul, apoi se opri speriată să nu o vadă cineva. Nu era nimeni, aşa că răsuflă uşurată şi îşi continuă drumul spre „Costeluş” şi familia lui. Între timp, şi căpitanul îşi văzu de drum, gândindu-se la ale lui şi lăcrimând. Apoi se bucură cu adevărat pentru Costel, copilul vecinei sale. Se bucura întodeauna pentru realizările prietenilor şi cunoscuţilor săi, niciodată nu pizmuia pe nimeni, chiar dacă pe el îl durea sufletul după Marioara lui, şi uneori, şi după Tanţa, cu toate că o drăcuia şi-o făcea albie de porci. Oricum ar fi fost, fusese ortacul lui şi chiar dacă nu recunoştea niciodată faţă de el însuşi acest lucru, îi era la fel de dor, cum îi era şi de Marioara, mai ales în clipele în care îşi aducea

– Căpitaneee! Du-te dracului cu câinii tăi, cu tot! Ţi-am zis de mii de ori să nu-mi mai aduci câinii la bloc! Dar eu vorbesc cu surzii? Că toată lumea îmi spune să nu-mi mai prind minţile cu tine, da ştiu io că nu eşti chiar aşa de nebun cum pari!

– Da ce fă, piticoată bombată ce eşti, îi blocu' tău? Ce? Cine eşti tu, să nu vină câinii la bloc sau să nu vina ba ăla, ba ălălalt? Du-te dracu de nebună! Că mai nebună eşti tu ca mine, fă!

Dorina era o femeie foarte mică de statură şi grasă. Era brunetă, avea ochii mari, negri şi bulbucaţi, sub trei centimetri de frunte, care nu prea se vedea din cauza părului cărunt, un nas mic, care, la fel ca şi fruntea, abia i se vedea pe faţă, nişte buze groase şi vinete. Obrajii îi erau liniaţi de riduri.

Bărbia ascuţită şi cu gropiţă îi tremura când vorbea sau când râdea cu gura ştirbă. De obicei se îmbrăca ziua într-un trening ponosit, căruia nu reuşeai să-i mai deosebeşti culoarea de cât timp îl purta, dar acum de dimneaţă era îmbrăcată într-un capot pestriţ, la fel de vechi ca treningul. În picioare purta o pereche de şlapi de plastic, rupţi. Avea o voce groasă din cauza tutunului pe care îl consuma din 31

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

abundenţă.

Căpitanului i se schimbase într-o secundă fizionomia, auzind-o pe Dorina cum îi vorbea. De câte ori se întâlnea cu ea, se enerva foarte tare şi omul acela blând pe care toată lumea îl ştia, se transforma într-o bestie. „Piticoata bombată” era stresul lui, cel care-i mânca nervii şi îl devora de viu pe dinăuntru.

– Mă căpitane, dă-o dracu, n-o mai băga în seamă. Nu vezi că-i dusă rău cu pluta?

– Ce s-o las, mă Sile, ce s-o las? N-o vezi cum se ia de mine, cum mă jigneşte? Şi-o porni cu paşi repezi spre Dorina, care, încetini paşii, văzându-l cât de hotărât înainta spre ea. Chiar dacă îl jignea întodeauna, uneori îi era şi frică de el, când îl vedea nervos ca acum. Ajungând aproape de ea la un pas, vru să se repeadă la ea, uitând de câini, care lătrau lângă zid, dar Sile îl prinse de la spate şi-l ţinu:

– Căpitane, mi-e cam frică, dar hai că merg cu tine să vedem.

– Bat-o focul s-o bată, de frică! Mă Sile, bărbat eşti tu sau găină? Hai, mişcă! Şi o luă la fugă spre câinii de lângă zid, care, parcă se bucurau că-l vedeau. Sile nu stătu nici el pe loc, merse după el cu paşi şovăitori, fiind curios să vadă ce se întâmplă acolo, lângă Dunăre.

Căpitanul ajunse cu mult înaintea lui Sile şi strigă: – Daţi-vă la o parte, să văd şi eu!

Câinii îl ascultară, dându-se la o parte şi lătrând în continuare. Vasile rămase uimit de ceea ce vedea jos lângă zid. Sile, care ajunsese şi el la câţiva paşi de căpitan şi de câini, reuşi să vadă pe cineva jos, care se scutura pe asfalt. Căpitanul rămăsese prima dată cu ochii mari şi cu gura căscată, văzându-l pe om cum făcea şi plin de spume la gură, care i se întinseseră şi pe haine, după care strigă: – Doamne, ia-mă, Sile! Ce-are ăsta, mă?

– Căpitaneee! Las-o, nu-ţi prinde minţile cu ea!

Nu vezi că-i o femeie amărâtă?

– Nu ştiu sigur căpitane, dar cred că e bolnav de epilepsie, boala copilului!

– O femeie amărâtă? Sile, ai înnebunit la cap?

Asta, amărâtă? Asta-i dracu negru pe pământ, mă omule! Pe bombata asta piticoată trebuie s-o scuturi bine de tot, ca să o faci femeie cuminte, nu trebuie să-ţi pară rău de ea, auzi tu? Ascultă-mă tu pe mine, că ştiu io bine ce spun!

– Auuu! Păi hai să-l luăm, să-l ducem la spital, dar cum să-l prindem, că se scutură tot şi nu stă locului!

– Da Vasile, dar e totuşi o femeie, mă! Ce naiba, că eu ştiu bine că nu eşti o brută, să baţi femeile.

– Fi al dracului să fii tu, nebunule! Că dacă n-ar fi Sile acuma să te ţină, m-ai snopi cu bătaia! Mă băiete, ce tot îi iei apărarea? Nu vezi că-i al dracului de moare!

– Tanti Dorino, mai taci şi mata din gură! Nu-l mai aţâţa, nu te uiţi la el cât îi de mare şi mata, cât eşti de mică? Dacă-ţi dă una, popa-ţi cântă!

– Dă-te la o parte, dă-te! striga căpitanul şi se zbătea din răsputeri să se elibereze de Sile care îl ţinea strâns.

Dar în momentul acela, Căţeluşul şi vreo doi câini alergară lătrând spre cei trei, lăsându-i pe ceilalţi lângă zid, agitându-se. Dorina, văzând câinii furioşi, alergând spre ei, făcu cale întoarsă în fugă spre bloc, înjurând de mama focului. Văzând-o că fuge speriată, câinii o luară după ea, dar căpitanul strigă: – Căţeluşuleee! Vino-ncoace! Şi voi, lăsaţi-o-n pace, n-o muşcaţi!

Câinii îl ascultară, dar în loc să se întoarcă spre el şi Sile, o luară la fugă spre zid, unde ceilalţi lătrau de mama focului, pe loc. Se vedea clar că este ceva acolo, după cum erau adunaţi cu toţii, aveai impresia că înconjurau un lucru sau pe cineva. Văzând aşa, Sile îl întrebă pe căpitan: – Mă, da ce-or avea? Ce-o fi acolo?

– Hai să vedem.

32

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

– Stai căpitane, că io am auzit că trebuie să-l muşti de degetul mic, tare, în astfel de cazuri, ca să se potolească şi să-şi revină. Da stai aşa, să văd dacă putem să-l ţinem bine, unul din noi, tremură de parcă îl scutură vântul! Hai să văd, dacă-l pot ţine io şi tu îl muşti de deget, bine?

Spunând asta, Sile se aplecă lângă om, îl luă în braţe şi-l strânse. Văzând şi auzind aşa, căpitanul îl prinse de mâna dreaptă, îi luă degetul mic în gură şil muşcă tare, cât putu el, preţ de câteva clipe, care lui Sile i se părură ore. La un moment dat, omul se potoli şi buimăcit după criză, se sperie de cei doi oameni şi de câini care îl salvaseră, dar căpitanul îi spuse: – Stai omule, liniştit, că nu-ţi face nimeni, nimic.

Tocmai ai avut o criză de epilepsie. Sile te strânsă tare în braţe şi io te muşcai zdravăn de degetul mic, să-ţi treacă.

– Omule, acum eşti bine, slavă Domnului! spuse şi Sile, dar cum ai ajuns pe-aci la ora asta? Normal ar fi fost să faci criza asta acasă, nu pe-aci.

Văzând locul unde se afla şi privindu-se atent, omul se simţi stânjenit de postura în care se afla.

Căpitanul urlă la câini să tacă din gură acum, în timp ce Sile observa stânjeneala omului. După ce potoli câinii, căpitanul se întoarse spre om şi îl întrebă: – Cum te simţi acum? Ţi-e mai bine? Ai nevoie să te ajutăm să ajungi acasă?

– Vă mulţumesc, oameni buni! Dacă nu eraţi voi...

– Ei, dacă nu erau câinii ăştia, nu noi, spuse Sile,

după care se întoarse spre căpitan şi continuă, mă căpitane, nu-mi vine să cred! Dacă nu erau câinii şi dumneata, eu mergeam liniştit în treaba mea pe stradă şi omul ăsta putea muri aci!

– Vezi mă Sile, vezi? Şi ţi-era frică de câini. Mai îţi e acum?

– Nu ştiu ce să zic, sincer, nu ştiu! Dar uite, bine că te-ascultai şi veni cu tine.

eseu 33-42

Florin T. Roman

Cu durere şi dragoste despre artistul contemporan MOTTO: „Acest lucru gingaş, înaripat şi sacru.”

– Eu... mă certai cu a mea acasă şi plecai nervos. Nu ştiu cum am ajuns pân' aci şi nici nu am mai ştiut nimic din clipa în care mi-a venit rău.

(definiţia platoniană a poeziei, ce poate fi extinsă asupra artei, în general)

– Bietu' de tine! Mă băiete, ai grijă pe unde umbli, că nu-i de glumă cu boala ta, îi spuse căpitanul.

„Şerpi sub piele”, „venin”, „holograme”, „Sexy” (cu majusculă), „Extraterestru” (cu majusculă), „sinucigaş”, „epileptic”, „coşmar”, „nitroglicerină”, „aragazul vechi din beci”, „boschetar”, „sens giratoriu”, „sadic”, „monştrii”, „kim basinger” (cu minuscule), „tokio” (cu minusculă), „dumnezeu” (cu minusculă!), „excitare” (sexuală –n.s.), „BMW”, „facebook”, „ţigară”, „chiloţi”, „sex prin telefon”, „playlist”, „6,7 pe Richter”, „urma sexului meu imprimată pe cearceaf”, „laptopuri fierbinţi”, „horcăit”, „mutant”, „greaţa intră prin perete”, „funcţionar public”, „schizoid”, „sanatoriu”, „fibrilaţii”, „ghena blocului”, „masturbare on line”, „făt bleg”, „păpuşi lipsite de sex”, „pădure radioactivă”. Cuvinte şi expresii generatoare de emoţii profunde, nu-i aşa?

Constituie doar o modestă parte din cuvintele şi expresiile folosite în poezia contemporană. Le-am extras din câteva „opere literare” premiate la unele concursuri (importante!) de poezie şi proză desfăşurate în cursul anului 2015, inclusiv din „poezii” laureate cu Marele premiu sau cu Premiul întâi.

– Lasă-l mă căpitane, spuse şi Sile, dacă acasă era singur, cine-l mai muşca de deget? Cine mai îngrijea de el?

– Ei, acasă când simt că-mi vine rău, iau vreo pastilă, ceva, dar ai dreptate, totuşi. Este posibil să am o criza din asta acasă, şi să fiu singur, ştiu. De aia vă mulţumesc, şi vouă, şi câinilor!

– Hai căpitane, hai să-l ducem acasă. Unde stai?

– În Ghebaură stau, dar nu vă faceţi probleme, ajung singur acasă, că acum mă simt bine, a trecut, nu mai păţesc nimic. Şi ridicându-se de pe zid, le spuse căpitanului şi lui Sile, eu mă duc acum acasă.

Mulţumesc, mult!

Dădu noroc cu cei doi, îşi luă rămas-bun şi apoi plecă spre faleză, luând-o încolo spre Ghebaură, cu paşi înceţi, dar siguri. Uitându-se după el, căpitanul şi Sile tăcură o perioadă. Vasile se bucura că putuse să-i fie de folos omului şi vecinul lui cel tânăr se minuna de câini şi de întâmplarea cu omul bolnav de epilepsie. Nu-i venea să creadă că datorită unor câini, el şi prietenul său îl descoperiseră şi îl salvaseră. Căţeluşul şi ceilalţi câini tăcuseră acum şi îi priveau atent. La un moment dat, căpitanul îi spuse: – Mă Sile, io merg acasă, că n-am mai dat de mult pe-acolo.

– Şi io ar trebui s-o iau din loc, că la lucru mergeam, când mă-ntâlni cu tine.

– Bine, mă Sile. Dădură noroc şi îi mai spuse, hai să trăieşti! Ne mai vedem noi.

– Da, cum să nu! Ai grijă de tine, căpitane!

Apoi plecă, lăsându-l pe căpitan singur cu câinii lui. Gândindu-se bine, o luă şi el spre bloc, cu paşi înceţi, gândindu-se la „piticoata bombată” şi că dacă se mai întâlneşte cu ea acum, când mergea acasă, o face mâncare pentru câini. Dar intrând în casa scării, nu se mai întâlni cu ea, şi cu niciun vecin, aşa că urcă treptele până la etajul doi la el, liniştit. După ce intră în căsuţa lui, ajunse lângă salteaua lui relaxa, se aruncă pe ea cu burta în jos şi în cinci minute, adormi buştean. va urma

Se vede cu ochiul liber că unii dintre poeţii şi prozatorii ce recurg la astfel de „metafore” au talent.

Dar vai de emanaţiile lor literare! Jale! Unde aţi întâlnit în marile opere ale literaturii asemenea inepţii? Îmi iubesc toţi semenii, iar pe poeţi îi iubesc ceva mai mult şi de aceea mă doare cumplit când observ cum harul poetic se risipeşte irecuperabil în creaţii groteşti, lipsite nu doar de valoare estetică, ci de orice fel de valoare. Scriam undeva că sunt benefice concursurile de poezie şi de proză pentru că stimulează creaţia artistică şi sporesc calitatea acesteia. Există poezii mai reuşite şi poezii mai puţin reuşite, în funcţie de „numărul” talanţilor, de „calitatea” inspiraţiei şi de „cantitatea” transpiraţiei.

Dar nu înţeleg cum poţi să numeşti „creaţie artistică” aşa ceva? Cum poţi să publici aşa ceva? Cum poţi să premiezi aşa ceva? Asta înseamnă că stimulezi prostia. Iar specialiştii (directori de instituţii culturale, redactori de reviste, administratori de site-uri literare, critici de artă, organizatori de festivaluri şi concursuri de creaţie artistică, juraţi) care promovează asemenea elucubraţii sunt direct răspunzători de starea mizerabilă în care se află o parte însemnată a 33

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

literaturii române contemporane şi de „trend”-ul ei spre fundul prăpastiei. Cine sunteţi voi, cei ce vă autointitulaţi „oameni de cultură” şi promovaţi antitalentul, non-valoarea, mizeria morală? De unde aţi apărut ca să distrugeţi ce a mai rămas bun în Cultura română? Sunt de acord să promovăm prin orice mijloace talentul, dar numai talentul folosit cu rost şi cu rânduială. Dacă n-ar fi încurajate inepţiile, autorii talentaţi şi-ar schimba sensul de mers spre literatura autentică, frumoasă cu adevărat.

Mi s-a spus, acum un an şi ceva, când am început să particip mai intens, ca poet şi publicist, la viaţa culturală din România, că în citadela artei există „găşti de cartier” şi că pe la concursuri premiile se dau, cu unele excepţii, în interiorul găştilor sau între găşti conivente, pe pile, pe „Sexy” (am văzut în nişte reviste literare fotografiile unor premiante - foarte frumoase, recunosc!), pe nepotism, pe şpagă. Atunci n-am vrut să cred aşa ceva, dar dovezile au apărut una după alta şi în final m-am văzut obligat să accept că lucrurile stau întocmai.

Mergeam pe mâna lui Dostoievski care, prin glasul prinţului Mîşkin, spune că frumuseţea va salva lumea şi credeam că poezia va fi una dintre bărcile de salvare, dar… vai! Ca din toate domeniile societăţii româneşti, şi din Cultura postmodernă (dacă se mai poate numi cultură) valoarea autentică este ejectată fără jenă, prin toate resorturile corupţiei morale generalizate. Durerea e cu atât mai mare cu cât sunt conştient că dispunem de numeroase valori autentice: am citit poezii şi texte de proză bune şi foarte bune, care au participat la concursuri fără să primească nici măcar o simplă menţiune. Acum îmi explic mai bine de ce valorile culturii româneşti sunt recunoscute mai întâi în afara graniţelor ţării şi abia după aceea, de voie, de nevoie, şi în interiorul lor.

Se ştie că diferenţa dintre modernism şi postmodernism constă în faptul că modernismul ignoră tradiţia, pe când postmodernismul o neagă de-a dreptul. Se observă însă mai puţin că între cele două curente există şi o asemănare esenţială: ambele sunt trepte ale depărtării omului de Dumnezeu (adică de bine, de adevăr, de dreptate, de frumuseţe, de bucurie).

Desigur că o anumită parte a culturii contemporane rămâne totuşi cultură, în sensul ei clasic, consacrat. Însă generic vorbind, pot să afirm că arta contemporană (dacă se mai poate numi artă) o luat-o razna rău de tot, a devenit „sexy”, „hologramă”, „extraterestră”, „schizoidă”, „de coşmar”, „sinucigaşă”. E o dovadă clară că Nietzsche avusese, în felul lui, dreptate, când a strigat, la sfârşit de secol XIX, prin glasul unui personaj de-al său: „Dumnezeu a murit!”. Întradevăr, credinţa în bine, în adevăr, în frumos, în 34

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

dreptate s-a veştejit în sufletele majorităţii oamenilor actuali. De ce ar face excepţie poeţii, scriitorii, muzicienii, pictorii, sculptorii, arhitecţii, regizorii, actorii? Cu adâncă durere îmi aduc aminte de cuvintele lui Petre Ţuţea: „Omul actual e stupid şi inform, amestec de veselie infantilă şi tristeţe de animal bolnav”. Cu aceeaşi adâncă durere constat şi eu că intelectualul român de azi (inclusiv artistul) a devenit un maimuţoi darwinist constipat ce stă cu spatele la Biserica strămoşească şi cu gura căscată la tot ce vine din occident.

Un astfel de intelectual, tânăr, cu har poetic (ştiu) şi cu bune intenţii (cred) mi-a spus că am talent de poet, dar sunt depăşit, demodat, ca şi… Coşbuc (sic!). Habar n-avea ce compliment mi-a făcut! O duduie de pe un site literar care chiar are anumite calităţi de critic literar mi-a explicat că „orice avansează în lumea aceasta, se rafinează, chiar şi poezia”. „De ce să ne raportăm la autori de acum 100 sau 150 de ani?” se întreba stimabila doamnă.

Oamenii ăştia, de altfel iniţiaţi în genul liric, îi consideră desueţi pe Eminescu, Verlaine, Minulescu, Esenin, Arghezi, Tagore! Vă daţi seama unde ne aflăm? Vă daţi seama care e gândirea artistului, a criticului contemporan? Ei consideră depăşită până şi generaţia lui Arghezi, care din „bube, mucigaiuri şi noroi” crea „frumuseţi şi preţuri noi”, motiv pentru care procedează invers: Sub masca „Art pour l’art”, căutând originalitatea cu orice preţ, pentru a se afirma cât mai repede, din frumuseţe crează mizerie. Foarte conştienţi de faptul că au intrat într-un nou secol, artiştii de la începutul secolului al XX-lea au căutat, mai presus de orice, să fie moderni şi originali. În aceste condiţii „schimbarea devine adevărata forţă motrice; inovaţia, scopul fundamental. Câţiva artişti ajung până la a-şi antedata lucrările pentru a le face să pară mai originale”- arată criticul de artă britanic Mary Hollingsworth. Se vede bine că istoria se repetă şi la debut de secol XXI. Dar să sacrificăm frumuseţea pentru originalitate, pentru a epata, pentru a ne evidenţia repede şi facil, pentru a ne satisface egocentrismul? Hmm... Artişti ca Pablo Picasso au constituit o modă culturală, care nu s-a remarcat atât prin valoare artistică, cât mai ales prin originalitate. Ca şi în filozofie, în artă se căuta, cu orice preţ, originalitatea. Din cauza unui complex de împrejurări favorabil (noutate absolută, şocare, publicitate, teribilism, snobism, prostie) Picasso şi alţi reprezentanţi ai unor curente precum suprarealismul, dadaismul, expresionismul, cubismul ori Pop Art au devenit celebri. Operele lor „artistice” se vând şi astăzi la preţuri exorbitante. Picasso însuşi a recunoscut, la un moment dat, într-o exclamaţie care a cam fost uitată: „I-am păcălit pe toţi şi m-am ales cu o mulţime de bani!” Eu unul, ca

perimat ce sunt, n-am înţeles niciodată mâzgălelile lui Picasso. Fereşte-mă, Doamne, să le înţeleg. Păi dacă le pui lângă „Gioconda” pe „Domnişoarele din Avignon”, Gioconda face infarct de groază. Fraţilor, odată cu curentele astea a început să fie promovată subcultura şi mai apoi anticultura! Vreţi dovada? Iato: Se vede cu ochiul liber că din asemenea curente s-au inspirat „marii scriitori” de mai târziu, precum Dan Brown, Joanne K. Rowling, Paolo Coelho, Sandra Brown şi Danielle Steel, care, dacă în loc să se apuce de scris s-ar fi apucat să facă „sex prin telefon” sau „masturbare on line” (iertaţi-mă, am folosit două expresii din poezia contemporană premiată), ar fi fost acum mult mai aproape de Dumnezeu. Bietul cititor contemporan, intelectual sau nu, i-a aruncat la coşul de gunoi pe Homer, pe Dante, pe Cervantes, pe Shakespeare, pe Balzac, pe Dostoievski, pe Eminescu şi, ca să fie în „trend”, s-a apucat să citească marfă „cool” de genul „Codul lui da Vinci”, „Harry Potter”, „Alchimistul”.

Eugen Lovinescu afirma sus şi tare că “orice operă de artă e morală”. I. Al. Brătescu-Voineşti subinia şi el că „în arta autentică şi în cultură, în general, nu pot să încapă viciul, inesteticul, vulgarul, scandalosul. Arta are menirea de a purifica omul şi de a-l apropia de Dumnezeu, nicidecum de a-l nimici în bezna animalităţii”. Ori fi depăşiţi şi Lovinescu şi Brătescu-Voineşti?

A propos, pe la mijlocul unei piese de (hai să-i zicem, totuşi, teatru), care se juca într-o sală de spectacole din Arad prin 2014, un actor s-a dezbrăcat complet gol şi a pronunţat o replică vulgară (era, nu-i aşa, un actor deschis spre noutate, care juca într-o piesă postmodernă, pusă în scenă de un regizor, nu-i aşa, adaptat vremurilor, după un scenariu al unui scriitor aflat la modă). În acel moment o bătrânică (demodată şi decrepită, probabil), animată de Sfântul Duh (demodat şi decrepit şi el, nu?) s-a ridicat în picioare şi a spus cu glas tare: „RUŞINE SĂ VĂ FIE!”, apoi a părăsit sala, trântind uşa cu un gest asemănător celui cu care Iisus dărâmase tarabele schimbătorilor de bani din Templul din Ierusalim. Într-un interviu pe care l-a acordat ziarului „Adevărul” în vara anului 2015, artistul nostru emerit Marin Moraru răspundea astfel la întrebarea de ce nu mai joacă în filme: „Ce să fac? Cu beep-uri dastea de nu te mai saturi de ele: ’te-n gură, ‘te-n nară, ‘te-n suflet>> şi alte lumânări... Asta este oribil, aşa ceva nu se poate! Ei cred că sunt reali>>, că sunt normali, că asta-i realitatea. Cum pot eu să mă duc să fac aşa ceva? Cum pot eu să deschid gura să zic ’te-n nară>>? Spune-mi şi mie. Toate filmele româneşti fără asta nu există. D-asta nu mă duc la film. Nu se poate aşa ceva....” Întrebat fiind de ce nu se mai duce nici măcar la teatru, artistul a răspuns:

„Pentru că văd urâţenii, trebuie să le spun ce am văzut şi nu pot să-i mint. De obicei le spun că am alte chestii de făcut”. O fi depăşit şi Marin Moraru? Într-un studiu temeinic documentat privind „STAREA POEZIEI ROMÂNEŞTI LA ÎNCEPUTUL SECOLULUI XXI”, Al. Florin Ţene constată apariţia unui nou curent literar, pe care îl denumeşte „proglobmodern” şi care constituie o întoarcere, pe jumătate, la clasicism, „cu încercarea de a înlătura mâzga postmodernismului opzecist al cărei poezie nu trasmitea nimic, aducând un deserviciu limbii literare”. Exegetul constată, cu obiectivitate, următoarele: „Poezia actuală, cea care nu se înscrie în globmodern, are diferite caractere revelatoare – colocvialitatea ironică, folosind semnele de punctuaţie nefireşti şi o oralitate simulată, discursurile care încearcă să spună totul pentru a masca diferite complexe, cum ar fi forme de demenţializare a realului, poeme schizofrenice, pornografice, obsesii viscerale, autoexecuţiile eului şi simţiri dereglate, promovarea gradului zero al scriiturii, a unei stări poetice plasmatice, prin contestarea rolului metaforei. Aceşti poeţi care practică textualismul au atitudini radicale în raport cu universul literaturii: ei susţin că toţi poeţii care nu se supun imperativului scriiturii sunt consideraţi păşunişti şi tradiţionalişti”. Într-un eseu publicat pe site-ul „Confluenţe literare” (Ediţia nr.1794 din 29 noiembrie 2015) şi intitulat „AFLAREA ÎN TREABĂ, O CONSTANTĂ A MAJORITĂŢII CĂRŢILOR LANSATE, George Petrovai, un alt critic pe care îl simt (şi din alte lecturi) apropiat de sufletul meu şi totodată de esenţa Culturii româneşti autentice, continuă ideea domnului Ţene, arătând că „Din nefericire pentru actul creator, arta zilelor noastre (cu postmodernismul în frunte) îşi permite atari lejerităţi în concepţie şi scriere (rare înfiorări estetice, dar nici vorbă de idei călăuzitoare sau de un minim respect pentru gramatică, peste tot în arta contemporană compoziţiile fiind deschise oricărei interpretări, ceea ce la limită se cheamă nici una!), încât nu se mai pune problema raportului logic dintre formă şi conţinut, respectiv dintre jocul imaginaţiei şi discernământul critic, ci cea a unui dadaism cuprins de pandalii, în care orice este îngăduit şi nimic nu este cert: Este îngăduit să faci din poezie un eseu aproximativ şi în eseul fără cap şi fără coadă să aşezi forme lirice niciodată finalizate, este îngăduit să scrii toate numele proprii cu literă mică şi să le pretinzi elevilor ortografierea corectă, după cum îţi este îngăduit ţie, profesorul de limba română, să scrii dintr-o dată>>, iar ca poet (tot mai mulţi dintre asemenea dascăli se pretind poeţi) să construieşti imagini cu adevărat vrednice de cacademicianulpoiet A. Toma, cel care scria la vremea lui: Câine 35

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

rău, nu intraţi! Ba intraţi şi-n cap îi daţi...>>„ Adresându-se multora dintre tinerii poeţi şi prozatori contemporani (unii talentaţi, alţii din start rataţi), care doresc să urce în fugă şi cu orice preţ treptele afirmării artistice şi să facă bani frumoşi din propriile „best-seller-uri”, în acelaşi articol George Petrovai le arată acestora, cu degetul, obrazul: „Cei mai mulţi dintre artiştii de geniu ai omenirii (François Villon, Cervantes, Vincent van Gogh, F.M. Dostoievski, Eminescu, Franz Kafka etc.) au avut de luptat toată viaţa cu sărăcia. Ba mai mult, despre Kafka – artistul situat aproape de noi şi neînţeles de contemporani – se ştie cu certitudine că şi-a tipărit pe banii lui şi în tiraje de ordinul sutelor câteva dintre cărţile devenite referenţiale în literatura universală după moartea sa”.

Voichiţa Tulcan Macovei arată, într-un articol publicat la 2 martie 2016 pe STARPRESS (valceaturism): „Din păcate, multe din cenaclurile apărute în timpurile noi, cuprinzând tineri sau vârstnici deschiși spre nou, interesați de tot ceea ce poate deveni posibil>> inclusiv în creație, s-au axat, aproape în exclusivitate, pe fenomenul postmodernist, oglindind timpul libertăților>> în care scriitorul poate şi chiar trebuie să facă>> tot ceea ce-și dorește. Scriitori hotărâți să respingă orice normă, să iasă, așadar, întru totul, din orice tip de normalitate. Arta, literatura, devenea un joc cu orice fel de convenție, opera literară devenea un text>> ce permitea intertextualitatea, parodierea, ironizarea, libertatea mergând, cum avea să stipuleze teoreticianul curentului, Mircea Cărtărescu, până la decanonizare, fărâmițare, hibridizare>>„. Întradevăr, „marele scriitor român contemporan”, aflat pe valul care cică ar duce spre premiul „Nobel”, explică, apreciază şi laudă fanteziile oligofrene, pornografice şi scârboase ale curentului anticultural şi anticreştin aflat la modă acum, la început de secol XXI: „Postmodernul nu creează, ci mimează, ia în derâdere, fantazează. Nu există pentru el valoare stabilă și inatacabilă”. (Mircea Cărtărescu, Postmodernismul românesc”, București, Humanitas, 1999, p.101). Şi totuşi, trebuie să admit că, de fapt, cultura unei patrii este chipul acelei patrii. Iar postmodernismul redă fidel faţa patriei române din vremurile noastre, cu foarte multe suflete aride şi pustii (pe care eu le-am numit „populaţia României”.

Dar în acest moment de marasm vine să mă încurajeze olteanul meu drag Tudor Vladimirescu, reamintindu-mi că „Patria este poporul, iar nu tagma jefuitorilor”. Altfel spus, patria română nu este populaţia, ci poporul (adică turma cea mică a păstorului Hristos, care a rămas fidelă credinţei noastre strămoşeşti, ortodoxe, culturii şi Limbii Române născute şi crescute între zidurile mănăstirilor şi bisericilor, călăuzitoare de-a lungul 36

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

vremii spre bine, spre frumos, spre adevăr, într-un cuvânt – spre Dumnezeul cel Adevărat). Înainte de final, nu pot să nu redau frumoasele cuvinte ale domnului Calotescu Tudor Gheorghe: „Poezia (a se citi arta, în general – n.s.) trebuie să facă frumosul şi mai frumos, poezia trebuie să îndulcească amarul, să amorţească dorul, să întâmpine iubirea. Poezia nu e despre cum să-ți bagi ceva în ea de viaţă. Nici măcar despre cum să te îmbeţi ca să nu mai simţi viaţa. Poezia nu trebuie să golească sufletele. Poezia trebuie să vindece. Nu să deschidă bubele puroiate ale orgoliului nostru! Şi cum bine spune confratele nostru într-ale poeziei, Adrian Suciu, poezia e atunci când e şi niciodată altfel. Restul sunt doar cuvinte fachiruite, strâmbe, aduse de spate, cu capul spart şi ochii scoşi. Cât să-mi trezeascã un fior pe şira spinării. Ca atunci când vezi un ied cu gâtul tăiat, ţipând ca un copil”. („POEZIA TREBUIE SĂ VINDECE SUFLETE” - site-ul „Dialoguri culturale”, 9 ianuarie 2016, rubrica „Caligrafii”) Dar cred că am uitat să spun câte ceva despre 3 dintre cele 7 arte. Mda. Să vedem: muzica contemporană: manelism, hip-hop-ims, dubstep-ism, rock agresiv, play-back, emoţie egal zero; sculptura contemporană: botjocorire inexorabilă a pietrei, a marmurei, a lemnului, a bronzului, sensibilitate egal zero; arhitectura contemporană: zgârie-nori, forme groteşti, fier-beton, termopane, estetică egal zero.

X Cu siguranţă, Cultura română este şi va rămâne patria creştină a cuvintelor latino-slavone, a doinelor şi horelor coborâte din veşnicie, a culorilor, a formelor, a gesturilor morale şi estetice, a lacrimilor sincere de jale şi de bucurie, cu origini ancestrale sănătoase, cu piscuri înalte şi prăpăstii adânci şi cu capitala la Eminescu. În ea nu-şi vor putea face loc niciodată emanaţiile vulgare, schizoide, mizerabile ale unor bieţi diletanţi ce fac risipă de cerneală sau, mă rog, de tastatură, numai de dragul de-a colecţiona diplome, de a-şi vedea numele şi aberaţiile „literare” prin revistuţe „de cultură”, de a bea şampanie pe la festivaluri de artă şi de a da interviuri pe cine-ştie-ce canale regionale de televiziune care oricum mustesc de sub- şi de anticultură. Pentru că, la urma urmei, orice s-ar spune, cultura fără Dumnezeu nu-i decât un ziar bun de împachetat brânză.

Câtă vreme mai există artişti talentaţi, sinceri şi nedispuşi la compromisuri (care, ca şi Eminescu de pildă, nu prea iau premii pe la concursuri sau pur şi simplu au renunţat să mai participe la ele), câtă vreme mai există exegeţi (prea puţin băgaţi în seamă de contemporanii lor) precum domnii Al.

Florin Ţene, George Petrovai, Voichiţa Tulcan Macovei, Calotescu Tudor Gheorghe, rămân optimist în ceea ce priveşte viitorul Culturii noastre naţionale. Încăpăţinându-mă să rămân „depăşit”, „demodat”, am ales ca şi de acum înainte să mă lupt cu urâţenia acestor tulburi ani din micul meu colţ de veşnicie, unde am onoarea să stau la masă cu alţi desueţi, vetuşti, demodaţi, precum Coşbuc, Eugen Lovinescu, Brătescu-Voineşti, Marin Moraru, bătrânica de la teatru şi cu exegeţii amintiţi mai sus, masă la care toţi vorbim cu admiraţie despre Ovidiu, Shakespeare, Eminescu şi la care eu compun versuri folosind în continuare „clişee expirate”, precum: „flori”, „vise frumoase”, „dor”, „credinţă”, doină”, „nădejde”, „gingăşie”, „graţie”, „tandreţe”, „privighetori”, „rămurele”, „Dumnezeu” (cu majusculă), „oameni”, „lacrimă”, „răsărit”, „asfinţit”, „Ştefan cel Mare” (cu majuscule), „Cozia” (cu majusculă), „bucurie”, „primăvară”, „copii”, „pace”, „lumină lină”, „îngeri”, „fericire”, „porumbei”, „mângâiere”, „cântec”, „fluturi”, „zefir”, „zbor”, „surâs”, „dragoste”.

X POST SCRIPTUM: ATENŢIE! Urmează un joc de cuvinte care ar putea avea un puternic impact emoţional asupra cititorilor!

Este vorba de concluzia articolului de faţă: Cu excepţiile de rigoare, cele 7 arte contemporane constituie tot atâtea zerouri mari şi perfect rotunde.

Am putea adăuga la ele pe cel de-al optulea mare şi perfect rotund zero, care reprezintă valoarea curentului „artistic” denumit postmodernism. Prin urmare, cei opt de zero reprezintă cele opt roate de la cele două remorci cu care vor fi transportate la groapa de gunoi a istoriei rebuturile culturii române contemporane. Cele două remorci vor fi tractate de către onorabilul şi puternicul tractor denumit „Timp” (care este cel mai impasibil şi mai inatacabil critic de artă al tuturor timpurilor). Acest tractor, denumit aşadar „Timp”, va fi condus, în trei schimburi, de către trei muncitori calificaţi, pe nume Eminescu Mihai, Caragiale Ion Luca şi Slavici Ioan, care au lucrat un timp la ziarul „Timpul”, unde au căpătat experienţă în separarea, îndepărtarea şi topirea deşeurilor culturale din toate timpurile.

Am însă şi o veste bună: Dragi artişti contemporani, încă mai aveţi timp să vă întoarceţi în timp la timpurile în care erau încurajate, promovate şi stimate valorile perene ale umanităţii (peren însemnând un timp foarte îndelungat, uneori identificabil cu Veşnicia).

Vă aşteptăm cu dragoste şi cu răbdare.

Mariana Didu

Cultura și, în special literatura, nu este o podoabă de prisos!

Timpul acesta modern nu trece pentru a crea, ci pentru a înmulţi şi adânci automatismele, nu pentru a elibera spiritul şi puterea lui de creaţie. Creaţia, arta în general, este singura legătură cu idealul. Prin scris, avem privirea pregătită pentru a sesiza contradicţiile prin care poate trece un suflet omenesc, intermitenţele inimii sale, eclipsele şi reînvierile, reflexele subconştientului său. Numai artistul recrează realitatea din perspectivă idealartistică, fără preocupare practică. El încearcă să surprindă trăsăturile etern-valabile ale omului, nepunându-se în slujba unei tendinţe practice (politica, de exemplu). Oare aşa este? Fiecare poet are timbrul lui, temperatura lui, trebuie să spună în poezie ceea ce nu au spus alţii, cu emoţie extrem de particulară.

Poeţii moderni nu mai sunt sinceri, sunt nişte histrioni, ei se prefac foarte bine că au idee de teoria sincerităţii în poezie. Fiecare cuvânt prozaic vrea să pară o trimitere la o stare de libertate semantică absolută, dar este un fel de „talcioc lingvistic”. Ca să-şi atingă ţinta, cuvântul trebuie să aibă multiple sensuri: terapeutic, organicitate, muzicalitate, materialitate. Ca să nu sune „ca din coadă”, poezia trebuie să se nască pe sine, să se scrie de la sine, iar poetul trebuie să aibă fericirea naşterii cuvintelor şi să aibă vocaţie de administrator al cuvintelor, al sensurilor, dar trebuie să fie şi un radiolog al cuvintelor.

Câmpurile semantice trebuie să se întrepătrundă cu o naturaleţe sublimă şi să surprindă universuri multiple, sclipiri, umbre care vor să se fixeze, să construiască o arhitectură semantică divină, un caleidoscop de reliefuri năucitoare, să penduleze cvasireal, şi cvasisacral. Nu ştim ce, şi mai ales, cât rămâne din noi, după ce trecem în anonimatul unui act biologic!? Nu ştim cât suntem ancorați în realităţi şi cât preocupați să ieșim din ele!? Mi-e ruşine în faţa maldărului de banalităţi adunate cu vremea!

Pentru oameni, cultura și, în special literatura, nu este o podoabă de prisos, este însăşi mediul lor de existenţă, unde pleacă să se întâlnească cu 37

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

„ceilalţi”, dispăruţi doar animalic.

Pledez pentru cauza spiritului şi a culturii. Cultura trebuie să fie o adevărată instituţie naţională şi universală, nu un compromis național! Dacă am sperat că, într-un definitiv, cultura se va elibera de sub haina torţionară a comuniştilor şi se va slobozi din chinga diletanţilor spiritului, mentalităţile însă, se schimbă mult mai greu, dacă mă refer la grupările literare şi la micile sau marile mafii literare şi culturale, care lansează şi crează imagini favorabile, în funcţie de ideologia asumată sau de interesele de grup, unor neaveniţi într-ale creaţiei spiritului, ori estompează meritele celor care promit şi stârnesc admiraţie şi invidie. Pasiunile politice odată dezlănţuite „adevăratele intenţii” capătă un pronunţat caracter conjunctural iar „misia” cu adevărat literară se estompează.

Profilul omului contemporan Omul contemporan este într-o perpetuă căutare a ceea ce pare mai plăcut şi mai atractiv în această viaţă efemeră; este omul aflat într-o permanentă criză de timp, veşnic nervos, omul care produce în modul său o vibraţie mereu activă, care va corupe pe cei din jur. Cei care stau în preajma acestui om devin şi ei agitaţi, pentru că, natura umană, încearcă, instinctiv, să adopte o atitudine de autoapărare în faţa veşnicei agresivităţi, atitudine ce solicită un nou consum de energie nervoasă, care va prejudicia sfera nervoasă.

Tot ce se întâmplă între oameni nu este decât efectul unor cauze, iar cei implicaţi nu sunt decât cauzatorii.

O vorbă dură, vulgară cu sensuri multiple şi de ironie, un gest sau o privire ostilă, ori chiar lipsa unei priviri „toate” sunt atacuri adresate sufletului.

Frumuseţea şi adâncimea unui sentiment constă în modul în care contemplă şi comunică în tăcere, cel ce iubeşte, dar şi în modul în care primeşte ofranda sufletului iubitorului, cel care e iubit.

Ce ştiu despre iubire? Aproape totul sau nimic.

Spun totul, pentru că, totdeauna, m-am situat pe terenul ei virgin sau în magma vulcanului ei. Spun nimic, pentru că, totdeauna, m-am apropiat cu acea teamă organică asumată şi cu delicateţea celei care intuieşte esenţa şi rostul devenirii ei.

38

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Ion Ionescu-Bucovu

Metamorfozele „Luceafărului” eminescian (132 de ani de la apariţia poemului în”Convorbiri Literare)

„Îndată ce mă voi muta de aici- îi scria Eminescu Veronicăi la 10 aprilie 1882- îţi trimit bani de drum; pân-atunci „Legenda” la care lucrez va fi gata şi fiindcă luceafărul răsare în această legendă, tu nu vei fi geloasă de el, fetiţul meu cel gingaş şi mititel, şi nu te-i supăra că nu-ţi scriu imediat, nici că nu-ţi scriu mult. Cred că e un gen cu totul nou acela pe care-l cultiv acum. E de-o linişte perfectă, Veronică, e senin ca amorul meu împăcat, senin ca zilele de aur ce mi le-ai dăruit. Căci tu eşti regina stelelor din cerul meu şi regina gândurilor mele…” Deci Eminescu în acest an 1882 încă lucra intens la Legenda Luceafărului. Pe cerul lui de Luceafăr, Veronica era „regina stelelor, graziosa, graziosissma donna”. Amândoi poeţii populau cerul nopţilor, el Luceafărul, ea regina stelelor.

Pe 17 aprilie 1882 îi comunica faptul că „lucrarea mea e sfârşită şi n-am decât s-o copiez…” El se mută pe Podul Mogoşoaiei cu tot calabalâcul unde „ai să-mi vii şi tu”. Veronica cunoştea prin ce trecuseră, îşi luase adio de la mezalianţa împreună, auzise despre uneltirile lui Maiorescu, despre lăudăroşenia lui Caragiale că „ar fi avut-o şi el”, despre boala poetului care se agrava din zi în zi, despre bârfele care se înteţiseră la adresa ei. Înainte de a citi „Legenda” la Junimea este mai mult ca sigur că întâi i-a citit-o ei. Viaţa lor pusă într-o legendă! Cine citeşte scrisorile lor de dragoste are să vadă multe similitudini cu anumite aspecte din „Legendă”, ridicate la rangul de artă.

Grandoarea poemului a tulburat atât spiritele contemporanilor, cât şi pe acelea ale posterităţii.

Contemporanii, mai aproape de avatarurile vieţii poetului, au năvălit asupra aspectelor biografice, explorând culise din imediata apropiere a prietenilor, amănunte cotidiene care puteau fi raportate la unele relaţii şi întâmplări din viaţa lui intimă. Posteritatea imediată a scriitorului, sedusă de vraja creaţiei, a ţesut în jurul ei legende, mitizând, deopotrivă operă şi scriitor. Au apărut şi cancanuri. Ziarul Univessul din 18 noembrie 1941, cu un nume semnat M.N. afirma că „Eminescu a scris Luceafărul într-o noapte, în tren de la Iaşi spre Bucureşti.” O aberaţie

care n-are nicio legătură cu avatarurile creaţiei lui.

Căci Eminescu a lucrat la poem aproape zece ani, dând peste câteva zeci de variante până a ajuns s-o definitiveze pe ultima.

„Dulcea mea Doamnă-Eminul meu iubit” ar fi văzut că raporturile se invesează. Scrisorile lor de dragoste se apropie de drama Luceafărului mult mai mult.

Deşi îl publicase la Viena, în „Almanahul societăţii academice social-literare „România Jună” pe 24 aprilie-6 mai 1883, Eminescu încă era nemulţumit de forma finală. La 1 august 1883 este reprodus în „Convorbiri literare” În ediţia Maiorescu din decembrie 1883, poemul apare cu unele modificări, atribuite de D. Murăraşu însuşi poetului care revăzuse întregul material. Se cunosc patru versiuni anterioare anului 1880-1882, textul definitiv al poemului este trimis la Viena, iar în ianuarie 1883 apare şi în traducere germană, tradus de Mite Kremnitz. De ce la Viena şi nu în „Convorbiri”, s-au întrebat mulţi. După scrierea „Leceafărului”, „Multă vreme nu l-am mai văzut”- ne spune Maiorescu Luceafărul n-a apărut în „Convorbiri. S-a jenat să mio mai trimită mie? Căci oricât de splendidă era haina în care îmbrăcase prozaicele mele cuvinte, prin care încercasem să-l conving (să renunţe la căsătorien.n.) Ştia c-o să le recunosc” La temelia Luceafărului stă deci marea iubire dintre poet şi Veronica Micle, pentru care Eminescu, în anul 1879, era în stare să se lase de poezie, în favoarea căsătoriei cu femeia iubită.

„Luceafărul” are ca izvor de bază poemul original de inspiraţie folclorică, „Fata-n grădina de aur”, versificat de Eminescu după un basm din Muntenia, cules şi tipărit de călătorul german Richard Kunisch sub titlul „Das Machen im goldenen Garten” Lui Eminescu i-a plăcut soarta unei iubiri neîmplinite.

Poemul însă, cumulând multiple şi diverse izvoare rezumă două probleme fundamentale ale spiritului uman: creaţia şi iubirea, antiteza dintre etern şi trecător.

Ieşind dintr-o cârciumă, „într-o noapte ploioasă”, Eminescu i-a povestit lui Vlahuţă acestă întâmplare legată de Legenda Luceafărului, o dramă erotică cu veşnicul triunghi amoros.

Este mult adevăr şi în dezvăluirile lui Al. Brătescu Voineşti despre triunghiul Eminescu-CaragialeVeronica pus la cale de Maiorescu: Hiperion Eminescu, Demiurgul - Maiorescu, Cătălin – Caragiale şi Cătălina - Veronica Micle. Dar de aici până la adevăratele sensuri ale poemului este o cale ca de la cer la pământ. Putem spune că este în primul rând o bucată din viaţa lor sentimentală ridicată la rangul de artă. „Ceea ce e sigur pentru noi-zice Rosa Del Conte - e că Luceafărul rămâne numele şi figura unei drame provocată de o dublă aspiraţie: a ceea ce e pământesc spre divin şi a ceea ce e divin spre pământesc, aspiraţie simţită însă, şi ispăşită, cu patos foarte diferit de către cei doi protagonişti”, Eminescu şi Veronica Micle. Şi cu o temă înălţătoare: iubirea. Călinescu merge mai departe arătând că „versurile, mai mult decât scrisorile, sunt un document preţios în cunoaşterea raporturilor ce au putut să existe între el şi Veronica.” Dacă ar fi citit ultimele scrisori din

Lucefărul poate fi şi o simfonie cântată pe patru voci. Sunt convocate la un loc vocile lirice ale poetului. Prima invocaţie a lui Cătălin (şi de ce nu şi a lui Eminescu) ne îndrumă către erotica de tinereţe, către jocurile dragostei din primele poezii, un fel de curtean naiv şi rafinat, intim şi ceremonios: Dacă nu ştii, ţi-aş arăta Din bob în bob amorul, Ci numai nu te mânia Ci stai cu binişorul.

Cum vânătorul-ntinde-n crâng La păsările laţul, Când ţi-oi întinde braţul stâng Să mă cuprinzi cu braţul. Şi ochii tăi nemişcători Sub ochii mei rămâie etc.

A doua invocaţie a lui Cătălin are stilul romanţelor, ne spune Manolescu, stilul din „O rămâi” sau „Lasă-ţi lumea”, un amestec inexplicabil de patimă şi de răceală abstractă, de brutalitate virilă şi de farmec dulce: O, lasă-mi capul meu pe sân, Iubito să se culce Sub raza ochiului senin Şi negrăit de dulce; Cu farmecul luminii reci Gândirile străbate-mi, Revarsă linişte pe veci Pe noaptea mea de patemi.

39

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Şi de deasupra mea rămâi Durerea mea de-o curmă, Căci eşti iubirea mea dintâi Şi visul meu din urmă.

Aici vorbeşte Cătălin, pajul isteţ şi şăgalnic, sau mai degrabă Hiperion însuşi când se adresează aceleeaşi Cătălină?: O, vin odorul meu nespus, Şi lumea ta o lasă; O, vin în părul tău bălai S-anin cununi de stele… Şi limbajul lui Hiperion, când cere Demiurgului „o oară de iubire”, în schimbul nemuririi, este acelaşi limbaj pătimaş şi solemn hieratic. Demiurgul vorbeşte şi el în stilul poeziilor gnomice şi satirice, ca al Glossei, spre exemplu: Tu vreai un om să te socoţi, Cu ei să te asameni?

Dar piară oamenii cu toţi S-or naşte iarăşi oameni.

Ei au doar stele cu noroc Şi prigoniri de soarte, Noi nu avem nici timp, nici loc, Şi nu cunoaştem moarte. În viziunea lui Eminescu, Demiurgul, situat în vârful arhitecturii poemului, simbolizează proiecţia filozofică a întregii fabulaţii din operă. El nu are chip, este aspaţial, iar spiritul său, ieşind în afara timpului, se află într-un vid cosmogonic, unde „ vremeancearcă în zadar/Din goluri a se naşte” Atât de îndepărtat este de Hiperion, încât acolo unde pare că stăruie umbra demiurgică, „Nu e nimic şi totuşi e/O sete care-l soarbe/E un adânc asemena/Uitării celei oarbe.”

Hiperion este un răzvrătit, de două ori nefericit.

Revolta lui este dublă: la început el se răzvrăteşte împotriva „greului negrei veşnicii”, dorindu-şi eliberarea, pentru ca, în final, să-şi manifeste acea revoltă glacială împotriva realităţii pământeşti în fascinaţia erosului.

Hiperion însuşi adoptă un limbaj sentenţios şi abstact în final, după ce vorbise ca un îndrăgostit romantic, ca un Cătălin.

40

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Şi Cătălina, la rândul ei, este şi frumoasă şi ispititoare, dar mai ales inocentă ca-n „Floarealbastră”: Dar dacă vreai cu crezământ Să te iubesc pe tine, Tu te coboară pe pământ Fii muritor ca mine.

Dar este şi o cochetă şi o mincinoasă Dalilă: Ea l-asculta pe copilaş Uimită şi distrată Şi ruşinos şi drăgălaş Mai nu vrea, mai se lasă. Şi-i zice-ncet:-Încă de mic Te cunoşteam pe tine, Şi guraliv şi de nimic Te-ai potrivi cu mine.

Spun oare toate aceste voci ceva despre poet? A identifica pe poet cu Hiperion este greşit. El este şi Hiperion şi Cătălina, dar şi Cătălin în diferite ipostaze (N. Manolescu). Lucefărul, astru ce simbolizează Spiritul pur, destinat a se întrupa în geniu, va fi convins de Demiurg să rămână pe cerul etern, nu să coboare pe pământ în banalul existenţei umane. Confruntarea lui Hiperion cu Demiurgul este dramatică. El pare un fulger neîntrerupt: „El zboară gând purtat de dor,/Pân’ piere totul-totul…//Nu e nimic şi totuşi e/O sete care-l soarbe,/E un adânc asemene/Uitării celei oarbe.”

Structura poemului în cele patru tablouri, aflate în antiteză, în care pendularea planurilor dintre terestru şi cosmic, uman- fantastic, aduce cu sine explicarea simbolurilor. În primul tablou comunicarea celor doi (Luceafăr şi Cătălina) se face în vis, povestea lor de iubire se petrece atât pe pământ cât şi în cosmos. Astrul ceresc „răsare şi străluce”, „s-aprinde”, urmăreşte pe Cătălina cu „recile-i scântei”, se revarsă luminos, pe pământ, pe faţa şi pe ochi în somnul ei, „alunecând pe-o rază.” În tabloul al doilea cadrul este numai terestru, iar atmosfera este familiară, intimă, cu gesturi şi vorbe simple. Părăsind tonul solemn cu care se adresase Luceafărului, Cătălina, în discuţie cu Cătălin, modifică tonul dialogului: -”Da’ ce vreai mări, Cătălin?/Ia du-t’ de-ţi vezi de treabă//Dar nici nu ştiu

măcar ce-mi ceri,/Dă-mi pace, fugi departe” Cătălin se iniţiază în tainele amorului, confirmându-şi provenienţa pământească: „Când faţa mea se pleacă-n jos,/În sus rămâi cu faţa/Să ne privim nesăţios/Şi dulce toată viaţa”. În antiteză cu Hiperion, care-i promite eternitate, „copilaşul” Cătălin, în faţa căruia apare Cătălina, care se lasă iubită, findcă se cunosc de mici: “Şi guraliv şi de nimic/Te-ai potrivi cu mine”, propunându-i să fugă în lume. În tabloul al treilea spaţiul este cosmic, călătoria interplanetară a Luceafărului, în care se se fixează descendenţa sa, replicile dintre el şi Cătălina doar se aud, atmosfera este rece, glacială, iar limbajul este sentenţios, având valori gnomice. Luceafărul se proiectează ca un uriaş ale cărui aripi creşteau în cer, străbătând ca un fulger printre luminile stelelor.

Acum Demiurgul îi dă sentinţa definitivă, nu-l poate dezlega, „căci moarte nu se poate”. Nici Hiperion, nici Cătălina nu pot renunţa la propriul destin, neputându-se sustrage condiţiei lor.

Tabloul al patrulea evocă scena de dragoste, de fericire, a împlinirii prin iubire, dintre Cătălina şi Cătălin. Şi aici cadrul este terestru şi cosmic.

Dialogul dintre Hiperion şi Cătălina nu mai este posibil, Acum peisajul este umanizat, specific eminescian ca-n „Sara pe deal”, „Lacul” etc. Acum apare un Hiperion care-şi răsfrânge lumina peste întinderile pământului şi singurătăţii mării: „El tremură ca-n alte dăţi/În codri şi pe dealuri/Călăuzind singurătăţi/De mişcătoare valuri.”

Poem amplu, interferând cele trei genuri literare: epic, liric şi dramatic, este o construcţie măreaţă în care se întretaie teme folclorice, filozofice, autobiografice, cultural-mitologice (din Faust, Hiperion de Holdelnin, Cain al lui Bayron, Legenda secolelor de V. Hugo, Moise de Alfred de Vigny), rămânând un document tragic, dar înălţător, de o tulburătoare semnificaţie în care geniul nu are moarte, dar nici noroc.

Aş vrea să vă spun că asupra poemei s-au aplecat destui critici care au despicat firul în patru.

Dintre critici aş aminti pe Călinescu, pe Mircea Eliade, Vladimir Străinu, D. Popovici, Zoie Dumitrescu-Buşulenga, C. Noica, Tudor Arghezi, Tudor Vianu, Roza Del Conte, D. Caracostea, Perpessicius, Virgil Cuţitaru, Mihai Drăgan etc. Dar despre părerile lor asupra „Lucefărului” altă dată…

Elena Agiu-Neacşu

Gălăgia...

Gălăgia... Are şi asta o poveste...

Eu o percep ca pe o mască perfidă, sigur, pentru că nu văd cum altfel poate fi masca.

Atenţie însă! Aici este vorba despre masca înfiorătoare a vidului sufletesc, masca lipsei de comunicare. Omul mileniului al III-lea, care simte că nu este ascultat şi, mai ales, nu este înţeles, substituie cumva trauma pe care o trăieşte sau poate chiar şi -o ascunde făcând gălăgie, mare gălăgie, zarvă, ba chiar larmă...

Numai dacă deschidem televizorul, radioul, computerul sau răsfoim un banal ziar şi ne vom convinge. (sic! ) Omul noului mileniu simte o nevoie acută de a-şi umple golul sufletesc prin vorbe.

Parole... Parole... Primordială este deci exprimarea cu orice preţ, exteriorizarea. Şi nici nu ştiu dacă îşi dă seama că izvorul logoreei sale este tocmai lipsa de comunicare.

Pentru că nu are timp şi, mai ales, nu are răbdarea de a-i asculta pe ceilalţi. Nu are însă complexe că el însuşi nu are răbdarea de a-şi asculta semenii, ba dimpotrivă ţine morţiş să fie ascultat. Este important sau nu ceea ce spune, interesează sau nu pe cineva opinia sa, egocentricul nostru trebuie cu orice pr eţ să-i convingă pe ceilalţi că în jurul său se învârteşte lumea. Este buricul pământului, ce mai... De aceea, atunci când nu vorbeşte, scrie. Deci face tot... gălăgie. Ba chiar i se pare că nimeni până la Măria Sa nu a fost în stare să lege două-n tei asemenea lui. Nu... El este suficient sieşi. Este Alfa şi Omega. Începutul şi sfârşitul. Interesant este faptul că fiind rob al acestei gândiri meschine, malefice, trăieşte continuu drama neputinţei de a fi, într adevăr, ceea ce se crede. Pentru că, da, are şi momente de luciditate rece, precum lama unui cuţit. Trezirea se produce inevitabil la un moment dat şi simultan, desigur, drama, drama imposibilităţii obiective de a se ridica, de a fi la înălţimea idealului propus - un piedestal mult prea înalt, dacă nu chiar firmament unde-ar vrea să dăinuie ca stea...

Precum vedem însă drama eroului nostru nu are un temei real, ci este hrănită copios de propria-i imaginaţie, de propria-i angoasă, de 41

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

spleen-ul, de apăsarea, de neputinţa sa. În permanenţă este fatalmente măcinat din interior de o sete de absolut sinucigaşă, am putea spune. Şi cum absolutul este intangibil, trece iarăşi şi iarăşi prin furcile caudine ale propriului eu, o ia mereu de la capăt într -o ardere continuă. Pentru că, să ne înţelegem, nu este deajuns cuvântul. Cuvântul neacoperit de faptă rămâne gol-puşcă şi asemenea lui rămâne şi sufletul în calea viscolelor, a crivăţului. Egolatrul nu realizează însă de unde-i izvorăşte limbuţia. Adevărat este însă şi faptul că dacă ar înţelege, cercul s-ar închide şi noi despre cine am mai face voroavă! ?

Centru al universului par excellence narcisistul vede, aşadar, în semenii săi doar instrumente, mijloace facile de a-şi pansa orgoliul rănit de furtuni, de uragane, desigur, imaginare. Pentru că, da, orice i -am putea reproşa acestuia, numai lipsă de imaginaţie nu. Dimpotrivă. Chiar imaginaţia exacerbată este cea care îi alimentează egoismul, egocentrismul, continua sfâşiere în lupta cu sine şi cu lumea. Are de câştigat creaţia, cu observaţia că prea plin de sine, prea mândru ca să asculte păreri uneori pertinente, egocentricul poate pierde din vedere un aspect esenţial muncii creatoare: critica şi, mai ales, autocritica.

Paradoxal este însă un lucru: tocmai libertatea de exprimare este cea care sugrumă încă din faşă acţiunea. Vorbim mult şi facem tot mai puţin. Gălăgia, tărăboiul cu orice preţ, ia locul faptei... «Fapte, nu vorbe», sună preceptul biblic de care, se pare, omul modern se îndepărtează pe zi ce trece tot mai mult. În egolatria sa el este suficient sieşi , dar pe de altă parte tot el este acela care se simte tot mai înstrăinat, tot mai frustrat, alienat. Străin de sine, străin de lume, în luptă continuă cu sine şi cu propriile fantasme, într-un conflict permanent cu sine şi cu tot ceea ce îl înconjoară, omul modern, contemporan, descoperitor al atâtor leacuri, nu -şi găseşte sieşi leac, şi anume leacul sufletului său tot mai bolnav, rătăcit printre roboţii, care cât de curând îi vor lua cu desăvârşire locul.

Cutremurător! Alte comentarii! ? Cred că-s de prisos!

42

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Ana Cristina Popescu

Metamorfoză Fiecare frunză îşi are începutul într -un mugur, orice fruct se regăseşte într-o floare, orice zbor îşi descoperă punctul de pornire într-un vis. „Sunt pasărea ce ţipă prin furtună/Cu aripi arciute peste mare“, spune scriitorul Ion Pillat în poezia Împlinire.

Copilăria scriitorului Ion Pillat definită prin substantivele „lăstunul“, „cătunul“ în aceeaşi poezie „Copilăria mea era lăstunul/Din cuibul prins sub streşini de colină“ şi -a găsit împlinirea în „valul nesfârşit ce tună/purtând pe spate ceruri schimbătoare“, în pasărea care reuşeşte să biruiască furtuna, greutăţiile vieţii.

Eul liric e acea pasăre ce-şi poartă aripile spre lumină trecând biruitor prin furtunile acestei vieţi.

Totul se supune transformării. Eul liric devine o pasăre şi zboară spre infinit în căutarea albastrului care-l defineşte.

Vivaldi a ascultat murmurul naturii şi l -a modelat pe note muzicale. „Anotimpurile“ lui Vivaldi prin alchimia sunetelor vorbesc despre iarba care creşte sau despre frunza lov ită de toamnă şi vânt. În grafică şi pictură fiecare fir de viaţă a preluat chipul frumosului natural, iar priveliştea de atunci rămâne veşnic tânără, nu mai este afectată de toamna morocănoasă când natura îşi dezvăluie goliciunea îmbătrânită de povara anotimpului canicular ce i-a secat energia.

Frumosul are mai multe etape şi în general presupune multă muncă, mult talent, multă artă, dar mai presus de toate multă dorinţă de a urca tot mai sus pentru a atinge cu vârful aripii apogeul.

Fluturul până să-şi etaleze frumuseţea aripilor a fost o neînsemnată larvă, artistul înainte de a începe să lumineze prin opera sa a fost stagiarul propriului său vis.

Din nimic lumina a prins contur, a devenit energie şi energia a devenit viaţă.

Creatorul nu are nimic sau are cel mult flacăra eternităţii ce-l arde şi atunci făureşte

infinitul cu multă trudă, cu migală, dar piscul e atât de atrăgător, încât nu vede spinii ce i se pun înainte şi calcă pe ei ca pe iarba fragedă, fără a pierde o clipă până va sorbi nectarul divin „Din muguri/amari înfloresc potire grele de nectar.“ (Lucian Blaga, Muguri) Fiecare lucru îşi are timpul lui. Primăvara pregăteşte mugurii pentru ca vara să-şi culeagă verdeaţa şi toamna roadele, însă dacă privim cercul anotimpurilor putem observa că fiecare anotimp revine cu aceleaşi elemente caracteristice. Aşa cum păsările migratoare se reîntorc primăvara în acelaşi loc de unde-au plecat toamna, aşa şi arta ce se naşte din sufletul artistului şi e modelată cu mâinile, cu înţelepciunea lui are rolul de a reîntoarce pe beneficiarul acestui miracol în timp pentru a retrăi misterul ce a zămislit scânteia, a trăi emoţia clipei de ieri ce a lăsat după sine roade bogate.

Nu doar materialul este supus transformării, ci şi sufletul omului. Scriitorul Mihăiţă Macov eanu în poezia Iarna f ără tine arată că absenţa iubitei a adus în toate simţurile lui iarna „Ce frig, de o vreme, se lasă,/În simţuri […]/Şi ninge, cu sloiuri de gheaţă,/Şi tu, doar cu tine-ai plecat.“ Singurătatea izvorâtă din absenţa iubirii îi înăspreşte iarna eului liric „Ce rele sunt iernile-n mine,/Şi tu ca şi ele îmi eşti.“ Până şi lira creatoare ce i-a fost mereu alături pare a se răzbuna pe singurătatea în care a fost închis poetul şi îl mustră în versurile „Şi câinii mei latră la mine/Nici eu nu mai sunt, cum eram,/Se-aşterne zăpada în mine“. Ideile poetice înfăţişate metaforic prin „câinii mei“ concluzionează în finalul poeziei că dragostea părăseşte tot ceea ce compune universul scriitorului „Din toate îmi pleci, repetat,/Şi tot ce-ai lăsat şi îmi eşti,/E iarna, în care-ai plecat.“ şi tot ceea ce a fost verde s-a închis în iarna când iubirea i-a întors spatele. În poezia Crivăţul, Vasile Alecsandri arată că zbuciumul din natură înfăţişat prin personificarea „Viscolul frământă lumea“ sau prin aliteraţia „vâjâie prin vijelie“ se poate metamorfoza în pacea din casele încălzite şi primitoare „Fericit acel ce noaptea rătăcit în viscolire/Stă, aude-n câmp lătrare şi zăreşte cu uimire/O căsuţă drăgălaşă cu ferestrele lucind/Unde dulcea ospeţie îl întâmpi nă zâmbind. Nu există fiinţă care să nu-şi

dorească a vedea lumina ferestrelor când se află în plin viscol, să transforme tot ceea ce a fost greu până atunci în căldura biruinţei. În Balada morţii, George Topârceanu arată că totul este supus timpului. Drum eţul sărman, un simplu muncitor cu sapa a fost îngropat „Într-un loc aiurea,/Unde drumul către sat/Taie-n lung pădurea.“ Timpul, pe urmă uitarea s-au aşezat peste locul unde a fost îngropat şi cei ce i-au luat locul nu ştiu că a existat şi el cândva, fapt înfăţişat metaforic în versurile „Stă pe-o creangă de arţar/Pasăre străină.“ Cu toate că timpul nu permite lucrurilor văzute sau nevăzute să dăinuiască mult în starea lor primordială, procesul de metamorfoză biruie eternitatea. Muncitorul s -a contopit cu natura cea veşnică „Şi-l îngroapăn sânu-i mut/Veşnica Natură.“ George Bacovia în poezia Cuptor asociază descompunerea cu vremea caniculară, rugându-şi iubita să toarne parfumuri pe covoare spre a nu mai simţi mirosul morţii.

Mereu după vară, după caniculă, urmează descompunerea, fie a naturii ce va rugini în toamnă, fie cea prezentată în poezia Cuptor.

Niciodată „aniversarea frunzelor lovite de ploaie.“ (Frunzişuri, Nichita Stănescu) nu uită să-şi facă simţită prezenţa. În poezia Furnica, Ion Pillat arată că omul ară pământul pentru ca sămânţa să prindă rădăcini şi să rodească, furnica îşi duce şi ea necazul alături de omul ce ară, însă omul nu-i zăreşte truda, după cum niciunul dintre ei nu-l observă în cer pe Dumnezeu „Ce ară, orb ca dânşii, întinsa înserare.“ Pentru ca totul să se transforme şi să dăinuiască veşnic trebuie să se supună unui întreg proces care începe cu aratul locului şi pregătirea acestuia pentru roadele viitoare. „Revin în toamnă cum revin acasă/Din ţări mai libere și mai bogate -/Ştiu iarna care vine, ştiu bruma care cade/[...]/Mi-e frică dentuneric și totuşi vin, şi vin/Din nesfârşite veri stălucitoare,/Unde tânjesc spre fericitul chin/Al boabei ce apune-n vin şi moare.“ (Revin în toamnă, Ana Blandiana) Aşa cum scriitoarea revine-n toamnă şi la ea acasă unde regăsește fericirea indiferent de greutăţi, tot aşa lucrurile de sub soare revin în acelaşi loc, chiar dacă au apus în vin şi au murit, dar cu alt chip.

43

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

taifasuri... 43-46

Lenuş Lungu

Jurnalistul Stejărel Ionescu printre premianţii – Premio Letterario Internazionale „Corona” 2015/2016 Poeți, scriitori și artiști din România, Albania, Macedonia, Moldov a, Muntenegru și Serbia s-au adunat, timp de două zile, în orașul Trebi sacce (Italia), de la Marea Ionică pentru ceremonia i nternați onală literară Premiul Literar „Corona”, un ev eniment de o mare importanță culturală și socială organizată în memoria poetului și scriitorului Cosentino Gianf ranco Cianciaruso, TT (Traduceri Talabă), în colaborare cu Institut ul „E. Aletti „. „Este un moment de mare integrare socială și culturală, pri n care Trebisacce a salutat și a onorat scriitorii și poeții acest or naționalități cei mai mulți dintre ei acum rezidenți în Italia și mulți alții care au v enit special din patria lor de a primi „Crown Award”, acordat de către un juriu de experți condus de Mihaela T alaba “, a spus primarului Comunei Trebi sacce, Franco Mundo.

Ev eniment cultural s-a desf ăşurat î n f aţa unui public numeros din Trebisacce, şi din satele din jur care au umplut sala de conf erinţe de la “Miramare Palace Hot el ”, ev eniment ce a debutat cu un buf et arti stic și a continuat cu acordarea de zeci de premii către arti știi, poeții, scriitorii sosiţi din România, Serbia, dar şi din alte colţuri ale Italiei care şi -au prezentat opera în limba lor maternă traduse simultan de căt re cei doi prezent atori Mihaela O. TOTU și Giorgio Naccarat o.

Printre premianţi s-a numărat şi jurnali stul şi scriitorul timişorean Stejărel Ionescu, care a obţinut trei premii internaţionale: Premiul II pentru poezia cuantică, Menţiune de onoare – pentru v olumul de poezii „Cart ea Vieţii ” şi Premiul special pentru carieră (acordat in It alia doar 44

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

personalităţilor de marcă. ) Invitat de onoare a f ost poetul Vasile Hatos, Iv ano Totera imitator, grup de muzică „E. Aletti, actori Massimo Cist aro, Andreina Petta și Giuseppe De Vita, centrul de f ormare artistică „Spirala” Seraf ina Guzzo.

Printre numeroasele premii un premiu special a f ost acordat prof . Piero De Vita, prof esor al Institut ului „E. Aletti „, poet, scriitor si f olclorist din Trebi sacce pent ru „ cel mai bun prof esor „ales printr-un v ot anonim de către studenți. Ceremonia s -a terminat târziu în noapt e, când Marea Ionică spumega şi se lov ea de ţărm, sub un cer încărcat de nori negrii şi o ploaie rece de primăv ară.

Cea de-a doua zi a continuat cu v izita la primăria din Francav illa Marittima, cu v izita la Muzeul Comunal, la siturile i storice şi s-a încheiat în noapt e la peste o mie de metrii altitudine la Scuarul Sf intei Maria de la arme cu spaghetti cu paste şi iahnie de f asole de unde nu a lipsit un vin roşuu italian excellent.

Prima editie a Premiului literar „Corona” s-a încheiat. Dar ecoul acestuia continuă să rezoneze î n noi. Mihael a Talaba a f ost suf letul viu, cea care a adunat românii din toate colţurile Italiei, dar şi din România, Serbia sau Mol dov a. Visul Mihaelei, a dev enit realitate. Un premiu literar care nu este doar un premiu, dar est e un adev ărat exemplu de modul în care acesta poat e f i comutat între dif erite persoane la cultură, limbă, naționalitate și credință, ade v ăratul f oc al artei, al f răției, al schimbului. Ceea ce a contat a f ost schimbul de idei, de cultură care are loc cu aceast ă ocazie. Nu este necesară integrarea sau complectarea, dar menținerea propriei identități, intră în cont act cu dif erite realități, îmbogățind ceea ce noi numim f raternitat e, dev ine esențial dincolo de legile stat elor și interese special e: legea inimii și poezie, câștigă din nou, pentru că aceasta este legea libertății.

Puiu Gheorghe Răducan

U.Z.P.R. la I.C.R. Printre multele invitații primite, una mi-a atras atenția și am căutat s-o onorez. Se spunea că luni 9 mai 2016, ora 18,00 se va desfăşura a XXV-a ediţie a tradiţionalelor Serate organizate de Uniunea Ziariştilor Profesionişti din România. Locul, tot tradiţional, Sala de Conferinţe a Institutului Cultural Român din Bucureşti de pe Aleea Alexandru la nr.

38. Se mai spunea că evenimentul va aduce importante personalităţi ale vieţii culturale din ţară, care vor vorbi participanţilor despre spectaculoase sau istorice trasee, din ţară şi din lume, cu mari semnificaţii. Tineri cercetători îndrăgostiţi de istorie, de istorie militară, vor avea ceva de spus cu ocazia Zilei Victoriei – 9 mai.

Deci, suficiente motive de a mă provoca să cunosc prietenii Seratelor, de a nu pierde oferta organizatorilor dar să-i întâlnesc pe acei care îşi propun să petreacă două ore în spaţiul învăluit de parfumul unei lumi mai puţin cunoscute.

Plecarea din Vâlcea, plină de peripeții… atmosferice îmi era neprielnică și îndemna la renunțare.

La ieșirea din Goranu spre Dealul Negru, o rupere de nori a produs o stupidă inundație, mașina mea fiind ultima căreia poliția i-a dat drumul să alerge spre Pitești – București. Șoseaua era plină de apă din gard în gard. O apă murdară și parcă periculoasă acoperea cauciucurile roților, chiar mai mult. „Fie vreme bună, fie vreme rea”… vorba cântecului, eu am să trec dealul, să merg… undeva…

Undeva, la București, la I.C.R., pentru a asista în premieră la tradiţionalele Serate organizate de Uniunea Ziariştilor Profesionişti din România.

Cred ca din 2000 de întâlniri, dacă am întârziat la 5 și asta din motive f. bine întemeiate. Cu toată împotrivirea vremii, nici acum n-am întârziat și înainte cu mai bine de 30 min., eram în fața I.C.Rului. Clădire frumoasă, bine îngrijită, invecinată cu alte clădiri destul de importante și interesante: Ambasada Republicii Moldova (Of, Doamne, ce mă deranjează această denumire!), Institutul Cultural Italian și multe altele asemănătoare.

Mă văd și cu promotorul acestei acțiuni, d-nul Doru Dinu Glăvan – președintele U.Z.P.R. și împreună urcăm scările la „locul faptei”, sala mare a I.C.R. Lume multă, lume bună! Mă întâlnesc cu vechi prieteni, scriitori și nu numai: Theodor Râpan, Elisabeta Iosif, prof. univ. dr. Marian Nencescu, Nicolae Băciuț, dar de fiecare dată la asemenea întâlniri îmi îmbogățesc zestrea de prieteni. I-aș enumera acum pe d-nul general Chelaru și pe d-nul prof. univ. dr. Mihail Diaconescu, omul a cărui

lucrare de doctorat a fost despre vâlceanul nostru din Drăgășani, Gib Mihăescu.

Cuvântul de deschidere a aparținut președintelui U.Z.P.R. – domnul Doru Dinu Glăvan.

Apoi, la începutul acestei excepționale serate, ne-au fost prezentate câteva uniforme militare, data de 9 mai fiind una reprezentativă.

O doamnă, în ținută militară cu fustă, purta uniforma Armatei Roșii din perioada 1935, pe când nu se purtau epoleți. Aceștia, după cum ne-a informat, au apărut prin 1945. Tot această doamnă a vorbit despre Teiul lui Eminescu din Copoul Iașului, despre istoria lui, despre aspectul că acesta a fost martor al celor două conflagrații mondiale. S-a mai vorbit despre valoarea sentimentală a grădinii Copou, despre insemnătatea și istoria ei.

Da! S-a vorbit și despre Eminescu pentru că tematica era Eminescu jurnalistul! Câte nu s-ar putea vorbi despre așa ceva! Iată că, U.Z.P.R. - în esența sa, aduce în discuție și punctează cum nu se poate de bine acest lucru.

O altă uniformă militară prezentată, a fost a armatei române - model 1923, de iarnă, cu cască, sac de merinde și gamelă de proveniență germană.

Un alt militar „dotat” cu un echipament militar 1934, ne-a prezentat casca olandeză, mitraliera germană, „lanțul de cartușe” de pe piept și diferite grenade.

A urmat prezentarea uniformei militare germane, model 1942, cu toate dotările necesare: armă – carabină cu baionetă și o alta, model 1943. Ambele uniforme sunt de camuflaj, „încorporate” și cu grenade ofensive, defensive și de fum.

Se mai menționează cu această ocazie că data de 9 Mai, este ziua victoriei în Europa.

Revine la microfon domnul D.D. Glăvan care-l prezintă pe Nicolae Băciuț venit de la Târgu Mureș.

Un scurt, dar meritat laudațio l-a avut domnul profesor univ. dr. Mihail Diaconescu, după care a vorbit prietenul mureșan, cu care am avut plăcerea să stau de vorbă să depănăm scurte amintiri de pe la întâlnirile culturale din țară și nu numai (ultima dată la Viena).

D-nul Nicolae Băciuț a vorbit cel mai mult, dar și dacă vorbea… dublu decât a făcut-o, mulțimea din sală tot nu s-ar fi plictisit.

Discuția domniei sale s-a referit mai mult la drumul făcut de M. Eminescu de la Cernăuți la Blaj, după moartea lui Aron Pumnul, despre variantele de drumuri, dar și despre ceea ce s-a trasmis prin viu grai despre șederea în Transilvania a Poetului Național.

Revine la „pupitru” președintele U.Z.P.R. care ni-l prezintă pe refugiatul politic, Grigore Culianu, care adresează câteva cuvinte auditoriului, dar deapănă și o scurtă poveste de statutul său de refugiat politic.

Menționează că în urmă cu 15 ani a editat o revistă, o Istorie a publicației din exil sub coordonarea prof. univ. dr. Aurel Sasu de la Cluj.

45

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

O prezență remarcabilă a seratei a fost doamna Uca Marinescu, cercetător, scriitor, un om minunat, care a colindat Globul Pământesc. Ne-a surprins cu câteva povești însoțite de imagini, din periplul său mondial. Ne-a relatat, domnia sa, că pământul, este un dar și că trebuie explorat.

A continuat cu recitări, d-na doctor, dar și scriitor, Silvia Săracu.

D-nul General Chelaru, așa cum îl știm, puternic și curajos, mereu punând…”degetul pe rană”, a vorbit despre românism, despre starea dezastruoasă a nației, despre cauze și… efecte…

D-nul Doru Dinu Glăvan spune că este de accord cu cele relatate de d-nul general și că U.Z.P.R.-ul luptă pentru educație, știință, cultură, românism și prezintă scurte proiecte jurnalistice moderne. În cele din urmă, actrița Doina Ghițescu a „executat” câteva recitări de excepție cum numai domnia sa poate să o facă! În încheiere, președinteleU.Z.P.R. – d-nul Doru Dinu Glăvan, aduce mulțumire celor prezenți care, prin prezență și luări de cuvânt au realizat o seara de excepție.

Da! A fost o seară minunată!

Felicitări U.Z.P.R! Felicitări, domnule președinte!

Ana Cristina Popescu

Haideţi să ne jucăm...! „Am legat copacii la ochi,/Cu-o basma verde/Şi le-am spus să mă găsească./Şi copacii m-au găsit imediat/Cu un hohot de frunze.“ (Marin Sorescu, „Am legat ...“) Cândva am legat şi eu ochii primăverii să observ dacă mai reuşeşte să zămislească muguri, dar primăvara nu a dat greş. Cu ochii închişi primăvara şi-a întins braţele peste natură şi a alungat iarna ce lega pământul spre nerodire. Când am văzut miracolul am încercat şi eu să mă joc de-a primăvara. Eram în clasa a V-a când m-am jucat de-a primăvara şi am presărat pe versuri muguri de cuvinte.

Au trecut ani şi ani, dar jocul de-a primăvara din copilărie mi-a pătruns în fiecare colţ al sufletului, devenise viaţa mea. Credeam că o să scap şi eu asemeni scriitorului Marin Sorescu, dacă o să leg la ochi „toate lucrurile/şi toate sentimentele.“, însă mam înşelat, aşa cum păsările l-au găsit pe scriitor „cu un cântec“, iar soarele l-a observat „După timpul acela“ şi primăvara cuvintelor mă zăreşte rătăcită printre umbre, printre frunze şi printre flori. Nu poţi fugi de tine însuţi. Când începi să te cunoşti, totul îşi pare o joacă. Chiar eşti atras de joc. Eu m-am jucat de-a primăvara în copilărie şi sufletul meu s-a 46

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

îmbolnăvit de durerea mugurilor. Oricât aş încerca să scap de vraja primăverii, mugurii mei strigă după mine, sunt vii, trăiesc prin fiinţa mea.

Trebuie să fiţi atenţi ce joc alegeţi în viaţă. Ion Creangă în jocul lui din „Amintiri din copilărie“ a dărmat casa Irinucăi din Broşteni şi i-a omorât o capră. Andronic, omul-şarpe, din opera literară „Şarpele“ a scriitorului Mircea Eliade, prin jocul gajului din pădure, un joc iniţiatic care-l determină să o aleagă pe Dorina şi să o considere pe Liza o intrusă, schimbă firescul lucrurilor şi-i atrage pe eroi într-o practică magică ce are la bază un descântec popular de dragoste.

Se spune că jocul are nişte limite ce nu trebuie să le depăşeşti, depăşirea acestor limite atrage după sine o pedeapsă sau moartea. Eu sunt de părere că odată ce ai început jocul nu te mai poţi opri. E ca Ciuleandra, întâi e lin, pe urmă creşte în intensitate. Singurul secret este să ştii a-ţi alege jocul.

Jocul unora este arta. Odată ce au început acest joc nu se mai pot opri, sunt asemenea albinei din poezia lui Tudor Arghezi „Lumină lină“, îşi ascultă „sarcina chemării“ şi vântul nu reuşeşte să le amorţească elanul, chiar dacă vor oferi în schimbul jocului spremul preţ. Sunt asemenea lui Manole din balada populară „Monastirea Argeşului“ sau drama lui Lucian Blaga „Meşterul Manole“. Dacă în baladă jocul este înlocuit cu verbul „să glumim“, în drama „Meşterul Manole“ tema jocului este evidentă. Mira, ce ia locul Anei, este predispusă spre joc. Acceptă sacrificiul suprem pentru idealul de creaţie „un joc de albă vrajă şi întunecată magie.“ Sunt asemenea emirului din „Noapte de decemvrie“ a lui Al. Macedonski ce alege drumul cel drept în viaţă spre a ajunge la Meka sau prinţului din „Mistreţul cu colţi de argint“ a scriitorului Ştefan Augustin Doinaş.

Orice joc are un preţ. Poţi să câştigi jocul sau poţi să-l pierzi. Trebuie să te analizezi cu atenţie şi să îţi înţelegi sufletul. Nu e bine să alegi un joc doar de dragul jocului asemenea copilului Ion Barbu din poemul „După melci“, pentru că jocul de-o clipă ce a dus la moartea melcului ce a ascultat descântecul de primăvară şi a îngheţat, nu aduce după sine împlinire.

E bine să cauţi jocul în frunze, în umbre, în fluturi, în flori, în păsări, în pământ, în aer, în apă, în soare şi lună, iar când l-ai găsit să-l joci atât de bine, încât să nu te învingă nici vântul, nici ploaia, nici focul, nici stânca, ci să te înalţi deasupra lui, pentru că omul după cum mărturiseşte scriitorul Nichita Stănescu în poezia „Laudă omului“ este „o emoţie copleşitoare“ sau „din punct de vedere al aerului,/Oamenii sunt păsări nemaiîntâlnite,/cu aripile crescute înlăuntru,/care bat, plutind, planând,/într-un aer mai curat – care e gândul!“

coperta3 p47 caseta redacţională, publicitate

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198 Fondată la Constanţa, noiembrie 2015 REDACŢIA REVISTEI Director-fondator: Lenuş Lungu Redactor-şef: Gabriela Mimi Boroianu Tehnoredactor: Ioan Muntean Corectori: Gabriela Mimi Boroianu, Ioan Muntean Redactori: Mihail Toma Grafică, coperţi, ilustrare: Ioan Muntean – prelucrare foto web Revista de scrieri şi opinii literare Taifas Literar poate fi citită pe site-ul Cronopedia (lenusa.ning.com) Email: izvordecultura@yahoo.com, fabulatortemporis@gmail.com, boroianugabriela@gmail.com Telefon: 0770406865, 0762655234 Comenzi pentru achiziționarea revistei se pot face pe site-ul Cronopedia şi pe adresele de email de mai sus.

Responsabilitatea privind conținutul textelor publicate în revista

Taifas Literar

aparţine în mod direct autorilor care le semnează, în numele libertății de exprimare.

Reproducerea - integrală sau parţială - a revistei şi difuzarea ei pe cale electronică sunt autorizate pentru folosul privat al cititorului şi pentru scopuri necomerciale.

47

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

copert a4 p4 8 tem a l un ii

Gabriela Mimi Boroianu

Monologul tăcerii Gândurile se-nvălmăşesc privindu-te tăcute din spatele ochilor mei în care s-a ofilit primăvara...

Lumina chipului tău nu mai străbate prin ferestrele lor murdare de urmele lacrimilor sau poate chipul tău nu mai poartă lumina zâmbetului ci doar negura încruntărilor.

E atâta tăcere în mine...

Izvorul cuvintelor a secat când greutatea umbrelor ce-ți înconjoară ființa a strivit sufletul ce-l adăpostea.

Mor... mor închisă în mine așa cum moare iubirea ce-mi înflorea în fiecare cuvânt ucisă de frigul ce s-a lăsat între noi. Între mine și tine cresc azi mărăcinii durerii. E atâta pustiu că noaptea simt cum îmi îngheață trupul... În venele mele nu mai tropotesc hergheliile dorinței, se rostogolesc doar cioburile de gheață ale indiferenței.

Am uitat cum arată soarele ce altădată mă încălzea când ochi tăi mă priveau. Trăiesc în obscuritatea rutinei urmărind tăcută scurgerea timpului încrustat în ridurile ce-mi apar pe chip...

Sunt eu? Nu știu nu mă mai recunosc. Unde a dispărut bucuria de a zâmbi, de a crede în ceva?

Mă înec în apatia resemnării prea obosită pentru a mă salva.

Mă întreb uneori cum ar fi dacă aș avea șansa să o iau de la capăt, aș face aceleași greșeli sau ar fi diferit totul? Nu m-am priceput niciodată la alegeri complicându-mi inutil viața.

48

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Am ales întotdeauna calea mai grea acceptându-i capriciile ca pe ceva predestinat, menit să-mi călească sufletul. Poate că am tăcut prea mult iar acum mi se pare inutil să mai spun ceva. Poate ceilalți au luat tăcerile mele ca pe o lașitate sau teamă de a mă împotrivi nu știu, poate asta a fost.

Am tăcut și am strâns în mine atâtea dureri că le resimt greutatea pe suflet ca un pietroi ce oprește curgerea cuvintelor. Aș vrea să am puterea de a-l îndepărta, de a lăsa cuvintele să se reverse liber ca un izvor de apă rece, să simt că pot respira libertate și că pot cuprinde toată lumina într-un zâmbet.

Mi-e dor să iubesc! Să iubesc cu ochii, cu sufletul, să iubesc zâmbind... să simt iubirea ca pe un zbor nu ca lanțuri ce atârnă pe inima ucigând în mine tot ce e frumos. Nu știu ce sămânță de rău sa sădit în tine și de unde a prins atâta putere să-şi ridice mărăcini furiei la suprafață înconjurându-te cu o aură negativă ucigând tot ce era odată iubire.

Nu mai am putere să rezist sub asediul furtunilor ochilor tăi. Mă sperii! Nu te mai recunosc cum nu mă mai recunosc pe mine... Şi mă întreb, încotro mergem? Spre ce ne îndreptăm? Oare când am devenit atât de străini unul față de altul? Am pierdut noțiunea relației dintre noi de nu mai știm cum să ne purtăm? Când a devenit „materialul” mai important de cât „sufletul”? Cine sunt eu pentru tine și ce vezi când te uiți la mine? Și-atâtea alte gânduri se-nvălmăşesc şi te privesc tăcut din spatele ochilor mei în care s-a ofilit primăvara...