ccrroonniiccăă ddee ccaarrttee maturitatea din poezii le sale se bazează și pe multă profunzime.” Bacovia îmi umblă prin suflet/cu abatoare de miei/trupul chircit într-un bob/coboară în adânc, sărutul lui Iuda,/fântânile dau în clocot (…) Iisus strecoară lumea prin ciur/bulbi de rouă pocnesc”. De la întâlnirea cu poezia Mihaelei nu putea lipsi, evident nici unicul „Eminescu”, care în viziunea autoarei a fost chemat de „Creator” după cea făcut lumea (poezia De atunci): „apoi a strigat/să vină poetul/și a venit ca un ram de măslin înflorit/Eminescu/cerul a devenit acvariu/mările au plâns luceferi/umbrele toate s-au aprins/când pământului i-a fost dat poetul”. Am descoperit și o artă poetică pe care n-am s-o comentez, ci o să las slovele să se comunice singure, căci vorba marelui critic Tudor Vianu în Dubla intenție a limbajului și problema stilului, „Cine vorbește comunică și se comunică. O face pentru alții și o face pentru el”. (La nașterea unui poem), „câteodată am chef să deșir cuvinte pe orizontală/până le pierd urma sau sensul(…) mă adun în sânge, năvălesc spre degete/e ca o naștere mult așteptată/pentru care strâng cât pot pământ în oase/cioplesc umbre să înflorească puieți” iar finalul anunță condiția de a a deveni poet în percepția creatoarei de stihuri Mihaela Aionesei: „târziu de tot învăț cum se deșiră umbra/fără să înnod lumina/atunci poate mă veți putea numi poet”. Mă opresc aici, lăsându-vă plăcerea de a descoperi printre versurile acestea, multă hrană spirituală îmbrăcată într-un lirism desăvârșit și captivant. În încheiere o să folosesc un clișeu specific elevilor mei, atunci când argumentează apartenența unei poezii la genulul liric care ar spune: aceste poezii din volumul „Anotimp (i)legal – lumina”, aparțin genului liric deoarece autoarea își exprimă în mod direct sentimentele, poeziile au toate trăsăturile genului liric, iar titlul volumului anticipează (în mod enigmatic) mesajul textului. Pr.dr. Alexandru Surdu
ppooeezziiee
metamorfoză cioplesc în mine aş vrea să fiu mai mult decât o schiţă oarecare nu pot...mă doare mă voi zidi ca Ana într-un vers prin rădăcini să înverzesc un cui pe crucea răstignită
destin revolut matca în cearcănul căreia îmi adun apele ori de câte ori fântânile mă dor petecul ăsta de viaţă cu fiecare zi cusută pe dos când vreau să o-ntorc constat oricâte nopţi destram tot nu mă-ncape în pântecul ei gol aştept să mă nasc locuit de oricine
Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 5-6, iulie-august 2013
44