Caiete 1(19571965) E.Cioran

Vin să mă viziteze scriitori de acolo. N-am nimic să le spun, nu le cunosc operele, aproape c-am uitat limba noastră. Îmi apar mie însumi ca un patriarh îngăduitor şi scos din joc, la care se vine în pelerinaj.

Iată-mă ajuns „figură“. Înveţi mult mai mult din conversaţia cu un scriitor prost decât din cea cu un scriitor bun. Cel dintâi face un efort, câtă vreme celălalt, care l-a făcut deja scriindu-şi opera, se dispensează de el în viaţă.

Toate cărţile mele sunt cărţi pe jumătate, eseuri în sensul propriu al cuvântului.

Vreme de cincizeci de ani n-am încetat să lupt şi să mă plictisesc. Să mergem înainte dacă zeii o vor. – Am sănătatea zdruncinată de la vârsta de şaptesprezece ani. Treizeci şi şapte de ani de nesiguranţă, de aşteptare şi de teamă.

Aş fi crezut vreodată, în tinereţe, că voi ajunge la o vârstă aşa de înaintată? Tot intervalul ăsta de timp ce mi-a fost acordat fără să-l cer. E vorba aşadar de un dar pe care n-am ştiut să-l folosesc.

Viitorul meu articol va fi despre schelet. Muzeul de paleontologie. Iată, aşadar, ce supravieţuieşte, tot ce rămâne din noi, tot ce rămâne din tot. A hamletiza într-un muzeu. Nu, Hamlet într-un muzeu.

Trebuie să scriu o scurtă prefaţă pentru ediţia de buzunar a Tratatului. Nu reuşesc deloc; nu pot vorbi nici de bine, nici de rău despre această carte: e ca şi cum ar fi fost concepută de un necunoscut. Nu-mi aparţine, nu eu sunt autorul ei. Şi nici nu pot s-o reneg, fiindcă viziunea de la care pleacă e încă justă în ochii mei. Şi pe urmă, mi-e greu să scriu despre operele mele acum, când m-am împotmolit şi nu mai produc nimic.

Am nervii zdruncinaţi – până la ridicol.

La comandă, nu pot scrie despre nimic, nici măcar despre mine.

E oare cu putinţă să fi căzut atât de jos? să fi păcătuit oare atât de tare împotriva zeilor?

Spiritul nu rezistă la degringolada trupului.

Teama care mă roade, mă domină şi mă striveşte – reuşesc câteodată s-o stăpânesc; curând ea se răzbună însă şi mă înhaţă cu şi mai multă virulenţă ca-nainte.

Nu se poate face nimic împotriva fricii ancestrale, a fricii înnăscute.

23 iunie Noapte albă. Insomnia îmi secătuieşte venele şi-mi extrage din oase picul de substanţă ce mi-a mai rămas. Ore întregi mă zvârcolesc în pat fără nici o nădejde de a-mi pierde în fine cunoştinţa, de a mă topi în somn. Adevărată devastare a trupului şi spiritului.

Frica te face conştient – frica morbidă, nu cea naturală. Altminteri, animalele ar fi atins un grad de conştiinţă superior celui atins de noi.

25 iunie – Moartea – „cea mai bună prietenă a omului“. – E straniu, îmi spuneam azi-noapte, că cel care a spus asta a fost Mozart (într-o scrisoare către tatăl său aflat în pragul morţii).

Am spus-o şi nu încetez s-o spun: nu poate exista fericire pe pământ decât pentru aceia doar care nu-şi pot închipui viitorul. (= Fericirea e apanajul celor ce nu-şi pot închipui viitorul.)